263. Este “Biserica Noul Ierusalim” de la Pucioasa o biserică autocefală?
1. Un document de excepţie
Un document de o excepţională importanţă, semnat şi publicat recent de către Prefericitul Patriarh Daniel şi intitulat Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere pune automat în ecuaţie o întrebare legitimă: Este sau nu Biserica “Noul Ierusalim de la Pucioasa” o biserică autocefală? Este binecunoscut faptul că această sectă, care şi-a stabilit cartierul general la Pucioasa, se autointitulează “Biserică”, se declară independentă faţă de Biserica Ortodoxă Română şi se manifestă sistematic în mod public, administrativ, dogmatic şi liturgic ca o biserică independentă. În consecinţă, această Biserică ar trebui să fie neapărat o Biserică autocefală, altminteri ea nu mai este deloc (în sensul că ea rămâne o simplă invenţie a unor oameni exaltaţi, care vor şi ei să aibă o structură social-administrativă numită “Biserică” şi care să fie numai a lor, cu circuit închis, adică o biserică-proprietate privată).
Să observăm mai întâi cum se definesc şi cum se raportează pucioşii, ei înşişi, faţă de acest delicat subiect.
În ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, editată de către pucioşi în anul 2006, este inserat un aşa-numit “Studiu introductiv” în care sunt reproduse majoritatea elementelor de doctrină ale sectei. Printre acestea se regăsesc referiri clare la poziţia pucioşilor faţă de Ortodoxie în general şi faţă de Biserica Ortodoxă Română în special. Ele fac apologia unei noi Biserici intitulată “Biserica Noul Ierusalim” (BNI) ca şi când aceasta ar avea fie o largă recunoaştere tacită a maselor de credincioşi creştini, fie o restrânsă recunoaştere oficială a celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale (altminteri, avem de-a face cu o ilegalitate totală şi chiar cu o periculoasă impostură). În realitate, nu putem vorbi nici de una, nici de alta. BNI nu este cunoscută ca Biserică nici de către creştinii de rând (decât într-un mod absolut sporadic şi local) şi nici nu a fost recunoscută vreodată oficial ca Biserică de către vreo altă Biserică.
Un prim articol din acest capitol introductiv este intitulat “SOBORNICITATEA BISERICII NOUL IERUSALIM – O DIMENSIUNE PNEVMATOLOGICĂ” şi face apologia unei pretinse biserici adevărate (desigur, este vorba de BNI) care pune în umbră celelalte Biserici, considerate prin ricoşeu ca fiind “neadevărate”. Pentru a defini ce înseamnă pentru ei “Biserică adevărată”, pucioşii apelează la propriile lor scrieri intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu” şi la inserează chiar ca motto la acest articol: „Biserică adevărată pe pământ, înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru iertarea păcatelor, cele făcute şi iertate prin pocăinţă.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)” . Apoi afirmă (cităm) “De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un sofism” fără a realiza că astfel ei cad într-o nouă şi gravă contradicţie internă. Într-adevăr, pe de o parte ei nu recunosc că Bisericile autocefale sunt Biserici locale surori, egale între ele şi independente administrativ, ci împing în jos conceptul de “biserică locală”. Totodată, ei sporesc confuzia raţionamentului pe care-l propun printr-o combatere vehementă a structurilor piramidale administrative care instituie o anumită disciplină ierarhică (Patriarhii, Mitropolii, eparhii, protoierii) şi afirmă că (cităm succesiv): “...parohiile... sunt şi rămân autenticele biserici locale...”, “ ...bisericile locale ... sunt singurele organisme care pot fi numite biserici...”, “fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă”, “Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor locale.” Pe de altă parte, ai împing în sus, forţat, biserica locală proprie (BNI) spre a o considera “singura Biserică adevărată”. Unde mai sunt atunci acele “autentice biserici locale... singurele organisme care pot fi numite biserici...” pentru care ei tocmai au însăilat o întreagă pledoarie?
Şi atunci ne întrebăm: de ce n-ar fi adevărate celelalte Biserici, care sunt negate cu vehemenţă de către pucioşii nou-ierusalemiteni? Sau, de ce ar fi mai adevărată Biserica lor ilegală decât celelalte Biserici legale? Titlul ales de ei sugerează de ce: aici se pretinde că numai BNI mai are sobornicitate, în timp ce celelalte Biserici nu mai au. Urmează imediat o încâlcită pledoarie care încearcă să demonstreze că sobornicitatea Bisericii a fost deşirată odată cu Marea Schismă de la anul 1054, care a distrus (cităm): “unitatea eshatologică a tuturor în Hristos într-o biserică locală concretă”. Pucioşii pretind, nici mai mult nici mai puţin, că “principul autocefaliei, a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“ toate bisericile autocefale”. Ei pun accentul doar pe modificările structurale, cu caracter administrativ, care au apărut în istoria bisericeasă, şi îi atribuie autocefaliei, ca opţiune consacrată în Ortodoxie, un caracter distructiv la adresa unităţii Bisericii. Ei ignoră în mod deliberat ceea ce este esenţial, şi anume unitatea de doctrină a acestor structuri independente din punct de vedere administrativ. În schimb, P.F. Părinte Patriarh Daniel, în articolul său menţionat mai sus, restabileşte adevărul asupra acestui subiect afirmând că “Autocefalia este o notă caracteristică a Ortodoxiei” şi punând accentul tocmai pe importanţa conservării în fiecare Biserică locală a aceleiaşi vieţi sacramentale şi aceleiaşi discipline canonice (cităm):
“Ortodoxia sau Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică (juridică).”
Or, tocmai aici pucioşii sunt descoperiţi. Ei au renunţat de mult şi la unitatea în slujire, şi la disciplina canonică, şi la unele dintre adevărurile dogmatice, pe care le-au înlocuit abuziv sau le-au “completat” cu alte invenţii şi inovaţii proprii, motivând că aşa i-a învăţat pe ei “Duhul”. Dacă “Duhul” i-a învăţat şi i-a îndemnat către schismă şi către inovaţii eretice, oare ei nu şi-au pus problema cărui “duh” îi slujesc? Dacă Ortodoxia este o comuniune de Biserici care respectă anumite principii pe care pucioşii nu le respectă, este “Biserica” pucioşilor parte integrantă din Ortodoxie?
Pucioşii se dovedesc de o inconsecvenţă stupefiantă, care frizează ori incompetenţa, ori prostia. După ce elogiază Biserica primară, caracterizată de ei ca fiind păstrătoarea “unităţii Duhului Sfânt întru legătura păcii”, după ce acuză “schisma catolico-sobornicească” de a fi cea care a subminat grav şi definitiv sobornicitatea Bisericii Universale, se aşează ei înşişi într-o postură schismatică, eretică, belicoasă, incongruentă şi inconsecventă, faţă de celelalte Biserici autocefale – şi în primul rând faţă de BOR. Nici vorbă de unitatea Duhului Sfânt, îndată ce pucioşii spun că Duhul Sfânt nu mai coboară decât la ei, părăsind definitiv celelalte Biserici pentru că S-a supărat pe ele. Nici vorbă de legătura păcii, când ei au rupt orice legătură cu Biserica-mamă, cea care i-a botezat când erau prunci, pe fiecare dintre ei, lucru pe care ei fie l-au uitat, fie nu-i mai dau importanţa cuvenită. Pucioşii recunosc faptul că (cităm) “Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină”, dar nu-şi pun deloc problema că întemeirea văzută a Bisericii Noul Ierusalim (pe care ei o consideră a fi avut loc în anul 1955, an în care Verginica îşi începe “proorociile”) a însemnat începutul unei ruperi a unităţii în Duhul Sfânt a creştinilor care au aderat la doctrina pucioşească, părăsind Biserica în care au fost botezaţi. De altfel, pentru a justifica locul şi rolul “proorociţelor” (Virginia, Maria şi Mihaela) care s-au succedat la putere şi au guvernat actul de conducere al Bisericii Noul Ierusalim, ei afirmă textual că structurile clericale, ierarhia canonică însăşi, sunt perimate, fiind înlocuite cu administraţii locale laice, singurele care mai sunt îndrituite şi care mai pot să conlucreze strâns şi direct cu Duhul Sfânt:
“Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler – vor fi de parte femeiască. Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.15)
