282. Noul Ierusalim de la Pucioasa – o clonă a Ortodoxiei
Pericolul imens al sectei “Noul Ierusalim de la Pucioasa” este acela că ea disimulează cel mai bine Ortodoxia, o clonează chiar. Aidoma unui pui de cuc care, crescut într-un cuib adoptiv, creşte şi se înfoaie şi încearcă să arunce din cuib puii cu care a convieţuit o vreme, tot aşa şi secta “Noul Ierusalim” de la Pucioasa încearcă să înşele creştinătatea cu proorocii false şi cu structuri ecleziastice necanonice, pretinzând că ea este însăşi Ortodoxia. Pe când toate, dar absolut toate celelalte secte se căznesc să-şi construiască în istorie o identitate proprie, distinctă, pe care o promovează şi o apără apoi cu mândrie, delimitându-se argumentat de Ortodoxie, secta Noului Ierusalim clonează Ortodoxia tradiţională şi apoi încearcă cu disperare “s-o arunce peste bordul corăbiei Bisericii”, pretinzând că aceasta a devenit nelegitimă, odată cu trecerea timpului.
Pucioşismul militant este aşadar materializarea văzută a avertismentului biblic:
“Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (2 Cor.11,14)
Cum au lucrat pucioşii, în demersul lor schismatic, până la a ajunge să-şi declare deschis adversitatea faţă de Biserica Ortodoxă?
La început, pucioşii au fost şi ei ortodocşi. Mergeau la bisericile în care fuseseră botezaţi, respectau tradiţia bisericească şi feţele bisericeşti, dar se lăsau încântaţi şi de aşa-zisele “proorocii” de la Pucioasa, care le pretindeau să fie mai râvnitori şi mai sfinţi decât semenii lor. Când “proorociţa” lor, pe nume Verginica, a murit, pucioşii au fost mai bine de un an debusolaţi şi păreau gata-gata să se destrame. Îndată au apărut, la mare competiţi, două “proorociţe” noi, Maria şi Mihaela, care au început să “proorocească” într-o concurenţă acerbă. Mai şcolită şi mai dotată la cerebel, Mihaela a reuşit să o reducă la tăcere pe Maria şi a preluat frâiele afacerii “prooroceşti”. “Poporul cel vechi” al Verginicăi n-a suportat vizibilele sale eforturi de a se căţăra în vârful catargului la putere, şi a reacţionat fie prin întoarcerea spatelui, fie printr-o combatere zgomotoasă şi agresivă a noii “proorociţe”. În special femeile nu puteau s-o sufere pe Mihaela, care povesteşte şi astăzi cum i se făceau ei vrăji şi “moşmoande” pe vremea Verginicăi şi a Mariei, de către femeile din “popor”, care aveau mereu impresia că “moldoveanca le fură bărbaţii”, căci Mihaela era venită de departe, din Moldova, şi se spune că pe vremea aceea era tânără şi frumoasă şi de aceea toţi creştinii erau topiţi după ea. De altfel, Mihaela este obsedată şi astăzi de impresia că alţii se ocupă permanent cu aşa ceva, pe motivul că “le vor lor răul” (Mihaelei şi lui Nicuşor). De aceea ea evită cu îndârjire să fie fotografiată sau filmată de cineva, ca nu cumva să i se facă “fermece” cu fotografia, iar vrăjmaşii să-i ia ei puterile. În schimb, are grijă să profereze în mod repetat ameninţări şi blesteme chiar prin “Cuvântul” pe care-l fabrică, la adresa celor care se ocupă activ cu demascarea dedesubturilor pucioşeşti.
Una dintre femei (Victoria Jaravete) pretindea – fie din invidie, fie că spunea chiar adevărul – că Mihaela fusese adventistă în tinereţe, ceea ce ar explica mai uşor unele tendinţe de “reformă” care apar la ea încă din acele timpuri.
