250. Pucioşii sunt puşi în faţa unui sever test de onestitate
Fără să vrea, pucioşii au ajuns în faţa unui test de onestitate: să facă urgent o reparaţie morală şi materială strict necesară, sau să se arate nesimţitori, “făcându-se că plouă”? Vom monitoriza îndeaproape reacţia lor în zilele, lunile sau anii care vor urma (dacă va exista vreo reacţie), care ar fi să fie deosebit de relevantă dacă va fi.
Dar, despre ce este vorba?
Desprinderea radicală şi definitivă a unor membri marcanţi ai sectei de la Pucioasa de doctrina şi suzeranitatea despotică a liderilor lor ridică noi probleme, de natură etică, materială şi administrativă. Este cunoscut faptul că, pentru a escamota interesul material cu care liderii Pucioşi selectau şi acceptau noi membri, aceştia au inventat o formulă care să le ascundă rapacitatea. Deşi un principiu mult trâmbiţat de liderii Pucioşi stabilea că în perimetrul “sfânt” de la Pucioasa nu trebuie să intre niciun ban nemuncit “cu mâinile” de către membrii comunităţii, pentru noii veniţi care aduceau cu sine niscaiva bunuri materiale (case, maşini, bani) se stabilea o excepţie: “aceştia au părăsit lumea şi au venit în curţile Domnului şi s-au dăruit Lui cu toate ale lor” – expresia “toate ale lor” însemnând nu numai hainele de pe ei, traista şi toiagul, ci şi căsuţa, maşinuţa şi punguţa, adică restul agoniselilor adunat de ei cu gândul înţelept “bani albi, pentru zile negre”. Şi cum “zilele negre” au venit, aspiranţii la pucioşism aduceau la picioarele liderilor pucioşi, asemenea lui Anania şi Safirei (dar fără a mai dosi sau a mai pune vreun ban deoparte) toată agoniseala lor.
Aşa au procedat şi soţii Zidaru, aşa a procedat şi Iliuţă Bunea. Entuziasmaţi de reclama mincinoasă a leliţei Mihaela Tărcuţă, care le promitea marea cu sarea, şi nemurirea pe deasupra, ei “s-au dăruit Domnului ” cu toate ale lor.
Cu Iliuţă Bunea lucrurile au fost ceva mai complicate decât cu Zidarii. Mihaela îl convinsese “să vină la Domnul” cu pământurile moştenite de la părinţi, dar terenul şi casa din Glodeni-Vale râvnite de leliţa Mihaela îl aveau ca proprietar nu numai pe Iliuţă, ci şi pe fratele său, Daniel Bunea. O soluţie logică ar fi fost ca măcar pământul să fie împărţit în două, iar Iliuţă să “vină la Domnul” doar cu jumătatea care i se cuvine. Dar lăcomia leliţei Tărtăcuţa nu cunoştea margini, nici bun simţ şi nici ruşine. Îndată a început o cruciadă de intimidare a lui Daniel Bunea şi a părinţilor lui, Ilie şi Avida Bunea, ca Daniel să renunţe la dreptul său în favoarea lui Iliuţă. În felul acesta, Iliuţă ar fi “venit la Domnul” cu tot terenul, nu numai cu jumătatea lui. Zis şi făcut! Leliţa Mihaela a început o campanie furibundă de intimidare şi persuasiune, lansând unul după altul “cuvinte din cer” (ca “venite de la Dumnezeu”), dure şi ameninţătoare la adresa familiei Bunea, ca să cedeze “de bunăvoie” tot pământul şi casa în favoarea lui Iliuţă, urmând ca apoi Iliuţă să-l cedeze sectei, cu acte în regulă. După presiuni inimaginabile şi ameninţări cu blesteme, familia Bunea a cedat. Cel mai mult i-au convins însă nu ameninţările cu moartea (pentru cazul în care s-ar fi împotrivit cerinţei de a-şi ceda drepturile), ci minciuna ingenios ticluită de leliţa Tărtăcuţa cum că “oricum, pământul este al lui Dumnezeu din vecie, de la Facerea lumii, aşa că restituirea pământului către Dumnezeu este un simplu act reparatoriu, o obligaţie firească, îndată ce familia Bunea îl deţinea pe nedrept, ca nişte uzurpatori ordinari ce erau”. Caracterul imperativ şi presant cu care s-a făcut tranzacţia oneroasă îl dezvăluie chiar un “Cuvânt” pucios care consemnează că iniţial nu s-au făcut acte legale, acestea urmând a se încheia ulterior:
“Act:
Încheiat astăzi, 24 iulie 1991, între Bunea Daniel şi Bunea Ilie, cu prilejul consimţirii utilizării locuinţei primului,
din Glodeni Vale, pe termen nelimitat. Încheiat în prezenţa membrilor familiei, urmând ca ulterior a se stabili forme legale.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 25 iunie/8 iulie 1991)
Îndată au început lucrările la Templul Pucios de la Glodeni, pe pământul tocmai “recuperat”.