2. Arată-mi sobornicitatea ta, ca să ţi-o arăt pe a mea!
Referindu-se la BOR, pucioşii pretind că ea are doar o sobornicitate pământească, lipsită de asistenţa Duhului Sfânt, pe motivul că “Duhul lucrează unde voieşte”, şi că El nu mai voieşte să lucreze în BOR, drept pedeapsă că BOR a respins doctrina pucioşilor, despre care ei spun că emană direct de la Duhul Sfânt. Emanaţia aceasta ei o numesc “Cuvânt” şi o asimilează cu Hristos, pentru a spune apoi că prin coborârea Cuvântului la oameni S-a pogorât Hristos-Mirele a doua oară pe pământ:
“ Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să declame „Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt...“, când el însuşi a întors spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la această Biserică. După cum „La început a fost Cuvântul“ (Ev. Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât pe pământ...” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Parafrazându-l pe Sf.Ap. Pavel, care spune: “...arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2,18), putem formula (ca răspuns pentru pretenţia pucioşilor exprimată mai sus) o construcţie de genul: “Arată-mi sobornicitatea ta, ca să ţi-o arăt pe a mea!” Adică, dacă pucioşii pretind că BOR nu mai are sobornicitate, atunci ce sobornicitate şi cu cine au pucioşii? Şi iată răspunsul lor:
“Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă, la care a coborât în sfat de cuvânt, şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat, care uneşte cerul cu pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. „Ea este gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei.“ (Apocalipsa, 21/2), căci şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa chemării la proorocie a fiicei neamului ei, Sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă apocaliptică, înger în trup, care a adus pe pământ glas din cer: „Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa, 9/13).” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Cu alte cuvinte, “sobornicitatea” lor constă într-un aşa-zis “sfat” pe care “a unsprezecea fecioară”, înţeleapta rămăşiţă autoproclamată Biserica “Noul Ierusalim”, îl are permanent cu Dumnezeu. Aşa să fie oare? Stă Dumnezeu în sfat cu Biserica de la Pucioasa? Dacă admitem că BNI este compusă doar din cele două rămăşiţe, două persoane despre care se crede că-L aud cu urechile lor pe Dumnezeu vorbind (în realitate fiind vorba doar de una, Mihaela Tărcuţă, cea care scoate la lumină predicile cărora le-a dat numele “Cuvântul lui Dumnezeu”), atunci trebuie să admitem că există un asemenea “sfat de cuvânt”, care are loc între două persoane: El din cer, şi ea de pe pământ. Aceasta este sobornicitatea Bisericii “Noul Ierusalim”.
3. De care Biserică aparţii?
Cărei Biserici aparţin de fapt creştinii apostaţi de la “Noul Ierusalim”? Care dintre Bisericile autocefale ar putea să-i revendice, chemându-i la disciplină, la înţelepciune şi la ascultare canonică ? În articolul său, P.F. Patriarh Daniel enumeră toate bisericile autocefale recunoscute în întreaga Ortodoxie: “Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (cu sediul la Istanbul, Turcia); Patriarhia Alexandriei (cu sediul la Alexandria, Egipt); Patriarhia Antiohiei (cu sediul la Damasc, Siria); Patriarhia Ierusalimului (cu sediul la Ierusalim, Israel); Patriarhia Rusă (cu sediul la Moscova); Patriarhia Sârbă (cu sediul la Belgrad); Patriarhia Română (cu sediul la Bucureşti); Patriarhia Bulgară (cu sediul la Sofia); Patriarhia Georgiei (cu sediul la Tbilisi); Arhiepiscopia Ciprului (cu sediul la Nicosia); Biserica Ortodoxă a Greciei (cu sediul la Atena); Biserica Ortodoxă a Albaniei (cu sediul la Tirana); Biserica Ortodoxă a Poloniei (cu sediul la Varşovia); Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei (cu sediul la Praga)”. Orice creştin ortodox se poate numi aşadar cu adevărat ortodox, numai dacă aparţine vreuneia dintre aceste biserici. Din acest motiv, pucioşii nu se pot numi creştini ortodocşi deoarece ei nu vor să aparţină de niciuna dintre aceste biserici; mai mult, ei nici nu recunosc aceste Biserici ca adevărate. P.F. Patriarh Daniel comentează în continuare în expunerea sa şi criteriile de apartenenţă la Bisericile autocefale, insistând asupra aspectului particular pe care-l ridică situaţia creştinilor emigranţi. P.F. Sa concluzionează că: “Ortodocşii din diaspora care au emigrat din ţările unde Bisericile Ortodoxe sunt autocefale, sau care au devenit ortodocşi în urma misiunii unor Biserici Ortodoxe depind, în general şi în mod firesc, din punct de vedere canonic, de una din Bisericile-mame, în a cărei jurisdicţie canonică şi grijă pastorală se află, fie datorită identităţii de credinţă şi de etnie cu această Biserică, fie datorită faptului că au devenit fiii acestei Biserici în urma primirii Botezului într-o comunitate a acesteia şi de la un slujitor al ei.” Aşadar pucioşii sunt încă, la modul teoretic, fii ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru simplul motiv că au primit botezul într-una din bisericile (e vorba aici de locaşurile de cult) aparţinând BOR, de la un preot ortodox hirotonit în sânul BOR şi slujitor activ al BOR. Practic însă, pucioşii au rejectat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni (dar înşelaţi amarnic de către liderii pucioşi cu promisiuni goale şi cu minciuni meşteşugite) filiaţia lor la Biserica Ortodoxă Română, rămânând suspendaţi, fără asistenţă religioasă stabilă şi validă, la bunul plac al liderilor pucioşi care le spală creierele şi-i manevrează ca pe frunzele bătute de vânt.
P.F. Patriarh Daniel comentează şi asupra autorităţii de credinţă în Ortodoxie, proclamând că “... sinodul ecumenic este autoritatea supremă în materie de învăţătură dogmatică, sacramentală şi canonic-pastorală. Dogmele şi canoanele sinoadelor ecumenice sau cele confirmate de ele sunt valabile şi normative în întreaga Ortodoxie.” La acest capitol, pucioşii sunt de mult corigenţi şi cu obstinaţie repetenţi. Ei proclamă ca autoritate supremă de credinţă colecţia de predici ale liderilor pucioşi care s-au succedat la conducerea sectei, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu” prin care ei cred că se corectează şi se desăvârşeşte Sfânta Scriptură. Aceste scrieri sunt considerate de pucioşi fie “inspirate” de Duhul Sfânt, care le dădea vedenii halucinante “proorociţelor” de la Pucioasa, fie ca o lucrare nemijlocită a lui Dumnezeu, Care ar fi decis că ar mai fi multe de completat şi de corectat la învăţătura dată de El Sfinţilor Apostoli, acum 2000 de ani. În consecinţă, pucioşii consideră aceste scrieri ca fiind “O Nouă Evanghelie” şi o intitulează “Evanghelia după Sfânta Virginia”. Dar şi acest titlu, folosit de ei la liturghii şi la alte slujbe, în rostirea “...Din Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire! ”, este fie greşit (din ignoranţă sau din superficialitate) fie de-a dreptul fals şi mistificator (din intenţie, ca să sublinieze sfinţenia atribuită textelor), întrucât textele din această colecţie de scrieri nu aparţin numai Virginiei Tudorache (decât în proporţie de circa 9,8% - respectiv 178 pagini de carte) ci şi lelicăi Maria ( în proporţie de 2% - respectiv 37 de pagini de carte) şi mai ales leliţei Mihaela Tărcuţă (în proporţie de 88,2% - respectiv 1601 pagini de carte, la care se mai adaugă alte câteva sute de pagini scrise şi lansate de ea în perioada 2006-2010, după publicarea ediţiei a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”). Mai “corect” ar fi fost ca pucioşii să lanseze trei “Sfinte Evanghelii”: cea “după şfânta Verginica”, cea “după şfânta Maria” şi cea “după şfânta Mihaela”, şi ar fi fost atunci valabilă şi la pucioşi butada: “cei patru evanghelişti erau trei, într-o teleguţă: Mihaela şi Tărcuţă”.
