260. Scrisori disperate din lagărul de la Pucioasa (Scrisoarea a V-a)
De fapt, această scrisoare nu mai este scrisă din Pucioasa, ci este scrisă pentru Pucioasa. Ea aparţine autoarei primelor trei scrisori, a fost scrisă după evadarea ei de la Pucioasa şi este adresată sorei ei, care a rămas pe mai departe sclavă pe plantaţiile de suflete ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşor.
Scrisoarea a V-a
Dragă V...,
Poate te întrebi de multe ori cum de s-a ajuns aici. Cum de am plecat împreună pe un drum şi cum de ne-am despărţit?
Dar când oare ne-am despărţit?
Ne-am despărţit demult, atunci când am fost puse în vagoane diferite. Ţie ţi s-a oferit un wagon-lit, (*1) iar mie, unul de marfă. Noroc că încă mai eram în acelaşi tren.
Dar cine oare ne-a despărţit? Oare nu mecanicul de locomotivă? (*2)
Cât de grea este o despărţire! Ştiu că a fost greu şi pentru tine, pentru că şi pentru mine a fost greu.
Mi-a fost greu să trec pe neaşteptate de la statutul de persoană "privilegiată", "iubită" chiar, cu care se vorbea normal, se judeca normal, se discuta normal, la statutul de "persona non grata", căreia i se aruncau în faţă cele mai incredibile acuzaţii de imoralitate, de parcă aş fi fost o "paraşută" de cea mai joasă speţă.
Mi-a fost greu să aud aruncat peste umăr zvonul iresponsabil că „această lucrare s-a terminat" şi că de-acum va trebui să ne risipim toţi pe la casele noastre. Şi de la cine auzeam acestea? Auzeam şi nu-mi venea să cred: auzeam de la cei care ar fi trebuit să ridice moralul poporului(*3), nu să-l scufunde în deznădejde. Şi unde să ne risipim, unde să ne mai ducem acum? Cei care mai au părinţi, cei care mai au rude, ar putea să se ducă înapoi la ele. Dar ceilalţi? Unde să se mai ducă cei dezrădăcinaţi, cei care şi-au vândut totul, risipindu-şi rostul şi mizând pe ceva care, iată, acum urmează să se destrame?
Mi-a fost greu să aud cele mai grosolane cuvinte de dispreţ şi cele mai vulgare invective adresate dintr-o dată asupra acelei creştine care a pierdut totul, dându-se pe sine fraţilor ei şi lui Dumnezeu: a pierdut şi demnităţile omeneşti, şi agoniselile băneşti, şi mângâierile frăţeşti, până şi pe singurul ei fiu l-a pierdut această creştină (*4), asemenea văduvei din Nain. Şi de unde auzeam aceste mojicii, aceste cuvinte grosolane, birjăreşti, care o făceau „căcăcioasă" în public, de nu-mi venea să cred? De acolo (*5) de unde ar fi trebuit să emane blândeţea şi smerenia, pacea, buna înţelegere şi căldura sufletească, dar şi recunoştinţa pentru douăzeci de ani de jertfire ai celor doi Zidari pentru poporul Domnului. Dar recunoştinţa e floare rară printre creştini.
Mi-a fost greu să aud că aceia care se vor a fi cotaţi drept călăuzitori (*6) pentru alţii se plângeau în gura mare că „le-a slăbit credinţa", sau chiar că „sunt pe cale de a şi-o pierde de tot". Alteori puneau la îndoială însăşi temelia acestei lucrări, cu lamentări penibile, de genul: „Oare lucrarea asta este de la Dumnezeu, sau de la Dracul?" sau „Oare poporul ăsta va reuşi să reziste până la sfârşit?” sau..."Mă tem că o să ne ia locul alţii mai vrednici". De când călăuzitorul, care merge pe poteca de munte în faţa şirului de călăuziţi, se îndoieşte lamentabil, zicând cu voce tare: „Nu cumva poteca asta ne duce într-o prăpastie?". Ce fel de călăuzitori sunt aceştia? Dacă ei se tem în primul rând de viaţa lor, oare de ce nu lasă locul altora mai destoinici? De ce vor cu tot dinadinsul să stea în fruntea bucatelor? Pentru că bucatele sunt dulci?