Nereuşind să atragă în sfera ei de influenţă aproape nici unul dintre vechii credincioşi (cu excepţia câtorva bărbaţi, printre care şi “păstorii” nea’Mişu şi nea’Cristea), Mihaela a purces la alcătuirea unui “popor nou”, format din tineri şi tinere dornici de o viaţă creştinească mai aparte. Cu acest “popor” ea a reuşit să întemeieze un simulacru de “mânăstire mixtă”, populată cu tineri şi tinere fără vreo educaţie religioasă şi fără vreo tundere în monahism, “popor” cu care a ridicat din temelii o clădire curioasă, cu acoperişul în formă de floare de lotus, pe care a numit-o “Templu de Nou Ierusalim”. A reuşit să sfinţească chiar acest “Templu”, denumindu-l “Biserica Noul Ierusalim”, cu concursul unui episcop care nu întrezărea atunci scopurile ascunse ale Mihaelei. (Ulterior însă, această biserică a fost desacrată prin înseşi practicile şi învăţăturile eretice pe care ea le-a găzduit în anii care au urmat.) După ce episcopul care fusese amăgit a fost trezit la realitate de Sinodul BOR din ianuarie 1993 şi s-a dezis public de legăturile sale anterioare cu pucioşii, Mihaela a dat cărţile pe faţă: nerecunoaşterea din partea BOR a “lucrării de la Pucioasa” era echivalată de ea ca un afront adus lui “Dumnezeu” care vorbea prin proorociţele Lui la Pucioasa, iar BOR era considerată o “Biserică apostată”. Din acest moment a apărut cotitura şi schisma. Deşi chiar Verginica, în tot cursul vieţii ei, îi soma pe adepţii săi să nu iasă din Biserică şi să-i respecte pe preoţi, Mihaela începe o campanie furibundă de denigrare a preoţimii şi a Bisericii Ortodoxe Române. Despre preoţi, ea spune că “toţi au pe frunte pecetea lui Antihrist”, iar despre BOR că este o biserică apostată, căzută din adevăr prin simplul fapt că a renunţat la calendarul cel vechi şi l-a adoptat pe cel nou. De altfel, în viziunea ei nimic nu mai era bun în Biserică. În consecinţă, adepţii pucioşi au părăsit în masă bisericile strămoşeşti şi s-au bagat sub oblăduirea unor aşa-zişi “preoţi” pucioşi, aleşi pe sprânceană de Mihaela, dar fără nicio legitimitate, îndată ce nu aveau hirotonie validă.
Mihaela şi-a asociat apoi la “domnie” pe Nicuşor Nedelcu şi împreună încep să-i intoxice pe creştini cu “mesaje venite din cer” – texte abil compuse de Mihaela ca să întreţină o psihoză apocaliptică şi o stare de vinovăţie perpetuă în adepţii pucioşi. Tot împreună, ei culeg aceste mesaje într-o colecţie pe care o denumesc “Evanghelia cea nouă de Nou Ierusalim”. Curând, ereziile încep să curgă în valuri: Taina Căsătoriei este desfiinţată, Taina Preoţiei este desfigurată, taina Botezului devine caducă, îndată ce toţi copiii care se nasc după înfiinţarea “Noului Ierusalim” la Pucioasa sunt consideraţi fii ai desfrânării şi ai diavolului. România este declarată un fel de Mecca Israel
“Duhul lui Dumnezeu grăieşte peste România. Dumnezeu grăieşte în limba română. Pace ţie, românule, poporul Meu! Pacea Mea şi înţelepciunea Mea cerească să coboare peste tine, fiu de român, fiule creştin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14-5-1995)
Numele de “rromân” este singurul nume sfânt de pe pământ:
“Duhul înţelegerii tainelor cereşti să fie cu voi şi să vă înveţe cele cereşti peste pământ, fii ai lui Israel , fiilor români, că numele „român“ este nume sfânt, precum „Israel
Judecata cea Mare a început şi morţii sunt judecaţi tot în limba română:
“Cartea judecăţii s-a deschis pe pământ, iar masa ei este grădina Domnului cea din mijlocul României, şi toţi morţii mari şi mici aud pe Domnul grăind în limba română. În toate laturile lumii nevăzute se aude cuvântul lui Dumnezeu, Care grăieşte pe româneşte vestea învierii şi cuvântul mângâierii peste cei ce aşteaptă ieşirea şi facerea din nou a lumii, învierea lumii care aşteaptă aceasta.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21-11-2000)
Unii martori oculari au consemnat cu surprindere anumite deviaţii cu caracter sexual între persoanele “închinoviate” la Pucioasa, deviaţii motivate de presupuse simpatii sau chiar de iubiri ascunse. Acestea s-au materializat în vizite tainice la chilie, întâlniri prin locuri dosite, îmbăţişări, sărutări, schimburi de bileţele de amor, dar nu se ştie exact dacă s-a mers şi mai departe. Copii din flori, în mod sigur n-au apărut. De asemenea, convieţuirea zi şi noapte a unor persoane de sex opus (deşi, necăsătorite una cu alta – e vorba în principal de Mihaela şi Nicuşor) în aceeaşi chilie, a ridicat pentru mulţi unele semne de întrebare asupra moralităţii celor implicaţi, deşi aceştia pretindeau în mod susţinut că sunt doar “frate şi soră întru Domnul” şi că “fac voia Domnului stând aşa, mereu împreună”. Mai există şi declaraţia unui “frate” de la Coşereni care (deşi căsătorit) a mărturisit la spovedania făcută în faţa liderilor pucioşi că a căzut în păcatul curviei cu o “soră de credinţă” mai tinerică şi care locuia cu el şi cu familia lui în aceeaşi “obşte” de la ţară (un fel de “gospodărie colectivă”).