4. A fi sau a nu fi... făcătoare de minuni
Biserica “Noul Ierusalim” se declară “făcătoare de minuni” (deşi n-a făcut până acuma niciuna), iar pucioşii le reproşează Bisericilor tradiţionale că s-au depărtat de învăţătura şi practicile moştenite de la strămoşi, dar mai ales că nu mai fac minuni, care să le confirme autenticitatea şi sfinţenia şi asistenţa vie şi suprafirească a Duhului Sfânt:
“Cu unele excepţii punctuale, al căror merit revine unor sfinţi locali, bisericile s-au golit treptat de harisme şi n-au mai cunoscut asistenţa vie a Duhului Sfânt, Care lucrează în chip suprafiresc, adică nu este despărţit de minuni.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.16)
Ei ignoră cu seninătate faptul că, pe de o parte, ei înşişi nu fac niciun fel de minuni în biserica lor, şi pe de altă parte însăşi doctrina lor se pronunţă destul de des împotriva minunilor!! Ei pretind chiar că astăzi numai dracul mai face minuni, deci minunile nu mai sunt pentru creştini:
“Astăzi nu se mai fac minuni în trup, ci se fac minuni în duh. Azi face dracul minuni. Eu am pus stele pe cer, şi el a pus stele pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 1-05-1960)
“Dar vedeniile şi minunile şi închipuirile nu sunt pentru creştini, ci sunt lucrarea diavolului care îi amăgeşte pe cei ce se cred înţelepţi şi lucrători peste ei şi peste oameni. Iar pentru creştini sunt ispitele şi greutăţile vremii cu care diavolul stă în calea lor...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 30-1-2000)
Vremea minunilor a apus de mult, luându-i locul vremea credinţei. Semnele şi minunile nu mai sunt de folos oamenilor:
“ ... Nu mai este vremea minunilor, dar e plata mai mare dacă vei crede.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 1-08-1979)
“Crede în Mine şi nu căuta minuni ca să crezi. Minunea, aceasta este: să crezi în Mine. Ioan nu a lucrat nici o minune şi tot a fost crezut de cei ce se pocăiau dacă aşa a fost planul lui Dumnezeu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 15-02-1995)
“Omul vrea minuni, vrea semne, dar acum e vremea judecăţii, nu mai e din nou ca la prima Mea venire când îl făceam pe om să Mă cunoască prin semne şi prin minuni. Semnele şi minunile sunt pentru cei tari la cerbice, care stau împotriva Mea, nu sunt pentru cei care au iubirea după care nu mai însetează. Nu mai sunt de folos semnele şi minunile, că omul s-a pus mai mare decât Mine pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 9-05-1999)
Astăzi, minunile şi-au pierdut puterea de convingere din om, şi de aceea s-a renunţat la ele:
“Acum minunile nu mai pot nimic, fiindcă e prea înconjurat omul de cele ivite pe pământ care îl trag din braţul Meu chiar dacă Eu aş slobozi iarăşi vreme de minuni.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 14-12-2002)
Pe de altă parte, însuşi “Cuvântul” de la Pucioasa face inutilă lucrarea minunilor, căci el este singurul care mai poate face ceva pentru omul care îşi face astăzi singur minuni. De aceea, oamenii nu trebuie să mai ceară minuni de la Dumnezeu:
“Mă ţin cu cuvântul Meu cel făcător după el, căci semne şi minuni dacă aş face în calea lui, el nu mai crede, de vreme ce face el minuni, şi acestea îi strică mintea şi îi alungă frica de Dumnezeu...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 9-1-2004)
“Nu cereţi semne şi minuni, căci oştirile slăvilor cereşti vă aşteaptă pe voi zi şi noapte să vă desăvârşiţi şi să fiţi voi înşivă semne şi minuni peste pământ şi cărare a oamenilor spre Domnul.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 21-11-2006)
Inconsecvenţa pucioşilor atinge aşadar cote paroxistice. Cel despre care se spunea că “lucrează în chip suprafiresc, adică nu este despărţit de minuni” se pronunţă astăzi limpede şi hotărât pentru despărţirea de minuni:
“Tu eşti învăluit în cuvântul Meu, pe care oamenii nu l-au iubit nici atunci, nici acum, căci am venit acum două mii de ani între oameni, şi acum iarăşi vin, şi stau învăluit în cuvânt şi cuvintez, şi nu fac semne şi minuni cu tine şi lângă tine ca să Mă vadă oamenii cu ochii, ci Îmi fac lucrarea venirii Mele cuvânt pe pământ şi Îmi pregătesc strălucirea şi slava zilei Mele...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 27-9-2010)
5. Importanţa sinodalităţii
Importanţa sinodalităţii, la care pucioşii au renunţat fără prea multe scrupule, din superbia de a se crede ei “buricul pământului”, este subliniată în continuare de P.F. Daniel în cuvântarea sa. Cităm:
“Astfel, sinodalitatea este imagine sau icoană a comuniunii apostolice, în care întâistătătorul între Apostoli nu este unul deasupra tuturor (unus super omnes), ci unul între egali (unus inter pares), chiar dacă este în fruntea lor. În acelaşi timp sinodalitatea este şi imagine sau icoană spirituală a comuniunii trinitare, în care Persoanele divine distincte sunt deofiinţă (consubstanţiale), egale între Ele, şi unite în comuniune de iubire, comuniune care se manifestă în dăruirea lor reciprocă şi în conlucrarea lor în creaţie şi în iconomia mântuirii lumii. În acest sens, comuniunea trinitară devine normativă pentru comuniunea eclesială, cum se arată în Evanghelia după Ioan (17, 21-22) şi canonul 34 Apostolic. În consecinţă, devierea de la sinodalitate poate deveni deviere de la eclesiologia trinitară şi apostolică.”
Pucioşii şi-au asumat aşadar singuri riscul de “deviere de la eclesiologia trinitară şi apostolică” prin devierea de la sinodalitate, atunci când au stabilit cu de la sine putere că BNI este din 1955 încoace, singura biserică adevărată de pe pământ şi, convinşi că pot să se descurce singuri, au ieşit din BOR şi au devenit schismatici.
6. Pilda celor unsprezece fecioare
Pucioşii răstălmăcesc tălmăcirea Pildei celor zece fecioare în interesul lor, stabilind că “fecioarele” reprezintă “Bisericile”, dar în nici un caz Bisericile tradiţionale (Ortodoxă şi Catolică), deoarece acestea sunt doar două la număr, ci “Bisericile locale” (care însă, spre ghinionul lor, sunt mult, mult mai mai mult de zece!). Chiar şi chemarea Mirelui ceresc este mutată cu forţa de către pucioşi în timp, de acum 2000 de ani de când o consemnează Biblia, ei fixând-o exact în anul...1955:
«„Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!“ (Ev. Matei, 25/6) Chemarea pe care Dumnezeu o face neobosit din 1955 încoace, este împlinirea pildei fecioarelor (v. Ev. Matei, 25/1-13). Cele zece fecioare sunt 31 Bisericile. Este vorba, aşadar, de Biserici locale, euharistice, nu de cele două instituţii-biserici care se cred fiecare în parte „universale“, cu toate că se autointitulează una catolică, iar alta, sobornicească, din dorinţa de a se ascunde sub cuvânt, ca să nu li se dezvăluie goliciunea şi caracterul fantomatic al infatuării. Aşadar, Bisericile locale sunt fecioarele (cele care au reuşit să-şi păstreze curăţia feciorelnică, apostolică) şi au candele în mâini (cele care păstrează nealterat tezaurul de credinţă încredinţat de către apostoli)...Dacă toate fecioarele au adormit, apoi aceasta este starea de fapt în care au fost găsite toate bisericile la chemarea: „Iată, Mirele vine!...“. (Ev. Matei, 25/6)» (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Ajunşi în faţa unei evidenţe istorice, aceea că totuşi Biserica Ortodoxă n-a dispărut, ci a subzistat până astăzi, pucioşii dau să facă o concesie Bisericii Ortodoxe Române, stabilind ei (pe criterii obscure) ca ea este singura!! biserică ortodoxă care (cităm) “mai corespundea întrucâtva”. Adică, nu era nici neînţeleaptă, nici înţeleaptă; nici dintre primele cinci, nici dintre celelalte cinci; nici cal, nici măgar. Paranoia pucioşilor atinge aici paroxismul: cele zece fecioare erau cam unsprezece, iar a unsprezecea era nimeni alta decât...BOR!!! Culmea iluzionismului şi a sofismelor matematice este că ea mai păstra ceva şanse ca să intre înapoi printre celelalte zece, în tabăra celor cinci fecioare înţelepte! Îi mai trebuia însă un singur lucru, ca se cureţe şi să ajungă la albul fecioresc al neprihănirii: să primească, să promoveze şi să ocrotească doctrina pucioşilor, dogmatizată prin scrierile adunate sub titlul “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa:
“O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită, scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de haina nepotrivită a vremurilor roşii, în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în albul neprihănirii: „O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu nu i-ai ştiut faţa. N- ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce am păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui Edom.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Biserica însă, încă nu se trezeşte, ci stă în letargie: „Preoţii tăi slujesc plăcerilor şi duhului lor şi numelui lor, şi n-au putere să împartă înviere peste tine.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Atunci, Dumnezeu coboară Cuvântul Său peste România şi dezvăluie taina că ea este ţara strălucirilor (v. Daniel, 11/41-45), proorocind din nou, întărind proorocia făcută pentru ea din veşnicie: „Va fi să învieze pic cu pic acest neam ales.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 4/17 ianuarie 1992).” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Şi dacă BOR n-a fost în stare să se înnoiască după preceptele pucioşeşti, ce s-a mai întâmplat cu celelalte patru fecioare înţelepte? Pucioşii păstrează tăcere mormântală despre acestea, ca şi când n-ar fi şi nu s-ar povesti. Dar pentru că BOR n-a făcut acest lucru, care i se cerea cu insistenţă de la cartierul general de la Pucioasa, ea a pierdut “slava Noului Ierusalim” şi, implicit, invitaţia de a intra în iatacul Mirelui:
“Cum a răspuns instituţia bisericească a României, odată trezită din somn? Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi dulce amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să îmbrace haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Cuprinşi de o frenezie extatică, hipnotizaţi de imaginea propriei lor sfinţenii pe care şi-au fabricat-o şi au zugrăvit-o prin cuvinte sforăitoare, pucioşii se încântă cu drogul auto-adulării care le ameţeşte raţiunea şi măsura bunului simţ, făcându-i să se creadă “singura mireasă înţeleaptă”, după principiul pucioşesc “cele cinci mirese înţelepte erau doar una”:
“...Biserica Noul Ierusalim rămâne singura mireasă înţeleaptă, care arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia naşterii de sus şi nu se mai usucă din curgerea izvorului de Cuvânt. Ea naşte popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea Cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici şi de apostoli şi răspândesc sămânţa Cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de Biserică, adevărată Biserică sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică de care biserica din lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a nesocotit Canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite, şi, iarăşi, când a nesocotit acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Ei stau credincioşi la masa de Cuvânt a Domnului şi se îmbracă în Cuvânt şi în Duhul Sfânt, şi vor lua plată de ucenici. Ei se fac pildă vie pentru tot poporul român, pentru tot poporul creştin, ca să se întoarcă el cu întreg trupul, sufletul şi duhul către Dumnezeu, iar Dumnezeu să-l numească noul Israel şi să-l sfinţească, iertându-l de greşale...” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.18)
7. Autocefalia personală de la Pucioasa
Vorbind despre autocefalie în aceeaşi cuvântare, P.F. Patriarh Daniel subliniază rolul autocefaliei personale în Biserica apuseană, scoţând în evidenţă importanţa episcopatului în păstrarea unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală şi disciplină canonică:
“...în prezent singura autocefalie existentă în Biserica Romano-Catolică este autocefalia personală a papei, nu cea a vreunui sinod al episcopilor. Totuşi, în pofida acestei mari deosebiri între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, în privinţa relaţiei dintre sinodalitate şi întâietate sau primat, deosebire care constituie până astăzi un obstacol major în calea unirii celor două Biserici, ceea ce este comun amândurora este importanţa episcopatului în păstrarea unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală şi disciplină canonică, de-a lungul secolelor. În acest sens, pentru ca dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică să avanseze, trebuie ca discuţia despre primatul papei să fie pusă în relaţie cu autoritatea sinodului autocefal. Desigur, există la Roma o încercare de revenire la sinodalitate prin instituirea Sinodului episcopilor care se întruneşte periodic, însă acesta nu este în prezent un for decizional, ci doar consultativ. Deci principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei distinge Ortodoxia de monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică, în care toţi episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezidează sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonaţi papei ca autoritate doctrinară şi canonică supremă.”