Mi-a fost greu să aud de ţipete isterice, zbierete şi datul cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ (*7) atunci cînd cei ce stau în faţă (*8) nu se mai înţeleg unul cu altul. Şi de ce nu se înţeleg, şi apoi îşi iau câmpii, sau hălăduiesc peste dealuri? De ce nu gândesc şi nu lucrează ei mereu la fel, aşa cum le place să ne convingă pe noi că ar fi în acelaşi duh, ca să credem noi că ei fac aşa? Dar cum ne vor convinge ei oare, când noi vedem bine că la aceeaşi căruţă sunt înhămaţi trăgători care numai în aparenţă trag la fel şi se codesc să tragă mereu înainte?
Mi-a fost greu să văd că o scrisoare pe care o adresasem unei surori mai mari (*5) mi-a fost confiscată, din invidie, tocmai de către asociatul ei (*9) , pentru simplul motiv că acela care mi-a confiscat-o n-a fost de acord cu conţinutul ei. Avea el acest drept? Avea el dreptul de a o citi, deşi nu-i era adresată? Uite că şi l-a luat singur! Şi pe urmă tot noi eram acuzaţi că nu comunicăm cu călăuza (*5). Şi o dovadă clară că el (*9) are ascunderi faţă de ea (*5) .
Mi-a fost nespus, nespus de greu să văd o ură neîmpăcată, o orbire de ură chiar în sânul troiţei (*10) de care Domnul zicea că să nu îndrăznească cineva să o strice. Dar ce poţi să mai faci, decât să oftezi de neputinţă, atunci când auzi că unul (*9) zice despre altul (*11) : „Mai bine îl omoram cu mâna mea, şi după aceea mergeam şi eu la puşcărie, dar se terminau toate odată!". Oare aşa gândeşte un preot al lui Hristos? Oare aceasta este statura de „arhiereu" al lui Dumnezeu? Cine l-au făcut pe el arhiereu? Şi dacă l-au făcut, de ce l-au mai făcut, dacă el ţine morţiş să ajungă un urmaş al lui Cain?
Mi-a fost greu să aud că între creştini se instituie din când în când tribunale ad-hoc, ca nişte inchiziţii în toată regula, în care se dezbate cu cuvinte mitocăneşti, de dimineaţa până seara, „cazul" vreunui creştin mai nonconformist, până când pe toţi îi lasă nervii şi încep să ţipe, să trântească şi să spargă ce le cade în mână, ca la casa de nebuni. Şi măcar de ar fi nebuni pentru Hristos! Dar nu sunt, ci doar sunt aduşi la aceste manifestări de nebunie de catre alţii mai tenaci decât ei.
Mi-a fost greu să văd priviri piezişe, vorbe veninoaseşi mincinoase, spinări întoarse, ascunzişuri, replici aruncate peste umăr, pentru că aşa era „linia" care venea „de sus"; iar mai apoi, aceleaşi persoane întorceau priviri galeşe, vorbe mieroase şi buchete grase de flori, pentru că alta era „linia" care venise, şi tot „de sus". Atâta teatru de prost gust, atâta fariseism, de ţi se face greaţă.
Mi-a fost greu să văd mereu comportament preferenţial la cei ce conduc (*6) , faţă de unii şi de alţii. Cei iubiţi în mod preferenţial erau trataţi aparte, erau îmbrăcaţi şi încălţaţi aparte, se serveau cu bunătăţi aparte, iar restul,... la comun.
