236. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de preotul Cloşcă Ciprian Marius
Într-o carte de anvergură intitulată Ortodoxia şi noile mişcări religioase, scrisă de preotul Cloşcă Ciprian Marius, autorul îi rezervă un capitol special sectei pucioşilor, intitulat “Biserica Noului Ierusalim”.
Cu părere de rău trebuie să constatăm că intoxicarea mediatică a liderilor pucioşi, combinată cu superficialitatea cercetătorului prelat, au dus la o prezentare puternic deformată a fenomenelor neo-ierusalemitene în această carte. Liderii pucioşi şi-au atins şi prin el ţinta: aceea de a ascunde sub o perdea de fum nocivitatea anti-ortodoxă a ideologiei lor. Ca mai toţi ziariştii vremii, dornici de senzaţie, şi autorul acestei cărţi s-a împiedicat doar de vârful aisbergului, zugrăvind în culori vii doar aspectele formale, tragi-comice, ale unei secte care în esenţă este extrem de periculoasă.
Încă de la început, preotul Cloşcă se îndulceşte cu descrieri superficiale, creionate cu tuşe îngroşate de senzaţional, dar pe alocuri profund eronate. Vom reproduce spre exemplificare câteva citate din însăilările sfinţiei sale, marcând prin observaţii punctuale toate poziţiile noastre divergente:
VII.4. BISERICA NOULUI IERUSALIM
“În România, o biserică ivită pe la începutul anilor 1990, în formă circulară, de lotus, dezvolta tema milenarismului. (Observaţia 1.: Autorul apropie până la o neavenită confuzie două aspecte complet diferite care definesc termenul de “biserică”: biserica luată ca lăcaş de cult şi biserica luată ca instituţie ecleziastică. Biserica luată ca lăcaş de cult, deşi este descrisă aici ca fiind “în formă circulară, de lotus” este departe de a fi circulară, îndată ce amprenta ei la sol este un poligon cu douăsprezece laturi, care sugerează o formă de cruce. În orice caz, ea a fost zidită din temelii în anul 1991 şi în această calitate n-avea cum să “dezvolte tema milenarismului”. Există însă şi o Biserică instituţional-schismatică, organizată la Pucioasa după ianuarie 1993 pe scheletul unor “mişcări” fundamentaliste ortodoxe [născute la rândul lor prin anii ’50 ai secolului trecut şi care se îngemănau la modul relativ, optimist şi idealist cu unele familii din “Oastea Domnului”], care şi-a luat numele de “Biserica Noul Ierusalim” şi care a promovat o doctrină apropiată de milenarism, dar căruia i-a adus modificări ideologice importante. Această Biserică de fapt nici nu este o Biserică propriu-zisă, îndată ce nu a primit nici o recunoaştere în acest sens de la vreuna dintre Bisericile Ortodoxe surori, ci este doar o sectă pseudo-ortodoxă schismatică şi ostilă Bisericii Ortodoxe Române) Este vorba despre Biserica Noului Ierusalim, întemeiată de pictorul Marian Zidaru. (Observaţia 2.: Acesta este deja un fals istoric dovedit, rod al intoxicaţiei mediatice ale adevăraţilor lideri ai sectei, iar autorul cărţii este inconştient de faptul că se face vector involuntar al intereselor lor obscure, prin care au urmărit cu dibăcie promovarea artistului Marian Zidaru ca lider şi figură mediatică şi aparent harismatică, în timp ce Zidaru era de fapt marioneta lor. Biserica “Noul Ierusalim” [şi nu Biserica Noului Ierusalim, căci nu există vreun Ierusalim nou la Pucioasa], în structura ei actuală, a fost întemeiată, condusă, dezvoltată şi diversificată de către adevăraţii lideri ai sectei pucioşilor, pe numele lor Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu ) Acesta se consideră şi este considerat, de membrii grupării, drept un iluminat, dirijat de Duhul Sfânt de 20 de ani. (Observaţia 3.: Evident că Zidaru s-a străduit să joace cât mai bine rolul care i s-a trasat de către liderii pucioşi, el fiind în habotnicia sa [ abil speculată de liderii pucioşi], convins că-L serveşte cu conştiinciozitate, dăruire şi zel, pe Însuşi Bunul Dumnezeu. În realitate, el servea [fără să-şi dea seama] exclusiv interesele liderilor, drapate cu un idealism religios militant şi agresiv) El lucrează prin inspiraţie divină şi îşi numeşte producţia “lucrare divină”. (Observaţia 4.: Zidaru era un artist idealist, ca atare putea trece cu uşurinţă de la idee la suportul ei, adică la materie. Zidaru era un meşteşugar muncitor, care-şi iubea meseria, înţelegând să facă din ea o transpunere artistică a realităţii transcendentale, şi nu un teatru de păpuşi destinat aplauzelor din bâlciuri. De aceea el şi-a impus să creadă că tot ceea ce face cu mâinile va trebui să fie în concordaţă cu mesajul biblic şi să-i servească lui Dumnezeu, ca mesager al materiei care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Inspiraţia lui venea din două surse aparent compatibile: Biblia, şi ceea ce liderii lui l-au inoculat să creadă că este Noua Biblie: “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa”. Acesta este motivul care l-a făcut pe Zidaru să creadă că imaginaţia lui şi lucrul mâinilor lui sunt de inspiraţie divină. Cât priveşte “lucrarea divină”, sintagma aceasta nu i se potriveşte, deoarece ea era consacrată de pucioşi aşa-zisei “coborâri a Cuvântului” peste liderii pucioşi auto-investiţi ca “prooroci” ai lui Hristos) Această misiune divină transmisă prin artă datează de la prima sa călătorie în Occident, în 1984. (Observaţia 5.: Inexact. Evenimentul amintit aici a însemnat cu totul altceva: trecerea artistului de la statutul de om “indiferent religios” la statutul de “simpatizant creştin”. Au urmat câţiva ani de ucenicie în creştinism, parte din ei făcuţi pe lângă preotul Nerva Florea de la Ghelari, un preot providenţial, dăruit misiunii sale, care i-a trezit gustul trăirii ascetice şi al zidirii de biserici. Întâlnirea nefastă cu predicatorii pucioşi, plecaţi în misiuni prozelitiste prin toată ţara [inclusiv la Ghelari], i-au schimbat complet viaţa. Aceasta s-a făcut însă ceva mai târziu, iar după moartea părintelui Florea [19 iunie 1990], atracţia “sfinţeniei pucioşeşti” i-a purtat paşii definitiv spre Pucioasa) “Convertirea sa ar fi avut loc în piaţa San Marco din Veneţia. (Observaţia 6.:Convertirea la creştinism, da, aşa cum am mai spus; dar nu convertirea la pucioşism, care vine abia după 1990) Înainte de aceasta, artistul ar fi avut, după cum afirmă, premoniţii apocaliptice exprimate în ciclul său de miei cu şapte ochi şi şapte coarne. (Observaţia 7.: Fie este vorba de o transpunere involuntară în materie a lecturilor sale entuziaste, de începător, din Biblie, fie este o simplă coincidenţă ideatică, artiştii fiind prin natura profesiei nişte idealişti. În acest caz, după trecerea timpului, motivaţia iniţială se estompează treptat şi mobilul de altădată este reformulat de la sine în tiparele momentului)
