257. Scrisori disperate din lagărul de la Pucioasa (Scrisoarea a II-a)
Scrisoarea a II-a (5-6 martie, 2007)
Aştept cu o imensă sete a sufletului să pot spune cuiva ceea ce simt şi gândesc, şi să văd o limpezire a apelor peste toate cele ce sunt atât de tulburi şi de neînţeles. Mă refer la această "lucrare",(*1) care se contrazice pe sine la multe capitole. Mă lovesc de atâtea neadevăruri (ca să nu le zic pe de-a dreptul minciuni) şi nedreptăţi, ce nu obosesc să apară unele după altele; şi, pe lângă ele, sunt multe alte ciudăţenii care buimăcesc mintea omului şi îl fac să se întrebe: "Ce-o fi cu această "lucrare" (*1)? Oare o fi adevărată? Şi dacă da, atunci cum de sunt rezultatele atât de proaste? Cum de este atât de smintitoare chiar şi pentru una ca mine care, vorba aceea, stau aici în sigiliu (*2) de vreo 6-7 ani?"
Nu mă mai tulbur, nu mă mai neliniştesc ca înainte, de tot ceea ce întâmpin şi văd că nu concordă cu ceea ce ar trebui să fie aici. Am ajuns să mă detaşez cât de cât (cu toate că nu reuşesc mereu aceasta), dar simt aşa, ca un dezgust, ca o scârbă sufletească de multe ori, şi iarăşi îmi revin în minte aceleaşi întrebări-cheie, care se soldează mereu cu îndemnul: să rămân până la capăt, să văd, să mă conving. Dacă nu era mărturia “Cuvântului” (*3) scris, fii sigur că de mult aş fi fost plecată de aici. Îmi surâde atât de mult aceasta!
- Să scap de această mascaradă, de acest teatru al oamenilor falşi, pe care toţi (*4) îl practică {unii mai mult sau în totalitate, iar alţii mai puţin; unii conştient şi premeditat, iar alţii fără să-şi dea seama, făcându-se serviabili şi slugarnici, fiind mereu în stare să zică şi să facă aşa cum cântă dirijorii (*5), cu toate că de multe ori ar face sau ar gândi altfel}.
- Să scap de aceşti oameni, care mi-au devenit atât de nesuferiţi şi care îmi trezesc atâtea semne de întrebare. În afară de M...2, (*6) pe care simt că o iubesc ca pe o soră, pentru că avem acelaşi sânge, nu m-am ataşat cu inima de nimeni de aici, şi mai mult îmi iubesc rudeniile mai apropiate din lume. (*7) Mi-e dor de mamaia (*8) şi tare aş vrea să o mai văd odată, însă nu ştiu cum am putea face.
M-am împărtăşit atâţia ani din acelaşi potir cu aceşti oameni faţă de care simt că nu mă mai leagă nimic, aşa cum nici pe Costel (*9) nu l-a legat nimic după vreo 14 ani de stat în lucrarea asta. Acum e în Spania, lucrează acolo cu un unchi de-al lui şi cred că-i merge destul de bine.
- Să scap de stresul multelor zile încordate şi tensionate.
- Să scap de programul anormal de lucru şi de viaţă. Mereu ni se cere "să facem, să facem şi iar să facem", să ne dăm peste cap, ca apoi să iasă că "nu facem mai nimic", că "muncim ca să ne întreţinem". Şi în lume(*7) era un program mai lejer (nu erau decât 8 ore/zi, 5 zile din 7) şi mai era şi concediu sau vacanţă.
- Să pot fi liberă să spun ce simt şi ce gândesc, fără să-mi fie teamă apoi că iese o explozie (*10) catastrofală.
- Să pot avea şi eu prieteni adevăraţi, nu ca ăştia, linguşitori şi făţarnici, care îţi fac bucata când te aştepţi mai puţin, care joacă teatru şi faţă de care trebuie să faci şi tu la fel. Nici nu mai ştii care este adevărul şi dacă mai există pe undeva. Decepţia îmi este prea mare. Peste tot sunt numai nedreptăţi, ştiu asta. Dară şi la Dumnezeu (*11) să fie tot aşa? Şi El este pe dos? Mi-am jertfit toată viaţa şi tinereţea ca să găsesc ceva adevărat, ceva sincer, care să-ţi dea o încredere de nezdruncinat. Nu am găsit aici aşa ceva, şi din contră, m-a răscolit şi mai mult, că ştiu că mi-am stricat rostul vieţii. Şi nu atât rostul (că el se mai face, se mai clădeşte), cât liniştea ei. Sunt ca un peşte în cârlig şi aş vrea să mă eliberez, dar nu pot. După câte am luat cunoştinţă, după câte ştiu, nu aş avea linişte. Ăsta e motivul pentru care încă mai stau aşa, în locul ăsta, în aşteptare, în cercetare. Ce aştept? Aştept să se schimbe ceva, orice, în bine; să se întâmple ceva. Ce cercetez? Cercetez adevărul, oamenii, tot ce mi se pare că m-a păcălit.
- Să pot scăpa de condiţiile grele de existenţă, faţă de care nici acum nu m-am obişnuit, şi mereu mă gândesc ce bine era la bloc. (*12)
- Să-mi pot face o alimentaţie aşa cum simt nevoia, cu program sănătos.
- Să pot fi în sfârşit liberă, să văd un peisaj, o pădure, un munte, să fac o plimbare măcar.