Pucioşii, îndată ce şi-au creat singuri Biserică, trebuiau să creeze aparenţa unei vieţi sacramentale autentice, care să mimeze autocefalia pe care nu se grăbea să le-o recunoască nimeni. În consecinţă, au făcut una după alta câteva manevre spectaculoase: la iniţiativa Mihaelei au “hirotonit” trei preoţi pe care i-au numit “troiţă sfântă”, apoi alţi câţiva după aceşti trei. În ultimă instanţă, deoarece “biserică fără episcop” este un nonsens, au declarat că cei trei preoţi din “troiţa sfântă” sunt şi “arhierei” pe deasupra! Un cumul de funcţii de-a dreptul hilar, dacă n-ar fi dramatic. Inutil de adăugat că “hirotoniile” au fost făcute fără “punerea mâinilor episcopului”, deci sunt ilegale.
Întrucât BNI se consideră singulară şi a confiscat numai pentru sine toată sacralitatea universului văzut, nu se mai poate pune problema unei autocefalii multiple, ca în Biserica Ortodoxă Universală. Ar fi fost de aşteptat ca pucioşii să-şi fi desemnat în mod democratic un lider ales dintre cei trei “preoţi unşi cu rang de arhiereu”, care formau până nu demult “troiţa sfântă” de la Pucioasa (recent, “troiţa sfântă de arhierei” s-a făcut ţăndări, prin evadarea lui Iliuţă din lagărul de exterminare pucios), dar frâiele sectei au fost înhăţate de mult de către Mihaela Tărcuţă, care nu dă de înţeles că ar vrea să renunţe vreodată la ele. De aceea, din exterior nu se poate distinge decât o monocefalie absolută a Mihaelei, chiar dacă ea se străduieşte din răsputeri să mimeze o dicefalie, cooptându-l forţat şi de faţadă pe Nicuşor Nedelcu la conducerea sectei şi în sinea sa fiind convinsă că Nicuşor îi este cel mai apropiat sfetnic. Paradoxul este că monocefalia absolută a Mihaelei se manifestă numai la suprafaţă. Deşi ea deţine un monopol real asupra ideologiei pucioşilor, asupra administraţiei şi finanţelor, are impresia că îl deţine şi pe cel al relaţiilor cu adepţii pucioşi, fără să realizeze că în acest domeniu este adesea manipulată de Nicuşor, care ştie să-şi impună aici cu talent punctele lui de vedere. Nu odată Mihaela s-a lăsat sedusă de Nicuşor, care a ştiut să-i impună din umbră cine să vină sau cine să rămână la Pucioasa, cine să fie în cercul lor de acoliţi apropiaţi şi cine să fie marginalizat, cine să fie protejat şi cine să fie persecutat.
Monocefalia absolută a “proorociţei” Mihaela din Biserica “Noul Ierusalim”, în care toţi “arhiereii”, “preoţii”, “păstorii”, “străjerii” şi adepţii de rând ai sectei i se sobordonează doctrinar, canonic şi administrativ, se aseamănă izbitor cu monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică, în care toţi episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezidează sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonaţi papei ca autoritate doctrinară şi canonică supremă. Întrucât Ortodoxia se distinge prin principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei de monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică şi concomitent, de Protestantism ( care, deşi pune accentul, ca şi Ortodoxia, pe libertatea Bisericilor locale, totuşi nu mai are capacitatea de a forma în totalitatea o Biserică unitară) putem spune că Biserica “Noul Ierusalim” se distinge de Ortodoxie tocmai prin rejectarea acestui principiu.
7. A fi sau a nu fi... Biserică locală
Poate însă că Biserica “Noul Ierusalim” nici măcar nu şi-a propus să devină o Biserică autocefală, deşi se manifestă ca şi când ar fi. Poate că, aşa cum afirmă din vorbe, ea (care se consideră singura biserică adevărată) voieşte să rămână doar o simplă “Biserică locală”, după cum şi mărturisesc pucioşii în catehismul lor:
“ De aceea, nici o mitropolie, arhidieceză sau patriarhie nu poate purta titlul propriu-zis de biserică, şi poate fi numită aşa doar prin generalizare, prin simplul motiv că incorporează mai multe biserici locale. Acestea sunt singurele organisme care pot fi numite biserici, datorită naturii lor, revelată şi percepută în Euharistia episcopală, dar şi în virtutea îndemnului apostolic de a întemeia biserici în cetăţi [...] în sfânta Împărtăşanie, fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă, pe Hristos întreg, trecând de la postura de instituţie la cea de mod de existenţă, ca arvună a vieţii veşnice. ” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.14-15)
Este posibil acest lucru? P.F. Patriarh Daniel, în cuvântul amintit mai înainte, subliniază că fiecare biserică locală ortodoxă canonică trebuie să fie păstorită de un episcop ortodox canonic, ceea ce nu este cazul la BNI, care e condusă de o o persoană laică, şi anume o femeie. Nu oricine şi nu oricum poate înfiinţa biserici noi cu pretextul de a crea o biserică “liberă”; or, BNI tocmai acest obiectiv l-a avut, să fie “liberă” şi “independentă de BOR”. Nu prin schismă şi prin răzvrătire se înfiinţează biserici noi; or, pucioşii au ajuns tocmai la schismă şi la răzvrătire faţă de BOR. Nu prin inovaţii şi adausuri la Sfânta Tradiţie şi la Sfânta Scriptură se păstrează unitatea de credinţă şi de Duh în Biserică; or, pucioşii au devenit celebri prin inovaţiile lor liturgice şi “scripturistice”. Cităm din cuvântul P.F. Sale pasajul care lămureşte aceste aspecte:
“Din punct de vedere al eclesiologiei ortodoxe, o Biserică locală ortodoxă canonică (în sensul cel mai restrâns) este o episcopie care are în fruntea sa un episcop ortodox canonic, care se află în comuniune cu întreg episcopatul ortodox canonic universal, şi implicit cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori. De aceea, în Ortodoxie nu oricine şi oricum poate înfiinţa Biserici locale noi, sub pretextul sau cu pretenţia de a crea Biserici „libere” sau „independente”, deoarece adevărata libertate creştină nu se realizează prin răzvrătire, schismă sau separaţie bisericească, după cum nici unitatea sau comuniunea eclesială nu se impune prin constrângere, ci libertatea eclesială se manifestă prin afirmarea împreună, în comuniune, a unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală, de iubire şi de respect reciproc. Iar când trebuie corectate abuzuri sau devieri de la normele comune şi când se doreşte înnoirea vieţii bisericeşti, acestea trebuie să se facă, pe baza Tradiţiei Bisericii nedespărţite, nu împotriva ei şi nici sub forma rupturii cu ea, ci printr-o fidelitate reînnoită faţă de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică a lui Hristos de-a lungul veacurilor.”
Deci Biserica “Noul Ierusalim” nu este nici măcar o “biserică locală”. Şi dacă ea nu este nici Biserică autocefală, nici biserică locală, înseamnă că nu este nimic. Este doar o biată sectă, printre alte mii, al cărei exotism dogmatic constă tocmai în pretenţia de autenticitate autohtonă.