Mi-a fost greu, prea greu să aud minciuni grosolane spuse cu seninătatea pruncilor, într-un loc care ar fi trebuit să fie casă numai pentru Adevăr. Dar, oare, Adevărul a avut vreodată casă, aşa cum vulpile au avut vizuine, iar păsările cerurilor, cuiburi? Pelerinii care mai trec pe la voi încă mai sunt minţiţi în faţă, de pildă, despre basmul cu „cei 14 Aleşi" care aud „toţi odată" Cuvântul lui Dumnezeu, iar unul mai dibaci dintre ei îl transcrie pentru popor şi pentru lume. Dintre cei 14 n-au mai rămas însă decât cel dibaci (*5) şi încă vreo câţiva, atâţia cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Unde sunt ceilalţi? Şi dacă nu mai sunt, de ce se pretinde că sunt, de ce se minte fără a clipi? Ce spune Scriptura, cine este tatăl minciunii? (*12)
Mi-a fost greu să văd nedreptăţi la tot pasul şi peste tot semenul meu, judecăţi strâmbe, părtiniri josnice, schimbări de orientare cu 180 de grade de la o zi la alta şi de la o oră la alta.
Mi-a fost greu să văd în jur invidie, ură, lăcomie, risipă, multă risipă, şi mai ales îngâmfare, îngâmfare până la cer.
Toate acestea m-au scârbit, m-au demoralizat, m-au făcut să mi se clatine credinţa.
Şi pentru că ele încă există acolo unde sunt, şi rod mai departe ca un cancer, este inevitabil ca, rând pe rând, toţi să vadă şi să simtă şi să trăiască ce am trăit eu. Nu va scăpa nimeni, dar nimeni. Îţi mai aduci amine de basmul cu regele gol? Toţi îl vor vedea, aşa cum este, pe rege.
Cei care vor mai avea unde, se vor elibera, şi vor alege normalitatea şi adevărul (*13). Poate vei fi şi tu una dintre aceia, dacă vei avea curajul să priveşti adevărul în faţă, căci abia atunci îl vei afla, şi adevărul te va face liberă.
Cei care însă sunt cu adevărat liberi (*14) sunt gata să te înconjoare cu atenţia lor şi cu firescul care şade atât de bine omului. Ei nu te-au uitat niciodată. (*14) Până şi M... (*15) nu te-a uitat, şi încă te mai aşteaptă cu emoţie şi cu mult dor. Aceasta este adevărata devoţiune, căci ea nu se şterge nici cu trecerea anilor!
........
Aşa arată oamenii normali: se iubesc, şi de aceea suferă; iar dacă se rănesc, se vindecă apoi, tot prin dragoste.
„Dragostea nu va cădea niciodată"... nu spunea aşa un mare sfânt? Cam aşa spunea.
Cu drag,
(...)
P.S.Când vei auzi din nou că se strigă de pe înălţimi că „această lucrare s-a risipit...fiecare să meargă pe la casele lor" ( care mai au case, şi nu le-au vândut între timp pe te-miri-ce), să ştii că vei fi un om fericit. Pentru că tu încă mai ai o casă, unde mereu vei fi aşteptată cu dor (*16) .
PP.S. Dacă vei arăta această scrisoare şi la alţii, în mod sigur îţi vei pune jăratec în cap. De aceea, e mai bine să n-o arăţi nimănui.
PPP.S. Iată şi ultimele emailuri pe care le-am primit de la M... pentru tine:
..............
Note explicative
(*1) Este vorba de tratamentul diferenţiat pe care l-au primit cele două surori din partea Mihaelei. Mihaela a favorizat-o pe V..., fiind interesată de a o stimula să dea un bun randament la pictarea de icoane; din acest motiv a inclus-o pe V. în grupul restrâns al protejaţilor ei. În acelaşi timp, pe sora ei care nu era în stare să facă icoane a inclus-o în grupul cel larg al supuşilor care erau persecutaţi de ea în mod sistematic şi fără motive temeinice. Alegerea Mihaelei s-a dovedit, din punctul ei de vedere, inspirată. După plecarea definitivă a iscusiţilor iconari Marian Zidaru şi Sandu Dan de la Pucioasa, V... a rămas singura persoană capabilă şi abilitată de a zugrăvi icoane. Se ştie că icoanele zugrăvite pe lemn au fost mereu marfa cea mai bine vândută şi principala sursă de venit a pucioşilor.