- Să pot beneficia de educaţia şi dragostea părintească faţă de care prea de curând m-am rupt şi care îmi lipsesc atât de mult. Mă simt încă un copil, fragil şi necopt, nepregătit pentru atâtea vitregii ale vieţii. Viaţa este crudă; ea însăşi este nedreaptă, pentru că se termină când nu te aştepţi. Cei dragi dispar, şi ăsta este blestematul destin al fiecăruia. Sunt atât de multe pe care aş vrea să le ştiu şi să le învăţ de la înţelepciunea unui părinte! Să-mi formez mintea şi gândirea, să pot face faţă oricărei situaţii, să nu mai fiu fragilă ca un ou la suferinţele pe care trebuie să le întâmpine orice om pe pământ. Mereu mi se pune un nod în gât şi îmi vine să plâng cu amărăciune când mă gândesc la suferinţele pe care trebuie să le ducă fiecare om şi, mai ales, cei apropiaţi, cum a fost bunica, cum poate e şi mamaia acum, singură şi neajutorată, şi că voi sunteţi şi voi înaintaţi în vârstă. Eu pe cine pot conta că nu o să mă lase singură? Cine o să aibă grijă de mine? Cine o să mai îmi dea ce îmi trebuie sufleteşte şi trupeşte? Mă tem de viaţă, mă tem de moarte. Mă tem, că mă simt singură, de atâta timp singură. Acum am o stare foarte proastă. Am scris acestea plângând, şi cu două pastile de valeriană luate.
Măcar tu să te duci să o cercetezi pe mamaia.
Într-adevăr, am lăsat multe şi am pierdut multe, dar când mă gândesc că viaţa e atât de scurtă, nu mai sufăr atâta că nu mi-am făcut un rost în ea. Măcar să fie viaţa asta de acum aşa cum se pretinde a fi.
Înainte să vin aici, eram mulţumită şi să stau aşa, de pomană, să ascult muzică toată ziua şi să mă legăn stând în fund pe pat, când pe o mână, când pe cealaltă. Mă liniştea. Şi nu aveam vreo lucrare anume, de perspectivă, sau vreun rost al vieţii.
Sora M...1(*13) e altfel, nu ne poate înţelege; nici pe tine, şi pe mine nici atât nu m-ar putea. Ea e credulă, aşa cum am fost şi eu, şi uite cât m-a costat. La ce mi-a folosit credinţa oarbă şi avântul cel mare de la început? Ferice de cel cumpătat şi chibzuit, cum ai fost tu de pildă.(*14) Eu m-am dus pe copcă, în loc să fi rămas la liniştea şi siguranţa de acasă. Aici nici vorbă să fie casă, să mă simt ca acasă, ci parcă aş fi într-un loc îndepărtat unde am de plătit, de ispăşit. Cei din jur (*15) nu numai că nu au o atitudine de frăţietate, de prietenie, şi din contră, sunt ca nişte duşmani, de care te temi şi stai foarte rezervat şi precaut. Iar asta nu o spun din răutate, ci din rezultate, căci aşa se numesc cei ce-şi fac rău unii altora.
Aici e ca o mereu tortură psihică: să nu zici nimic, să nu simţi nimic; în schimb, să le duci pe toate, să le suporţi pe toate, şi să mai fii şi cu faţa senină şi caldă. Numai unii au voie să se plângă, să bârfească, să fie nemulţumiţi, să arunce mereu vina în cârca tuturor celorlalţi, să se laude în faţa întregii obşti, să-şi găsească tot felul de relaxări, etc. (*16)
E adevărat, mama îşi mai mustră odrasla, ba o şi altoieşte când face rău, dar noi ce rău am făcut, eu ce rău am făcut de mi se aplică mereu pedepse când subtile, când pe faţă? Am venit aici cu toată dragostea şi sinceritatea şi am găsit răceală, pedeapsă şi minciună. La ce mi-au folosit "caietele de şcolar"?(*17) La ce mi-a folosit atâta sinceritate ca înaintea lui Dumnezeu? Au ştiut să speculeze (*5) şi să pedepsească tot apoi. La ce i-au folosit lui Costel caietele de “şcolar”, lui, care era atât de conştiincios? Cu ce l-au ajutat cei ce i-au avut sufletul pe mâini? (*5) L-au ajutat cu ceva? Cu nimic. Au crezut cu siguranţă că o să-l determine să se întoarcă înapoi “cu coada-ntre picioare”, iar ei (*5) să iasă biruitori, dar n-a fost aşa. Nu-mi pare rău, nu-mi pare rău nici o clipă că până la urmă am pus toate caietele mele pe foc. Poate să-mi pară rău că le-am făcut de la bun început, că şi aşa nu mi-au folosit la nimic. Ăştia nu sunt oameni la care să-ţi încredinţezi sufletul şi viaţa. Deşi dau impresia că nu au intenţii rele, de fapt nu te ajută, şi mai rău te încurcă, pedepsind şi îndurerând. Ei nu pot să caute să mai înţeleagă şi omul, ci numai felul lor de vedere, care se zice că e şi felul lui Dumnezeu de a vedea şi de a proceda.
Am venit plină de credinţă { credinţă sădită de voi,(*18) şi nu de ei}şi am ajuns acum plină de îndoială, de judecată, de dezgust chiar. Am venit cu aripile mari şi mi s-au frânt în zbor. Am venit plină de voinţă, putere şi nădejde, şi acum nu mai am de nici unele. Am venit împlinind acest “Cuvânt”, şi aici am văzut că e ca la “biserica din lume”, unde popa îşi trage spuza pe turta lui şi caută mereu să aibă tot ce e mai bun, chiar dacă enoriaşii rămân cu gurile goale; unde popa se laudă plin de emfază în faţa întregii biserici şi, în tot ceea ce face, se arată pe sine a fi un fariseu de cea mai mare clasă. Oare să iau şi eu pentru acum îndemnul: "Să faci ce zice, nu ce face popa"? Şi, aici intervine mereu încurcătura: Dumnezeu, Care este dreptatea supremă şi adevărul absolut, îi marchează pe aceştia (*5) într-un mod cu totul şi cu totul deosebit, mai presus decât pe sfinţi? Dar sfinţii erau cu totul altfel! Aveau lepădare de sine, căutau să aibă bucata cea mai proastă şi haina cea mai smerită, arătau dragoste şi căldură şi neobosită povăţuire către învăţăceii lor, erau întotdeauna sinceri, cinstiţi şi drepţi, şi nu se găsea cuvânt de minciună în gura lor; împărţeau mereu putere sufletească şi nădejde, îmbărbătare şi pace interioară celor cu care vorbeau, şi nu slăbire, descurajare, deznădejde, tulburare şi nelinişte; nu le produceau celorlalţi suferinţă şi nu le aruncau vina în cârcă, ci îi ridicau mereu din suferinţele lor.