……………………
Anca Estera
19 octombrie 2010
………………………
Un document de o excepţională importanţă, semnat şi publicat recent de către Prefericitul Patriarh Daniel şi intitulat Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere pune automat în ecuaţie o întrebare legitimă: Este sau nu Biserica “Noul Ierusalim de la Pucioasa” o biserică autocefală? Este binecunoscut faptul că această sectă, care şi-a stabilit cartierul general la Pucioasa, se autointitulează “Biserică”, se declară independentă faţă de Biserica Ortodoxă Română şi se manifestă sistematic în mod public, administrativ, dogmatic şi liturgic ca o biserică independentă. În consecinţă, această Biserică ar trebui să fie neapărat o Biserică autocefală, altminteri ea nu mai este deloc (în sensul că ea rămâne o simplă invenţie a unor oameni exaltaţi, care vor şi ei să aibă o structură social-administrativă numită “Biserică” şi care să fie numai a lor, cu circuit închis, adică o biserică-proprietate privată).
Să observăm mai întâi cum se definesc şi cum se raportează pucioşii, ei înşişi, faţă de acest delicat subiect.
În ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, editată de către pucioşi în anul 2006, este inserat un aşa-numit “Studiu introductiv” în care sunt reproduse majoritatea elementelor de doctrină ale sectei. Printre acestea se regăsesc referiri clare la poziţia pucioşilor faţă de Ortodoxie în general şi faţă de Biserica Ortodoxă Română în special. Ele fac apologia unei noi Biserici intitulată “Biserica Noul Ierusalim” (BNI) ca şi când aceasta ar avea fie o largă recunoaştere tacită a maselor de credincioşi creştini, fie o restrânsă recunoaştere oficială a celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale (altminteri, avem de-a face cu o ilegalitate totală şi chiar cu o periculoasă impostură). În realitate, nu putem vorbi nici de una, nici de alta. BNI nu este cunoscută ca Biserică nici de către creştinii de rând (decât într-un mod absolut sporadic şi local) şi nici nu a fost recunoscută vreodată oficial ca Biserică de către vreo altă Biserică.
Un prim articol din acest capitol introductiv este intitulat “SOBORNICITATEA BISERICII NOUL IERUSALIM – O DIMENSIUNE PNEVMATOLOGICĂ” şi face apologia unei pretinse biserici adevărate (desigur, este vorba de BNI) care pune în umbră celelalte Biserici, considerate prin ricoşeu ca fiind “neadevărate”. Pentru a defini ce înseamnă pentru ei “Biserică adevărată”, pucioşii apelează la propriile lor scrieri intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu” şi la inserează chiar ca motto la acest articol: „Biserică adevărată pe pământ, înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru iertarea păcatelor, cele făcute şi iertate prin pocăinţă.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)” . Apoi afirmă (cităm) “De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un sofism” fără a realiza că astfel ei cad într-o nouă şi gravă contradicţie internă. Într-adevăr, pe de o parte ei nu recunosc că Bisericile autocefale sunt Biserici locale surori, egale între ele şi independente administrativ, ci împing în jos conceptul de “biserică locală”. Totodată, ei sporesc confuzia raţionamentului pe care-l propun printr-o combatere vehementă a structurilor piramidale administrative care instituie o anumită disciplină ierarhică (Patriarhii, Mitropolii, eparhii, protoierii) şi afirmă că (cităm succesiv): “...parohiile... sunt şi rămân autenticele biserici locale...”, “ ...bisericile locale ... sunt singurele organisme care pot fi numite biserici...”, “fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă”, “Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor locale.” Pe de altă parte, ai împing în sus, forţat, biserica locală proprie (BNI) spre a o considera “singura Biserică adevărată”. Unde mai sunt atunci acele “autentice biserici locale... singurele organisme care pot fi numite biserici...” pentru care ei tocmai au însăilat o întreagă pledoarie?
Şi atunci ne întrebăm: de ce n-ar fi adevărate celelalte Biserici, care sunt negate cu vehemenţă de către pucioşii nou-ierusalemiteni? Sau, de ce ar fi mai adevărată Biserica lor ilegală decât celelalte Biserici legale? Titlul ales de ei sugerează de ce: aici se pretinde că numai BNI mai are sobornicitate, în timp ce celelalte Biserici nu mai au. Urmează imediat o încâlcită pledoarie care încearcă să demonstreze că sobornicitatea Bisericii a fost deşirată odată cu Marea Schismă de la anul 1054, care a distrus (cităm): “unitatea eshatologică a tuturor în Hristos într-o biserică locală concretă”. Pucioşii pretind, nici mai mult nici mai puţin, că “principul autocefaliei, a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“ toate bisericile autocefale”. Ei pun accentul doar pe modificările structurale, cu caracter administrativ, care au apărut în istoria bisericeasă, şi îi atribuie autocefaliei, ca opţiune consacrată în Ortodoxie, un caracter distructiv la adresa unităţii Bisericii. Ei ignoră în mod deliberat ceea ce este esenţial, şi anume unitatea de doctrină a acestor structuri independente din punct de vedere administrativ. În schimb, P.F. Părinte Patriarh Daniel, în articolul său menţionat mai sus, restabileşte adevărul asupra acestui subiect afirmând că “Autocefalia este o notă caracteristică a Ortodoxiei” şi punând accentul tocmai pe importanţa conservării în fiecare Biserică locală a aceleiaşi vieţi sacramentale şi aceleiaşi discipline canonice (cităm):
“Ortodoxia sau Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică (juridică).”
Or, tocmai aici pucioşii sunt descoperiţi. Ei au renunţat de mult şi la unitatea în slujire, şi la disciplina canonică, şi la unele dintre adevărurile dogmatice, pe care le-au înlocuit abuziv sau le-au “completat” cu alte invenţii şi inovaţii proprii, motivând că aşa i-a învăţat pe ei “Duhul”. Dacă “Duhul” i-a învăţat şi i-a îndemnat către schismă şi către inovaţii eretice, oare ei nu şi-au pus problema cărui “duh” îi slujesc? Dacă Ortodoxia este o comuniune de Biserici care respectă anumite principii pe care pucioşii nu le respectă, este “Biserica” pucioşilor parte integrantă din Ortodoxie?
Pucioşii se dovedesc de o inconsecvenţă stupefiantă, care frizează ori incompetenţa, ori prostia. După ce elogiază Biserica primară, caracterizată de ei ca fiind păstrătoarea “unităţii Duhului Sfânt întru legătura păcii”, după ce acuză “schisma catolico-sobornicească” de a fi cea care a subminat grav şi definitiv sobornicitatea Bisericii Universale, se aşează ei înşişi într-o postură schismatică, eretică, belicoasă, incongruentă şi inconsecventă, faţă de celelalte Biserici autocefale – şi în primul rând faţă de BOR. Nici vorbă de unitatea Duhului Sfânt, îndată ce pucioşii spun că Duhul Sfânt nu mai coboară decât la ei, părăsind definitiv celelalte Biserici pentru că S-a supărat pe ele. Nici vorbă de legătura păcii, când ei au rupt orice legătură cu Biserica-mamă, cea care i-a botezat când erau prunci, pe fiecare dintre ei, lucru pe care ei fie l-au uitat, fie nu-i mai dau importanţa cuvenită. Pucioşii recunosc faptul că (cităm) “Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină”, dar nu-şi pun deloc problema că întemeirea văzută a Bisericii Noul Ierusalim (pe care ei o consideră a fi avut loc în anul 1955, an în care Verginica îşi începe “proorociile”) a însemnat începutul unei ruperi a unităţii în Duhul Sfânt a creştinilor care au aderat la doctrina pucioşească, părăsind Biserica în care au fost botezaţi. De altfel, pentru a justifica locul şi rolul “proorociţelor” (Virginia, Maria şi Mihaela) care s-au succedat la putere şi au guvernat actul de conducere al Bisericii Noul Ierusalim, ei afirmă textual că structurile clericale, ierarhia canonică însăşi, sunt perimate, fiind înlocuite cu administraţii locale laice, singurele care mai sunt îndrituite şi care mai pot să conlucreze strâns şi direct cu Duhul Sfânt:
“Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler – vor fi de parte femeiască. Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.15)