(*2) Aluzie fină la Mihaela Tărcuţă.
(*3) Periodic, de câte ori Mihaela făcea o criză de depresie nervoasă, declara stupefiant că “Lucrarea s-a sfârşit!!!” şi că toţi pucioşii vor trebui să se risipească în cele patru zări. Alteori ea punea în mod retoric întrebări derutante, care puneau pe jar pe cei mai săraci cu duhul, cum ar fi aceasta: “Oare această lucrare să fie cumva de la dracul???”. Atitudinea mereu discordantă a Mihaelei creea derută totală şi debusolare în “popor”, mai ales la acei adepţi care nu mai aveau nici un rost pe lume, după ce renunţaseră de bunăvoie la toate bunurile materiale şi la tot rostul lor pentru a veni în “raiul” de la Pucioasa.
(*4) Este vorba de Victoria Zidaru, jignită în mod sistematic de către Mihaela în faţa poporului, cu cuvinte de mahala.
(*5) Mihaela Tărcuţă, liderul Nr.1 al pucioşilor.
(*6) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adesea denumiţi şi cu denumirile conspirative “Fraţii” sau “Călăuzele” sau “Unşii Domnului”.
(*7) Manifestări notorii de-ale Mihaelei în repetatele ei crize psihice, mai ales când răbufnesc conflicte între ea şi Nicuşor.
(*8) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, adesea denumiţi şi cu denumirea conspirativă “Fraţii”.
(*9) Nicuşor Nedelcu, liderul Nr.2 al pucioşilor.
(*10) Iliuţă Bunea, Spiridon Şerban, Nicuşor Nedelcu.
(*11) Iliuţă Bunea.
(*12) Adică diavolul.
(*13) Cuvinte profetice. După ea au mai evadat din “raiul” de la Pucioasa, rând pe rând: Ionică Ţurloiu, cei doi Zidari, Iliuţă Bunea, Dănuţ Sandu, şi cele trei fete cucuiete de la Coşereni.
(*14) Se referă probabil la tatăl ei şi la fraţi.
(*15) Un prieten de departe
(*16) La Bucureşti.
……………………
Anca Estera
16 octombrie 2010
………………………
Scrisoarea a V-a
Dragă V...,
Poate te întrebi de multe ori cum de s-a ajuns aici. Cum de am plecat împreună pe un drum şi cum de ne-am despărţit?
Dar când oare ne-am despărţit?
Ne-am despărţit demult, atunci când am fost puse în vagoane diferite. Ţie ţi s-a oferit un wagon-lit, (*1) iar mie, unul de marfă. Noroc că încă mai eram în acelaşi tren.
Dar cine oare ne-a despărţit? Oare nu mecanicul de locomotivă? (*2)
Cât de grea este o despărţire! Ştiu că a fost greu şi pentru tine, pentru că şi pentru mine a fost greu.
Mi-a fost greu să trec pe neaşteptate de la statutul de persoană "privilegiată", "iubită" chiar, cu care se vorbea normal, se judeca normal, se discuta normal, la statutul de "persona non grata", căreia i se aruncau în faţă cele mai incredibile acuzaţii de imoralitate, de parcă aş fi fost o "paraşută" de cea mai joasă speţă.
Mi-a fost greu să aud aruncat peste umăr zvonul iresponsabil că „această lucrare s-a terminat" şi că de-acum va trebui să ne risipim toţi pe la casele noastre. Şi de la cine auzeam acestea? Auzeam şi nu-mi venea să cred: auzeam de la cei care ar fi trebuit să ridice moralul poporului(*3), nu să-l scufunde în deznădejde. Şi unde să ne risipim, unde să ne mai ducem acum? Cei care mai au părinţi, cei care mai au rude, ar putea să se ducă înapoi la ele. Dar ceilalţi? Unde să se mai ducă cei dezrădăcinaţi, cei care şi-au vândut totul, risipindu-şi rostul şi mizând pe ceva care, iată, acum urmează să se destrame?