După ce zidirea Templului a fost gata, leliţa Mihaela l-a luat de mânecă şi l-a târât pe Iliuţă în faţa notarului, ca să parafeze prin acte oficiale fărădelegea “donaţiei de bunăvoie”. Iliuţă Bunea s-a cam codit, căci deja simţea că nu e lucru curat, dar insistenţele leliţei Mihaela erau irefutabile.
Iliuţă a semnat până la urmă că este de acord cu “donaţia”, dar cu inima îndoită, fără convingerea că face un lucru corect şi sănătos. Până şi notarului i s-a părut suspectă “tranzacţia”, aşa că l-a întrebat pe Iliuţă de câteva ori dacă este sigur că vrea să facă donaţia în termenii care i s-au dictat de Mihaela, sau nu. Iliuţă mai avea atunci o şansă ca să scape din cursa ce i se întinsese, dar ca un om beat, a zis că da, voind să iasă cât mai repede din această mascaradă care ajunsese să-l terorizeze psihic.
Au trecut câţiva ani buni de-atunci. Între liderii pucioşi Mihaela & Nicuşor (pe de o parte), şi Iliuţă Bunea (pe de altă parte) au apărut disensiuni grave. Liderii pucioşi doreau o consolidare totală a puterii de decizie, aşa că atacau furibund orice potenţial contracandidat. Pe rând au intrat în colimator cei mai de nădejde sfetnici ai Mihaelei, ea creând conflicte grave sau de-a dreptul ireconciliabile cu Victoria Z., cu Marian Z., cu Daniela M., cu Doina D., cu Ionică Ţ. şi cu... Iliuţă B. Prin educaţie, Iliuţă era un om drept, dintr-o bucată, şi nu se mai potrivea deloc cu derapajele tot mai dese ale liderilor pucioşi, care una spuneau în “Cuvintele” lor frumos ticluite, şi alta făceau în realitate. Iliuţă nu înţelegea nici de ce liderii pucioşi evoluează din rău în mai rău: se contrazic de la o zi la alta, fac pe faţă nedreptăţi jenante, umilitoare, îşi construiesc în jurul lor o “gardă pretoriană” obedientă, din adepţi lipsiţi de coloană vertebrală, gata să le cânte în strună liderilor pucioşi la orice matrapazlâc, să-i susţină, să-i apere şi să le acopere minciunile prin alte minciuni: Viorel Ivan, Nicu Poppp, Manoliţă, Mana, Măriuca, Mitrodora, etc., etc.
În plus, comportamentul degradat al liderilor pucioşi le vădea acum adevărata lor statură “duhovnicească”: deveniseră tot mai mincinoşi, răi, meschini, răzbunători, flecari, lacomi, nedrepţi, gâlcevitori, nemulţumiţi şi nemulţumitori, clevetitori, risipitori, dezechilibraţi psihic.
Conflictele deveneau din ce în ce mai ascuţite. “Şedinţele de lucru” prezidate în mod autoritar de către Mihaela ţineau de la câteva ore până la o zi întreagă, în care de obicei se făcea “disecţia pe viu” a conduitei vreunui adept mai “recalcitrant” care era “pus pe masă” (masa de operaţie), până ce adepţii-spectatori deveneau năuci de cap şi simţeau că le explodează creierii. Iliuţă a încercat de câteva ori să fugă în lumea largă, dar de fiecare dată s-a întors, nefiind în stare să se mai integreze rapid într-o societate întoarsă pe dos, total schimbată şi degradată pe toate planurile: economic, social, moral. După alţi ani grei de conflicte deschise şi insuportabile, Iliuţă Bunea a reuşit totuşi să părăsească “raiul pucios” şi s-a retras într-un bordei pe lângă casa părintească de la Maluri, abandonând atât bunurile lui, moştenite de la părinţi, cât şi confortul de care se bucurau în continuare doar liderii pucioşi. Ruptura dintre liderii pucioşi şi Iliuţă se anunţa de acum a fi iremediabilă şi deci definitivă.