După trei ani petrecuţi cu soţia sa, de asemenea sculptor, lângă o biserică şi lângă un duhovnic dintr-un orăşel din Transilvania, adoptând un rit riguros de mănăstire, Marian Zidaru a întâlnit grupul iluminaţilor de la Pucioasa- Dâmboviţa. (Observaţia 8.:Orăşelul din Transilvania era Ghelari, iar duhovnicul era preotul Nerva Florea. Viaţa mănăstirească se rezuma la ascultarea de îndemnurile duhovniceşti ale părintelui Florea şi la sărăcia [nu de bunăvoie, ci de nevoie] impusă de puţinătatea banilor primiţi pe munca lor. Adesea mâncau doar ciuperci culese de ei din pădure, şi aşa s-au învăţat şi cu dulceaţa postului. Nu Zidarii i-au întâlnit pe pucioşi, ci pucioşii i-au întâlnit şi i-au “pescuit” pe Zidari, în pelerinajele lor cu scop prozelitist) Acolo, de 40 de ani, un grup de credincioşi se simte în contact direct cu Dumnezeu. (Observaţia 9.: Afirmaţia aceasta este atât de netă, încât dă impresia că este însuşită deplin de autorul ei. Totuşi, ar trebui nuanţat ceva: “contactul direct” se rezumă la pretenţia unei “proorociţe” că vorbeşte cu gura ei în numele Domnului. Nimeni din grupul respectiv nu L-a auzit vreodată pe Dumnezeu vorbind, ci au auzit doar vocea unor oameni, binecunoscuţi lor de ani de zile, dar care se pretind a fi “prooroci”) Ei au “sanctificat-o” deja pe prima clarvăzătoare, Virginia Tudorache, ale cărei oseminte ar fi devenit făcătoare de minuni. (Observaţia 10.:”Sanctificarea” Virginiei Tudorache-Stoica a constat din două etape: Mai întâi, “ucenicii”i-au construit o biografie edulcorată, înţesată cu “minuni”, şi un Acatist [copiat din greu după Acatistul Maicii Domnului], pe a cărui construcţie se roagă ei la “sfânta Virginia”, ca la oricare alt sfânt din calendar. Apoi, au inventat o colaborare stabilă cu duhul celei plecate în lumea drepţilor, prin care “duhul Verginicăi” este chemat şi le vorbeşte pucioşilor din cer , prin “telefonul duhovnicesc”, monologând în numele lui Dumnezeu şi legând astfel pe mai departe firul “proorociei” care păstrează continuitatea “Cuvântului lui Dumnezeu dela Pucioasa”. Mirajul sfinţeniei este atât de molipsitor, încât preotul Cloşcă se trezeşte supralicitând şi clasând fără echivoc oasele Verginicăi drept “făcătoare de minuni”. Asta în timp ce pucioşii înşişi n-au vorbit niciodată despre vreo minune făcută de “moaştele” Verginicăi, în afară de o indescriptibilă şi insesizabilă senzaţie de mireasmă care s-ar fi ridicat de pe fundul coşciugului, umplând cimitirul satului, atunci când i s-a făcut dezgroparea de 7 ani )
În 1991, Marian Zidaru şi acest mic grup au început construirea unui templu, amplu decorat cu creaţii anterioare, care s-au armonizat foarte bine cu noul context. (Observaţia 11.: Armonizarea de care ne vorbeşte Cloşcă era doar de faţadă. În realitate, liderii pucioşi nu agreau deloc creaţiile lui Marian Zidaru, dar se prefăceau că le apreciază, ca să nu-l demoralizeze şi să-l ţină tensionat, angrenat în actul creativ. Ei aveau tot interesul ca Zidaru să rămână în linia întâi, chiar dacă el îşi permitea unele interpretări stilistice care nu erau pe gustul lor. Banii şi faima lui Zidaru erau mai de preţ decât părerile lor, care puteau fi ascunse deocamdată . Mult mai târziu, peste ani de zile, atunci când între Zidari şi liderii pucioşi au intervenit conflicte grave şi ireconciliabile, liderii pucioşi şi-au dat arama pe faţă, punând pe foc unele dintre creaţiile lui Zidaru, care acum erau cotate drept “idoli”) De atunci, toate marile expoziţii pe care Zidaru le-a conceput, prin inspiraţie divină, aparţin mişcării Noul Ierusalim. (Observaţia 12.: Precizarea aceasta are valabilitate doar până în anul 2007, când ruptura dintre Zidari şi pucioşi a devenit radicală şi ireversibilă. De atunci, Zidarii expun numai pe cont propriu, diversificând într-un mod spectaculos tematica abordată. Au rămas mai departe să expună pentru Noul Ierusalim ucenicii Zidarilor, robi fără personalitate şi fără coloană vertebrală pe plantaţiile duhovniceşti ale liderilor pucioşi) Între aceste două mari viziuni eshatologice, cea a milenium-ului şi cea a apocalipsei, ca Judecată de Apoi, producţia artistică a lui Marian Zidaru poate fi calificată drept milenaristă ( problematica milenaristă o vom dezvolta într-un subcapitol următor). (Observaţia 13.: Dimpotrivă, lucrurile stau exact pe dos. La Pucioasa Apocalipsa este deja la Cap. 21, în care Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, s-a pogorât din cer de la Dumnezeu. Or, episodul cu cei o mie de ani (sau, cu miile de ani) este anterior, prezentat la Cap. 20. Milenarismul a rămas undeva în urmă, iar pucioşii construiesc de zor cele proorocite la capitolul 21. Chiar ar fi interesant ca pucioşii să răspundă unde au rămas şi când s-au împlinit pe pământ cele proorocite la capitolul 20, dacă ei au ajuns deja la Cap. 21 cu “împlinirile”! Pucioşii pretind că Judecata a venit deja, şi se desfăşoară sub ochii noştri, dar cei mai mulţi n-au ochi ca s-o vadă) În centrul simbolisticii sale se află destinul României ca monarhie cerească (Observaţia 14.: Cerească, crească, dar cu regele Mihai I pe tron! O pretenţie cel puţin fantezistă) (membrii grupării numesc România ca fiind “pietricica cea albă” sau piatra din capul unghiului) şi ca pământ al celor aleşi. Marian Zidaru, împreună cu membrii comunităţii, crede că România a fost primul pământ care a ieşit de sub apele primordiale, iar Adam a fost zidit de Dumnezeu chiar din pământul României. (Observaţia 15.: Aceasta e o dovadă clară a spălării creierelor care se practică la Pucioasa. Atât Zidaru, cât şi ceilalţi “ucenici”, cred toate prostiile pe care le inventează cu tupeu liderii pucioşi, în numele lui Dumnezeu. Ei nu mai au de mult curajul să gândească logic şi raţional, şi tocmai aici rezidă un pericol major: să acţioneze la orice oră şi la orice comandă ca nişte automate, indiferent de absurdul dispoziţiilor date de liderii lor. Cu câţiva ani în urmă, adepţii pucioşi erau gata să meargă în comandouri prin oraşul Pucioasa şi să scrie cu vopsea albă pe toate magazinele unde se vinde carne cuvântul “Moarte”. Indicaţia “preţioasă” pentru această "acţiune" venea direct de la “proorociţa” Mihaela, şi dacă ea nu s-ar fi răzgândit până la urmă, probabil că vreo câţiva adepţi mai exaltaţi ar fi ajuns să comită infracţiunea plănuită şi să intre astfel în conflict cu legea, cu consecinţe incalculabile pentru libertatea proprie) Mai mult, el crede că Adam a fost zămislit dintr-un boţ de lut, luat chiar de pe locul unde s-a zidit biserica grupării Noului Ierusalim de la Pucioasa. (Observaţia 16.: Şi mai crede, din acest motiv, că numele de Glodeni provine de la glodul [lutul] din care a fost plămădit Adam!) Aleşii Noului Ierusalim afirmă că România este «pietricica albă» în jurul căreia va gravita întreg destinul creştinismului.