Mi-a fost greu să aud cele mai grosolane cuvinte de dispreţ şi cele mai vulgare invective adresate dintr-o dată asupra acelei creştine care a pierdut totul, dându-se pe sine fraţilor ei şi lui Dumnezeu: a pierdut şi demnităţile omeneşti, şi agoniselile băneşti, şi mângâierile frăţeşti, până şi pe singurul ei fiu l-a pierdut această creştină (*4), asemenea văduvei din Nain. Şi de unde auzeam aceste mojicii, aceste cuvinte grosolane, birjăreşti, care o făceau „căcăcioasă" în public, de nu-mi venea să cred? De acolo (*5) de unde ar fi trebuit să emane blândeţea şi smerenia, pacea, buna înţelegere şi căldura sufletească, dar şi recunoştinţa pentru douăzeci de ani de jertfire ai celor doi Zidari pentru poporul Domnului. Dar recunoştinţa e floare rară printre creştini.
Mi-a fost greu să aud că aceia care se vor a fi cotaţi drept călăuzitori (*6) pentru alţii se plângeau în gura mare că „le-a slăbit credinţa", sau chiar că „sunt pe cale de a şi-o pierde de tot". Alteori puneau la îndoială însăşi temelia acestei lucrări, cu lamentări penibile, de genul: „Oare lucrarea asta este de la Dumnezeu, sau de la Dracul?" sau „Oare poporul ăsta va reuşi să reziste până la sfârşit?” sau..."Mă tem că o să ne ia locul alţii mai vrednici". De când călăuzitorul, care merge pe poteca de munte în faţa şirului de călăuziţi, se îndoieşte lamentabil, zicând cu voce tare: „Nu cumva poteca asta ne duce într-o prăpastie?". Ce fel de călăuzitori sunt aceştia? Dacă ei se tem în primul rând de viaţa lor, oare de ce nu lasă locul altora mai destoinici? De ce vor cu tot dinadinsul să stea în fruntea bucatelor? Pentru că bucatele sunt dulci?
Mi-a fost greu să aud de ţipete isterice, zbierete şi datul cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ (*7) atunci cînd cei ce stau în faţă (*8) nu se mai înţeleg unul cu altul. Şi de ce nu se înţeleg, şi apoi îşi iau câmpii, sau hălăduiesc peste dealuri? De ce nu gândesc şi nu lucrează ei mereu la fel, aşa cum le place să ne convingă pe noi că ar fi în acelaşi duh, ca să credem noi că ei fac aşa? Dar cum ne vor convinge ei oare, când noi vedem bine că la aceeaşi căruţă sunt înhămaţi trăgători care numai în aparenţă trag la fel şi se codesc să tragă mereu înainte?
Mi-a fost greu să văd că o scrisoare pe care o adresasem unei surori mai mari (*5) mi-a fost confiscată, din invidie, tocmai de către asociatul ei (*9) , pentru simplul motiv că acela care mi-a confiscat-o n-a fost de acord cu conţinutul ei. Avea el acest drept? Avea el dreptul de a o citi, deşi nu-i era adresată? Uite că şi l-a luat singur! Şi pe urmă tot noi eram acuzaţi că nu comunicăm cu călăuza (*5). Şi o dovadă clară că el (*9) are ascunderi faţă de ea (*5) .
Mi-a fost nespus, nespus de greu să văd o ură neîmpăcată, o orbire de ură chiar în sânul troiţei (*10) de care Domnul zicea că să nu îndrăznească cineva să o strice. Dar ce poţi să mai faci, decât să oftezi de neputinţă, atunci când auzi că unul (*9) zice despre altul (*11) : „Mai bine îl omoram cu mâna mea, şi după aceea mergeam şi eu la puşcărie, dar se terminau toate odată!". Oare aşa gândeşte un preot al lui Hristos? Oare aceasta este statura de „arhiereu" al lui Dumnezeu? Cine l-au făcut pe el arhiereu? Şi dacă l-au făcut, de ce l-au mai făcut, dacă el ţine morţiş să ajungă un urmaş al lui Cain?