Clona Ortodoxiei de la Pucioasa are şi ambiţii politice. După ce tentativa lor eşuată lamentabil (dar “proorocită” de ei cu surle şi trâmbiţe ca fiind iminentă) de a instaura cu forţa monarhia, prin persoana expirată a regelui Mihai I, liderii pucioşi au trecut la manevre mai realiste. Din când în când, ei mai născocesc câte un “Cuvânt” pe care-l adresează ca din partea lui “Dumnezeu din cer”, îndemnându-i pe românii debusolaţi de deriva în care se află întreaga ţară ca să voteze neapărat cu partidul democrat-liberal, cu Băsescu şi cu Boc, adică pe cei pe care-i simpatizează pe faţă liderii pucioşi.
Liderii pucioşi au trecut la propovăduirea masivă a ideologiei lor fie prin viu grai, fie prin internet (inclusiv prin torente de spamuri), fie prin ziare proprii şi cărţi apocrife. Atragerea de noi membri a devenit pentru ei o preocupare de căpătâi, deoarece forţa materială şi pecuniară venea acum în special din contribuţiile noilor veniţi. Aderenţa la ideologia pucişească era testată în primul rând prin angajamente formale, dar ferme. Admiratorii care consimţeau să poarte permanent fustă şi batic (femeile), barbă şi acoperământ pe cap ziua şi noaptea (bărbaţii) erau trecuţi în categoria celor agreaţi, adică acceptaţi inclusiv în adunările mai restrânse, care aveau un alt tipic decât cele deschise, populare, denumite pompos şi găunos “festivaluri ale creştinătăţii româneşti”. Cei care nu primeau aceste juguri minimale, după trecerea unui interval de timp rezonabil, erau respinşi cu diplomaţie de la orice alte întâlniri ulterioare. După această etapă urma etapa a doua, ceva mai grea. Este vorba de renunţarea la mâncarea de origină animală şi de acceptarea fermă a celibatului (pentru cei necăsătoriţi) şi respectiv desprinderea totală de “necredincioşii” care alcătuiau restul familiei, indiferent de gradul de apropiere (mamă, tată, soţ, soţie, copii). De aceea rata divorţurilor printre adepţii pucioşi este considerabil de mare. A treia etapă – şi cea mai grea, mai traumatizantă, care taie orice posibilitate de întoarcere a acelora care, eventual, s-ar mai trezi la realitate – era evitarea sau părăsirea totală a societăţii civile (şcoală, facultate, armată, serviciu), vinderea proprietăţilor şi a bunurilor personale (mobilă, haine, cărţi, casă, maşină, terenuri) şi “închinovierea” într-una din comunităţile numite generic “obşti”, de la Pucioasa, sau de la Târgovişte, sau de la Bucureşti, sau din alte locaţii special concepute ca să adăpostească în mod strict controlat pe cei care “au părăsit definitiv lumea”. Cei ajunşi în această etapă evită pe cât posibil să consume vreun produs alimentar făcut de mâna “omului din lume”, căci acestea sunt considerate “spurcate”, şi de aceea pucioşii retraşi din lume se gospodăresc singuri, uneori într-o sărăcie lucie, unii ajungând într-o stare de inaniţie permanentă pentru că veniturile lor provin cel mai adesea din câte una sau două pensii amărâte ale unor persoane mai vârstnice . O precizare strict necesară: echivalentul pecuniar al proprietăţilor la care au renunţat cei nou-veniţi în “obştile” pucioşeşti era vărsat liderilor pucioşi, căci noii adepţi erau consideraţi de acum “dăruiţi cu totul” lui Dumnezeu.