Concluziile preotului Cloşcă sunt la fel de interesante ca şi consideraţiile preliminare. Cităm în continuare:
Gruparea este un amestec bizar, atât sectar cât şi neoreligios, nerecunoscând nici Biserica Ortodoxă şi nici ierarhia ei. (Cu excepţia arhiereului Irineu Bistriţeanul, pe care ierusalimitenii l-au decretat ca fiind “al şaselea Patriarh al României”.{Observaţia 17.: Profund inexact! Pucioşii îl consideră pe Irineu “al şaptelea Patriarh al României”, pe motivul inventat de ei că Teoctist ar fi ocupat scaunul patriarhal de două ori, deci el a fost şi al cincilea, şi al şaselea patriarh. Ca să întărească această aberaţie, ei pretind că spiritul patriarhului Teoctist a revenit de pe lumea cealaltă cu un mesaj lămuritor, care anunţă o “proorocie” despre Irineu. Spiritul lui Teoctist îl declară pe Irineu “al şaptelea patriarh al românilor” , după ce el le-a ocupat pe cele cu numerele 5 şi 6 [dar dacă ar fi să aibă dreptate, atunci al şaptelea tron patriarhal este ocupat deja de câţiva ani buni de către ierarhul Daniel!]. Spiritul lui Teoctist mai declară că Irineu cel iubit, “al şaptelea patriarh al românilor”, este “ţinut în obezi” de către fraţii lui arhierei:
“Mi-e tare milă de cel în obezi ţinut de cei ce stau pe tronuri de biserică, mi-e tare milă de el, precum şi pe pământ mi-a fost după ce el a fost neînţeles şi apoi umilit de mulţi. Dar voiesc acum, cu voia Ta, să ştie de la mine şi de la Tine, să ştie toţi cei ce sunt stăpâni peste turma bisericii că ei nu sunt. El este, că e de la Tine aşezat, Doamne, dar ei nu sunt. Eu am stat de două ori pe scaunul bisericii neamului român, şi a doua oară m-ai aşezat Tu pe el, şi m-ai numit al şaselea patriarh al bisericii neamului român, căci am stat de două ori pe scaunul ei, iar pe el l-ai numit al şaptelea, vestit de Tine încă din vremea mea.” [citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”; fragment din mesajul datat pe 13-09-2007]} Acesta a sfinţit locaşul de la Pucioasa în 1992. În 1993 cazul a fost cercetat de o comisie sinodală a B.O.R. în legătură cu “fenomenul de la Pucioasa” şi legăturile cu acest grup. În final P.S. Irineu a retractat “simpatiile” faţă de Biserica Noului Ierusalim.) (Observaţia 18.: Nu numai că le-a retractat, dar a păstrat o poziţie consecventă în această privinţă în cei 17 ani care au urmat de atunci încoace)
Membrii grupării cred că locaşul lor de cult, ridicat în 1991-1992 la Glodeni-Pucioasa, este de origine şi de concepţie divină, fiind realizat prin inspiraţie « de sus » în Cuvântul lui Dumnezeu – o carte cu inserţiuni biblice şi cu « descoperiri » dumnezeieşti transmise din 1955 şi până în prezent. În realitate, mesajele divine, după moartea Virginiei Tudorache, fiind fabricate de «sora» Mihaela Tărcuţă, sora Virginiei. (Observaţia 19.: Eroare! Sora Virginiei, care i-a succedat la “proorocie” în următorii ani a fost Maria Tudorache. Cronologic, Mihaela este abia a treia “proorociţă”, care o detronează în forţă pe Maria, începând cu anul 1990) M. Tărcuţă a fost căsătorită şi a avut copii, (Observaţia 20.: A avut un singur copil care i-a murit de prunc, eveniment care a marcat-o sever pe plan psihic) în ciuda faptului că gruparea din care face parte desconsideră căsătoria şi nu o recunoaşte ca taină. (Observaţia 21.: Această atitudine este una târzie, specifică doar pucioşismului modern, ritualist-extremist, deoarece la început n-a fost aşa. Primii pucioşi respectau Căsătoria ca pe una dintre Tainele Bisericii)
Reperul distinctiv al bisericii de la Pucioasa este constituit din cele 33 de bolţi, (Observaţia 22.: Nu sunt bolţi, ci cornişe. Pucioşii le numesc şi ei incorect, “cupole”, deoarece “sună mai bine”) care conferă construcţiei o formă de lotus. « Dumnezeu Însuşi, prin cuvântul Său, a coordonat pas cu pas această lucrare ». (Observaţia 23.:Cea care a coordonat totul a fost Mihaela, pretinzând că reproduce voinţa Domnului, auzită numai de ea, după modelul regelui Solomon) Aşa cum Solomon a primit direct de la cer planurile zidirii templului, tot astfel s-au primit reperele esenţiale, legate de forma, aspectul şi zidirea propriu-zisă. În biserică au acces doar membrii grupării, (Observaţia 24.:Nu toţi, ci numai un număr restrâns dintre ei, deoarece liderii pucioşi îşi stratifică şi îşi recompensează supuşii după gradul de încredere pe care ei îl conferă) ceea ce demonstreză caracterul secret, ezoteric, al mişcării de la Pucioasa. Membrii grupării se socotesc creştin-ortodocşi pe stil vechi şi chiar merg în bisericile de parohie. (Observaţia 25.: Aşa pretind de faţadă, dar în realitate nu merg niciodată. Singurele excepţii sunt eventualele înmormântări, situaţii în care nu mai au încotro şi trebuie să apeleze vrând-nevrând la preotul satului, care “ţine de BOR”) Însă stilul lor de viaţă este unul cu totul special – bărbaţii au bărbi şi plete şi poartă numai haine de in şi cânepă, (Observaţia 26.: In şi cânepă foarte rar, mai degrabă de bumbac) iar femeile îmbracă veşminte lungi şi au capetele acoperite de broboade. (Observaţia 27.:Numai când este frig, căci vara folosesc batice de pânză) Alimentaţia este una exclusiv vegetariană şi preparată din ingrediente cât mai naturale.
