222. “Fenomenul PUCIOASA” re-văzut de artistul plastic Sorin Dumitrescu
Preambul. Schimbul de replici dintre Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler continuă! S.D. îi dă o nouă ripostă lui E.K., tot în ziarul "România liberă" (cel din 4 februarie 1995) sub titlul „Neo-kesslerism şi empiriocriticism”, ocazie cu care tranşează şi poziţia sa faţă de „problema teologică a Noului Ierusalim”. Sorin Dumitrescu dezvăluie acum ceea ce se pare că tânărului său confrate în ale criticii îi scăpase din vedere, sau printre degete, sau printre picioare: BOR tranşase deja chestiunea cu mult curaj şi cu o autoritate incontestabilă, declarând că inovaţia de la Pucioasa este „străină Ortodoxiei!”
Reproducem aici această „contraofensivă critică”, cu menţiunea că observaţiile din paranteze ne aparţin (– E.)
Neo-kesslerism şi empiriocriticism
Sâmbăta trecută m-am hotărât să sacrific câţiva din quadraţii rezervaţi Fundaţiei Anastasia, pentru a publica căzni¬ta replică trimisă ziarului de tânărul Kessler, considerând că unele afirmaţii din cuprinsul acesteia pot interesa pagina creştină. Cititorul ar comite o eroare dacă ar socoti revenirea mea în .,cazul Kessler", ca debut al unei controverse mai întinse. Puzderia de puştime prin care Erwin Kessler încearcă să bruieze adevărul observaţiilor mele exclude (cel puţin provizoriu!) înfiriparea vreunei polemici. Cineva care declară negru pe alb: "Ori eu am început invers, adică apofatic ... "! descurajează elan¬ul oricărui schimb de idei. Care va să zică, aştept ca tânărul Kessler să se maturizeze, să mai dea niţeluş cu nasul prin lume şi să se mai dumirească oleacă lăuntric, pentru a spera să comu¬nicăm cândva cum se cuvine. Din păcate, reaua credinţă pitită (cu destulă nepricepere!) la încheieturile replicii sale şi stupefi¬anta superficialitate care îl mână să ia cu asalt axiologia artelor vizuale din România pare a fi de rău augur. Mă voi rezuma deci, să comentez doar două chestiuni, cât de cât mai răsărite, din tex¬tul incult al replicii respective. Cauterizarea restului de neo¬brăzări o las pentru altă dată, dacă nu în plata Domnului!
Şi acum chestiunile cu pricina. Prima priveşte o "teorie" destul de înrădăcinată în mentalitatea liberei cugetări (preluată şi de E.K. ca un "adevăr de-a gata"!) potrivit căreia, chipurile, "problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia" şi, consecutivă celei dintâi, cea de-a doua chestiune în care autorul se întreabă retoric: "Până atunci are vreun sens considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?".
(Observaţia 1: S.D. extrage din hăţişul de axiome cu pretenţie de aforism lansate de E.K. pe cele mai grave: tendinţa de a exterioriza total problematica legitimităţii Noului Ierusalim, aruncând-o ca pe o mâţă moartă în ograda “Patriarhiei” (creştinii fiind predestinaţi imediat la rolul de simpli spectatori, care urmează să-şi perfecţioneze teologia dognatică direct din artele vizuale), şi tendinţa de a bagateliza rolul nefast al mesajului eretic care ar putea însoţi eventual o operă artistică, prin promovarea unei opţiuni depăşite şi nerealiste: arta pentru artă. Nu admirarea operei de artă eretice este condamnabilă, aşa cum sugerează cu aparentă naivitate E.K., ci lipsa de discernământ în aprecierea mesajelor care le însoţesc. Erezia estetică poate deveni un drog al minţii, în lipsa dreptei cugetări, singura care ar fi să distingă la timp între plăcerea de a consuma stupefiante şi durerea adusă prin lipsa lor, odată ce s-a instalat dependenţa de ele. )
De la început este de remarcat faptul că numai insul care¬-şi duce "traiul în afara dogmelor", ajunge să confunde în aşa hal rostul instituţiilor eclesiale, atribuind bunăoară Patriahiei com¬petenţele Sfântului Sinod sau ale întregii Biserici. A pune în seama Patriarhiei soluţionarea "problemei teologice a Noului Ierusalim" este la fel de absurd ca faptul de a-i pune în cârcă deciziile parlamentului şi aceasta pentru simplul motiv că sediul acestuia se află pe Dealul Patriarhiei!
