281. Spiritismul se exacerbează din nou la “Noul Ierusalim”- Pucioasa

 

281. Spiritismul se exacerbează din nou la “Noul Ierusalim”- Pucioasa

La soborul sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil (pe stil vechi), liderii pucioşi au reuşit un nou număr de prestidigitaţie spirituală: aducerea de pe lumea cealaltă a spiritului lui nea’Mişu (Dănciucă Gheorghe, zis şi “păstorul Daniel”, decedat cu numai un an în urmă). Experimentul nu este deloc singular, pucioşii fiind experimentaţi în asemenea numere de iluzionism. Neobişnuită este însă virulenţa cu care spiritul lui nea’Mişu este manipulat pentru a înfiera cu mânie proletară pe cei care au îndrăznit în ultima vreme să facă dezvăluiri incendiare despre liderii pucioşi, “căpeteniile” Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu.

De la bun început se sugerează că oamenii care nu-i recunosc pe liderii pucioşi drept “căpetenii” nu sunt statornici şi nu au viaţă în slavă şi nu vor “să fie mici”:

“Eu sunt Cel ce sunt! Sunt Domnul Iisus Hristos şi Mă mărturisesc pe Mine Însumi cine sunt, căci Tatăl Meu Savaot Mi-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, fiindcă M-am coborât din cer pentru om şi M-am întrupat în Fecioară ca să Mă nasc Prunc mic şi să-i dau omului pildă să fie mic şi să crească tot aşa, să nu crească mare, că el aşa a crescut şi aşa creşte şi nu rămâne statornic omul, că nu are căpetenie peste el ca să înveţe să fie mic, să fie statornic, să aibă viaţă în slavă, în ascultare ca a îngerilor, care au căpetenie peste ei şi sunt în slavă, în mare slavă, în mare aplecare, şi tot aşa şi lucrare.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul ce se autointitulează “Mihail, căpetenia oştirii îngerilor” anunţă voalat tema zilei: vor fi judecaţi aspru cei care s-au dovedit în ultima vreme a fi cu multă încăpăţânare pentru susţinerea necredinţei lor în ideologia eretică de la Noul Ierusalim, şi pentru trădările celor care i-au părăsit pe liderii pucioşi şi au trecut la demascarea lor, şi pentru căderile lor din rangurile pucioşeşti, deţinute până nu demult de către cei care au dezertat:

“Mihail, căpetenia oştirii Domnului, îngerul Meu, strigă acum peste cei ce iubesc cuvântul Meu: Să staţi bine şi cu frică şi cu mare luare aminte să staţi şi să ascultaţi, că e vreme cu căderi şi cu încăpăţânare pentru necredinţă şi pentru trădări şi pentru căderi, iar Domnul vă învaţă salvarea!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul pucios face apoi o paralelă cu episodul biblic în care Iisus îi somează pe ucenici să-şi exprime cu voce tare părerea despre persoana Sa şi să spună cine cred ei ce este Cel din faţa lor. După ce s-a autointitulat “Domnul Iisus Hristos”, duhul pucios pretinde ca cei adunaţi la Pucioasa să se exprime în acelaşi fel (public, adică) şi să răspundă la aceeaşi întrebare: “cine este acela care le vorbeşte?” Cu alte cuvinte, “mânăstire într-un picior, ghici, ciupercă, ce-i?” Analogia cu episodul biblic este însă viciată de câteva elemente esenţiale. În primul rând, ucenicii care erau întrebaţi de Iisus Îl aveau în faţă şi-L auzeau vorbindu-le cu vocea Lui. Adepţii pucioşi nu au pe nimeni în faţă, decât pe liderii pucioşi, şi nu aud glas din cer sau din văzduh vorbindu-le, ci îl aud pe Nicuşor cum recită (ca pe o poezie) un text pe care-l citeşte de pe o foaie de hârtie. În al doilea rând, Iisus cel adevărat, Cel care punea întrebări ucenicilor Săi,  Se făcuse pe Sine cunoscut prin multe fapte şi minuni folositoare celor nevoiaşi şi suferinzi. În schimb, duhul pucios care se pretinde a fi tot Iisus, dar vorbeşte prin vocea lui Nicuşor (care este aşadar pe post de lector, de intermediar) nu s-a făcut cunoscut prin nimic, prin nici o faptă bună sau rea, dar consecinţele învăţăturilor sale au fost dintre cele mai rele (creştini dezrădăcinaţi, smulşi din Biserică, familii destrămate, indivizi aduşi la deznădejde şi la rătăcirea minţii). Cei care ascultă provocarea duhului se împart în trei categorii: unii îi acuză pe liderii pucioşi că s-au făcut pe sine înşişi "Mesia", alţii nu înţeleg de ce "Cuvântul de la Pucioasa" este infestat cu proorocii mincinoase, iar alţii mărturisesc că duhul de la Pucioasa este Hristosul biblic, care S-a coborât a doua sau a treia oară din ceruri, după ce S-a dezbrăcat de trupul pe care şi-L luase singur la Înviere. Pentru cei care nu-l primesc ca Mântuitor peste ei pe duhul Pucios cel locvace, care se face “carte pe pământ”, se ia în discuţie şi alegerea unor pedepse care să-i lecuiască pentru totdeauna de “necredinţă”:

“O, popor adunat lângă poporul Meu cel de la izvor, am pus acum două mii de ani o întrebare ucenicilor Mei cei de atunci şi le-am zis lor: «Cine zic oamenii că sunt Eu?». Vă pun şi vouă această întrebare acum, iar voi daţi răspuns şi spuneţi-Mi cine ziceţi voi că sunt Eu, Cel ce grăiesc? O, Eu sunt Cel ce am fost hărăzit de Tatăl Meu prin cuvântul cel proorocesc al Duhului Sfânt că voi fi spre ridicarea şi spre căderea multora, şi iată, aşa sunt. Cei cu inimă de evreu Mă dispreţuiesc şi zic că de la ei putere se dau Mesia cei care Mă aşează în carte cuvânt în zilele acestea. Alţii spun că nu pot cuprinde ei adevărul despre acest cuvânt, iar alţii Mă aud şi Mă mărturisesc că Eu sunt Hristosul, Mântuitorul celor credincioşi. Dar voi cine ziceţi că sunt Eu, Cel ce grăiesc vouă? O, ce să fac cu cei ce nu Mă primesc Mântuitor peste ei prin acest cuvânt ieşit din gura Mea şi care se face carte pe pământ?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Venirea duhurilor la Pucioasa se transformă într-o colcăială şi într-un freamăt al văzduhului, iar modelul de a avea căpetenii peste legiunile de îngeri care nu se văd, căci sunt îngeri ai întunericului, va trebui preluat şi pe pământ, de către adepţii  pucioşi, care vor trebui să-şi aleagă dintre oameni nişte căpetenii cu nume de arhangheli (de exemplu, numele de “arhangheliţa Mihaela, căpetenia” ar putea fi un nume potrivit, căci vine de la “arhanghelul Mihai”, care este căpetenie peste îngeri):

“  Oştirea îngerilor e tot un freamăt aici, în văzduhul colinei slavei Mele cu poporul Meu slujitor venirii Mele acum cuvânt pe pământ. Pace vouă, şi fiţi ca îngerii, căci îngerii au căpetenii, şi aşa se fac ei slava Mea, iar văzduhul tresaltă de lucrarea slavei! O, nu numai îngerii trebuie să aibă căpetenii, ci mai mult oamenii trebuie să aibă, ca să se facă ei slava Mea. Arhangheli trebuie să fie şi între oameni, ca şi între îngeri […]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul pucios care îşi ia numele de “Mihail, Arhanghelul”, subliniază că şi cei care vin ocazional la Pucioasa trebuie să se înveţe cu ideea că aici ei au nişte căpetenii care “cârmuiesc masa de cuvânt în numele lui Dumnezeu”, (cu alte cuvinte, chiar ei sunt autorii predicilor pucioşeşti intitulate “Cuvântul” de la Pucioasa) Apoi duhul îi dă cuvântul altui duh, care se prezintă pe sine a fi “duhul Verginicăi” (moartă în anul 1980):

“— O, să înveţe cei ce vin să se facă popor al Tău pentru venirea Ta, să înveţe de la îngeri, căci îngerii au căpetenii şi sunt ei slava Ta! O, iată câtă sărbătoare de cuvânt, iar eu cârmuiesc în numele Tău masa de cuvânt din ziua aceasta a îngerilor şi văd pe trâmbiţa Ta Verginica venită la popor, cu scump popor la masa Ta de cuvânt în mijlocul poporului Tău cel de pe pământ acum. Ea a venit, iar eu am privit şi am aşezat în ordine tot lucrul cuvântului de azi. O, sună tu, trâmbiţă a Domnului, şi dă acum rând cetei tale! Amin.”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

 

“Duhul Verginicăi” anunţă la rândul lui un alt duh pregătit să ia cuvântul în Grădina Întâlnirii, şi anume "duhul lui Dănciucă Gheorghe" (zis şi nea’Mişu, cu numele conspirativ “păstorul Daniel”), de la care moarte se împlineşte acum un an şi care acum este răsplătit cu aşazarea lui în “ceata sfinţilor pucioşi”:

“— O, binecuvântat eşti, Doamne, că ai ales dintre oameni rugători Ţie pe pământ şi în cer pentru împlinirile Tale, prin cuvânt proorocesc rostite şi pregătite ca să fie, iar eu am cu mine de mânuţă la masa de azi a îngerilor, am pe păstorul Daniel, că multă vreme a păstorit el spre Tine turma care s-a ridicat din cuvântul Tău cel de azi! Acum un an eu, trâmbiţa Ta, am venit cu îngerul Tău şi l-am adus înaintea Ta, ca să-l aşezi pe el între sfinţii Tăi rugători,[…] O, hai, păstorule Daniel, ia-ţi glasul cel păstrat în cer când Domnul ţi l-a luat mai din vreme şi hai să cuvintezi poporului de ieri şi de azi, căci cine păstoreşte cu credinţă şi cu nădejde pentru Domnul turma lui, acela nu moare niciodată, şi moare numai cel ce vrea să moară. S-a scurs un an de când ne-am întâlnit între cei din cer, şi vreau acum să împlinim grăire mare peste poporul acestui cuvânt.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