Mi-a fost greu să aud că între creştini se instituie din când în când tribunale ad-hoc, ca nişte inchiziţii în toată regula, în care se dezbate cu cuvinte mitocăneşti, de dimineaţa până seara, „cazul" vreunui creştin mai nonconformist, până când pe toţi îi lasă nervii şi încep să ţipe, să trântească şi să spargă ce le cade în mână, ca la casa de nebuni. Şi măcar de ar fi nebuni pentru Hristos! Dar nu sunt, ci doar sunt aduşi la aceste manifestări de nebunie de catre alţii mai tenaci decât ei.
Mi-a fost greu să văd priviri piezişe, vorbe veninoaseşi mincinoase, spinări întoarse, ascunzişuri, replici aruncate peste umăr, pentru că aşa era „linia" care venea „de sus"; iar mai apoi, aceleaşi persoane întorceau priviri galeşe, vorbe mieroase şi buchete grase de flori, pentru că alta era „linia" care venise, şi tot „de sus". Atâta teatru de prost gust, atâta fariseism, de ţi se face greaţă.
Mi-a fost greu să văd mereu comportament preferenţial la cei ce conduc (*6) , faţă de unii şi de alţii. Cei iubiţi în mod preferenţial erau trataţi aparte, erau îmbrăcaţi şi încălţaţi aparte, se serveau cu bunătăţi aparte, iar restul,... la comun.
Mi-a fost greu, prea greu să aud minciuni grosolane spuse cu seninătatea pruncilor, într-un loc care ar fi trebuit să fie casă numai pentru Adevăr. Dar, oare, Adevărul a avut vreodată casă, aşa cum vulpile au avut vizuine, iar păsările cerurilor, cuiburi? Pelerinii care mai trec pe la voi încă mai sunt minţiţi în faţă, de pildă, despre basmul cu „cei 14 Aleşi" care aud „toţi odată" Cuvântul lui Dumnezeu, iar unul mai dibaci dintre ei îl transcrie pentru popor şi pentru lume. Dintre cei 14 n-au mai rămas însă decât cel dibaci (*5) şi încă vreo câţiva, atâţia cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Unde sunt ceilalţi? Şi dacă nu mai sunt, de ce se pretinde că sunt, de ce se minte fără a clipi? Ce spune Scriptura, cine este tatăl minciunii? (*12)
Mi-a fost greu să văd nedreptăţi la tot pasul şi peste tot semenul meu, judecăţi strâmbe, părtiniri josnice, schimbări de orientare cu 180 de grade de la o zi la alta şi de la o oră la alta.
Mi-a fost greu să văd în jur invidie, ură, lăcomie, risipă, multă risipă, şi mai ales îngâmfare, îngâmfare până la cer.
Toate acestea m-au scârbit, m-au demoralizat, m-au făcut să mi se clatine credinţa.
Şi pentru că ele încă există acolo unde sunt, şi rod mai departe ca un cancer, este inevitabil ca, rând pe rând, toţi să vadă şi să simtă şi să trăiască ce am trăit eu. Nu va scăpa nimeni, dar nimeni. Îţi mai aduci amine de basmul cu regele gol? Toţi îl vor vedea, aşa cum este, pe rege.
Cei care vor mai avea unde, se vor elibera, şi vor alege normalitatea şi adevărul (*13). Poate vei fi şi tu una dintre aceia, dacă vei avea curajul să priveşti adevărul în faţă, căci abia atunci îl vei afla, şi adevărul te va face liberă.
Cei care însă sunt cu adevărat liberi (*14) sunt gata să te înconjoare cu atenţia lor şi cu firescul care şade atât de bine omului. Ei nu te-au uitat niciodată. (*14) Până şi M... (*15) nu te-a uitat, şi încă te mai aşteaptă cu emoţie şi cu mult dor. Aceasta este adevărata devoţiune, căci ea nu se şterge nici cu trecerea anilor!
........