(Observaţia 2: S.D. îl demască pe E.K. ca pe un ageamiu în domeniul teologic, habarnist în cunoaşterea dogmelor, care însă se bagă cu obrăznicie ca musca-n ciorbă, dorind să epateze printr-un limbaj căutat şi împănat cu preţiozităţi, dar şi cu grave confuzii. Bineînţeles că S.D. îi răspunde cu aceeaşi monedă, vorbindu-i pe limba şi pe limbajul lui şi demontându-i “soluţiile” ca fiind de-a dreptul “absurde”. )
Este recomandabil ca tânărul Kessler, ca şi alţii ca dânsul, să ştie că atunci când Sfântul Sinod al BOR a calificat trăznaia de la Pucioasa, ca fiind străină de ortodoxie, nu a făcut altceva decât să împlinească exi¬genţele sobornicităţii şi, ca atare, să formuleze un adevăr pe care şi-l asumă intreaga Biserică.
(Observaţia 3: S.D. restabileşte un adevăr istoric, pus în umbră mai degrabă de neştiinţa lui E.K. decât de reaua lui intenţie: Biserica s-a pronunţat ferm asupra „fenomenului de la Noul Ierusalim- Pucioasa”, calificându-l fără echivoc ca fiind „străin de Ortodoxie”.)
Deci, oricare problemă teologică, inclusiv cea a "iluminaţilor" Pucioasei, priveşte întreaga Biserică şi oferă dreptul de a fi comentate, analizate, omologate, dezavuate de orice persoană care face parte din această Biserică.
(Observaţia 4: Încercarea lui E.K. de a minimaliza efectul nociv al mesajelor pseudo-teologice care însoţesc unele “opere artistice” ce provin din “atelierul de creaţie” de la Pucioasa , în raport cu mesajul hedonist intrinsec acestora, este demontată aici de S.D. fără menajamente: orice creştin are dreptul şi chiar este dator să se exprime în raport cu aceste mesaje şi cu legitimitatea lor.)
Oare E.K. ştie că cel mai minuţios şi mai dibaci "releveu" al elucubraţiilor Noului Ierusalim a fost făcut de un grup de stu¬denţi înaintea oricăror ierarhi şi înaintea oricărei inţiative patri¬arhale? Aceşti tineri au purces la identificarea şi încadrarea socio-teologică a bolboroselilor eshatologice de la Pucioasa, după care şi-au încredinţat rezultatele muncii lor Sf. Sinod şi Patriarhului (Preşedinte al Sf. Sinod) pentru a trage concluziile. A lăsa greul Bisericii pe umerii întâistătătorilor ei, înseamnă a nu pricepe deloc ce este omul eclesial, care-i sunt îndatoririle şi prin ce diferă postura îmbisericită de "traiul în afara dogmelor".
(Observaţia 5: S.D. face cunoscut faptul că decizia Sfântului Sinod din anul 1993 nu s-a luat în pripă şi în totală necunoştinţă de cauză, aşa cum insinuează pucioşii şi admiratorii lor până în ziua de astăzi, adăugând de la ei şi faptul că arhiereul Irineu ar fi fost supus la presiuni ca să se dezică de pucioşi. Adevărul îl ştim şi îl cunoaştem din istoria Bisericii: acolo unde a lucrat Duhul Sfânt, nici o putere din lume n-a biruit tăria mărturisitorilor lui Dumnezeu. Dacă învăţătura de la Noul Ierusalim ar fi fost adevărată, arhiereul Irineu ar fi fost întărit de Duhul Sfânt ca să-şi ducă până la capăt făgăduinţa pe care o făcuse doar cu o zi în urmă: aceea că nu va ceda în faţa Sinodului, nici dacă i se va aduce pedeapsa caterisirii pentru mărturisirea lui. Dumnezeul Pucios s-a dovedit însă a fi un dumnezeu neputincios, iar „proorociile” lui care anunţau instalarea lui Irineu pe tronul celui de al şaptelea patriarh – Teoctist fiind considerat de către pucioşi ca ocupând poziţiile cinci şi şase în lista patriarhilor – şi a regelui Mihai pe tronul României s-a dovedit a fi nişte minciuni numai bune pentru stimularea sporită a unor minţi exaltate. )
Faptul că visătoria apocaliptică a cuplului Zidaru a fost destul de firav contestată de lumea credincioasă, nu reprezintă câtuşi de puţin proba validităţii ei mistice, ci mai degrabă a unei dis¬funcţii existente în viaţa eclesială, care determină pe destui credincioşi să se comporte pasiv, ba mai mult - să vadă în Biserică un fel de instituţie semi-magică de (de)servire a popu¬laţiei cu taine!