Deci, e cale lungă până la sfinţenie, nu? Şi atunci, cum să-i văd eu pe ei (*5) mai presus decât sfinţii? Oare, ochi avem şi nu vedem? Urechi avem şi nu auzim? Inimă avem şi nu simţim? Şi nu că m-am găsit eu mai cu moţ să gândesc aşa, că au mai fost înaintea mea şi alţii. Unii au plecat din “lucrare”, (*1) iar alţii au rămas să continue cu teatrul:
-Valerică (tata lui Silvia, lucrător la construirea bisericii-templu, iar acum “răzvrătit”)
- Vasilică (fratele lui Silvia, şofer şi om de bază al mânăstirii, iar acum plecat în lume)
- Costel, plecat în Spania
- părintele Ionică, Marian şi Victoria, (*19) părintele Iliuţă, rămaşi în defensivă, dar pe poziţii conflictuale.
Unii dintre ei s-au arătat şi pe faţă cum gândesc, dar eu sunt convinsă că mai sunt din aceştia, care însă tac chitic, fără să se dea pe faţă, şi merg înainte arătându-se supuşi.
Şi cine ştie câţi or mai fi fost dezechilibraţi de pe poziţie şi nu ştiu eu? Aici adevărul este mereu moşmondit, ca “să pice bine” şi în lumină favorabilă cei de acum de la conducere (*5). Niciodată nu se spune tot ce a fost într-o anumită împrejurare, ci numai partea care convine şi, pe lângă ea, acuze false şi neadevăruri.
Oare sunt eu atât de întunecată şi de îndiavolită, de am ajuns să-i văd pe ei atât de rău? Una ca sora M...1 (*13) aşa ar spune. Că aşa spunea şi Mihaela despre Valy-Baba, care o văzuse pe Mana cum a ieşit din acelaşi WC în care era şi Nicuşor: că “a văzut prin ochii lu’ dracu’ , că i-a dat dracul să vadă vedenii”!!! Aici oricine vede ceea ce “nu se cade” este considerat “îndiavolit” şi luat la refec. Dar de ce am ajuns aşa – dacă am ajuns? Nu pentru că mi s-a dat condiţia? Nu pentru că ăsta este adevărul? Şi atunci, pe “Dumnezeul” acestei “lucrări” eu cum să-L mai înţeleg, dacă pe solii şi pe servii Lui cei credincioşi (*5) îi văd aşa?
Şi altă întrebare: cum de sunt atâţia care par să nu se împiedice în ceea ce m-am împiedicat eu, ci din contră, se prefac că îi divinizează, îi poleiesc într-o lumină dumnezeiască, mimând o credinţă totală în ei (*5) şi în Dumnezeu prin ei? Am ajuns singură să răspund la această întrebare: ăsta este singurul mod de a supravieţui aici: să fii fariseu, ca să-ţi fie bine; să linguşeşti, ca să poţi să trăieşti, să perii, să ţeseli “caii” ca să te ducă acolo unde doreşti. Dar eu nu pot aşa. Şi eu am fost credincioasă în ei la început, dar când am văzut din ce aluat sunt şi cu ce alifii se ung, n-am putut să nu mă răzvrătesc, iar acum lucrurile s-au schimbat categoric faţă de cum erau.
Începusem să scriu despre comportamentul unei mame, cum că şi ea este când şi când dură cu copilul ei. Este, dar nu mereu, nu mereu cu pedeapsă, nu mereu cu răceală, nu cu distanţare şi cu ruptură pentru totdeauna. Ea îi mai dă copilului şi mângâiere, şi îmbărbătare, şi nu oboseşte niciodată să-l înveţe, să-l povăţuiască despre viaţă, despre ce are de întâmpinat, despre cum să treacă peste greu, peste încercări, ca să nu dea încercările peste el. Ea ştie să fie şi dulce, şi plină de căldură, şi nu-şi abandonează niciodată copilul spunând despre el: "A, ăla? E un caz pierdut. Am renunţat cu totul să ne mai ocupăm de el!" Câtă laşitate! Câtă neloialitate! Ne spălăm cu toţii pe mâini ca Pilat, şi aruncăm "mâţa" în curtea vecinului: " Ia-o tu şi ocupă-te, că noi nu mai putem face nimic".
Am terminat de curând de citit cărţile lui Traian Dorz. E adevărat, multe, multe necazuri, suferinţe, nevoi, nedreptăţi, şi câte şi mai câte n-a avut de dus acest om la viaţa lui! Şi totuşi, a fost un om fericit, cu adevărat fericit. Nu se temea nici de oameni, nici de moarte, nici de nimic care ar fi venit peste el. Ştia că are mereu la cine să se întoarcă (familie, prieteni, fraţi). Avea o misiune măreaţă, care îl captiva cu totul numai pentru ea. Se simţea atât de apropiat cu Dumnezeu, ca faţă de prietenul lui cel mai bun; şi vedea concret, real, ajutorul şi sprijinul lui Dumnezeu peste el. Aceasta îi dădea siguranţă şi bucurie lăuntrică. Era sufleteşte ca o cetate tare, puternic, fericit.
Eu nu am de dus aşa necazuri, aşa suferinţe de la viaţă, şi totuşi sunt atât de slabă, plină de temeri, de nesiguranţă, fără oameni apropiaţi de sufletul meu, fără nici un ţel pentru viaţă, cu o credinţă zdruncinată şi cu o minte plină de neînţelesuri, de lucruri care se bat cap în cap; în concluzie, fără fericire.
Singura mea speranţă este că poate pe viitor, cine ştie când, ori lucrurile se vor îndrepta (ceea ce e puţin probabil), ori eu mă voi elibera. Dar trebuie să am atunci unde să mă duc, la cine să trag, şi posibilitatea de a-mi face un rost.