Între timp, liderii pucioşi îşi mutaseră treptat cartierul general de la “Templul” Pucios de la Glodeni la o locaţie învecinată (la “Legănuţ”), pe un alt teren (denumit de ei conspirativ “Grădina Întâlnirii”), teren dobândit de pucioşi prin alte manevre, total diferite de “donaţia” făcută de Iliuţă. De multă vreme, liderii pucioşi îşi construiseră o atitudine falsă, afişând în mod mimat o detaşare şi un dezinteres total faţă de casa, acareturile şi pământurile dobândite de la Iliuţă, pe care Mihaela le denumea acum cu un dispreţ manifest “comândurile lui Iliuţă” (pentru cei nefamiliarizaţi cu arhaismele, precizăm că acest cuvânt, “comând”, înseamnă “masă de pomenire a unui mort; praznic; mâncare care se servește la o astfel de masă”, deci e limpede ce aluzie macabră făcea Mihaela la adresa lui Iliuţă!!). De altfel, după mutarea la “Legănuţ”, liderii pucioşi nu au mai investit nimic în pământurile sustrase de ei de la Iliuţă Bunea, ci numai în terenurile adiacente, simţind instinctiv că ruptura dintre ei şi Iliuţă poate evolua iremediabil spre “divorţ”, iar după orice divorţ urmează, cum este şi firesc, partajul. Liderii pucioşi se simţeau cu musca pe căciulă, deoarece ei cunoşteau cel mai bine caracterul condiţional cu care au primit “comândurile lui Iliuţă”: la vremea aceea ( 25 iunie 1991) Iliuţă “se dăruia condiţionat “Dumnezeului” de la Pucioasa, şi anume “cu toate ale lui ”. Era firesc, aşadar, ca atunci când Iliuţă Îl va părăsi pe “Dumnezeul” Pucioasei, să o facă în aceleaşi condiţii, adică luându-şi înapoi şi plecând de la pucioşi “cu toate ale lui ”. După cum la partajul care urmează după un divorţ, lucrurile dobândite înainte de căsătorie îi revin soţului care le poseda la acea dată, tot aşa ar trebui ca, firesc şi cinstit, Iliuţă Bunea să primească înapoi în mod automat de la pucioşi, fără chiar a le cere, toate bunurile cu care a venit el la ei în 1991.
Desigur că liderii pucioşi ar putea să se agaţe din disperare de un impediment, şi anume de “Templul” de la Glodeni, zidit ulterior pe pământurile lui Iliuţă, pretinzând că acesta le aparţine. Având însă în vedere că liderii pucioşi l-au abandonat de mult, o renunţare definitivă la această clădire, în favoarea lui Iliuţă, nu le-ar aduce lor nici o pagubă. Oricum, mitul mincinos că “numai în acest Templu sfânt are loc coborârea Cuvântului Pucios” a fost spulberat de mult: între timp liderii pucioşi “primesc Cuvântul” (a se citi: îl fabrică) ba la “Legănuţ”, ba în “Biserica pe Roţi” (a se citi “Microbuzul Peugeot al Pucioşilor”), ba pe coclaurile din împrejurimile Târgoviştei (a se citi “dealurile Gorgotei”). Aşadar, “Cuvântul” Pucios nu mai e condiţionat strict de “Templul de la Glodeni”, deci pucioşii se pot dispensa fără grijă de acest “Templu”. De altfel, un principiu arhicunoscut de drept civil spune că “terenul ţine (sau robeşte) casa”, aşa că “Templul” îi aparţine de drept tot lui Iliuţă. În plus, liderii pucioşi ar putea lua în calcul că gestul lor de a renunţa la “Templu”, poate fi considerat şi ca o recompensă pentru Iliuţă, pentru anii îndelungaţi în care ei l-au avut în continuare în folosinţă pe pământul proprietarului, după ce conflictul lor cu proprietarul Iliuţă fusese deja declanşat. Desigur că, după i se vor retroceda pământurile, Iliuţă Bunea poate face ce vrea cu Biserica-Templu de la Glodeni: fie să slujească singur în ea (aşa cum oricum ajunsese el să facă, în ultimii ani de zile, de când liderii pucioşi o abandonaseră), fie să o doneze Bisericii Ortodoxe Române, ca un gest de bunăvoinţă şi de împăcare cu autorităţile ecleziastice locale, pentru a intra în administrarea Bisericii strămoşeşti, fie pur şi simplu s-o conserve pentru viitorime, ca pe un monument arhitectonic ieşit din comun (muzeu cu plată).