(Observaţia 6: S.D. trage un serios semnal de alarmă: creştinii s-au obişnuit cu o pasivitate călduţă în faţa ascensiunii sectelor, care fac de acum prozelitism pe faţă: pe la uşile caselor, pe la răspântii, prin casele de cultură, pe stadioane şi prin expoziţii de artă. Ei se mulţumesc să lase tot greul trăirii creştine pe seama Bisericii, pe care o privesc ca pe un sanctuar în care sfinţenia este concurată cu magia albă, iar Tainele par a fi percepute de ei mai degrabă nişte ceremonii pioase, decât nişte lucrări autentic pnevmatofore.)
În acest context, dacă soţii Zidaru, într-adevăr luminaţi de sus, ar înceta să bată câmpii şi să-şi potrivească visele şi închipuirile folosind Biblia după cum îi taie capul, mobilizându-şi în schimb fervoarea în slujirea adevăratei cred¬inţe, este sigur că Biserica ar avea numai de câştigat. Doar cel care mai poate nădăjdui într-o asemenea mutaţie duhovnicească, poate sesiza mutaţia subtilă (genuină!) a prezenţei părintelui Galeria la expoziţia lor. A-i măslui demer¬sul recuperator (şi destul de riscant) şi a-l prezenta ca garant al "fericitului" Marian, reprezintă o gravă siluire a semnificaţiei gestului părintelui. La fel, mă întreb în ce măsură E.K. real¬izează faptul că a prelua drept citat o apreciere făcută în treacăt de cineva, apreciere care nu se află cuprinsă în vreun interviu publicat, care n-a fost asumată în scris şi nici n-a văzut în vreun fel lumina tiparului, reprezintă o delaţiune?
(Observaţia 7: S.D. restaurează energic imaginea preotului Constantin Galeriu [care fusese şifonată tendenţios şi oportunist de către E.K.], arătând că demersul părintesc al acestuia de a nu da cu barda acolo unde răul se cădea a fi tăiat de la rădăcină se datorează unei înţelepciuni bătrâneşti, acumulate într-o viaţă de dăruită păstorire. Părintele Galeriu a simţit cu o intuiţie care a lipsit celorlalţi că Zidaru este recuperabil şi că nu el este vârful de lance în această “afacere cu Dumnezeu”. El a citit sinceritatea în inima lui şi a preferat să-i dea dragostea cerească şi răbdarea îngerească în locul dreptăţii omeneşti. Nu a fost o garanţie pentru Zidari, aşa cum sugerează E.K. ci o păsuire, pentru a aştepta să vină vremuri mai limpezi. Că părintele Galeriu a avut perfectă dreptate să procedeze aşa, s-a văzut cu prisosinţă: după 15 ani, Zidarii au tăiat definitiv cordonul ombilical nevăzut care-i lega de liderii pucioşi, care-i manevrau ca pe nişte marionete de la distanţă. Demersul recuperator al părintelui Galeriu s-a dovedit a fi providenţial.)
Cea de-a doua chestiune, extrem de înfiptă şi ea în mintea multora, exaltă puţinele impresii artistice, ale formei, de a transcede miraculos semnificaţiile ideologice dorite de autor, sau mai pe şleau spus - de a-şi lăsa codaşe propriile conţinuturi. Inefabilul oferă expresiei o detentă misterioasă care determină frumuseţea operei s-o ia la sănătoasa în sus şi să devasteze ide¬ologia celui care a zămislit-o. Comentatorilor, (ca şi tânărului Kessler) nu le rămâne altceva de făcut decât să se opintească să pună în carantină operele la adăpost de "dăunătoarele" conotaţii extraestetice şi să propună o grijă "higienică", eminamente estetică, în stare să izoleze frumuseţea operei de convingerile rămase de căruţă ale autorului; cum s-ar spune să absolve romanele lui Céline sau studiile lui Evola de simpatiile fasciste ale genitorilor, să arunce în aer şarpanta masonică a "Flautului fermecat" şi altele. Dacă în cazul ideologiilor politice, estetice ş.a.m.d. faptul este posibil, nu acelaşi lucru se petrece cu autorii care în mod nedisimulat îşi propun să exprime prin operă (ca un program de creaţie) o credinţă religioasă şi fundamentul mistic care o animă. Comentatorul unei creaţii plastice angajate reli¬gios este dator să pornească contemplarea formei dinspre conţinutul pe care aceasta se străduie să-l instituie şi despre teologia în slujba căreia autorul şi-a mobilizat întregul sistem prozodic. În acest sens, obiectele lui Zidaru nu pot fi privite în sine, adorate unilateral, estetic, de vreme ce ele însele dimpre¬ună cu autorul lor reclamă / imploră cu obstinaţie conformitatea dogmatică. A le comenta rupte de "profeţiile" pe care le ilus¬trează ca sculptori sau desene ,,mişto" necontaminate de delirul textelor pe care le însoţesc, aşa cum se căzneşte tânărel Kessler să ne convingă că le contemplă, nu reprezintă decât un fals sau şi mai rău, încă o trăznaie adăugată lor.