Fraţii locuiesc împreună în spaţiul mănăstirii. (Observaţia 28.:Împreună cu “surorile”; doar clădirile de locuit sunt diferite) Acolo muncesc, fac lucrări de artă – pe care le expun în unele expoziţii; gătesc şi mănâncă împreună, preferând forma de cruce a pâinii (Observaţia 29.:pâinile au formă de cozonaci, nu de cruce) şi alimentelor preparate. Din exteriorul mişcării este imposibil de pătruns. (Observaţia 30.:Inexact. Pucioşii îi primesc pe toţi care nu le sunt ostili, deoarece aceştia sunt potenţiali cumpărători ai icoanelor făcute de ei şi pe deasupra le oferă prilejul de a-şi face propagandă religioasă fără a fi nevoiţi să se mai deplaseze în exterior)
Excepţie face o echipă de televiziune care a reuşit în 30 martie 2008 să aibe acces în incinta mănăstirii, fără permisiunea de a intra în biserică. (Este vorba de televiziunea ProTv şi depre realizatorul Cristian Tabără). (Observaţia 31.:Un exemplu potrivit pentru afirmaţia precedentă: Realizatorul Pro Tv a acceptat să fie condus în desfăşurarea emisiunii aşa cum au vrut liderii pucioşi, care au transformat emisiunea într-un video-montaj de publicitate gratuită) Iată câteva nume ale liderilor mai importanţi: “sora” Mihaela Tărcuţă, “părintele” Nicuşor Nedelcu, “părintele” Georgică Nicolae , “părintele” Viorel Iovan, (Observaţia 32.:Numele corect este Viorel Ivan, şi nu este “preot”) dar există şi alţi lideri mai mici: “sora” Minodora, “sora” Ligia, “părintele” Vasilică, (Observaţia 33.: Nici Vasilică nu este “preot”. Ultima lui misiune, înainte de a fi alungat de către liderii pucioşi pentru că-şi permitea prea des să-i critice în faţă, a fost aceea de portar la “mănăstire”) “fratele” Marian Halău. Mulţi dintre aceştia, ca şi unii membrii, au accese de «crize mistice», morală îndoielnică şi probleme psihice. «Biserica Noului Ierusalim» se crede depozitara adevăratei credinţe ortodoxe, urmaşa biblică a profeţiilor vechi şi nou testamentare, în special a Apocalipsei. (Observaţia 34.: Pentru Apocalipsă nu se consideră “urmaşă”, ci “împlinitoare”) Membrii grupării cred că instituţia Bisericii (Ortodoxe) a căzut din har în anul 1923 când Sinodul B.O.R a acceptat calendarul îndreptat, deşi, paradoxal, ei nu se consideră în afara Bisericii Ortodoxe. (Observaţia 35.:Dacă ar fi aşa, nici sfinţirea bisericii lor, cu care se laudă atâta, nu ar fi validă, şi nici botezul fiecăruia dintre ei, primit în pruncie în biserici ale BOR)
O lucrare apărută în anul 2006, foarte vehementă împotriva B.O.R., a fost scrisă de un oarecare părinte Nicodim. (Observaţia 36.: Această “lucrare” este un fals. Nu există şi nu a existat niciodată vreun “părinte Nicodim”) Lucrarea se intitulează «Quo vadis Ecclesia» . Autorul vine să demonteze istoria bimilenară a Bisericii Ortodoxe Române, precum şi a Tradiţiei şi a ierarhiei. El afirmă că membrii Bisericii Noului Ierusalim «respectă pe preoţi, în general, şi pe episcopi, în special» (Observaţia 37.: Ceea ce nu-i adevărat!) dar cu toate acestea nu ezită să-i numească pe preoţi şi pe teologi «ucenici vrăjitori şi samsari de cuvinte ai filosofiei religiilor!» (Observaţia 38.:Cea mai bună dovadă a aprecierii anterioare)
În viziunea acestui adept al grupării Bisericii Noului Ierusalim, Biserica Ortodoxă este atât de coruptă încât nu mai păstrează nimic sfânt în ea, fiind doar o simplă instituţie omenească, care nu poate conduce oamenii pe calea adevăratei mântuiri. (Observaţia 39.:Dacă ar fi aşa, nici sfinţirea bisericii de la Glodeni, nu ar fi validă, şi nici botezul pucioşilor, deşi ei se consideră creştini. Cine i-a creştinat? Oare nu preoţii BOR?) Atunci când face referire la Biserica Ortodoxă, autorul scrie cu iniţială minusculă «biserică», iar când se referă la mişcarea Noului Ierusalim, notează cu iniţială majusculă. (Observaţia 40.: O dovadă vie a caracterului meschin al autorilor anonimi ai acestei cărţi) Biserica Ortodoxă este o «gazdă a circului lumii», iar păcătoşii din ea au cucerit Biserica. Numai Noul Ierusalim este cu adevărat «Biserica cea sfântă» sau «Biserica Sfinţilor».(Observaţia 41.: Dacă ar fi fost aşa, această biserică ar fi fost guvernată numai de pace şi de armonie. Or, istoria ei e plină de lupte intestine pentru putere, de invidie, ură, dezmăţ, dezertări şi inconsecvenţă crasă în ideologia religioasă) Biserica Ortodoxă este numită «biserica din lume» , iar slujitorii ei «sunt personal consacrat», funcţionari publici, care au denaturat rânduielile apostolice, simplificând nepermis unele slujbe, abandonând canoane valide şi schimbând rânduieli tradiţionale sau canonice. ».(Observaţia 42.: Pucioşii nu sunt cu nimic mai prejos,ci dimpotrivă: ei au desfiinţat unele Sfinte Taine, le-au desfigurat pe altele, au modificat canonul slujbelor tradiţionale, au renunţat la cinstirea publică a ierarhilor prin ectenii şi, pe deasupra, au inventat tot felul de restricţii absurde care dau aparenţă de sfinţenie. Un singur exemplu: “dezlegarea la peşte”, care a devenit la ei pentru veşnicie “legarea la peşte”)
Concluzie. Dincolo de o serie de inexactităţi, datorate în special dezinformării bine orchestrate din timp de către pucioşi, capitolul despre Noul Ierusalim de la Pucioasa scris de către preotul Cloşcă se constituie într-o încercare îndrăzneaţă de a îndepărta vălul de mister aşezat cu dibăcie interesată peste secta pucioşilor, chiar de către liderii lor.