Cu toate derapajele lor de ordin dogmatic, practic şi moral, pucioşii se declară sus şi tare ortodocşi, pretind la modul declarativ că respectă Biserica Ortodoxă Română (ceea ce nu-i adevărat, dar lucrul acesta nu se observă din exterior, cu una, cu două), pretind că folosesc aceleaşi cărţi de slujbă (fapt doar parţial adevărat, căci le-au adus unele modificări semnificative, în consonanţă cu învăţăturile lor pucioşeşti, şi pe deasupra au mai pomovat şi cărţile lor apocrife) au o trăire pe care o consideră mult mai autentică (postesc îndelung şi totodată mai sunt şi vegetarieni, se roagă îndelung, obligatoriu la miezul nopţii, citesc din Biblie, din Vieţile Sfinţilor şi din aşa-zisul “Cuvânt al lui Dumnezeu”) decât creştinii ortodocşi de rând, care sunt uneori mai superficiali în rugăciune sau în respectarea unor îndemnuri biblice mult mai banale. Văzuţi din exterior, ei par mult mai convingători în ceea ce fac decât creştinii ortodocşi de rând; de asemenea, “Cuvântul” pe care ei îl fabrică mereu pe bandă rulantă beneficiază de un autor cu o minte foarte ascuţită, co o imaginaţie extrem de bogată şi cu real talent literar (e vorba de Mihaela Tărcuţă), de aceea el convinge repede şi subjugă la fel de repede, creând un sentiment de hipnoză a raţiunii şi de dependenţă mentală, ca un drog. Numai la o analiză foarte amănunţită a “Cuvântului” ies la iveală inconsecvenţe şocante cu scrierile lor anterioare şi neconcordanţe grave cu Biblia, adesea adevărate erezii.
Iată de pildă un subiect aparent banal: portul baticului(vălului) de către femeile creştine. În Biblie scrie textual că:
“…orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă.
Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl.” (1 Cor. 11,5-6)
De aici, pucioşii trag concluzia că femeia trebuie să poarte acoperământ pe cap în mod permanent, ziua şi noaptea, pe motiv că tot în Biblie scrie pe undeva “Rugaţi-vă neîncetat!”(1 Tes.5, 17). Deci în mintea lor apare construcţia aparent logică: Dacă femeia trebuie să se roage neîncetat, iar când se roagă trebuie să aibă capul acoperit, rezultă fără greş că ea trebuie să aibă permanent baticul pe cap. Viciul de fond rezidă tocmai în înţelegerea incorectă, literală, a termenului de “rugăciune”. Când Pavel îndemnă la “rugăciune neîncetată” el se referă la o stare de spirit, o atitudine, o disponibilitate permanentă la dialogul cu Dumnezeu, şi nu la rugăciunea în sine, ca lucrare văzută a trupului şi a sufletului; altminteri, creştinul nu s-ar mai ridica din genunchi, 24 de ore din 24 fiind tot mereu aşezat la rugăciune. Oare şi când stă pe WC, femeia se tot roagă? Când profesoara explică lecţia la copii în clasă, simultan ea se mai şi roagă la Dumnezeu? Când inginera proiectează pe planşetă, când casiera numără banii, când chimista manipulează substanţe periculoase, când dactilografa bate la claviatură, când artista cântă la pian sau la flaut, ele se şi roagă în acelaşi timp, ca rugăciunea lor “să fie neîncetată”? Măcar atunci ar trebui să aibă dreptul de a sta fără batic pe cap; dar pucioşii pretind că, pe temeiul biblic menţionat mai sus, la acest subiect nu există pentru creştine nici un fel de derogări sau de excepţii. În realitate, chiar ei sunt primii “neîmplinitori” ai acestui precept biblic căci nici un pucios şi nici o pucioşiţă nu se roagă neîncetat, ci au ore precise de rugăciune, prestabilite. Dimpotrivă, atunci când femeia intră în Biserică pentru a participa în mod organizat la o rugăciune colectivă, sau când se aşează în camera ei în chip special în genunchi, în faţa icoanei, ca să-şi facă rugăciunea de dimineaţă sau cea de seară, bine este să marcheze văzut această lucrare personală, ca şi ascultarea ei de îndemnul apostolului, ca şi supunerea ei, prin gestul formal al acoperirii capului.