Dacă au însă nostalgii insurmontabile şi nu au de gând să se împiedice în chichiţe advocăţeşti, liderii pucioşi mai au o soluţie la îndemână: să demonteze “Templul” bucată cu bucată şi să-i restituie lui Iliuţă terenul gol, aşa cum şi l-au însuşit de la el în 1991; apoi ar putea eventual să-şi reconstruiască “Templul” pe pământurile lor, în “Grădina Întâlnirii”, păstrând fiecare “cărămidă sfântă”, ca să nu facă risipă de materiale. S-a mai procedat aşa atunci când a fost reconstruită casa Verginicăi, după alunecările de pământ de la Maluri. Asta deoarece singura soluţie alternativă ar fi o operaţie de translatare, care însă ar fi mult prea costisitoare, chiar dacă asemenea translatări de biserici s-au mai făcut, deci teoretic şi practic şi această operaţie ar fi posibilă.
Mult mai simplă pare a fi situaţia Zidarilor, dar asta numai în aparenţă. Aceştia n-au avut terenuri, aşa că singura lor investiţie vizibilă a fost cea a Meşterului Manole: un complex artistic (subsol, parter şi un etaj cu mansardă), clădit cu mare şi sfântă jertfă pe terenul lui nea’Didi (Halău Gheorghe) de la Valea Voievozilor de lângă Târgovişte şi denumit cu emfază protocronistă “Ro-Emaus”. Aici au sperat ei ani de zile ca să poată să se desfăşoare pe toate planurile ca artişti plastici, numai că Mihaela a avut grijă mereu să le pună beţe în roate, fie prin deturnarea sistematică a unor fonduri, fie prin amânări şi promisiuni mincinoase. Ani de zile “complexul artistic”al Zidarilor de la Ro-Emaus a rămas în paragină. Ghinionul Zidarilor a fost că, spre deosebire de Iliuţă, clădirea lor a fost construită cu bani proprii, dar pe teren străin. Acum, după ce şi Zidarii au dezertat cu arme şi bagaje din “raiul pucios”, şansele lor de a mai recupera ceva din munca lor de vreo 20 de ani încoace sunt minime. De investiţia lor spirituală s-a ales praful, majoritatea lucrărilor lor sunt risipite pe la răspântii şi prin colecţii particulare, iar unele dintre ele au fost distruse sau arse în mod deliberat de către acoliţii liderilor pucioşi, pe vremea “Marelui Conflict”, când Zidarii au fost aruncaţi în stradă de decizia despotică şi spartană a Mihaelei şi nevoiţi să se reîntoarcă la atelierul lor de la Bucureşti.
Un gest de recunoştinţă pentru toate sacrificiile materiale, financiare şi umane făcute de Zidari pentru edificarea sectei eretice pucioşeşti ar fi ca, totuşi, nea’Didi să renunţe la imobilul de la “Ro-Emaus” în favoarea Zidarilor, având în vedere că a fost clădit din banii lor şi cu o jertfă aidoma cu cea a Anei lui Manole. Dar cum nea’Didi e soldat credincios şi nu mişcă-n front în faţa Tovarăşei General Mihaela Tărcuţă, care taie şi spânzură în tot regimentul pucioşesc, ar însemna să-i cerem lui nea’ Didi prea mult, mult peste puterile sale de Piticot.
Oricum, este greu de crezut că liderii hrăpăreţi de la Pucioasa vor fi capabili de asemenea gesturi de generozitate şi de moralitate, îndată ce pentru ei “sărăcia de bună voie” este un concept perimat, o vorbă-n vânt spusă la beţie. E de presupus că, pe ce au pus ei mâna, nu vor renunţa aşa de uşor, preferând însă să-i aburească pe pretendenţi cu zicătoarea “Mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Mai degrabă îşi vor închide ochii şi îşi vor astupa urechile, ca să nu audă nici în somn duhurile de noapte care ar fi să-i tulbure cu şoapte incomode: “Săriţi, hoţii!”
Dar, vom vedea. Bine ar fi să ne înşelăm, că doar nu suntem noi Mafalda. Moralitatea, decenţa şi votul sărăciei de bunăvoie, propovăduite cu mult talent de către liderii pucioşi în compoziţiile lor apocrife cu pretenţii de jaloane monahiceşti şi creştineşti, sunt acum puse la grea încercare. Vor fi acestea un examen reuşit, sau o nouă corigenţă usturătoare pentru pucioşi?