2. Arată-mi sobornicitatea ta, ca să ţi-o arăt pe a mea!
Referindu-se la BOR, pucioşii pretind că ea are doar o sobornicitate pământească, lipsită de asistenţa Duhului Sfânt, pe motivul că “Duhul lucrează unde voieşte”, şi că El nu mai voieşte să lucreze în BOR, drept pedeapsă că BOR a respins doctrina pucioşilor, despre care ei spun că emană direct de la Duhul Sfânt. Emanaţia aceasta ei o numesc “Cuvânt” şi o asimilează cu Hristos, pentru a spune apoi că prin coborârea Cuvântului la oameni S-a pogorât Hristos-Mirele a doua oară pe pământ:
“ Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să declame „Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt...“, când el însuşi a întors spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la această Biserică. După cum „La început a fost Cuvântul“ (Ev. Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât pe pământ...” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Parafrazându-l pe Sf.Ap. Pavel, care spune: “...arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2,18), putem formula (ca răspuns pentru pretenţia pucioşilor exprimată mai sus) o construcţie de genul: “Arată-mi sobornicitatea ta, ca să ţi-o arăt pe a mea!” Adică, dacă pucioşii pretind că BOR nu mai are sobornicitate, atunci ce sobornicitate şi cu cine au pucioşii? Şi iată răspunsul lor:
“Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă, la care a coborât în sfat de cuvânt, şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat, care uneşte cerul cu pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. „Ea este gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei.“ (Apocalipsa, 21/2), căci şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa chemării la proorocie a fiicei neamului ei, Sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă apocaliptică, înger în trup, care a adus pe pământ glas din cer: „Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa, 9/13).” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Cu alte cuvinte, “sobornicitatea” lor constă într-un aşa-zis “sfat” pe care “a unsprezecea fecioară”, înţeleapta rămăşiţă autoproclamată Biserica “Noul Ierusalim”, îl are permanent cu Dumnezeu. Aşa să fie oare? Stă Dumnezeu în sfat cu Biserica de la Pucioasa? Dacă admitem că BNI este compusă doar din cele două rămăşiţe, două persoane despre care se crede că-L aud cu urechile lor pe Dumnezeu vorbind (în realitate fiind vorba doar de una, Mihaela Tărcuţă, cea care scoate la lumină predicile cărora le-a dat numele “Cuvântul lui Dumnezeu”), atunci trebuie să admitem că există un asemenea “sfat de cuvânt”, care are loc între două persoane: El din cer, şi ea de pe pământ. Aceasta este sobornicitatea Bisericii “Noul Ierusalim”.
3. De care Biserică aparţii?
Cărei Biserici aparţin de fapt creştinii apostaţi de la “Noul Ierusalim”? Care dintre Bisericile autocefale ar putea să-i revendice, chemându-i la disciplină, la înţelepciune şi la ascultare canonică ? În articolul său, P.F. Patriarh Daniel enumeră toate bisericile autocefale recunoscute în întreaga Ortodoxie: “Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (cu sediul la Istanbul, Turcia); Patriarhia Alexandriei (cu sediul la Alexandria, Egipt); Patriarhia Antiohiei (cu sediul la Damasc, Siria); Patriarhia Ierusalimului (cu sediul la Ierusalim, Israel); Patriarhia Rusă (cu sediul la Moscova); Patriarhia Sârbă (cu sediul la Belgrad); Patriarhia Română (cu sediul la Bucureşti); Patriarhia Bulgară (cu sediul la Sofia); Patriarhia Georgiei (cu sediul la Tbilisi); Arhiepiscopia Ciprului (cu sediul la Nicosia); Biserica Ortodoxă a Greciei (cu sediul la Atena); Biserica Ortodoxă a Albaniei (cu sediul la Tirana); Biserica Ortodoxă a Poloniei (cu sediul la Varşovia); Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei (cu sediul la Praga)”. Orice creştin ortodox se poate numi aşadar cu adevărat ortodox, numai dacă aparţine vreuneia dintre aceste biserici. Din acest motiv, pucioşii nu se pot numi creştini ortodocşi deoarece ei nu vor să aparţină de niciuna dintre aceste biserici; mai mult, ei nici nu recunosc aceste Biserici ca adevărate. P.F. Patriarh Daniel comentează în continuare în expunerea sa şi criteriile de apartenenţă la Bisericile autocefale, insistând asupra aspectului particular pe care-l ridică situaţia creştinilor emigranţi. P.F. Sa concluzionează că: “Ortodocşii din diaspora care au emigrat din ţările unde Bisericile Ortodoxe sunt autocefale, sau care au devenit ortodocşi în urma misiunii unor Biserici Ortodoxe depind, în general şi în mod firesc, din punct de vedere canonic, de una din Bisericile-mame, în a cărei jurisdicţie canonică şi grijă pastorală se află, fie datorită identităţii de credinţă şi de etnie cu această Biserică, fie datorită faptului că au devenit fiii acestei Biserici în urma primirii Botezului într-o comunitate a acesteia şi de la un slujitor al ei.” Aşadar pucioşii sunt încă, la modul teoretic, fii ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru simplul motiv că au primit botezul într-una din bisericile (e vorba aici de locaşurile de cult) aparţinând BOR, de la un preot ortodox hirotonit în sânul BOR şi slujitor activ al BOR. Practic însă, pucioşii au rejectat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni (dar înşelaţi amarnic de către liderii pucioşi cu promisiuni goale şi cu minciuni meşteşugite) filiaţia lor la Biserica Ortodoxă Română, rămânând suspendaţi, fără asistenţă religioasă stabilă şi validă, la bunul plac al liderilor pucioşi care le spală creierele şi-i manevrează ca pe frunzele bătute de vânt.
P.F. Patriarh Daniel comentează şi asupra autorităţii de credinţă în Ortodoxie, proclamând că “... sinodul ecumenic este autoritatea supremă în materie de învăţătură dogmatică, sacramentală şi canonic-pastorală. Dogmele şi canoanele sinoadelor ecumenice sau cele confirmate de ele sunt valabile şi normative în întreaga Ortodoxie.” La acest capitol, pucioşii sunt de mult corigenţi şi cu obstinaţie repetenţi. Ei proclamă ca autoritate supremă de credinţă colecţia de predici ale liderilor pucioşi care s-au succedat la conducerea sectei, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu” prin care ei cred că se corectează şi se desăvârşeşte Sfânta Scriptură. Aceste scrieri sunt considerate de pucioşi fie “inspirate” de Duhul Sfânt, care le dădea vedenii halucinante “proorociţelor” de la Pucioasa, fie ca o lucrare nemijlocită a lui Dumnezeu, Care ar fi decis că ar mai fi multe de completat şi de corectat la învăţătura dată de El Sfinţilor Apostoli, acum 2000 de ani. În consecinţă, pucioşii consideră aceste scrieri ca fiind “O Nouă Evanghelie” şi o intitulează “Evanghelia după Sfânta Virginia”. Dar şi acest titlu, folosit de ei la liturghii şi la alte slujbe, în rostirea “...Din Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire! ”, este fie greşit (din ignoranţă sau din superficialitate) fie de-a dreptul fals şi mistificator (din intenţie, ca să sublinieze sfinţenia atribuită textelor), întrucât textele din această colecţie de scrieri nu aparţin numai Virginiei Tudorache (decât în proporţie de circa 9,8% - respectiv 178 pagini de carte) ci şi lelicăi Maria ( în proporţie de 2% - respectiv 37 de pagini de carte) şi mai ales leliţei Mihaela Tărcuţă (în proporţie de 88,2% - respectiv 1601 pagini de carte, la care se mai adaugă alte câteva sute de pagini scrise şi lansate de ea în perioada 2006-2010, după publicarea ediţiei a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”). Mai “corect” ar fi fost ca pucioşii să lanseze trei “Sfinte Evanghelii”: cea “după şfânta Verginica”, cea “după şfânta Maria” şi cea “după şfânta Mihaela”, şi ar fi fost atunci valabilă şi la pucioşi butada: “cei patru evanghelişti erau trei, într-o teleguţă: Mihaela şi Tărcuţă”.