 

Cuvintele “… ia-ţi glasul cel păstrat în cer când Domnul ţi l-a luat mai din vreme…” trebuie înţelese în contextul lor istoric. “Păstorul Daniel” a fost în ultimii săi ani mut de-a binelea, deoarece i-au fost extirpate de medici coardele vocale, în urma unui cancer în gât. Pe vremea când nea’Mişu încă mai trăia, Mihaela povestea că nea’Mişu n-a ascultat de ea, atunci când l-ar fi sfătuit să nu se ducă la operaţie, şi de aceea a rămas el fără glas (dar a mai trăit ani buni după aceea, ceea ce nu se ştie dacă ar fi putut dacă nu se opera) Aşadar, nu Domnul i-a luat glasul lui nea’Mişu, ci chirurgul i l-a luat, cu asentimentul său.

Acum, după moarte, “păstorul Daniel” este considerat de liderii pucioşi” un sfânt”, un “martor credincios al lui Dumnezeu, iar cei care îi ascultă cuvintele atribuite duhului lui (şi nu glasul, căci glasul este al lui Nicuşor, care citeşte textul aşternut pe hârtie) trebuie să o facă plini de credinţă şi de înţelepciune:

“O, frumoasă este grăirea între cei din cer, şi mare să fie credinţa şi înţelepciunea celor ce ascultă acum pe păstorul Daniel, pe martorul cel credincios al lui Dumnezeu-Cuvântul pe pământ, Domnul, Care vine şi grăieşte acum în mijlocul unui popor credincios pe vatra neamului român.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

 

Nu acelaşi îndemn avea Mihaela pentru adepţii pucioşi pe vremea când nea’Mişu trăia încă. Ultimii ani buni ai vieţii lui au însemnat o marginalizare forţată şi o constantă vorbire de rău a celor doi “păstori” din partea Mihaelei, atunci  când venea vorba despre acţiunile, iniţiativele şi mai ales firea “păstorilor Verginicăi”. Pe deasupra, învăţăturile eretice pe care le aducea Mihaela şi tendinţa ei tot mai evidentă spre separatism de Biserica Ortodoxă Română n-au fost deloc pe placul păstorilor. Prin 1981, după moartea Verginicăi, Mihaela încerca să se afirme ca “sol” al lui Dumnezeu, cu inovaţii din ce în ce mai năstruşnice. Una din veştile aduse de ea “poporului” era aceea că “nimeni nu trebuie să mai mănânce carne, căci aşa este de la Dumnezeu!” Expresia “aşa este de la Dumnezeu” era tipică Mihaelei, care o folosea pe atunci ca un fel de tabu, şi nimeni nu avea curajul să o comenteze sau să-i cerceteze originea sau autenticitatea. De aceea, acest îndemn al Mihaelei a fost luat ca atare, dar a stârnit mare tulburare printre “creştinii Verginicăi”, care ştiau că Verginica a mâncat toată viaţa carne (exceptând posturile, pe care ea le ţinea cu stricteţe). Această fierbere a ţinut până ce nea’Mişu (”păstorul Daniel”) a “luat taurul de coarne”. În Vinerea Paştilor, el a mers la creştinii din “popor”, trecând din casă în casă şi îndemnându-i ca de Paşti să mănânce carne: “Mâncaţi carne! Mâncaţi carne! Ce v-a zis Mihaela nu este de la Dumnezeu, ci este de la Diavolul!”

Mihaela n-a suportat afrontul “păstorului”. “Păstorii” nea’Mişu şi nea’Cristea, prin opoziţia lor făţişă la afirmarea “moldovencei” ca proorociţă autentică, deveniseră principalele obstacole în calea ascensiunii ei la conducerea sectei. Cu prima ocazie, Mihaela s-a răzbunat crunt. Pretinzând că ea este “Arhanghelul Mihail” din capitolul 12 al Apocalipsei, care a pornit război în cer cu balaurul, începând cu judecata “poporului” Verginicăi, l-a luat pe nea’Cristea şi l-a aşezat în mijlocul creştinilor pucioşi şi l-a făcut “Balaur”  şi “Antihrist” şi “Satana”, iar nea’Cristea s-a supus perplex, ca un mieluşel hipnotizat la vederea cuţitului. Apoi, Mihaela l-a luat pe nea’Mişu şi, ca semn al reconcilierii lor, i-a pus pe cap o coroană de flori şi l-a făcut “regele David”. Nimeni n-a schiţat vreun gest de împotrivire, atât de sigură pe sine şi de convingătoare a fost pantomima Mihaelei. Din acest moment, nea’ Mişu a virat brusc în favoarea susţinerii formale a Mihaelei, iar nea’Cristea a fost împins în mod deliberat într-un definitiv con de umbră, nemaifiind de atunci antrenat în nici o “acţiune” pucioşească.