………………………
Estera
14 iulie 2010
………………………
Cu părere de rău trebuie să constatăm că intoxicarea mediatică a liderilor pucioşi, combinată cu superficialitatea cercetătorului prelat, au dus la o prezentare puternic deformată a fenomenelor neo-ierusalemitene în această carte. Liderii pucioşi şi-au atins şi prin el ţinta: aceea de a ascunde sub o perdea de fum nocivitatea anti-ortodoxă a ideologiei lor. Ca mai toţi ziariştii vremii, dornici de senzaţie, şi autorul acestei cărţi s-a împiedicat doar de vârful aisbergului, zugrăvind în culori vii doar aspectele formale, tragi-comice, ale unei secte care în esenţă este extrem de periculoasă.
Încă de la început, preotul Cloşcă se îndulceşte cu descrieri superficiale, creionate cu tuşe îngroşate de senzaţional, dar pe alocuri profund eronate. Vom reproduce spre exemplificare câteva citate din însăilările sfinţiei sale, marcând prin observaţii punctuale toate poziţiile noastre divergente:
VII.4. BISERICA NOULUI IERUSALIM
“În România, o biserică ivită pe la începutul anilor 1990, în formă circulară, de lotus, dezvolta tema milenarismului. (Observaţia 1.: Autorul apropie până la o neavenită confuzie două aspecte complet diferite care definesc termenul de “biserică”: biserica luată ca lăcaş de cult şi biserica luată ca instituţie ecleziastică. Biserica luată ca lăcaş de cult, deşi este descrisă aici ca fiind “în formă circulară, de lotus” este departe de a fi circulară, îndată ce amprenta ei la sol este un poligon cu douăsprezece laturi, care sugerează o formă de cruce. În orice caz, ea a fost zidită din temelii în anul 1991 şi în această calitate n-avea cum să “dezvolte tema milenarismului”. Există însă şi o Biserică instituţional-schismatică, organizată la Pucioasa după ianuarie 1993 pe scheletul unor “mişcări” fundamentaliste ortodoxe [născute la rândul lor prin anii ’50 ai secolului trecut şi care se îngemănau la modul relativ, optimist şi idealist cu unele familii din “Oastea Domnului”], care şi-a luat numele de “Biserica Noul Ierusalim” şi care a promovat o doctrină apropiată de milenarism, dar căruia i-a adus modificări ideologice importante. Această Biserică de fapt nici nu este o Biserică propriu-zisă, îndată ce nu a primit nici o recunoaştere în acest sens de la vreuna dintre Bisericile Ortodoxe surori, ci este doar o sectă pseudo-ortodoxă schismatică şi ostilă Bisericii Ortodoxe Române) Este vorba despre Biserica Noului Ierusalim, întemeiată de pictorul Marian Zidaru. (Observaţia 2.: Acesta este deja un fals istoric dovedit, rod al intoxicaţiei mediatice ale adevăraţilor lideri ai sectei, iar autorul cărţii este inconştient de faptul că se face vector involuntar al intereselor lor obscure, prin care au urmărit cu dibăcie promovarea artistului Marian Zidaru ca lider şi figură mediatică şi aparent harismatică, în timp ce Zidaru era de fapt marioneta lor. Biserica “Noul Ierusalim” [şi nu Biserica Noului Ierusalim, căci nu există vreun Ierusalim nou la Pucioasa], în structura ei actuală, a fost întemeiată, condusă, dezvoltată şi diversificată de către adevăraţii lideri ai sectei pucioşilor, pe numele lor Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu ) Acesta se consideră şi este considerat, de membrii grupării, drept un iluminat, dirijat de Duhul Sfânt de 20 de ani. (Observaţia 3.: Evident că Zidaru s-a străduit să joace cât mai bine rolul care i s-a trasat de către liderii pucioşi, el fiind în habotnicia sa [ abil speculată de liderii pucioşi], convins că-L serveşte cu conştiinciozitate, dăruire şi zel, pe Însuşi Bunul Dumnezeu. În realitate, el servea [fără să-şi dea seama] exclusiv interesele liderilor, drapate cu un idealism religios militant şi agresiv) El lucrează prin inspiraţie divină şi îşi numeşte producţia “lucrare divină”. (Observaţia 4.: Zidaru era un artist idealist, ca atare putea trece cu uşurinţă de la idee la suportul ei, adică la materie. Zidaru era un meşteşugar muncitor, care-şi iubea meseria, înţelegând să facă din ea o transpunere artistică a realităţii transcendentale, şi nu un teatru de păpuşi destinat aplauzelor din bâlciuri. De aceea el şi-a impus să creadă că tot ceea ce face cu mâinile va trebui să fie în concordaţă cu mesajul biblic şi să-i servească lui Dumnezeu, ca mesager al materiei care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Inspiraţia lui venea din două surse aparent compatibile: Biblia, şi ceea ce liderii lui l-au inoculat să creadă că este Noua Biblie: “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa”. Acesta este motivul care l-a făcut pe Zidaru să creadă că imaginaţia lui şi lucrul mâinilor lui sunt de inspiraţie divină. Cât priveşte “lucrarea divină”, sintagma aceasta nu i se potriveşte, deoarece ea era consacrată de pucioşi aşa-zisei “coborâri a Cuvântului” peste liderii pucioşi auto-investiţi ca “prooroci” ai lui Hristos) Această misiune divină transmisă prin artă datează de la prima sa călătorie în Occident, în 1984. (Observaţia 5.: Inexact. Evenimentul amintit aici a însemnat cu totul altceva: trecerea artistului de la statutul de om “indiferent religios” la statutul de “simpatizant creştin”. Au urmat câţiva ani de ucenicie în creştinism, parte din ei făcuţi pe lângă preotul Nerva Florea de la Ghelari, un preot providenţial, dăruit misiunii sale, care i-a trezit gustul trăirii ascetice şi al zidirii de biserici. Întâlnirea nefastă cu predicatorii pucioşi, plecaţi în misiuni prozelitiste prin toată ţara [inclusiv la Ghelari], i-au schimbat complet viaţa. Aceasta s-a făcut însă ceva mai târziu, iar după moartea părintelui Florea [19 iunie 1990], atracţia “sfinţeniei pucioşeşti” i-a purtat paşii definitiv spre Pucioasa) “Convertirea sa ar fi avut loc în piaţa San Marco din Veneţia. (Observaţia 6.:Convertirea la creştinism, da, aşa cum am mai spus; dar nu convertirea la pucioşism, care vine abia după 1990) Înainte de aceasta, artistul ar fi avut, după cum afirmă, premoniţii apocaliptice exprimate în ciclul său de miei cu şapte ochi şi şapte coarne. (Observaţia 7.: Fie este vorba de o transpunere involuntară în materie a lecturilor sale entuziaste, de începător, din Biblie, fie este o simplă coincidenţă ideatică, artiştii fiind prin natura profesiei nişte idealişti. În acest caz, după trecerea timpului, motivaţia iniţială se estompează treptat şi mobilul de altădată este reformulat de la sine în tiparele momentului)