Am probleme la un dinte şi aş avea nevoie să merg la un dentist. Desigur, pot apărea probleme, pot apărea alte variante (adică să mă duc să-mi rezolv în altă parte, mai pe aproape). Trebuie însă insistat să merg la doctoriţa Sima Luminiţa. E o bună ocazie de câte o gură de aer, de libertate, de ceva bun de mâncare. Avem astfel prilejul de a mai schimba câteva vorbe nestingheriţi. Aş vrea să-mi mai fac şi un control la oftalmologie în Bucureşti.
C... ce mai face? Ai mai vorbit cu ea? poate mai aranjăm o întâlnire, deşi nici nu ştiu ce să mai vorbim şi cu ea. Mi-e să nu creadă că suntem nişte ciudaţi, sau nişte profitori.
Îţi trimit şi buletinul, să mai rezolvi ce mai aveai de rezolvat, că aici încă nu mi l-a cerut, dar pe viitor nu se ştie.
Ai mare grijă cu acest bilet! Nu care cumva să-l vadă careva, sau să ajungă la sora M...1, (*13) că ne-am ars!
Note explicative
(*1) Termenul generic “lucrarea” se referă la tot ceea ce este legat de ideologia şi de practicile pseudo-creştine ale sectei de la Pucioasa.
(*2) Exprimare plastică a autoarei, ce vrea să însemne probabil o anumită pecetluire a stării de fapt, o imposibilitate de a se smulge din legăturile nevăzute care o ţin aici împotriva voinţei ei.
(*3) Este vorba de cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”de la Pucioasa, pe care liderii pucioşi o prezintă drept “o nouă Evanghelie”, şi chiar mai mult decât aceasta, deoarece ei pretind că ea vine direct de la Dumnezeu, şi nu indirect, aşa cum a venit Noul Testament prin apostoli. Autoarea scrisorii de faţă dezvăluie că singurul argument care o mai leagă de Pucioasa este această “Carte” (în eventualitatea că tot ce se spune despre ea este adevărat), pentru ca nu cumva să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu.
(*4) Adică, deoptrivă de liderii pucioşi şi de adepţii lor de la aşa-zisa “Mănăstire” de la Pucioasa.
(*5) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adesea denumiţi şi cu denumirea conspirativă “Fraţii”.
(*6) Este vorba de V..., sora de sânge a autoarei acestei scrisori.
(*7) Expresiile “în lume”, sau “din lume” se referă la tot ceea ce este exterior sectei de la Pucioasa.
(*8) Bunica după tată.
(*9) Constantin Marius Postăvaru, fost adept al sectei de la Pucioasa, a fugit într-o noapte din lagărul de concentrare de la Pucioasa şi s-a ascuns la sora sa, în oraşul Târgovişte. Căutat cu disperare de liderii pucioşi pentru a fi adus cu forţa înapoi, el a fugit mai departe, în Spania, unde a muncit o vreme. Ulterior a revenit în ţară, s-a căsătorit şi are un copil.
(*10) Cuvântul “explozie” desemnează răbufnirile tipice, isterice şi paranoide, ale Mihaelei, ori de câte ori are vreo nemulţumire “majoră” vis-a-vis de conduita sau lucrările supuşilor ei.
(*11) Expresia “la Dumnezeu” desemnează aici, pe de o parte, arealul pucios (curţi, grădini, case) în care se petrec întâmplările curente din viaţa sectei, iar pe de alta, desemnează atitudinea curentă a liderilor pucioşi.
(*12) Probabil că se referă la sursele de apă, la WC, la igienă în general. Pe vremea aceea, doar liderii pucioşi aveau WC în casă, iar fetele aveau closet în curte, de le lua vântul pe sus iarna, când viscolea.
(*13) Este vorba de M..., mama celei care a scris această scrisoare, respectiv soţia destinatarului.
(*14) De aici rezultă că destinatarul acestei scrisori nu s-a contaminat de “virusul pucios”, aşa cum s-a întâmplat cu soţia şi fiicele sale.
(*15) Ceilalţi adepţi pucioşi.
(*16) Aceste referinţe sunt tipice pentru Mihaela Tărcuţă şi pentru Nicolae Nedelcu.
(*17) “Caietele de şcolar” sunt o invenţie de-a Mihaelei, o iniţiativă ingenioasă pe care ea o atribuia “Domnului”. Ea le-a impus supuşilor ei să aibă caiete individuale în care să scrie zilnic: tot ce făceau, tot ce simţeau, tot ce gândeau, câte rugăciuni şi câte metanii au făcut în cursul zilei, ce conflicte au mai apărut între “fraţi”, cine şi ce a mai bârfit, cine şi cum a mai “încălcat” poruncile pucioşeşti. Mihaela citea periodic aceste însemnări intime şi făcea cu pixul de culoare roşie reflecţii personale asupra celor scrise de supuşii ei, reflecţii denumite invariabil “consemnarea cu roşu din caietul lui...X din data de...Y”. Bineînţeles că aceste consemnări erau considerate ca “venind de la Domnul”, şi nu degeaba: ele semănau izbitor cu textele denumite “Cuvântul lui Dumnezeu” despre care se spunea că vin tot “de la Domnul”. În realitate, “caietele” erau oglinda fidelă a pulsului “obştei”, iar Mihaela putea astfel avea controlul deplin şi detaliat asupra evenimentelor. Odată ce deţinea pulsul comunităţii, apăreau imediat şi consecinţele: mustrări, pedepse şi “corecţii” adecvate situaţiei. Dacă cineva mărturisea că îi place mierea, primea interdicţie ca să mai guste din ea; dacă altcineva se lăuda că-i place să lucreze la atelier, era repartizat la alte munci, unde nu găsea aceeaşi satisfacţie.
(*18) Adică, de părinţii trupeşti.
(*19) Este vorba de artiştii plastici Marian şi Victoria Zidaru.