……………………
Anca Estera Ionescu-Târgovişte
27 august 2010
………………………
Dar, despre ce este vorba?
Desprinderea radicală şi definitivă a unor membri marcanţi ai sectei de la Pucioasa de doctrina şi suzeranitatea despotică a liderilor lor ridică noi probleme, de natură etică, materială şi administrativă. Este cunoscut faptul că, pentru a escamota interesul material cu care liderii Pucioşi selectau şi acceptau noi membri, aceştia au inventat o formulă care să le ascundă rapacitatea. Deşi un principiu mult trâmbiţat de liderii Pucioşi stabilea că în perimetrul “sfânt” de la Pucioasa nu trebuie să intre niciun ban nemuncit “cu mâinile” de către membrii comunităţii, pentru noii veniţi care aduceau cu sine niscaiva bunuri materiale (case, maşini, bani) se stabilea o excepţie: “aceştia au părăsit lumea şi au venit în curţile Domnului şi s-au dăruit Lui cu toate ale lor” – expresia “toate ale lor” însemnând nu numai hainele de pe ei, traista şi toiagul, ci şi căsuţa, maşinuţa şi punguţa, adică restul agoniselilor adunat de ei cu gândul înţelept “bani albi, pentru zile negre”. Şi cum “zilele negre” au venit, aspiranţii la pucioşism aduceau la picioarele liderilor pucioşi, asemenea lui Anania şi Safirei (dar fără a mai dosi sau a mai pune vreun ban deoparte) toată agoniseala lor.
Aşa au procedat şi soţii Zidaru, aşa a procedat şi Iliuţă Bunea. Entuziasmaţi de reclama mincinoasă a leliţei Mihaela Tărcuţă, care le promitea marea cu sarea, şi nemurirea pe deasupra, ei “s-au dăruit Domnului ” cu toate ale lor.
Cu Iliuţă Bunea lucrurile au fost ceva mai complicate decât cu Zidarii. Mihaela îl convinsese “să vină la Domnul” cu pământurile moştenite de la părinţi, dar terenul şi casa din Glodeni-Vale râvnite de leliţa Mihaela îl aveau ca proprietar nu numai pe Iliuţă, ci şi pe fratele său, Daniel Bunea. O soluţie logică ar fi fost ca măcar pământul să fie împărţit în două, iar Iliuţă să “vină la Domnul” doar cu jumătatea care i se cuvine. Dar lăcomia leliţei Tărtăcuţa nu cunoştea margini, nici bun simţ şi nici ruşine. Îndată a început o cruciadă de intimidare a lui Daniel Bunea şi a părinţilor lui, Ilie şi Avida Bunea, ca Daniel să renunţe la dreptul său în favoarea lui Iliuţă. În felul acesta, Iliuţă ar fi “venit la Domnul” cu tot terenul, nu numai cu jumătatea lui. Zis şi făcut! Leliţa Mihaela a început o campanie furibundă de intimidare şi persuasiune, lansând unul după altul “cuvinte din cer” (ca “venite de la Dumnezeu”), dure şi ameninţătoare la adresa familiei Bunea, ca să cedeze “de bunăvoie” tot pământul şi casa în favoarea lui Iliuţă, urmând ca apoi Iliuţă să-l cedeze sectei, cu acte în regulă. După presiuni inimaginabile şi ameninţări cu blesteme, familia Bunea a cedat. Cel mai mult i-au convins însă nu ameninţările cu moartea (pentru cazul în care s-ar fi împotrivit cerinţei de a-şi ceda drepturile), ci minciuna ingenios ticluită de leliţa Tărtăcuţa cum că “oricum, pământul este al lui Dumnezeu din vecie, de la Facerea lumii, aşa că restituirea pământului către Dumnezeu este un simplu act reparatoriu, o obligaţie firească, îndată ce familia Bunea îl deţinea pe nedrept, ca nişte uzurpatori ordinari ce erau”. Caracterul imperativ şi presant cu care s-a făcut tranzacţia oneroasă îl dezvăluie chiar un “Cuvânt” pucios care consemnează că iniţial nu s-au făcut acte legale, acestea urmând a se încheia ulterior:
“Act:
Încheiat astăzi, 24 iulie 1991, între Bunea Daniel şi Bunea Ilie, cu prilejul consimţirii utilizării locuinţei primului,
din Glodeni Vale, pe termen nelimitat. Încheiat în prezenţa membrilor familiei, urmând ca ulterior a se stabili forme legale.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 25 iunie/8 iulie 1991)
Îndată au început lucrările la Templul Pucios de la Glodeni, pe pământul tocmai “recuperat”.