După trei ani petrecuţi cu soţia sa, de asemenea sculptor, lângă o biserică şi lângă un duhovnic dintr-un orăşel din Transilvania, adoptând un rit riguros de mănăstire, Marian Zidaru a întâlnit grupul iluminaţilor de la Pucioasa- Dâmboviţa. (Observaţia 8.:Orăşelul din Transilvania era Ghelari, iar duhovnicul era preotul Nerva Florea. Viaţa mănăstirească se rezuma la ascultarea de îndemnurile duhovniceşti ale părintelui Florea şi la sărăcia [nu de bunăvoie, ci de nevoie] impusă de puţinătatea banilor primiţi pe munca lor. Adesea mâncau doar ciuperci culese de ei din pădure, şi aşa s-au învăţat şi cu dulceaţa postului. Nu Zidarii i-au întâlnit pe pucioşi, ci pucioşii i-au întâlnit şi i-au “pescuit” pe Zidari, în pelerinajele lor cu scop prozelitist) Acolo, de 40 de ani, un grup de credincioşi se simte în contact direct cu Dumnezeu. (Observaţia 9.: Afirmaţia aceasta este atât de netă, încât dă impresia că este însuşită deplin de autorul ei. Totuşi, ar trebui nuanţat ceva: “contactul direct” se rezumă la pretenţia unei “proorociţe” că vorbeşte cu gura ei în numele Domnului. Nimeni din grupul respectiv nu L-a auzit vreodată pe Dumnezeu vorbind, ci au auzit doar vocea unor oameni, binecunoscuţi lor de ani de zile, dar care se pretind a fi “prooroci”) Ei au “sanctificat-o” deja pe prima clarvăzătoare, Virginia Tudorache, ale cărei oseminte ar fi devenit făcătoare de minuni. (Observaţia 10.:”Sanctificarea” Virginiei Tudorache-Stoica a constat din două etape: Mai întâi, “ucenicii”i-au construit o biografie edulcorată, înţesată cu “minuni”, şi un Acatist [copiat din greu după Acatistul Maicii Domnului], pe a cărui construcţie se roagă ei la “sfânta Virginia”, ca la oricare alt sfânt din calendar. Apoi, au inventat o colaborare stabilă cu duhul celei plecate în lumea drepţilor, prin care “duhul Verginicăi” este chemat şi le vorbeşte pucioşilor din cer , prin “telefonul duhovnicesc”, monologând în numele lui Dumnezeu şi legând astfel pe mai departe firul “proorociei” care păstrează continuitatea “Cuvântului lui Dumnezeu dela Pucioasa”. Mirajul sfinţeniei este atât de molipsitor, încât preotul Cloşcă se trezeşte supralicitând şi clasând fără echivoc oasele Verginicăi drept “făcătoare de minuni”. Asta în timp ce pucioşii înşişi n-au vorbit niciodată despre vreo minune făcută de “moaştele” Verginicăi, în afară de o indescriptibilă şi insesizabilă senzaţie de mireasmă care s-ar fi ridicat de pe fundul coşciugului, umplând cimitirul satului, atunci când i s-a făcut dezgroparea de 7 ani )
În 1991, Marian Zidaru şi acest mic grup au început construirea unui templu, amplu decorat cu creaţii anterioare, care s-au armonizat foarte bine cu noul context. (Observaţia 11.: Armonizarea de care ne vorbeşte Cloşcă era doar de faţadă. În realitate, liderii pucioşi nu agreau deloc creaţiile lui Marian Zidaru, dar se prefăceau că le apreciază, ca să nu-l demoralizeze şi să-l ţină tensionat, angrenat în actul creativ. Ei aveau tot interesul ca Zidaru să rămână în linia întâi, chiar dacă el îşi permitea unele interpretări stilistice care nu erau pe gustul lor. Banii şi faima lui Zidaru erau mai de preţ decât părerile lor, care puteau fi ascunse deocamdată . Mult mai târziu, peste ani de zile, atunci când între Zidari şi liderii pucioşi au intervenit conflicte grave şi ireconciliabile, liderii pucioşi şi-au dat arama pe faţă, punând pe foc unele dintre creaţiile lui Zidaru, care acum erau cotate drept “idoli”) De atunci, toate marile expoziţii pe care Zidaru le-a conceput, prin inspiraţie divină, aparţin mişcării Noul Ierusalim. (Observaţia 12.: Precizarea aceasta are valabilitate doar până în anul 2007, când ruptura dintre Zidari şi pucioşi a devenit radicală şi ireversibilă. De atunci, Zidarii expun numai pe cont propriu, diversificând într-un mod spectaculos tematica abordată. Au rămas mai departe să expună pentru Noul Ierusalim ucenicii Zidarilor, robi fără personalitate şi fără coloană vertebrală pe plantaţiile duhovniceşti ale liderilor pucioşi) Între aceste două mari viziuni eshatologice, cea a milenium-ului şi cea a apocalipsei, ca Judecată de Apoi, producţia artistică a lui Marian Zidaru poate fi calificată drept milenaristă ( problematica milenaristă o vom dezvolta într-un subcapitol următor). (Observaţia 13.: Dimpotrivă, lucrurile stau exact pe dos. La Pucioasa Apocalipsa este deja la Cap. 21, în care Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, s-a pogorât din cer de la Dumnezeu. Or, episodul cu cei o mie de ani (sau, cu miile de ani) este anterior, prezentat la Cap. 20. Milenarismul a rămas undeva în urmă, iar pucioşii construiesc de zor cele proorocite la capitolul 21. Chiar ar fi interesant ca pucioşii să răspundă unde au rămas şi când s-au împlinit pe pământ cele proorocite la capitolul 20, dacă ei au ajuns deja la Cap. 21 cu “împlinirile”! Pucioşii pretind că Judecata a venit deja, şi se desfăşoară sub ochii noştri, dar cei mai mulţi n-au ochi ca s-o vadă) În centrul simbolisticii sale se află destinul României ca monarhie cerească (Observaţia 14.: Cerească, crească, dar cu regele Mihai I pe tron! O pretenţie cel puţin fantezistă) (membrii grupării numesc România ca fiind “pietricica cea albă” sau piatra din capul unghiului) şi ca pământ al celor aleşi. Marian Zidaru, împreună cu membrii comunităţii, crede că România a fost primul pământ care a ieşit de sub apele primordiale, iar Adam a fost zidit de Dumnezeu chiar din pământul României. (Observaţia 15.: Aceasta e o dovadă clară a spălării creierelor care se practică la Pucioasa. Atât Zidaru, cât şi ceilalţi “ucenici”, cred toate prostiile pe care le inventează cu tupeu liderii pucioşi, în numele lui Dumnezeu. Ei nu mai au de mult curajul să gândească logic şi raţional, şi tocmai aici rezidă un pericol major: să acţioneze la orice oră şi la orice comandă ca nişte automate, indiferent de absurdul dispoziţiilor date de liderii lor. Cu câţiva ani în urmă, adepţii pucioşi erau gata să meargă în comandouri prin oraşul Pucioasa şi să scrie cu vopsea albă pe toate magazinele unde se vinde carne cuvântul “Moarte”. Indicaţia “preţioasă” pentru această "acţiune" venea direct de la “proorociţa” Mihaela, şi dacă ea nu s-ar fi răzgândit până la urmă, probabil că vreo câţiva adepţi mai exaltaţi ar fi ajuns să comită infracţiunea plănuită şi să intre astfel în conflict cu legea, cu consecinţe incalculabile pentru libertatea proprie) Mai mult, el crede că Adam a fost zămislit dintr-un boţ de lut, luat chiar de pe locul unde s-a zidit biserica grupării Noului Ierusalim de la Pucioasa. (Observaţia 16.: Şi mai crede, din acest motiv, că numele de Glodeni provine de la glodul [lutul] din care a fost plămădit Adam!) Aleşii Noului Ierusalim afirmă că România este «pietricica albă» în jurul căreia va gravita întreg destinul creştinismului.