……………………
Anca Ionescu-Târgovişte
14 octombrie 2010
………………………
Aştept cu o imensă sete a sufletului să pot spune cuiva ceea ce simt şi gândesc, şi să văd o limpezire a apelor peste toate cele ce sunt atât de tulburi şi de neînţeles. Mă refer la această "lucrare",(*1) care se contrazice pe sine la multe capitole. Mă lovesc de atâtea neadevăruri (ca să nu le zic pe de-a dreptul minciuni) şi nedreptăţi, ce nu obosesc să apară unele după altele; şi, pe lângă ele, sunt multe alte ciudăţenii care buimăcesc mintea omului şi îl fac să se întrebe: "Ce-o fi cu această "lucrare" (*1)? Oare o fi adevărată? Şi dacă da, atunci cum de sunt rezultatele atât de proaste? Cum de este atât de smintitoare chiar şi pentru una ca mine care, vorba aceea, stau aici în sigiliu (*2) de vreo 6-7 ani?"
Nu mă mai tulbur, nu mă mai neliniştesc ca înainte, de tot ceea ce întâmpin şi văd că nu concordă cu ceea ce ar trebui să fie aici. Am ajuns să mă detaşez cât de cât (cu toate că nu reuşesc mereu aceasta), dar simt aşa, ca un dezgust, ca o scârbă sufletească de multe ori, şi iarăşi îmi revin în minte aceleaşi întrebări-cheie, care se soldează mereu cu îndemnul: să rămân până la capăt, să văd, să mă conving. Dacă nu era mărturia “Cuvântului” (*3) scris, fii sigur că de mult aş fi fost plecată de aici. Îmi surâde atât de mult aceasta!
- Să scap de această mascaradă, de acest teatru al oamenilor falşi, pe care toţi (*4) îl practică {unii mai mult sau în totalitate, iar alţii mai puţin; unii conştient şi premeditat, iar alţii fără să-şi dea seama, făcându-se serviabili şi slugarnici, fiind mereu în stare să zică şi să facă aşa cum cântă dirijorii (*5), cu toate că de multe ori ar face sau ar gândi altfel}.
- Să scap de aceşti oameni, care mi-au devenit atât de nesuferiţi şi care îmi trezesc atâtea semne de întrebare. În afară de M...2, (*6) pe care simt că o iubesc ca pe o soră, pentru că avem acelaşi sânge, nu m-am ataşat cu inima de nimeni de aici, şi mai mult îmi iubesc rudeniile mai apropiate din lume. (*7) Mi-e dor de mamaia (*8) şi tare aş vrea să o mai văd odată, însă nu ştiu cum am putea face.
M-am împărtăşit atâţia ani din acelaşi potir cu aceşti oameni faţă de care simt că nu mă mai leagă nimic, aşa cum nici pe Costel (*9) nu l-a legat nimic după vreo 14 ani de stat în lucrarea asta. Acum e în Spania, lucrează acolo cu un unchi de-al lui şi cred că-i merge destul de bine.
- Să scap de stresul multelor zile încordate şi tensionate.
- Să scap de programul anormal de lucru şi de viaţă. Mereu ni se cere "să facem, să facem şi iar să facem", să ne dăm peste cap, ca apoi să iasă că "nu facem mai nimic", că "muncim ca să ne întreţinem". Şi în lume(*7) era un program mai lejer (nu erau decât 8 ore/zi, 5 zile din 7) şi mai era şi concediu sau vacanţă.
- Să pot fi liberă să spun ce simt şi ce gândesc, fără să-mi fie teamă apoi că iese o explozie (*10) catastrofală.
- Să pot avea şi eu prieteni adevăraţi, nu ca ăştia, linguşitori şi făţarnici, care îţi fac bucata când te aştepţi mai puţin, care joacă teatru şi faţă de care trebuie să faci şi tu la fel. Nici nu mai ştii care este adevărul şi dacă mai există pe undeva. Decepţia îmi este prea mare. Peste tot sunt numai nedreptăţi, ştiu asta. Dară şi la Dumnezeu (*11) să fie tot aşa? Şi El este pe dos? Mi-am jertfit toată viaţa şi tinereţea ca să găsesc ceva adevărat, ceva sincer, care să-ţi dea o încredere de nezdruncinat. Nu am găsit aici aşa ceva, şi din contră, m-a răscolit şi mai mult, că ştiu că mi-am stricat rostul vieţii. Şi nu atât rostul (că el se mai face, se mai clădeşte), cât liniştea ei. Sunt ca un peşte în cârlig şi aş vrea să mă eliberez, dar nu pot. După câte am luat cunoştinţă, după câte ştiu, nu aş avea linişte. Ăsta e motivul pentru care încă mai stau aşa, în locul ăsta, în aşteptare, în cercetare. Ce aştept? Aştept să se schimbe ceva, orice, în bine; să se întâmple ceva. Ce cercetez? Cercetez adevărul, oamenii, tot ce mi se pare că m-a păcălit.
- Să pot scăpa de condiţiile grele de existenţă, faţă de care nici acum nu m-am obişnuit, şi mereu mă gândesc ce bine era la bloc. (*12)
- Să-mi pot face o alimentaţie aşa cum simt nevoia, cu program sănătos.
- Să pot fi în sfârşit liberă, să văd un peisaj, o pădure, un munte, să fac o plimbare măcar.