După ce zidirea Templului a fost gata, leliţa Mihaela l-a luat de mânecă şi l-a târât pe Iliuţă în faţa notarului, ca să parafeze prin acte oficiale fărădelegea “donaţiei de bunăvoie”. Iliuţă Bunea s-a cam codit, căci deja simţea că nu e lucru curat, dar insistenţele leliţei Mihaela erau irefutabile.
Iliuţă a semnat până la urmă că este de acord cu “donaţia”, dar cu inima îndoită, fără convingerea că face un lucru corect şi sănătos. Până şi notarului i s-a părut suspectă “tranzacţia”, aşa că l-a întrebat pe Iliuţă de câteva ori dacă este sigur că vrea să facă donaţia în termenii care i s-au dictat de Mihaela, sau nu. Iliuţă mai avea atunci o şansă ca să scape din cursa ce i se întinsese, dar ca un om beat, a zis că da, voind să iasă cât mai repede din această mascaradă care ajunsese să-l terorizeze psihic.
Au trecut câţiva ani buni de-atunci. Între liderii pucioşi Mihaela & Nicuşor (pe de o parte), şi Iliuţă Bunea (pe de altă parte) au apărut disensiuni grave. Liderii pucioşi doreau o consolidare totală a puterii de decizie, aşa că atacau furibund orice potenţial contracandidat. Pe rând au intrat în colimator cei mai de nădejde sfetnici ai Mihaelei, ea creând conflicte grave sau de-a dreptul ireconciliabile cu Victoria Z., cu Marian Z., cu Daniela M., cu Doina D., cu Ionică Ţ. şi cu... Iliuţă B. Prin educaţie, Iliuţă era un om drept, dintr-o bucată, şi nu se mai potrivea deloc cu derapajele tot mai dese ale liderilor pucioşi, care una spuneau în “Cuvintele” lor frumos ticluite, şi alta făceau în realitate. Iliuţă nu înţelegea nici de ce liderii pucioşi evoluează din rău în mai rău: se contrazic de la o zi la alta, fac pe faţă nedreptăţi jenante, umilitoare, îşi construiesc în jurul lor o “gardă pretoriană” obedientă, din adepţi lipsiţi de coloană vertebrală, gata să le cânte în strună liderilor pucioşi la orice matrapazlâc, să-i susţină, să-i apere şi să le acopere minciunile prin alte minciuni: Viorel Ivan, Nicu Poppp, Manoliţă, Mana, Măriuca, Mitrodora, etc., etc.
În plus, comportamentul degradat al liderilor pucioşi le vădea acum adevărata lor statură “duhovnicească”: deveniseră tot mai mincinoşi, răi, meschini, răzbunători, flecari, lacomi, nedrepţi, gâlcevitori, nemulţumiţi şi nemulţumitori, clevetitori, risipitori, dezechilibraţi psihic.
Conflictele deveneau din ce în ce mai ascuţite. “Şedinţele de lucru” prezidate în mod autoritar de către Mihaela ţineau de la câteva ore până la o zi întreagă, în care de obicei se făcea “disecţia pe viu” a conduitei vreunui adept mai “recalcitrant” care era “pus pe masă” (masa de operaţie), până ce adepţii-spectatori deveneau năuci de cap şi simţeau că le explodează creierii. Iliuţă a încercat de câteva ori să fugă în lumea largă, dar de fiecare dată s-a întors, nefiind în stare să se mai integreze rapid într-o societate întoarsă pe dos, total schimbată şi degradată pe toate planurile: economic, social, moral. După alţi ani grei de conflicte deschise şi insuportabile, Iliuţă Bunea a reuşit totuşi să părăsească “raiul pucios” şi s-a retras într-un bordei pe lângă casa părintească de la Maluri, abandonând atât bunurile lui, moştenite de la părinţi, cât şi confortul de care se bucurau în continuare doar liderii pucioşi. Ruptura dintre liderii pucioşi şi Iliuţă se anunţa de acum a fi iremediabilă şi deci definitivă.