Dar pucioşii nu sunt nici măcar consecvenţi pe acest subiect. Dacă se ghidează neapărat după litera Scripturii şi nu după spiritul ei, atunci ar trebui să folosească aceeaşi unitate de măsură şi în ceea ce-l priveşte pe bărbat, căci iată ce scrie Scriptura:
“Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (1 Cor. 11,7)
Deci, după Biblie rezultă limpede că bărbatul trebuie să fie permanent cu capul descoperit. Or, la pucioşi nu e aşa, ci dimpotrivă: bărbaţii pucioşi stau mereu cu capul acoperit, uneori chiar şi în incinte închise, ceea ce este chiar o impoliteţe.
În ce constă însă principala deviaţie de fond a învăţăturii pe care o propovăduieşte clona Ortodoxiei de la Noul Ierusalim? Pucioşii descriu un alt fel de “Dumnezeu”, un “Dumnezeu” neobişnuit pentru creştinii care se adapă de 2000 de ani din aceeaşi învăţătură: un “Dumnezeu” care nu este Atotputernic, nu este Atotţiitor, dar este în schimb plângăcios şi neputincios, aşteptând mereu ajutor de la oameni şi în special de la liderii pucioşi. Dar, mai presus de toate, este un “Dumnezeu” care învaţă că iubirea faţă de om întunecă automat iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este aşadar principala învăţătură greşită a pucioşilor: în loc ca ei să pună pe picior de egalitate iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele (aşa cum învăţa Domnul Iisus despre aceste două porunci, că sunt “asemenea una cu alta” – şi cum apare şi în Evanghelia după Matei, cap. 22, vers.39: “Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”) pucioşii transformă iubirea de aproapele într-o adevărată piedică în faţa iubirii de Dumnezeu. Una dintre învăţăturile care decurg în mod firesc din această teorie deformată asupra iubirii (de Dumnezeu şi de aproapele) este aceea că instituţia căsătoriei este blamată definitiv ca o sursă disimulată a desfrânării dintre bărbat şi femeie. Pucioşii reneagă taina Căsătoriei şi implicit ei nu mai au nici copii de botezat!
Clona Ortodoxiei de la Pucioasa nu este lipsită cu totul de oameni de calitate. Pucioşii de rând sunt nişte oameni foarte de treabă, buni gospodari şi iubitori de frumos. Din păcate ei s-au lăsat manipulaţi, ajungând exaltaţi în credinţa lor că textele recitate de “proorocul şi arhiereul” Nicuşor (şi despre a cărui voce “proorociţa”Mihaela zice că este identică la timbru cu vocea lui “Dumnezeu” pe care o aude ea când scrie pe caiet “mesajele care-i vin din cer”) sunt însăşi cea mai recentă cuvântare a lui Dumnezeu. Singurii care manipulează pe faţă cioporul de creştini sunt cei doi moguli (Mihaela şi Nicuşor), secondaţi în ascuns de câţiva sfetnici credincioşi cu trecut dubios, care îi ajută în toate manevrele lor oculte. Restul sunt o masă de manevră, nişte servi blânzi şi buni la suflet, dar ale căror creiere au fost de mult spălate, executanţi orbi ai oricăror dispoziţii primite “de sus”, convinşi că “Dumnezeul” lor este la ananghie şi are acum mare nevoie de ei, şi de aceea trebuie să-I dea Lui tot sprijinul.
……………………
Anca Estera
8 decembrie 2010
……………………
Erezie !
RăspundețiȘtergere