- Să pot beneficia de educaţia şi dragostea părintească faţă de care prea de curând m-am rupt şi care îmi lipsesc atât de mult. Mă simt încă un copil, fragil şi necopt, nepregătit pentru atâtea vitregii ale vieţii. Viaţa este crudă; ea însăşi este nedreaptă, pentru că se termină când nu te aştepţi. Cei dragi dispar, şi ăsta este blestematul destin al fiecăruia. Sunt atât de multe pe care aş vrea să le ştiu şi să le învăţ de la înţelepciunea unui părinte! Să-mi formez mintea şi gândirea, să pot face faţă oricărei situaţii, să nu mai fiu fragilă ca un ou la suferinţele pe care trebuie să le întâmpine orice om pe pământ. Mereu mi se pune un nod în gât şi îmi vine să plâng cu amărăciune când mă gândesc la suferinţele pe care trebuie să le ducă fiecare om şi, mai ales, cei apropiaţi, cum a fost bunica, cum poate e şi mamaia acum, singură şi neajutorată, şi că voi sunteţi şi voi înaintaţi în vârstă. Eu pe cine pot conta că nu o să mă lase singură? Cine o să aibă grijă de mine? Cine o să mai îmi dea ce îmi trebuie sufleteşte şi trupeşte? Mă tem de viaţă, mă tem de moarte. Mă tem, că mă simt singură, de atâta timp singură. Acum am o stare foarte proastă. Am scris acestea plângând, şi cu două pastile de valeriană luate.
Măcar tu să te duci să o cercetezi pe mamaia.
Într-adevăr, am lăsat multe şi am pierdut multe, dar când mă gândesc că viaţa e atât de scurtă, nu mai sufăr atâta că nu mi-am făcut un rost în ea. Măcar să fie viaţa asta de acum aşa cum se pretinde a fi.
Înainte să vin aici, eram mulţumită şi să stau aşa, de pomană, să ascult muzică toată ziua şi să mă legăn stând în fund pe pat, când pe o mână, când pe cealaltă. Mă liniştea. Şi nu aveam vreo lucrare anume, de perspectivă, sau vreun rost al vieţii.
Sora M...1(*13) e altfel, nu ne poate înţelege; nici pe tine, şi pe mine nici atât nu m-ar putea. Ea e credulă, aşa cum am fost şi eu, şi uite cât m-a costat. La ce mi-a folosit credinţa oarbă şi avântul cel mare de la început? Ferice de cel cumpătat şi chibzuit, cum ai fost tu de pildă.(*14) Eu m-am dus pe copcă, în loc să fi rămas la liniştea şi siguranţa de acasă. Aici nici vorbă să fie casă, să mă simt ca acasă, ci parcă aş fi într-un loc îndepărtat unde am de plătit, de ispăşit. Cei din jur (*15) nu numai că nu au o atitudine de frăţietate, de prietenie, şi din contră, sunt ca nişte duşmani, de care te temi şi stai foarte rezervat şi precaut. Iar asta nu o spun din răutate, ci din rezultate, căci aşa se numesc cei ce-şi fac rău unii altora.
Aici e ca o mereu tortură psihică: să nu zici nimic, să nu simţi nimic; în schimb, să le duci pe toate, să le suporţi pe toate, şi să mai fii şi cu faţa senină şi caldă. Numai unii au voie să se plângă, să bârfească, să fie nemulţumiţi, să arunce mereu vina în cârca tuturor celorlalţi, să se laude în faţa întregii obşti, să-şi găsească tot felul de relaxări, etc. (*16)
E adevărat, mama îşi mai mustră odrasla, ba o şi altoieşte când face rău, dar noi ce rău am făcut, eu ce rău am făcut de mi se aplică mereu pedepse când subtile, când pe faţă? Am venit aici cu toată dragostea şi sinceritatea şi am găsit răceală, pedeapsă şi minciună. La ce mi-au folosit "caietele de şcolar"?(*17) La ce mi-a folosit atâta sinceritate ca înaintea lui Dumnezeu? Au ştiut să speculeze (*5) şi să pedepsească tot apoi. La ce i-au folosit lui Costel caietele de “şcolar”, lui, care era atât de conştiincios? Cu ce l-au ajutat cei ce i-au avut sufletul pe mâini? (*5) L-au ajutat cu ceva? Cu nimic. Au crezut cu siguranţă că o să-l determine să se întoarcă înapoi “cu coada-ntre picioare”, iar ei (*5) să iasă biruitori, dar n-a fost aşa. Nu-mi pare rău, nu-mi pare rău nici o clipă că până la urmă am pus toate caietele mele pe foc. Poate să-mi pară rău că le-am făcut de la bun început, că şi aşa nu mi-au folosit la nimic. Ăştia nu sunt oameni la care să-ţi încredinţezi sufletul şi viaţa. Deşi dau impresia că nu au intenţii rele, de fapt nu te ajută, şi mai rău te încurcă, pedepsind şi îndurerând. Ei nu pot să caute să mai înţeleagă şi omul, ci numai felul lor de vedere, care se zice că e şi felul lui Dumnezeu de a vedea şi de a proceda.
Am venit plină de credinţă { credinţă sădită de voi,(*18) şi nu de ei}şi am ajuns acum plină de îndoială, de judecată, de dezgust chiar. Am venit cu aripile mari şi mi s-au frânt în zbor. Am venit plină de voinţă, putere şi nădejde, şi acum nu mai am de nici unele. Am venit împlinind acest “Cuvânt”, şi aici am văzut că e ca la “biserica din lume”, unde popa îşi trage spuza pe turta lui şi caută mereu să aibă tot ce e mai bun, chiar dacă enoriaşii rămân cu gurile goale; unde popa se laudă plin de emfază în faţa întregii biserici şi, în tot ceea ce face, se arată pe sine a fi un fariseu de cea mai mare clasă. Oare să iau şi eu pentru acum îndemnul: "Să faci ce zice, nu ce face popa"? Şi, aici intervine mereu încurcătura: Dumnezeu, Care este dreptatea supremă şi adevărul absolut, îi marchează pe aceştia (*5) într-un mod cu totul şi cu totul deosebit, mai presus decât pe sfinţi? Dar sfinţii erau cu totul altfel! Aveau lepădare de sine, căutau să aibă bucata cea mai proastă şi haina cea mai smerită, arătau dragoste şi căldură şi neobosită povăţuire către învăţăceii lor, erau întotdeauna sinceri, cinstiţi şi drepţi, şi nu se găsea cuvânt de minciună în gura lor; împărţeau mereu putere sufletească şi nădejde, îmbărbătare şi pace interioară celor cu care vorbeau, şi nu slăbire, descurajare, deznădejde, tulburare şi nelinişte; nu le produceau celorlalţi suferinţă şi nu le aruncau vina în cârcă, ci îi ridicau mereu din suferinţele lor.