Între timp, liderii pucioşi îşi mutaseră treptat cartierul general de la “Templul” Pucios de la Glodeni la o locaţie învecinată (la “Legănuţ”), pe un alt teren (denumit de ei conspirativ “Grădina Întâlnirii”), teren dobândit de pucioşi prin alte manevre, total diferite de “donaţia” făcută de Iliuţă. De multă vreme, liderii pucioşi îşi construiseră o atitudine falsă, afişând în mod mimat o detaşare şi un dezinteres total faţă de casa, acareturile şi pământurile dobândite de la Iliuţă, pe care Mihaela le denumea acum cu un dispreţ manifest “comândurile lui Iliuţă” (pentru cei nefamiliarizaţi cu arhaismele, precizăm că acest cuvânt, “comând”, înseamnă “masă de pomenire a unui mort; praznic; mâncare care se servește la o astfel de masă”, deci e limpede ce aluzie macabră făcea Mihaela la adresa lui Iliuţă!!). De altfel, după mutarea la “Legănuţ”, liderii pucioşi nu au mai investit nimic în pământurile sustrase de ei de la Iliuţă Bunea, ci numai în terenurile adiacente, simţind instinctiv că ruptura dintre ei şi Iliuţă poate evolua iremediabil spre “divorţ”, iar după orice divorţ urmează, cum este şi firesc, partajul. Liderii pucioşi se simţeau cu musca pe căciulă, deoarece ei cunoşteau cel mai bine caracterul condiţional cu care au primit “comândurile lui Iliuţă”: la vremea aceea ( 25 iunie 1991) Iliuţă “se dăruia condiţionat “Dumnezeului” de la Pucioasa, şi anume “cu toate ale lui ”. Era firesc, aşadar, ca atunci când Iliuţă Îl va părăsi pe “Dumnezeul” Pucioasei, să o facă în aceleaşi condiţii, adică luându-şi înapoi şi plecând de la pucioşi “cu toate ale lui ”. După cum la partajul care urmează după un divorţ, lucrurile dobândite înainte de căsătorie îi revin soţului care le poseda la acea dată, tot aşa ar trebui ca, firesc şi cinstit, Iliuţă Bunea să primească înapoi în mod automat de la pucioşi, fără chiar a le cere, toate bunurile cu care a venit el la ei în 1991.
Desigur că liderii pucioşi ar putea să se agaţe din disperare de un impediment, şi anume de “Templul” de la Glodeni, zidit ulterior pe pământurile lui Iliuţă, pretinzând că acesta le aparţine. Având însă în vedere că liderii pucioşi l-au abandonat de mult, o renunţare definitivă la această clădire, în favoarea lui Iliuţă, nu le-ar aduce lor nici o pagubă. Oricum, mitul mincinos că “numai în acest Templu sfânt are loc coborârea Cuvântului Pucios” a fost spulberat de mult: între timp liderii pucioşi “primesc Cuvântul” (a se citi: îl fabrică) ba la “Legănuţ”, ba în “Biserica pe Roţi” (a se citi “Microbuzul Peugeot al Pucioşilor”), ba pe coclaurile din împrejurimile Târgoviştei (a se citi “dealurile Gorgotei”). Aşadar, “Cuvântul” Pucios nu mai e condiţionat strict de “Templul de la Glodeni”, deci pucioşii se pot dispensa fără grijă de acest “Templu”. De altfel, un principiu arhicunoscut de drept civil spune că “terenul ţine (sau robeşte) casa”, aşa că “Templul” îi aparţine de drept tot lui Iliuţă. În plus, liderii pucioşi ar putea lua în calcul că gestul lor de a renunţa la “Templu”, poate fi considerat şi ca o recompensă pentru Iliuţă, pentru anii îndelungaţi în care ei l-au avut în continuare în folosinţă pe pământul proprietarului, după ce conflictul lor cu proprietarul Iliuţă fusese deja declanşat. Desigur că, după i se vor retroceda pământurile, Iliuţă Bunea poate face ce vrea cu Biserica-Templu de la Glodeni: fie să slujească singur în ea (aşa cum oricum ajunsese el să facă, în ultimii ani de zile, de când liderii pucioşi o abandonaseră), fie să o doneze Bisericii Ortodoxe Române, ca un gest de bunăvoinţă şi de împăcare cu autorităţile ecleziastice locale, pentru a intra în administrarea Bisericii strămoşeşti, fie pur şi simplu s-o conserve pentru viitorime, ca pe un monument arhitectonic ieşit din comun (muzeu cu plată).