Aşa arată oamenii normali: se iubesc, şi de aceea suferă; iar dacă se rănesc, se vindecă apoi, tot prin dragoste.
„Dragostea nu va cădea niciodată"... nu spunea aşa un mare sfânt? Cam aşa spunea.
Cu drag,
(...)
P.S.Când vei auzi din nou că se strigă de pe înălţimi că „această lucrare s-a risipit...fiecare să meargă pe la casele lor" ( care mai au case, şi nu le-au vândut între timp pe te-miri-ce), să ştii că vei fi un om fericit. Pentru că tu încă mai ai o casă, unde mereu vei fi aşteptată cu dor (*16) .
PP.S. Dacă vei arăta această scrisoare şi la alţii, în mod sigur îţi vei pune jăratec în cap. De aceea, e mai bine să n-o arăţi nimănui.
PPP.S. Iată şi ultimele emailuri pe care le-am primit de la M... pentru tine:
..............
Note explicative
(*1) Este vorba de tratamentul diferenţiat pe care l-au primit cele două surori din partea Mihaelei. Mihaela a favorizat-o pe V..., fiind interesată de a o stimula să dea un bun randament la pictarea de icoane; din acest motiv a inclus-o pe V. în grupul restrâns al protejaţilor ei. În acelaşi timp, pe sora ei care nu era în stare să facă icoane a inclus-o în grupul cel larg al supuşilor care erau persecutaţi de ea în mod sistematic şi fără motive temeinice. Alegerea Mihaelei s-a dovedit, din punctul ei de vedere, inspirată. După plecarea definitivă a iscusiţilor iconari Marian Zidaru şi Sandu Dan de la Pucioasa, V... a rămas singura persoană capabilă şi abilitată de a zugrăvi icoane. Se ştie că icoanele zugrăvite pe lemn au fost mereu marfa cea mai bine vândută şi principala sursă de venit a pucioşilor.
(*2) Aluzie fină la Mihaela Tărcuţă.
(*3) Periodic, de câte ori Mihaela făcea o criză de depresie nervoasă, declara stupefiant că “Lucrarea s-a sfârşit!!!” şi că toţi pucioşii vor trebui să se risipească în cele patru zări. Alteori ea punea în mod retoric întrebări derutante, care puneau pe jar pe cei mai săraci cu duhul, cum ar fi aceasta: “Oare această lucrare să fie cumva de la dracul???”. Atitudinea mereu discordantă a Mihaelei creea derută totală şi debusolare în “popor”, mai ales la acei adepţi care nu mai aveau nici un rost pe lume, după ce renunţaseră de bunăvoie la toate bunurile materiale şi la tot rostul lor pentru a veni în “raiul” de la Pucioasa.
(*4) Este vorba de Victoria Zidaru, jignită în mod sistematic de către Mihaela în faţa poporului, cu cuvinte de mahala.
(*5) Mihaela Tărcuţă, liderul Nr.1 al pucioşilor.
(*6) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adesea denumiţi şi cu denumirile conspirative “Fraţii” sau “Călăuzele” sau “Unşii Domnului”.
(*7) Manifestări notorii de-ale Mihaelei în repetatele ei crize psihice, mai ales când răbufnesc conflicte între ea şi Nicuşor.
(*8) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, adesea denumiţi şi cu denumirea conspirativă “Fraţii”.
(*9) Nicuşor Nedelcu, liderul Nr.2 al pucioşilor.
(*10) Iliuţă Bunea, Spiridon Şerban, Nicuşor Nedelcu.
(*11) Iliuţă Bunea.
(*12) Adică diavolul.
(*13) Cuvinte profetice. După ea au mai evadat din “raiul” de la Pucioasa, rând pe rând: Ionică Ţurloiu, cei doi Zidari, Iliuţă Bunea, Dănuţ Sandu, şi cele trei fete cucuiete de la Coşereni.
(*14) Se referă probabil la tatăl ei şi la fraţi.
(*15) Un prieten de departe
(*16) La Bucureşti.
……………………
Anca Estera
16 octombrie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.