4. A fi sau a nu fi... făcătoare de minuni
Biserica “Noul Ierusalim” se declară “făcătoare de minuni” (deşi n-a făcut până acuma niciuna), iar pucioşii le reproşează Bisericilor tradiţionale că s-au depărtat de învăţătura şi practicile moştenite de la strămoşi, dar mai ales că nu mai fac minuni, care să le confirme autenticitatea şi sfinţenia şi asistenţa vie şi suprafirească a Duhului Sfânt:
“Cu unele excepţii punctuale, al căror merit revine unor sfinţi locali, bisericile s-au golit treptat de harisme şi n-au mai cunoscut asistenţa vie a Duhului Sfânt, Care lucrează în chip suprafiresc, adică nu este despărţit de minuni.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.16)
Ei ignoră cu seninătate faptul că, pe de o parte, ei înşişi nu fac niciun fel de minuni în biserica lor, şi pe de altă parte însăşi doctrina lor se pronunţă destul de des împotriva minunilor!! Ei pretind chiar că astăzi numai dracul mai face minuni, deci minunile nu mai sunt pentru creştini:
“Astăzi nu se mai fac minuni în trup, ci se fac minuni în duh. Azi face dracul minuni. Eu am pus stele pe cer, şi el a pus stele pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 1-05-1960)
“Dar vedeniile şi minunile şi închipuirile nu sunt pentru creştini, ci sunt lucrarea diavolului care îi amăgeşte pe cei ce se cred înţelepţi şi lucrători peste ei şi peste oameni. Iar pentru creştini sunt ispitele şi greutăţile vremii cu care diavolul stă în calea lor...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 30-1-2000)
Vremea minunilor a apus de mult, luându-i locul vremea credinţei. Semnele şi minunile nu mai sunt de folos oamenilor:
“ ... Nu mai este vremea minunilor, dar e plata mai mare dacă vei crede.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 1-08-1979)
“Crede în Mine şi nu căuta minuni ca să crezi. Minunea, aceasta este: să crezi în Mine. Ioan nu a lucrat nici o minune şi tot a fost crezut de cei ce se pocăiau dacă aşa a fost planul lui Dumnezeu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 15-02-1995)
“Omul vrea minuni, vrea semne, dar acum e vremea judecăţii, nu mai e din nou ca la prima Mea venire când îl făceam pe om să Mă cunoască prin semne şi prin minuni. Semnele şi minunile sunt pentru cei tari la cerbice, care stau împotriva Mea, nu sunt pentru cei care au iubirea după care nu mai însetează. Nu mai sunt de folos semnele şi minunile, că omul s-a pus mai mare decât Mine pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 9-05-1999)
Astăzi, minunile şi-au pierdut puterea de convingere din om, şi de aceea s-a renunţat la ele:
“Acum minunile nu mai pot nimic, fiindcă e prea înconjurat omul de cele ivite pe pământ care îl trag din braţul Meu chiar dacă Eu aş slobozi iarăşi vreme de minuni.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 14-12-2002)
Pe de altă parte, însuşi “Cuvântul” de la Pucioasa face inutilă lucrarea minunilor, căci el este singurul care mai poate face ceva pentru omul care îşi face astăzi singur minuni. De aceea, oamenii nu trebuie să mai ceară minuni de la Dumnezeu:
“Mă ţin cu cuvântul Meu cel făcător după el, căci semne şi minuni dacă aş face în calea lui, el nu mai crede, de vreme ce face el minuni, şi acestea îi strică mintea şi îi alungă frica de Dumnezeu...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 9-1-2004)
“Nu cereţi semne şi minuni, căci oştirile slăvilor cereşti vă aşteaptă pe voi zi şi noapte să vă desăvârşiţi şi să fiţi voi înşivă semne şi minuni peste pământ şi cărare a oamenilor spre Domnul.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 21-11-2006)
Inconsecvenţa pucioşilor atinge aşadar cote paroxistice. Cel despre care se spunea că “lucrează în chip suprafiresc, adică nu este despărţit de minuni” se pronunţă astăzi limpede şi hotărât pentru despărţirea de minuni:
“Tu eşti învăluit în cuvântul Meu, pe care oamenii nu l-au iubit nici atunci, nici acum, căci am venit acum două mii de ani între oameni, şi acum iarăşi vin, şi stau învăluit în cuvânt şi cuvintez, şi nu fac semne şi minuni cu tine şi lângă tine ca să Mă vadă oamenii cu ochii, ci Îmi fac lucrarea venirii Mele cuvânt pe pământ şi Îmi pregătesc strălucirea şi slava zilei Mele...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, din 27-9-2010)
5. Importanţa sinodalităţii
Importanţa sinodalităţii, la care pucioşii au renunţat fără prea multe scrupule, din superbia de a se crede ei “buricul pământului”, este subliniată în continuare de P.F. Daniel în cuvântarea sa. Cităm:
“Astfel, sinodalitatea este imagine sau icoană a comuniunii apostolice, în care întâistătătorul între Apostoli nu este unul deasupra tuturor (unus super omnes), ci unul între egali (unus inter pares), chiar dacă este în fruntea lor. În acelaşi timp sinodalitatea este şi imagine sau icoană spirituală a comuniunii trinitare, în care Persoanele divine distincte sunt deofiinţă (consubstanţiale), egale între Ele, şi unite în comuniune de iubire, comuniune care se manifestă în dăruirea lor reciprocă şi în conlucrarea lor în creaţie şi în iconomia mântuirii lumii. În acest sens, comuniunea trinitară devine normativă pentru comuniunea eclesială, cum se arată în Evanghelia după Ioan (17, 21-22) şi canonul 34 Apostolic. În consecinţă, devierea de la sinodalitate poate deveni deviere de la eclesiologia trinitară şi apostolică.”
Pucioşii şi-au asumat aşadar singuri riscul de “deviere de la eclesiologia trinitară şi apostolică” prin devierea de la sinodalitate, atunci când au stabilit cu de la sine putere că BNI este din 1955 încoace, singura biserică adevărată de pe pământ şi, convinşi că pot să se descurce singuri, au ieşit din BOR şi au devenit schismatici.
6. Pilda celor unsprezece fecioare
Pucioşii răstălmăcesc tălmăcirea Pildei celor zece fecioare în interesul lor, stabilind că “fecioarele” reprezintă “Bisericile”, dar în nici un caz Bisericile tradiţionale (Ortodoxă şi Catolică), deoarece acestea sunt doar două la număr, ci “Bisericile locale” (care însă, spre ghinionul lor, sunt mult, mult mai mai mult de zece!). Chiar şi chemarea Mirelui ceresc este mutată cu forţa de către pucioşi în timp, de acum 2000 de ani de când o consemnează Biblia, ei fixând-o exact în anul...1955:
«„Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!“ (Ev. Matei, 25/6) Chemarea pe care Dumnezeu o face neobosit din 1955 încoace, este împlinirea pildei fecioarelor (v. Ev. Matei, 25/1-13). Cele zece fecioare sunt 31 Bisericile. Este vorba, aşadar, de Biserici locale, euharistice, nu de cele două instituţii-biserici care se cred fiecare în parte „universale“, cu toate că se autointitulează una catolică, iar alta, sobornicească, din dorinţa de a se ascunde sub cuvânt, ca să nu li se dezvăluie goliciunea şi caracterul fantomatic al infatuării. Aşadar, Bisericile locale sunt fecioarele (cele care au reuşit să-şi păstreze curăţia feciorelnică, apostolică) şi au candele în mâini (cele care păstrează nealterat tezaurul de credinţă încredinţat de către apostoli)...Dacă toate fecioarele au adormit, apoi aceasta este starea de fapt în care au fost găsite toate bisericile la chemarea: „Iată, Mirele vine!...“. (Ev. Matei, 25/6)» (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Ajunşi în faţa unei evidenţe istorice, aceea că totuşi Biserica Ortodoxă n-a dispărut, ci a subzistat până astăzi, pucioşii dau să facă o concesie Bisericii Ortodoxe Române, stabilind ei (pe criterii obscure) ca ea este singura!! biserică ortodoxă care (cităm) “mai corespundea întrucâtva”. Adică, nu era nici neînţeleaptă, nici înţeleaptă; nici dintre primele cinci, nici dintre celelalte cinci; nici cal, nici măgar. Paranoia pucioşilor atinge aici paroxismul: cele zece fecioare erau cam unsprezece, iar a unsprezecea era nimeni alta decât...BOR!!! Culmea iluzionismului şi a sofismelor matematice este că ea mai păstra ceva şanse ca să intre înapoi printre celelalte zece, în tabăra celor cinci fecioare înţelepte! Îi mai trebuia însă un singur lucru, ca se cureţe şi să ajungă la albul fecioresc al neprihănirii: să primească, să promoveze şi să ocrotească doctrina pucioşilor, dogmatizată prin scrierile adunate sub titlul “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa:
“O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită, scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de haina nepotrivită a vremurilor roşii, în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în albul neprihănirii: „O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu nu i-ai ştiut faţa. N- ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce am păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui Edom.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Biserica însă, încă nu se trezeşte, ci stă în letargie: „Preoţii tăi slujesc plăcerilor şi duhului lor şi numelui lor, şi n-au putere să împartă înviere peste tine.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Atunci, Dumnezeu coboară Cuvântul Său peste România şi dezvăluie taina că ea este ţara strălucirilor (v. Daniel, 11/41-45), proorocind din nou, întărind proorocia făcută pentru ea din veşnicie: „Va fi să învieze pic cu pic acest neam ales.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 4/17 ianuarie 1992).” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Şi dacă BOR n-a fost în stare să se înnoiască după preceptele pucioşeşti, ce s-a mai întâmplat cu celelalte patru fecioare înţelepte? Pucioşii păstrează tăcere mormântală despre acestea, ca şi când n-ar fi şi nu s-ar povesti. Dar pentru că BOR n-a făcut acest lucru, care i se cerea cu insistenţă de la cartierul general de la Pucioasa, ea a pierdut “slava Noului Ierusalim” şi, implicit, invitaţia de a intra în iatacul Mirelui:
“Cum a răspuns instituţia bisericească a României, odată trezită din somn? Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi dulce amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să îmbrace haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.17)
Cuprinşi de o frenezie extatică, hipnotizaţi de imaginea propriei lor sfinţenii pe care şi-au fabricat-o şi au zugrăvit-o prin cuvinte sforăitoare, pucioşii se încântă cu drogul auto-adulării care le ameţeşte raţiunea şi măsura bunului simţ, făcându-i să se creadă “singura mireasă înţeleaptă”, după principiul pucioşesc “cele cinci mirese înţelepte erau doar una”:
“...Biserica Noul Ierusalim rămâne singura mireasă înţeleaptă, care arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia naşterii de sus şi nu se mai usucă din curgerea izvorului de Cuvânt. Ea naşte popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea Cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici şi de apostoli şi răspândesc sămânţa Cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de Biserică, adevărată Biserică sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică de care biserica din lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a nesocotit Canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite, şi, iarăşi, când a nesocotit acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Ei stau credincioşi la masa de Cuvânt a Domnului şi se îmbracă în Cuvânt şi în Duhul Sfânt, şi vor lua plată de ucenici. Ei se fac pildă vie pentru tot poporul român, pentru tot poporul creştin, ca să se întoarcă el cu întreg trupul, sufletul şi duhul către Dumnezeu, iar Dumnezeu să-l numească noul Israel şi să-l sfinţească, iertându-l de greşale...” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.18)
7. Autocefalia personală de la Pucioasa
Vorbind despre autocefalie în aceeaşi cuvântare, P.F. Patriarh Daniel subliniază rolul autocefaliei personale în Biserica apuseană, scoţând în evidenţă importanţa episcopatului în păstrarea unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală şi disciplină canonică:
“...în prezent singura autocefalie existentă în Biserica Romano-Catolică este autocefalia personală a papei, nu cea a vreunui sinod al episcopilor. Totuşi, în pofida acestei mari deosebiri între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, în privinţa relaţiei dintre sinodalitate şi întâietate sau primat, deosebire care constituie până astăzi un obstacol major în calea unirii celor două Biserici, ceea ce este comun amândurora este importanţa episcopatului în păstrarea unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală şi disciplină canonică, de-a lungul secolelor. În acest sens, pentru ca dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică să avanseze, trebuie ca discuţia despre primatul papei să fie pusă în relaţie cu autoritatea sinodului autocefal. Desigur, există la Roma o încercare de revenire la sinodalitate prin instituirea Sinodului episcopilor care se întruneşte periodic, însă acesta nu este în prezent un for decizional, ci doar consultativ. Deci principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei distinge Ortodoxia de monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică, în care toţi episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezidează sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonaţi papei ca autoritate doctrinară şi canonică supremă.”