Concluziile preotului Cloşcă sunt la fel de interesante ca şi consideraţiile preliminare. Cităm în continuare:
Gruparea este un amestec bizar, atât sectar cât şi neoreligios, nerecunoscând nici Biserica Ortodoxă şi nici ierarhia ei. (Cu excepţia arhiereului Irineu Bistriţeanul, pe care ierusalimitenii l-au decretat ca fiind “al şaselea Patriarh al României”.{Observaţia 17.: Profund inexact! Pucioşii îl consideră pe Irineu “al şaptelea Patriarh al României”, pe motivul inventat de ei că Teoctist ar fi ocupat scaunul patriarhal de două ori, deci el a fost şi al cincilea, şi al şaselea patriarh. Ca să întărească această aberaţie, ei pretind că spiritul patriarhului Teoctist a revenit de pe lumea cealaltă cu un mesaj lămuritor, care anunţă o “proorocie” despre Irineu. Spiritul lui Teoctist îl declară pe Irineu “al şaptelea patriarh al românilor” , după ce el le-a ocupat pe cele cu numerele 5 şi 6 [dar dacă ar fi să aibă dreptate, atunci al şaptelea tron patriarhal este ocupat deja de câţiva ani buni de către ierarhul Daniel!]. Spiritul lui Teoctist mai declară că Irineu cel iubit, “al şaptelea patriarh al românilor”, este “ţinut în obezi” de către fraţii lui arhierei:
“Mi-e tare milă de cel în obezi ţinut de cei ce stau pe tronuri de biserică, mi-e tare milă de el, precum şi pe pământ mi-a fost după ce el a fost neînţeles şi apoi umilit de mulţi. Dar voiesc acum, cu voia Ta, să ştie de la mine şi de la Tine, să ştie toţi cei ce sunt stăpâni peste turma bisericii că ei nu sunt. El este, că e de la Tine aşezat, Doamne, dar ei nu sunt. Eu am stat de două ori pe scaunul bisericii neamului român, şi a doua oară m-ai aşezat Tu pe el, şi m-ai numit al şaselea patriarh al bisericii neamului român, căci am stat de două ori pe scaunul ei, iar pe el l-ai numit al şaptelea, vestit de Tine încă din vremea mea.” [citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”; fragment din mesajul datat pe 13-09-2007]} Acesta a sfinţit locaşul de la Pucioasa în 1992. În 1993 cazul a fost cercetat de o comisie sinodală a B.O.R. în legătură cu “fenomenul de la Pucioasa” şi legăturile cu acest grup. În final P.S. Irineu a retractat “simpatiile” faţă de Biserica Noului Ierusalim.) (Observaţia 18.: Nu numai că le-a retractat, dar a păstrat o poziţie consecventă în această privinţă în cei 17 ani care au urmat de atunci încoace)
Membrii grupării cred că locaşul lor de cult, ridicat în 1991-1992 la Glodeni-Pucioasa, este de origine şi de concepţie divină, fiind realizat prin inspiraţie « de sus » în Cuvântul lui Dumnezeu – o carte cu inserţiuni biblice şi cu « descoperiri » dumnezeieşti transmise din 1955 şi până în prezent. În realitate, mesajele divine, după moartea Virginiei Tudorache, fiind fabricate de «sora» Mihaela Tărcuţă, sora Virginiei. (Observaţia 19.: Eroare! Sora Virginiei, care i-a succedat la “proorocie” în următorii ani a fost Maria Tudorache. Cronologic, Mihaela este abia a treia “proorociţă”, care o detronează în forţă pe Maria, începând cu anul 1990) M. Tărcuţă a fost căsătorită şi a avut copii, (Observaţia 20.: A avut un singur copil care i-a murit de prunc, eveniment care a marcat-o sever pe plan psihic) în ciuda faptului că gruparea din care face parte desconsideră căsătoria şi nu o recunoaşte ca taină. (Observaţia 21.: Această atitudine este una târzie, specifică doar pucioşismului modern, ritualist-extremist, deoarece la început n-a fost aşa. Primii pucioşi respectau Căsătoria ca pe una dintre Tainele Bisericii)
Reperul distinctiv al bisericii de la Pucioasa este constituit din cele 33 de bolţi, (Observaţia 22.: Nu sunt bolţi, ci cornişe. Pucioşii le numesc şi ei incorect, “cupole”, deoarece “sună mai bine”) care conferă construcţiei o formă de lotus. « Dumnezeu Însuşi, prin cuvântul Său, a coordonat pas cu pas această lucrare ». (Observaţia 23.:Cea care a coordonat totul a fost Mihaela, pretinzând că reproduce voinţa Domnului, auzită numai de ea, după modelul regelui Solomon) Aşa cum Solomon a primit direct de la cer planurile zidirii templului, tot astfel s-au primit reperele esenţiale, legate de forma, aspectul şi zidirea propriu-zisă. În biserică au acces doar membrii grupării, (Observaţia 24.:Nu toţi, ci numai un număr restrâns dintre ei, deoarece liderii pucioşi îşi stratifică şi îşi recompensează supuşii după gradul de încredere pe care ei îl conferă) ceea ce demonstreză caracterul secret, ezoteric, al mişcării de la Pucioasa. Membrii grupării se socotesc creştin-ortodocşi pe stil vechi şi chiar merg în bisericile de parohie. (Observaţia 25.: Aşa pretind de faţadă, dar în realitate nu merg niciodată. Singurele excepţii sunt eventualele înmormântări, situaţii în care nu mai au încotro şi trebuie să apeleze vrând-nevrând la preotul satului, care “ţine de BOR”) Însă stilul lor de viaţă este unul cu totul special – bărbaţii au bărbi şi plete şi poartă numai haine de in şi cânepă, (Observaţia 26.: In şi cânepă foarte rar, mai degrabă de bumbac) iar femeile îmbracă veşminte lungi şi au capetele acoperite de broboade. (Observaţia 27.:Numai când este frig, căci vara folosesc batice de pânză) Alimentaţia este una exclusiv vegetariană şi preparată din ingrediente cât mai naturale.