Deci, e cale lungă până la sfinţenie, nu? Şi atunci, cum să-i văd eu pe ei (*5) mai presus decât sfinţii? Oare, ochi avem şi nu vedem? Urechi avem şi nu auzim? Inimă avem şi nu simţim? Şi nu că m-am găsit eu mai cu moţ să gândesc aşa, că au mai fost înaintea mea şi alţii. Unii au plecat din “lucrare”, (*1) iar alţii au rămas să continue cu teatrul:
-Valerică (tata lui Silvia, lucrător la construirea bisericii-templu, iar acum “răzvrătit”)
- Vasilică (fratele lui Silvia, şofer şi om de bază al mânăstirii, iar acum plecat în lume)
- Costel, plecat în Spania
- părintele Ionică, Marian şi Victoria, (*19) părintele Iliuţă, rămaşi în defensivă, dar pe poziţii conflictuale.
Unii dintre ei s-au arătat şi pe faţă cum gândesc, dar eu sunt convinsă că mai sunt din aceştia, care însă tac chitic, fără să se dea pe faţă, şi merg înainte arătându-se supuşi.
Şi cine ştie câţi or mai fi fost dezechilibraţi de pe poziţie şi nu ştiu eu? Aici adevărul este mereu moşmondit, ca “să pice bine” şi în lumină favorabilă cei de acum de la conducere (*5). Niciodată nu se spune tot ce a fost într-o anumită împrejurare, ci numai partea care convine şi, pe lângă ea, acuze false şi neadevăruri.
Oare sunt eu atât de întunecată şi de îndiavolită, de am ajuns să-i văd pe ei atât de rău? Una ca sora M...1 (*13) aşa ar spune. Că aşa spunea şi Mihaela despre Valy-Baba, care o văzuse pe Mana cum a ieşit din acelaşi WC în care era şi Nicuşor: că “a văzut prin ochii lu’ dracu’ , că i-a dat dracul să vadă vedenii”!!! Aici oricine vede ceea ce “nu se cade” este considerat “îndiavolit” şi luat la refec. Dar de ce am ajuns aşa – dacă am ajuns? Nu pentru că mi s-a dat condiţia? Nu pentru că ăsta este adevărul? Şi atunci, pe “Dumnezeul” acestei “lucrări” eu cum să-L mai înţeleg, dacă pe solii şi pe servii Lui cei credincioşi (*5) îi văd aşa?
Şi altă întrebare: cum de sunt atâţia care par să nu se împiedice în ceea ce m-am împiedicat eu, ci din contră, se prefac că îi divinizează, îi poleiesc într-o lumină dumnezeiască, mimând o credinţă totală în ei (*5) şi în Dumnezeu prin ei? Am ajuns singură să răspund la această întrebare: ăsta este singurul mod de a supravieţui aici: să fii fariseu, ca să-ţi fie bine; să linguşeşti, ca să poţi să trăieşti, să perii, să ţeseli “caii” ca să te ducă acolo unde doreşti. Dar eu nu pot aşa. Şi eu am fost credincioasă în ei la început, dar când am văzut din ce aluat sunt şi cu ce alifii se ung, n-am putut să nu mă răzvrătesc, iar acum lucrurile s-au schimbat categoric faţă de cum erau.
Începusem să scriu despre comportamentul unei mame, cum că şi ea este când şi când dură cu copilul ei. Este, dar nu mereu, nu mereu cu pedeapsă, nu mereu cu răceală, nu cu distanţare şi cu ruptură pentru totdeauna. Ea îi mai dă copilului şi mângâiere, şi îmbărbătare, şi nu oboseşte niciodată să-l înveţe, să-l povăţuiască despre viaţă, despre ce are de întâmpinat, despre cum să treacă peste greu, peste încercări, ca să nu dea încercările peste el. Ea ştie să fie şi dulce, şi plină de căldură, şi nu-şi abandonează niciodată copilul spunând despre el: "A, ăla? E un caz pierdut. Am renunţat cu totul să ne mai ocupăm de el!" Câtă laşitate! Câtă neloialitate! Ne spălăm cu toţii pe mâini ca Pilat, şi aruncăm "mâţa" în curtea vecinului: " Ia-o tu şi ocupă-te, că noi nu mai putem face nimic".
Am terminat de curând de citit cărţile lui Traian Dorz. E adevărat, multe, multe necazuri, suferinţe, nevoi, nedreptăţi, şi câte şi mai câte n-a avut de dus acest om la viaţa lui! Şi totuşi, a fost un om fericit, cu adevărat fericit. Nu se temea nici de oameni, nici de moarte, nici de nimic care ar fi venit peste el. Ştia că are mereu la cine să se întoarcă (familie, prieteni, fraţi). Avea o misiune măreaţă, care îl captiva cu totul numai pentru ea. Se simţea atât de apropiat cu Dumnezeu, ca faţă de prietenul lui cel mai bun; şi vedea concret, real, ajutorul şi sprijinul lui Dumnezeu peste el. Aceasta îi dădea siguranţă şi bucurie lăuntrică. Era sufleteşte ca o cetate tare, puternic, fericit.
Eu nu am de dus aşa necazuri, aşa suferinţe de la viaţă, şi totuşi sunt atât de slabă, plină de temeri, de nesiguranţă, fără oameni apropiaţi de sufletul meu, fără nici un ţel pentru viaţă, cu o credinţă zdruncinată şi cu o minte plină de neînţelesuri, de lucruri care se bat cap în cap; în concluzie, fără fericire.
Singura mea speranţă este că poate pe viitor, cine ştie când, ori lucrurile se vor îndrepta (ceea ce e puţin probabil), ori eu mă voi elibera. Dar trebuie să am atunci unde să mă duc, la cine să trag, şi posibilitatea de a-mi face un rost.