Dacă au însă nostalgii insurmontabile şi nu au de gând să se împiedice în chichiţe advocăţeşti, liderii pucioşi mai au o soluţie la îndemână: să demonteze “Templul” bucată cu bucată şi să-i restituie lui Iliuţă terenul gol, aşa cum şi l-au însuşit de la el în 1991; apoi ar putea eventual să-şi reconstruiască “Templul” pe pământurile lor, în “Grădina Întâlnirii”, păstrând fiecare “cărămidă sfântă”, ca să nu facă risipă de materiale. S-a mai procedat aşa atunci când a fost reconstruită casa Verginicăi, după alunecările de pământ de la Maluri. Asta deoarece singura soluţie alternativă ar fi o operaţie de translatare, care însă ar fi mult prea costisitoare, chiar dacă asemenea translatări de biserici s-au mai făcut, deci teoretic şi practic şi această operaţie ar fi posibilă.
Mult mai simplă pare a fi situaţia Zidarilor, dar asta numai în aparenţă. Aceştia n-au avut terenuri, aşa că singura lor investiţie vizibilă a fost cea a Meşterului Manole: un complex artistic (subsol, parter şi un etaj cu mansardă), clădit cu mare şi sfântă jertfă pe terenul lui nea’Didi (Halău Gheorghe) de la Valea Voievozilor de lângă Târgovişte şi denumit cu emfază protocronistă “Ro-Emaus”. Aici au sperat ei ani de zile ca să poată să se desfăşoare pe toate planurile ca artişti plastici, numai că Mihaela a avut grijă mereu să le pună beţe în roate, fie prin deturnarea sistematică a unor fonduri, fie prin amânări şi promisiuni mincinoase. Ani de zile “complexul artistic”al Zidarilor de la Ro-Emaus a rămas în paragină. Ghinionul Zidarilor a fost că, spre deosebire de Iliuţă, clădirea lor a fost construită cu bani proprii, dar pe teren străin. Acum, după ce şi Zidarii au dezertat cu arme şi bagaje din “raiul pucios”, şansele lor de a mai recupera ceva din munca lor de vreo 20 de ani încoace sunt minime. De investiţia lor spirituală s-a ales praful, majoritatea lucrărilor lor sunt risipite pe la răspântii şi prin colecţii particulare, iar unele dintre ele au fost distruse sau arse în mod deliberat de către acoliţii liderilor pucioşi, pe vremea “Marelui Conflict”, când Zidarii au fost aruncaţi în stradă de decizia despotică şi spartană a Mihaelei şi nevoiţi să se reîntoarcă la atelierul lor de la Bucureşti.
Un gest de recunoştinţă pentru toate sacrificiile materiale, financiare şi umane făcute de Zidari pentru edificarea sectei eretice pucioşeşti ar fi ca, totuşi, nea’Didi să renunţe la imobilul de la “Ro-Emaus” în favoarea Zidarilor, având în vedere că a fost clădit din banii lor şi cu o jertfă aidoma cu cea a Anei lui Manole. Dar cum nea’Didi e soldat credincios şi nu mişcă-n front în faţa Tovarăşei General Mihaela Tărcuţă, care taie şi spânzură în tot regimentul pucioşesc, ar însemna să-i cerem lui nea’ Didi prea mult, mult peste puterile sale de Piticot.
Oricum, este greu de crezut că liderii hrăpăreţi de la Pucioasa vor fi capabili de asemenea gesturi de generozitate şi de moralitate, îndată ce pentru ei “sărăcia de bună voie” este un concept perimat, o vorbă-n vânt spusă la beţie. E de presupus că, pe ce au pus ei mâna, nu vor renunţa aşa de uşor, preferând însă să-i aburească pe pretendenţi cu zicătoarea “Mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Mai degrabă îşi vor închide ochii şi îşi vor astupa urechile, ca să nu audă nici în somn duhurile de noapte care ar fi să-i tulbure cu şoapte incomode: “Săriţi, hoţii!”
Dar, vom vedea. Bine ar fi să ne înşelăm, că doar nu suntem noi Mafalda. Moralitatea, decenţa şi votul sărăciei de bunăvoie, propovăduite cu mult talent de către liderii pucioşi în compoziţiile lor apocrife cu pretenţii de jaloane monahiceşti şi creştineşti, sunt acum puse la grea încercare. Vor fi acestea un examen reuşit, sau o nouă corigenţă usturătoare pentru pucioşi?
……………………
Anca Estera Ionescu-Târgovişte
27 august 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.