Fraţii locuiesc împreună în spaţiul mănăstirii. (Observaţia 28.:Împreună cu “surorile”; doar clădirile de locuit sunt diferite) Acolo muncesc, fac lucrări de artă – pe care le expun în unele expoziţii; gătesc şi mănâncă împreună, preferând forma de cruce a pâinii (Observaţia 29.:pâinile au formă de cozonaci, nu de cruce) şi alimentelor preparate. Din exteriorul mişcării este imposibil de pătruns. (Observaţia 30.:Inexact. Pucioşii îi primesc pe toţi care nu le sunt ostili, deoarece aceştia sunt potenţiali cumpărători ai icoanelor făcute de ei şi pe deasupra le oferă prilejul de a-şi face propagandă religioasă fără a fi nevoiţi să se mai deplaseze în exterior)
Excepţie face o echipă de televiziune care a reuşit în 30 martie 2008 să aibe acces în incinta mănăstirii, fără permisiunea de a intra în biserică. (Este vorba de televiziunea ProTv şi depre realizatorul Cristian Tabără). (Observaţia 31.:Un exemplu potrivit pentru afirmaţia precedentă: Realizatorul Pro Tv a acceptat să fie condus în desfăşurarea emisiunii aşa cum au vrut liderii pucioşi, care au transformat emisiunea într-un video-montaj de publicitate gratuită) Iată câteva nume ale liderilor mai importanţi: “sora” Mihaela Tărcuţă, “părintele” Nicuşor Nedelcu, “părintele” Georgică Nicolae , “părintele” Viorel Iovan, (Observaţia 32.:Numele corect este Viorel Ivan, şi nu este “preot”) dar există şi alţi lideri mai mici: “sora” Minodora, “sora” Ligia, “părintele” Vasilică, (Observaţia 33.: Nici Vasilică nu este “preot”. Ultima lui misiune, înainte de a fi alungat de către liderii pucioşi pentru că-şi permitea prea des să-i critice în faţă, a fost aceea de portar la “mănăstire”) “fratele” Marian Halău. Mulţi dintre aceştia, ca şi unii membrii, au accese de «crize mistice», morală îndoielnică şi probleme psihice. «Biserica Noului Ierusalim» se crede depozitara adevăratei credinţe ortodoxe, urmaşa biblică a profeţiilor vechi şi nou testamentare, în special a Apocalipsei. (Observaţia 34.: Pentru Apocalipsă nu se consideră “urmaşă”, ci “împlinitoare”) Membrii grupării cred că instituţia Bisericii (Ortodoxe) a căzut din har în anul 1923 când Sinodul B.O.R a acceptat calendarul îndreptat, deşi, paradoxal, ei nu se consideră în afara Bisericii Ortodoxe. (Observaţia 35.:Dacă ar fi aşa, nici sfinţirea bisericii lor, cu care se laudă atâta, nu ar fi validă, şi nici botezul fiecăruia dintre ei, primit în pruncie în biserici ale BOR)
O lucrare apărută în anul 2006, foarte vehementă împotriva B.O.R., a fost scrisă de un oarecare părinte Nicodim. (Observaţia 36.: Această “lucrare” este un fals. Nu există şi nu a existat niciodată vreun “părinte Nicodim”) Lucrarea se intitulează «Quo vadis Ecclesia» . Autorul vine să demonteze istoria bimilenară a Bisericii Ortodoxe Române, precum şi a Tradiţiei şi a ierarhiei. El afirmă că membrii Bisericii Noului Ierusalim «respectă pe preoţi, în general, şi pe episcopi, în special» (Observaţia 37.: Ceea ce nu-i adevărat!) dar cu toate acestea nu ezită să-i numească pe preoţi şi pe teologi «ucenici vrăjitori şi samsari de cuvinte ai filosofiei religiilor!» (Observaţia 38.:Cea mai bună dovadă a aprecierii anterioare)
În viziunea acestui adept al grupării Bisericii Noului Ierusalim, Biserica Ortodoxă este atât de coruptă încât nu mai păstrează nimic sfânt în ea, fiind doar o simplă instituţie omenească, care nu poate conduce oamenii pe calea adevăratei mântuiri. (Observaţia 39.:Dacă ar fi aşa, nici sfinţirea bisericii de la Glodeni, nu ar fi validă, şi nici botezul pucioşilor, deşi ei se consideră creştini. Cine i-a creştinat? Oare nu preoţii BOR?) Atunci când face referire la Biserica Ortodoxă, autorul scrie cu iniţială minusculă «biserică», iar când se referă la mişcarea Noului Ierusalim, notează cu iniţială majusculă. (Observaţia 40.: O dovadă vie a caracterului meschin al autorilor anonimi ai acestei cărţi) Biserica Ortodoxă este o «gazdă a circului lumii», iar păcătoşii din ea au cucerit Biserica. Numai Noul Ierusalim este cu adevărat «Biserica cea sfântă» sau «Biserica Sfinţilor».(Observaţia 41.: Dacă ar fi fost aşa, această biserică ar fi fost guvernată numai de pace şi de armonie. Or, istoria ei e plină de lupte intestine pentru putere, de invidie, ură, dezmăţ, dezertări şi inconsecvenţă crasă în ideologia religioasă) Biserica Ortodoxă este numită «biserica din lume» , iar slujitorii ei «sunt personal consacrat», funcţionari publici, care au denaturat rânduielile apostolice, simplificând nepermis unele slujbe, abandonând canoane valide şi schimbând rânduieli tradiţionale sau canonice. ».(Observaţia 42.: Pucioşii nu sunt cu nimic mai prejos,ci dimpotrivă: ei au desfiinţat unele Sfinte Taine, le-au desfigurat pe altele, au modificat canonul slujbelor tradiţionale, au renunţat la cinstirea publică a ierarhilor prin ectenii şi, pe deasupra, au inventat tot felul de restricţii absurde care dau aparenţă de sfinţenie. Un singur exemplu: “dezlegarea la peşte”, care a devenit la ei pentru veşnicie “legarea la peşte”)
Concluzie. Dincolo de o serie de inexactităţi, datorate în special dezinformării bine orchestrate din timp de către pucioşi, capitolul despre Noul Ierusalim de la Pucioasa scris de către preotul Cloşcă se constituie într-o încercare îndrăzneaţă de a îndepărta vălul de mister aşezat cu dibăcie interesată peste secta pucioşilor, chiar de către liderii lor.
………………………
Estera
14 iulie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.