Am probleme la un dinte şi aş avea nevoie să merg la un dentist. Desigur, pot apărea probleme, pot apărea alte variante (adică să mă duc să-mi rezolv în altă parte, mai pe aproape). Trebuie însă insistat să merg la doctoriţa Sima Luminiţa. E o bună ocazie de câte o gură de aer, de libertate, de ceva bun de mâncare. Avem astfel prilejul de a mai schimba câteva vorbe nestingheriţi. Aş vrea să-mi mai fac şi un control la oftalmologie în Bucureşti.
C... ce mai face? Ai mai vorbit cu ea? poate mai aranjăm o întâlnire, deşi nici nu ştiu ce să mai vorbim şi cu ea. Mi-e să nu creadă că suntem nişte ciudaţi, sau nişte profitori.
Îţi trimit şi buletinul, să mai rezolvi ce mai aveai de rezolvat, că aici încă nu mi l-a cerut, dar pe viitor nu se ştie.
Ai mare grijă cu acest bilet! Nu care cumva să-l vadă careva, sau să ajungă la sora M...1, (*13) că ne-am ars!
Note explicative
(*1) Termenul generic “lucrarea” se referă la tot ceea ce este legat de ideologia şi de practicile pseudo-creştine ale sectei de la Pucioasa.
(*2) Exprimare plastică a autoarei, ce vrea să însemne probabil o anumită pecetluire a stării de fapt, o imposibilitate de a se smulge din legăturile nevăzute care o ţin aici împotriva voinţei ei.
(*3) Este vorba de cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”de la Pucioasa, pe care liderii pucioşi o prezintă drept “o nouă Evanghelie”, şi chiar mai mult decât aceasta, deoarece ei pretind că ea vine direct de la Dumnezeu, şi nu indirect, aşa cum a venit Noul Testament prin apostoli. Autoarea scrisorii de faţă dezvăluie că singurul argument care o mai leagă de Pucioasa este această “Carte” (în eventualitatea că tot ce se spune despre ea este adevărat), pentru ca nu cumva să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu.
(*4) Adică, deoptrivă de liderii pucioşi şi de adepţii lor de la aşa-zisa “Mănăstire” de la Pucioasa.
(*5) Este vorba de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adesea denumiţi şi cu denumirea conspirativă “Fraţii”.
(*6) Este vorba de V..., sora de sânge a autoarei acestei scrisori.
(*7) Expresiile “în lume”, sau “din lume” se referă la tot ceea ce este exterior sectei de la Pucioasa.
(*8) Bunica după tată.
(*9) Constantin Marius Postăvaru, fost adept al sectei de la Pucioasa, a fugit într-o noapte din lagărul de concentrare de la Pucioasa şi s-a ascuns la sora sa, în oraşul Târgovişte. Căutat cu disperare de liderii pucioşi pentru a fi adus cu forţa înapoi, el a fugit mai departe, în Spania, unde a muncit o vreme. Ulterior a revenit în ţară, s-a căsătorit şi are un copil.
(*10) Cuvântul “explozie” desemnează răbufnirile tipice, isterice şi paranoide, ale Mihaelei, ori de câte ori are vreo nemulţumire “majoră” vis-a-vis de conduita sau lucrările supuşilor ei.
(*11) Expresia “la Dumnezeu” desemnează aici, pe de o parte, arealul pucios (curţi, grădini, case) în care se petrec întâmplările curente din viaţa sectei, iar pe de alta, desemnează atitudinea curentă a liderilor pucioşi.
(*12) Probabil că se referă la sursele de apă, la WC, la igienă în general. Pe vremea aceea, doar liderii pucioşi aveau WC în casă, iar fetele aveau closet în curte, de le lua vântul pe sus iarna, când viscolea.
(*13) Este vorba de M..., mama celei care a scris această scrisoare, respectiv soţia destinatarului.
(*14) De aici rezultă că destinatarul acestei scrisori nu s-a contaminat de “virusul pucios”, aşa cum s-a întâmplat cu soţia şi fiicele sale.
(*15) Ceilalţi adepţi pucioşi.
(*16) Aceste referinţe sunt tipice pentru Mihaela Tărcuţă şi pentru Nicolae Nedelcu.
(*17) “Caietele de şcolar” sunt o invenţie de-a Mihaelei, o iniţiativă ingenioasă pe care ea o atribuia “Domnului”. Ea le-a impus supuşilor ei să aibă caiete individuale în care să scrie zilnic: tot ce făceau, tot ce simţeau, tot ce gândeau, câte rugăciuni şi câte metanii au făcut în cursul zilei, ce conflicte au mai apărut între “fraţi”, cine şi ce a mai bârfit, cine şi cum a mai “încălcat” poruncile pucioşeşti. Mihaela citea periodic aceste însemnări intime şi făcea cu pixul de culoare roşie reflecţii personale asupra celor scrise de supuşii ei, reflecţii denumite invariabil “consemnarea cu roşu din caietul lui...X din data de...Y”. Bineînţeles că aceste consemnări erau considerate ca “venind de la Domnul”, şi nu degeaba: ele semănau izbitor cu textele denumite “Cuvântul lui Dumnezeu” despre care se spunea că vin tot “de la Domnul”. În realitate, “caietele” erau oglinda fidelă a pulsului “obştei”, iar Mihaela putea astfel avea controlul deplin şi detaliat asupra evenimentelor. Odată ce deţinea pulsul comunităţii, apăreau imediat şi consecinţele: mustrări, pedepse şi “corecţii” adecvate situaţiei. Dacă cineva mărturisea că îi place mierea, primea interdicţie ca să mai guste din ea; dacă altcineva se lăuda că-i place să lucreze la atelier, era repartizat la alte munci, unde nu găsea aceeaşi satisfacţie.
(*18) Adică, de părinţii trupeşti.
(*19) Este vorba de artiştii plastici Marian şi Victoria Zidaru.
……………………
Anca Ionescu-Târgovişte
14 octombrie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.