După această manevră dibace, Mihaela s-a mai folosit câţiva ani de nea’Mişu în acţiuni mărunte; apoi, când s-a instalat temeinic în fruntea bucatelor, l-a trecut şi pe acesta pe linie moartă. Nu însă fără a le reaminti celor ce o ascultau, cu orice prilej favorabil, “cât de mult rău i-au făcut ei păstorii, în special nea’Mişu”.

Tocmai de aceea surpinde acum faptul că “păstorul Daniel” este “scos de la naftalină” şi folosit de duhurile care pretind că el a fost întru totul ascultător şi a făcut numai bine în “popor” şi că a fost mâna dreaptă a Mihaelei, pe vremea când el încă mai trăia, şi că “s-a dat cu totul ascultării” de Mihaela şi de cuvântul ei:

“— M-am dat cu totul ascultării de acest cuvânt, iar râvna aceasta am dorit-o mereu în toţi cei care au aflat izvorul lui Dumnezeu-Cuvântul, şi din pricina acestei suferinţe pline de aşteptare şi de răbdare am stăruit şi cu blândeţe, şi cu dojană peste cei greoi la mers şi la putere pentru cele cereşti, cerute de Domnul de la acest popor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

 Duhul lui nea’ Mişu foloseşte exact terminologia Mihaelei şi vizează exact obiectivele ei: adversarii Mihaelei “n-au stat frumos la crescut”, ca să crească mici ( nu mari) prin cuvântul ei; n-au suferit dojana; n-au primit peste ei sfatul cel bun al “căpeteniei”; au căutat să aşeze peste ei bunătatea şi binele şi frumosul, în loc să alerge după contrariile lor, ca acestea să-l pregătească pentru cer şi nu acelea; a voit să primească daruri din cer, în loc să fugă de ele, pentru că nu le merită:

“N-au stat frumos la crescut cei ce se năşteau în credinţă prin acest cuvânt. N-au stat mici, ci s-au mâniat pentru orice trezire, pe care dădeam mereu să le-o fac. Văd acum în cer, şi din cer văd cât de mult pierd cei ce nu caută dojana peste viaţa lor, şi mă doare în cer pentru tot ce n-am putut pentru viaţa fiilor acestui popor. Cei ce se nasc şi se vor mai naşte pentru Domnul prin acest cuvânt, să primească sfatul cel bun de a nu căuta bunătate pentru ei, ci altceva să caute ei, căci bunătatea nu-l poate pregăti pe om pentru cer, de vreme ce el, atât de semeţ cum este, dă să aştepte pentru el daruri, pe care nu le merită şi pe care nu e bine să şi le dorească, ci e bine să stea în oştire cu căpetenie peste ea şi în umilinţă fără margini să stea […]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul lui nea’Mişu excelează şi în cugetări adânci, dar profunde totuşi; ca de exemplu, după acest an de şedere în cugetare după moarte, mintea lui s-a limpezit şi a înţeles în sfârşit cele neînţelese, şi anume care, ce şi cum sunt tainele lui Dumnezeu: tainele lui Dumnezeu sunt… sunt… sunt taine (că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti) adică nu sunt ceva ce se vede şi nu poate fi tăinuit, ci sunt ceva ce nu se vede, dar poate fi tăinuit:

“O, aş sta de vorbă cu mulţi fraţi, că mult am voit aceasta peste mulţi când am putut să voiesc. Le-aş spune multora din poporul acestui cuvânt înţelesuri tainice […] tainele lui Dumnezeu sunt taine, nu sunt din pământ sau din piatră sau din lemn sau din fier, ci sunt din duh şi din Dumnezeu […] Mi-e dor să grăiesc poporului pe cele neînţelese de el, de necredinţa lui […]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

 Duhul pucioşesc care se pretinde a fi “Mihail, căpetenia oştirii îngerilor” îl vede deodată ascuns printre alte duhuri şi pe un Aghiuţă mai de soi, un duh mai mărunţel care pretinde că este “duhul lui Adam”, apoi îi citeşte gândurile şi i le ia şi i le dă pe faţă. Adămuţă pretinde că şi-a iubit femeia (pe Eva, pe Evita lui) mai mult decât pe Dumnezeu, pretext pentru a lansa erezia pucioşească despre bărbat şi femeie: “taina căsătoriei din Biserică nu mai este taină, ci s-a făcut păgânie”:

“— Apropie, Doamne, slava învierii pentru toţi cei care au greşit prin păcatul meu cel din rai! M-am despărţit de Tine pentru femeie şi am iubit-o pe ea cu inima mea, şi pe Tine Te-am părăsit, şi nu mi-a fost de folos că am făcut aşa, ci îmi este durere pentru fiecare om care cade prin păcatul meu, căci omul nu-şi iubeşte femeia decât pentru păcat, iar Tu acum două mii de ani ai spus să-şi iubească omul femeia aşa cu Tu ai iubit biserica, căci taina căsătoriei s-a făcut păgânie […]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Liderii pucioşi sunt tulburaţi că predicile lor de “Cuvânt” nu sunt citite şi preţuite de către oameni, iar între cei care mai citesc s-au ivit defăimători, care-i contestă cu duşmănie şi cu lipsă de pace pe ei şi pe “Dumnezeul” lor de la Pucioasa, scoţându-le la lumină toate inconsecvenţele şi toate amăgirile pe care le iscodesc ei, lipsiţi de duhul umilinţei şi cu iubirea lor bolnavă de adevăr:

“O, fiilor din porţi, nu citesc, tată, nu citesc cuvântul Meu cei ce vă defaimă pe voi şi pe cei ce stau de partea Mea, iar cei ce între ei mai citesc, se răvăşesc, se îndoiesc, judecă pe Dumnezeu şi pe voi, căci mintea lor s-a îmbolnăvit. Cine are iubirea bolnavă, tot aşa şi mintea o are, iar roadele iubirii nu mai pot odrăsli în el, căci duhul cel rău îi stăpâneşte mintea şi este duşmănie şi este loc fără de pace inima lui. O, cum să mai aibă loc lucrarea duhului umilinţei în cei ce vă defaimă pe voi şi pe cei ce stau de partea Mea şi a duhului mărturisirii, fiilor copii?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Dar cine sunt defăimătorii liderilor pucioşi? Ei sunt mai mulţi, dar Mihaela îşi concentrează în continuare tirul cuvintelor veninoase doar asupra câtorva dintre ei (tot rubedenii, sau apropiaţi):

- Costel, vecin cu Veronica (Vasilica) Costache  din Valea Voievozilor, nora lui nea’Cristea;

- Valerică,  finul de la Târgovişte al lui nea’Mişu (nea’Mişu, zis “păstorul Daniel”);

- Dan de la Gheboieni, cel care e un fel de “soţ” (cică “o ţine pe Maria”, o soră de-a Veronicăi Costache din Valea Voievozilor);

- Ionică Ţurloi, fiul lui nea’Toma de lângă Măneşti;

- Ionel de la “templul” din Pucioasa, ginere de-al Verginicăi (după una din fetele adoptate de Verginica de la sora ei, Maria);

 - Tanti Victoria Jaravete, naşa Mihaelei Tărcuţă.

Ca un făcut, s-au găsit acum cu toţii să-şi amintească scene picante din trecut, în care Mihaela era “regina necontestată a balului”, adică protagonista pentru unele afirmaţii sau luări de atitudine de-a dreptul şocante.

“Ionel de la templu” pretinde că, înainte de a veni Nicuşor la Pucioasa, Mihaela îl alesese pe el ca să-i fie preferat şi protector, anunţându-i pe ceilalţi că “Domnul” a stabilit ca Ionel să o însoţească peste tot cu maşina, pe unde merge ea şi are treabă, ca un sfetnic credincios. Ionel mai pretinde că Mihaela a mers şi mai departe, şi odată a tras de el, incitându-l cu cuvintele: “Domnul a zis că trebuie să-mi faci un copil, în locul aceluia pe care l-am pierdut”, mângâindu-l chiar în anumite părţi ale corpului (el ştie mai bine care). Ionel n-a fost însă convins de cuvintele Mihaelei că “aşa este de la Dumnezeu” şi a pârât-o în faţa “păstorilor”, dar Mihaela nu şi-a recunoscut fapta. Fiind pus într-o situaţie delicată şi riscând să apară drept un mare mincinos şi un obsedat sexual, Ionel ar fi propus în cele din urmă:

- “ Hai să postim post negru amândoi câteva zile, şi să se arate de la Dumnezeu cine minte”. Iar Mihaela i-ar fi răspuns:

- “ Eu nu fac asta! Lasă, mai bine să judece Dumnezeu …”

Valerică (finul de la Târgovişte al lui nea’Mişu), repovestind acest episod picant, adaugă de la el că-şi aduce perfect aminte că pe vremea aceea Mihaela şi Ionel mergeau peste tot amândoi cu maşina, pe motiv că “aşa este de la Dumnezeu”.

Tot Valerică este şi descoperitorul prin întâmplare al tainei “Cuvântului lui Dumnezeu”, bine păzită până atunci. Era prin anii ’90, când cuplul de taină Mihaela-Nicuşor mergea “prin cetăţi” cu “cuvinte din cer”, pentru a-i recupera pe “creştinii cei vechi” ai Verginicăi” şi a-i supune noilor “căpetenii” de la Pucioasa.

Povesteşte nea’Valerică, plin de obidă:

“Eram într-un loc ferit şi-i văd deodată pe cei doi că trec pe lângă mine, plimbându-se cu un caiet în mână. Mihaela spunea:

- Ia citeşte, Nicuşor, să vedem cum sună!

El îi citeşte ceva, apoi ea spune din nou:

- Nu e bine aici. Ia modifică aşa.

 Şi-i dictează ceva, iar el scrie ce zice ea.