Pucioşii, îndată ce şi-au creat singuri Biserică, trebuiau să creeze aparenţa unei vieţi sacramentale autentice, care să mimeze autocefalia pe care nu se grăbea să le-o recunoască nimeni. În consecinţă, au făcut una după alta câteva manevre spectaculoase: la iniţiativa Mihaelei au “hirotonit” trei preoţi pe care i-au numit “troiţă sfântă”, apoi alţi câţiva după aceşti trei. În ultimă instanţă, deoarece “biserică fără episcop” este un nonsens, au declarat că cei trei preoţi din “troiţa sfântă” sunt şi “arhierei” pe deasupra! Un cumul de funcţii de-a dreptul hilar, dacă n-ar fi dramatic. Inutil de adăugat că “hirotoniile” au fost făcute fără “punerea mâinilor episcopului”, deci sunt ilegale.
Întrucât BNI se consideră singulară şi a confiscat numai pentru sine toată sacralitatea universului văzut, nu se mai poate pune problema unei autocefalii multiple, ca în Biserica Ortodoxă Universală. Ar fi fost de aşteptat ca pucioşii să-şi fi desemnat în mod democratic un lider ales dintre cei trei “preoţi unşi cu rang de arhiereu”, care formau până nu demult “troiţa sfântă” de la Pucioasa (recent, “troiţa sfântă de arhierei” s-a făcut ţăndări, prin evadarea lui Iliuţă din lagărul de exterminare pucios), dar frâiele sectei au fost înhăţate de mult de către Mihaela Tărcuţă, care nu dă de înţeles că ar vrea să renunţe vreodată la ele. De aceea, din exterior nu se poate distinge decât o monocefalie absolută a Mihaelei, chiar dacă ea se străduieşte din răsputeri să mimeze o dicefalie, cooptându-l forţat şi de faţadă pe Nicuşor Nedelcu la conducerea sectei şi în sinea sa fiind convinsă că Nicuşor îi este cel mai apropiat sfetnic. Paradoxul este că monocefalia absolută a Mihaelei se manifestă numai la suprafaţă. Deşi ea deţine un monopol real asupra ideologiei pucioşilor, asupra administraţiei şi finanţelor, are impresia că îl deţine şi pe cel al relaţiilor cu adepţii pucioşi, fără să realizeze că în acest domeniu este adesea manipulată de Nicuşor, care ştie să-şi impună aici cu talent punctele lui de vedere. Nu odată Mihaela s-a lăsat sedusă de Nicuşor, care a ştiut să-i impună din umbră cine să vină sau cine să rămână la Pucioasa, cine să fie în cercul lor de acoliţi apropiaţi şi cine să fie marginalizat, cine să fie protejat şi cine să fie persecutat.
Monocefalia absolută a “proorociţei” Mihaela din Biserica “Noul Ierusalim”, în care toţi “arhiereii”, “preoţii”, “păstorii”, “străjerii” şi adepţii de rând ai sectei i se sobordonează doctrinar, canonic şi administrativ, se aseamănă izbitor cu monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică, în care toţi episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezidează sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonaţi papei ca autoritate doctrinară şi canonică supremă. Întrucât Ortodoxia se distinge prin principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei de monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică şi concomitent, de Protestantism ( care, deşi pune accentul, ca şi Ortodoxia, pe libertatea Bisericilor locale, totuşi nu mai are capacitatea de a forma în totalitatea o Biserică unitară) putem spune că Biserica “Noul Ierusalim” se distinge de Ortodoxie tocmai prin rejectarea acestui principiu.
7. A fi sau a nu fi... Biserică locală
Poate însă că Biserica “Noul Ierusalim” nici măcar nu şi-a propus să devină o Biserică autocefală, deşi se manifestă ca şi când ar fi. Poate că, aşa cum afirmă din vorbe, ea (care se consideră singura biserică adevărată) voieşte să rămână doar o simplă “Biserică locală”, după cum şi mărturisesc pucioşii în catehismul lor:
“ De aceea, nici o mitropolie, arhidieceză sau patriarhie nu poate purta titlul propriu-zis de biserică, şi poate fi numită aşa doar prin generalizare, prin simplul motiv că incorporează mai multe biserici locale. Acestea sunt singurele organisme care pot fi numite biserici, datorită naturii lor, revelată şi percepută în Euharistia episcopală, dar şi în virtutea îndemnului apostolic de a întemeia biserici în cetăţi [...] în sfânta Împărtăşanie, fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă, pe Hristos întreg, trecând de la postura de instituţie la cea de mod de existenţă, ca arvună a vieţii veşnice. ” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.14-15)
Este posibil acest lucru? P.F. Patriarh Daniel, în cuvântul amintit mai înainte, subliniază că fiecare biserică locală ortodoxă canonică trebuie să fie păstorită de un episcop ortodox canonic, ceea ce nu este cazul la BNI, care e condusă de o o persoană laică, şi anume o femeie. Nu oricine şi nu oricum poate înfiinţa biserici noi cu pretextul de a crea o biserică “liberă”; or, BNI tocmai acest obiectiv l-a avut, să fie “liberă” şi “independentă de BOR”. Nu prin schismă şi prin răzvrătire se înfiinţează biserici noi; or, pucioşii au ajuns tocmai la schismă şi la răzvrătire faţă de BOR. Nu prin inovaţii şi adausuri la Sfânta Tradiţie şi la Sfânta Scriptură se păstrează unitatea de credinţă şi de Duh în Biserică; or, pucioşii au devenit celebri prin inovaţiile lor liturgice şi “scripturistice”. Cităm din cuvântul P.F. Sale pasajul care lămureşte aceste aspecte:
“Din punct de vedere al eclesiologiei ortodoxe, o Biserică locală ortodoxă canonică (în sensul cel mai restrâns) este o episcopie care are în fruntea sa un episcop ortodox canonic, care se află în comuniune cu întreg episcopatul ortodox canonic universal, şi implicit cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori. De aceea, în Ortodoxie nu oricine şi oricum poate înfiinţa Biserici locale noi, sub pretextul sau cu pretenţia de a crea Biserici „libere” sau „independente”, deoarece adevărata libertate creştină nu se realizează prin răzvrătire, schismă sau separaţie bisericească, după cum nici unitatea sau comuniunea eclesială nu se impune prin constrângere, ci libertatea eclesială se manifestă prin afirmarea împreună, în comuniune, a unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală, de iubire şi de respect reciproc. Iar când trebuie corectate abuzuri sau devieri de la normele comune şi când se doreşte înnoirea vieţii bisericeşti, acestea trebuie să se facă, pe baza Tradiţiei Bisericii nedespărţite, nu împotriva ei şi nici sub forma rupturii cu ea, ci printr-o fidelitate reînnoită faţă de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică a lui Hristos de-a lungul veacurilor.”
Deci Biserica “Noul Ierusalim” nu este nici măcar o “biserică locală”. Şi dacă ea nu este nici Biserică autocefală, nici biserică locală, înseamnă că nu este nimic. Este doar o biată sectă, printre alte mii, al cărei exotism dogmatic constă tocmai în pretenţia de autenticitate autohtonă.
……………………
Anca Estera
19 octombrie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.