- Ia citeşte acum! zice Mihaela, iar Nicuşor îi citeşte din nou. Mihaela se declară în sfârşit mulţumită:

- Acum e bine. Aşa să citeşti!

Am rămas îngheţat. Holbat şi dezamăgit până la scârbă. Va să zică, asta era şmecheria, aşa lua fiinţă “Cuvântul lui Dumnezeu”! De aceea sunt eu aşa de înverşunat împotriva acestor escroci, şi nimeni nu mă poate convinge că lucrurile stau altfel decât aşa cum le-am auzit eu şi cum le-am văzut cu ochii mei.”

Tanti Victoria Jaravete, naşa Mihaelei Tărcuţă, bârfea că Mihaela ar fi fost adventistă în tinereţe şi că ea a fost naşa ei, ea a trecut-o la ortodoxie şi a botezat-o în biserică. Mai spunea că pe vremea aceea Mihaela se plângea că nu poate să stea în biserică, fiindcă nu se simte bine, nu suportă atmosfera, şi cerea mereu să iasă afară. Acum se pot număra cu zecile anii în care Mihaela n-a mai călcat în vreo biserică. De altfel, ca şi ea, mai sunt şi alţi pucioşi mai vechi şi mai încrâncenaţi care n-au mai păşit în vreo biserică ortodoxă de 15, 20, 25 sau chiar de mai mulţi ani.

Labilităţile spirituale ale Mihaelei sunt aşadar explicabile. În plus, după ce ai trecut prin nişte experienţe psihotice tragice, cum ar fi pierderea unicului copil, şi care te-au ţinut cu anii prin spitalele de psihiatrie pentru o recuperare lentă şi incertă, e uşor să auzi cum îţi şuieră vântul şoapte dulci prin urechi şi ţi se zbat valurile mării prin tărtăcuţă şi-ţi sună apa în cap, şoptindu-ţi “cuvinte din cer”. Pucioşii sunt acum celebri prin experienţele lor psihedelice, aşternute pe mii de foi de caiet. În afară de Virginia Tudorache, clientă fidelă a ospiciilor (de unde se întorcea cu poveşti stranii cu şerpi de baltă care, pe ea o adorau şi-i lingeau devotaţi picioarele, iar pe alţii îi muşcau ca să cadă în apă şi să se înece), au fost şi alţii dintre pucioşi care au trăit experienţe inedite. Unul ( pe nume Georgică) a ajuns să se îmbrace în femeie şi să fure orice nimicuri îi stăteau în cale, în crizele lui repetate de cleptomanie; altul, ( pe nume Viorel) a ajuns să se pensioneze anticipat cu o listă de diagnostice grave de la Psihiatrie, dar să declare sus şi tare că este perfect sănătos; alta a ajuns să se dea cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ; alta să simtă permanent în tot corpul o fornicaţie (hiperexcitabilitate sexuală), care o furnică din cap şi până-n tălpi şi o tentează cu crize de orgasm; altul să încerce să se sinucidă, exasperat de răutatea liderilor pucioşi. Despre altcineva (nimeni altul decât tatăl Mihaelei) se spune că are saci de texte scrise şi neexpediate, deci propensiunea Mihaelei pentru a scrie cu nemiluita, aceleaşi şi aceleaşi platitudini, pare a fi ereditară.

Denigratorii sectei “Noul Ierusalim” pretind că pucioşii “sunt rătăciţi şi că sunt păcătoşi”, ca să-şi acopere necredinţa lor în “Cuvântul lui Dumnezeu” şi lipsa lor de umilinţă:

“ Îi aud pe cei ce vă dispreţuiesc şi vă hulesc […]  iar limba lor împarte batjocuri […] şi vă vorbesc de rău unii altora, şi […] se dau apărătorii lui Dumnezeu când zic ei că voi sunteţi rătăciţi şi că sunteţi păcătoşi! O, păi cum să nu zică aşa când ei au nevoie să-şi acopere nestatura lor, necredinţa lor şi neîmplinirea cuvântului Meu, care le-a cerut lor despărţirea de lume, sfinţenie şi iubire, credinţă şi pace şi multă multă umilinţă?”  (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Realitatea este că adepţii pucioşi care s-au pripăşit la Pucioasa s-au desprins de mult de păcatele lor anterioare şi acum se străduiesc din răsputeri ca să ducă o viaţă curată şi sfântă. Rămân totuşi inexplicabile sforţările Mihaelei de a le cosmetiza trecutul dubios pentru unii dintre preferaţii ei şi de a-i arăta apoi lumii întregi ca neprihăniţi şi feciorelnici. Nicu P., spre exemplu, care este prezentat lumii ca “feciorelnic”, a “ţinut” 2 femei ţiitoare înainte de a se pripăşi la Pucioasa. Altă “fecioară” de la Pucioasa este Miţi, care are şi ea la răboj un avort, făcut pe când era angajată la fabrică. Dar cea mai scandaloasă mistificare a fost sforţarea disperată a Mihaelei de a o prezenta ca “fecioară de Nou Ierusalim” pe una din febleţele sale, Doina D., una din fostele amante ale lui Ţăndărică. Mihaela a promovat-o pe Doina D. la Pucioasa ca pe copila ei de suflet, crezând că prin ea îl va câştiga definitiv la pucioşism şi pe Ţăndărică. Miza era grasă, dar stratagema Mihaelei n-a reuşit; până la urmă, Ţăndărică a renunţat şi la tentaţiile pucioşeşti, şi la Doina, şi s-a întors la obiceiurile sale. Interesante sunt dezvăluirile lui Gheorghiţă, care povesteşte cum l-a surprins el pe Nicuşor făcându-i vizite Doiniţei la miezul nopţii, la “chilia” ei din Casa Întâlnirii,  îmbrăcat sumar şi cu picioarele goale, ca să nu i se audă paşii. Descoperind, se pare, idila dintre “Nicuşor al ei” şi Doina D.,  Mihaela a reacţionat violent, expulzând-o imediat pe Doina de la Pucioasa la garsoniera ei din Bucureştii Noi (de fapt nu era a ei, ci era tot a lui Ţăndărică, dar Ţăndărică s-a lipsit şi de garsonieră şi de amanta lui, care devenise pe neaşteptate o adeptă înfocată şi intransigentă a pucioşismului, forţându-l pe Ţăndărică la renunţări insuportabile pentru el şi basculând brusc în extrema cealaltă, definită de o maladivă insensibilitate la tandreţe şi o inapetenţă sexuală autoimpusă). Înainte de asta însă, pe vremea când idila dintre Nicuşor şi Doina D. nu fusese încă descoperită, Doiniţa o ducea la Pucioasa ca în rai, fiind protejata cuplului dictatorial pucios şi avînd acces liber la orice oră din zi sau din noapte în buncărul lor subteran de la “Legănuţ”, în Grădina Întâlnirii.

Este antologică o întâmplare petrecută cu ocazia uneia dintre ultimele expoziţii ale Zidarilor, organizată în combinaţie cu liderii pucioşi. Este vorba de expoziţia “Anotimpuri”, deschisă la galeria ANAID pe 25 noiembrie 2004. În afară de exponatele lor artistice, Zidarii pregătiseră şi o scenetă, o pantomimă, în care 3-4 “fecioare” aduse de la Pucioasa urmau să mimeze “naşterea din nou a omului”. Îmbrăcate şi îmbrobodite de sus până jos în alb, ele trebuiau să plămădească într-o covată un copilaş de lut pe care apoi îl înfăşau şi îl legănau. Paradoxul a fost că printre “fecioarele” trimise de Mihaela de la Pucioasa se afla şi … febleţea ei, Doina D.  Pusă în faţa faptului împlinit, Victoria Zidaru nu mai contenea să-şi verse năduful de faţă cu nişte apropiaţi:

“- E scandalos! Scandalos! Spuneţi şi dumneavoastră, nu mai putea Mihaela să mi-o trimită pentru scenetă decât pe Lipanca?  Păi aici sunt numai artişti, deci precis mai mult de jumătate ştiu că Lipanca a fost amanta lui Ţăndărică, iar noi o deghizăm acum în “fecioară”! Mi-a şi spus cineva care o cunoaşte: “Ce faceţi dom’le, aţi înnebunit de o scoateţi pe asta în faţă? N-aţi mai găsit alta? Vreţi să vă daţi cu firma-n cap?” Dar sunt sigură că Mihaela a trimis-o pe asta intenţionat, ca să mă facă de râs şi să mă umilească pe mine, că ştia că nu pot s-o mai sufăr pe Lipanca  de când desfrânata asta începuse să se dea la Marian, la atelier! Uitaţi-vă bine la ea, prefăcuta asta care acum e îmbrăcată în alb şi face pe mironosiţa!”

Duhul pucioşesc cu numele de împrumut “Arhanghelul Mihail” îl invită apoi pe duhul lui nea’Mişu să ia cuvântul şi să-i mustre pe defăimătorii liderilor pucioşi, iar duhul lui nea’Mişu mărturiseşte că focul Duhului Sfânt arde în duhul lui (adică, Duhul arde în duhul duhului lui nea’Mişu):

“Îi este dor păstorului Daniel de grăire cu poporul, şi-l las acum să intre, o, Doamne, că dorul celor din cer arde ca focul cel ceresc şi mână cerul pe pământ spre lucrare, şi aşa este dorul păstorului Daniel acum, şi ne scoală el la lucrul cuvântului cel de foc, o, Doamne. Amin.

— Da! Focul Duhului Sfânt arde în duhul meu şi în cuvântul meu, pe care acum cu foc îl cobor la poporul rămas pe pământ, şi care a venit şi m-a condus în ziua când m-am alăturat celor din cer, acum un an.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul lui nea’Mişu pretinde apoi că nu vrea să dea nume pentru defăimătorii liderilor pucioşi, dar nu reuşeşte să se abţină până la capăt. Deocamdată însă proferează nişte ameninţări şi le arată nuiaua, doar-doar îi va speria pe îndrăzneţi ca să-şi înghită limba:

“Grăiesc vouă, celor ce acum v-aţi desprins de lângă Domnul şi faceţi lucrare lăturalnică, dând să dărâmaţi pe ici, pe colo, pe cei credincioşi ai acestei lucrări. […] V-au făcut urâţi la suflet şi la trup aceste unelte diavoleşti, iar ceata voastră cade tot mai jos! Vai celui ce râde şi batjocoreşte mersul Domnului şi al credincioşilor Lui şi al cuvântului Lui! Nu vă spun pe nume, căci sunt îmbrăcat în duhul umilinţei în cer, dar va trimite Domnul carte în popor şi vă va arăta răzvrătiţi şi cu lucrare răzvrătitoare pe unde găsiţi inimi slabe. Curând, curând vă face Domnul oprirea, căci voi n-aţi ascultat să fiţi cuminţi, iar celui ce nu ascultă îi trebuie nuia.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Îndată însă apar şi precizările. Mai întâi sunt “demascaţi” copiii săi după trup, care dau să-şi plece urechea la răzvrătirea celor duşmănoşi şi neastâmpăraţi cu limba lor:

“Îi rog din cer pe copiii mei cei după trup, să fie cuminţi îi rog. […] Căutaţi să vă întoarceţi mai mult cu faţa şi cu inima spre cuvântul Domnului, ca să ştiţi tot ce grăieşte El în zilele acestea, şi nu aplecaţi urechea la răzvrătirea celor duşmănoşi şi neastâmpăraţi cu limba lor!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Apoi este “demascat” Valerică, finul lui nea’Mişu de la Târgovişte, şi îndată după el,  Dan de la Gheboieni. Apoi cei din casa Verginicăi, în frunte cu Ionel de la “templu”:

“Mă doare, ca şi pe pământ mă doare necredinţa şi răutatea şi lucrarea cea răzvrătitoare a finului meu de la Târgovişte, o, şi mă doare necredinţa celor de la Gheboieni, hrănită ea de cei ce se cred drepţi, drepţii cei de la început. Mă doare de goliciunea lor şi a fiilor lor, mă doare de statura cea atât de mică, atât de puţină în Domnul a celor ce au rămas în casa trâmbiţei Domnului, şi care nu iau aminte la strigătul cerului pe urma lor, dându-se ei voinici cu mintea lor, şi care aduc ruşine în cer pe faţa poporului credincios trecut sus în vremea acestei lucrări.”  (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Apoi este “demascat” Ionică, băiatul lui Toma de la Măneşti:

  “O, mă uit de lângă Domnul la băiatul lui Toma şi la lacrima cu usturime a tatălui său, între cei trecuţi sus din popor. O, ce viteaz în răutate se dă acest fiu neascultător de cele ce trebuia să facă el pe pământ înaintea Domnului! N-a ascultat de sfaturile care i s-au dat la vreme. A fost îndărătnic şi a stat în duhul lui mereu, iar satana l-a făcut acum locaş al său şi al hulirii drumului Domnului. O, ce păcat! O, cum să vină el, oare, spre pocăinţă? Plata pe care şi-o adună el acum este grea. Ce va face el dacă va pieri hulind şi răzvrătind?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Liderii pucioşi au aflat şi ei de pe internet, în sfârşit, ceea ce trebuia să fi ştiut până acum de la “Domnul” lor: că multe informaţii care se vehiculează între supuşii lor le scapă, deoarece între ucenicii lor se practică de ani de zile o asiduă corespondenţă secretă, prin bileţele, care nu ajung la urechile “celor de la mijloc” (liderii sectei). Singura reacţie  a “celor de la mijloc” nu poate fi decât clasarea practicii respective drept “păcat”, pentru ca supuşii lor să se înfricoşeze şi să renunţe odată şi odată la ea:

“O, copii care-Mi purtaţi venirea, aduceţi-vă aminte, tată, că Eu am spus că tot ceea ce dă acest popor să nu ştiţi voi de la mijloc, ajunge la Mine cu păcat, şi iată, a fost adevărat ce-am spus, şi tot cuvântul Meu se adevereşte aşa cum a fost rostit, şi este adevărată lucrarea cuvântului Meu cea purtată cu voi pe masa poporului sfinţit. Cei ce se ascund de voi ca să nu ştiţi voi lucrarea lor, aduc aceia încercări şi dureri pe calea Mea cu voi, dar Eu sunt Cel ce trec cu voi prin toate şi singuri nu vă las.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhurile pucioşeşti şi-au luat nume de sfinţi şi s-au prins în horă nevăzută şi au vorbit pe rând din văzduhul Pucioasei, demascându-i pe demascatorii sectei ca neascultători, îndărătnici şi viteji în răutate. Dar, mai ales, ca hulitori ai unui “Dumnezeu” nevăzut, necunoscut şi neputincios, aflat doar în închipuirea rodnică a “celor de la mijloc”.

……………………

Anca Estera

3 decembrie 2010

……………………