(Observaţia 8: S.D. descifrează paradoxul operelor artistice expuse în numele sectei “noul Ierusalim” de la Pucioasa: deşi ele sunt însoţite copios de texte eretice, preluate ad litteram din “profeţiile” mincinoase de la Pucioasa, artistul se străduie din răsputeri să le legitimeze prin lucrul mâinilor lui ca fiind într-o deplină conformitate dogmatică cu canoanele Ortodoxiei. Mai mult, în acea perioadă Marian Zidaru încă mai spera într-o simbioză a celor două biserici; cea tradiţională, în care şi el fusese botezat ca prunc şi catehizat ca adult la Ghelari, şi cea descoperită prin “proorociile” de la Pucioasa. Dimpotrivă, E.K. procedează după propriul lui interes: el separă intenţionat mesajul estetic de cel teologic, aruncându-l pe acesta din urmă în drizoriu, pentru a nu-l mai incomoda. Preocupat exclusiv de ceea ce a mai rămas, E.K. se poate desfăşura nestingherit cu tirade laudative la adresa artistului autor.)
Este momentul să atrag atenţia asupra faptului că nicio¬dată nu am calificat drept erezie demersul Noului Ierusalim sau produsele „atelierului ceresc de creaţie creştin-ortodoxă”! Eu le-am numit sectante, iar cine ştie să deosebească între erezie şi sectă, va înţelege gravitatea afirmaţiei mele.
(Observaţia 9: S.D. pune acum degetul pe rană. Dacă ar fi vorba numai de erezie la adepţii “Noului Ierusalim”, ar mai fi speranţe de îndreptare pentru ei. De multe ori, erezia are ca impuls iniţial o necunoaştere sau o neputinţă de a înţelege anumite lucruri. Tocmai de aceea, ea este perfect reversibilă, în cazuri fericite. Când însă se trece mai departe, de le erezie la sectă, imboldul iniţial al ereziei a fost deja altul: trufia, părerea prea bună despre sine, încrederea că se poate face mai mult şi mai bine decât au făcut cei care trebuiau să facă şi care erau îndreptăţiţi să facă. Secta înseamnă ruptură, înseamnă sfâşiere, înseamnă rană care sângerează în trupul Bisericii, rană aducătoare de moarte, dacă nu este rapid şi energic tratată şi vindecată. De aceea S.D. vorbeşte despre “gravitatea” constatării sale: “Noul Ierusalim” este o sectă şi înseamnă rană adâncă în trupul Bisericii şi înseamnă moarte spirituală pentru toţi cei care au fost amăgiţi că “Dumnezeu este acolo” [şi numai acolo!])
Obiectele şi textele lui Zidaru sunt una, iar fiecare luate în parte devin incongruente.
(Observaţia 10:Perfect adevărat! Dar asta în primul rând pentru că au autori diferiţi: artefactele cu înfăţişare teologică aparţin lui Marian Zidaru, dar mesajele teologice nu sunt ale lui, ci ale Mihaelei de la Pucioasa. Tocmai de aceea ele sunt incongruente. Tocmai de aceea Zidaru face eforturi supraomeneşti să legitimeze “Cuvântul” inventat de om în dreptul lui Dumnezeu prin imagine creată de om pentru a-L îndreptăţi pe Dumnezeu)
De altfel, aici apare şi consecvenţa tânărului Kessler care, când cere îndurare pentru calitatea nemaivăzută a obiectelor artistice, când îl ia mânuţa pe dinainte pentru a nota gemetele de admi¬raţie pe care i le provoacă contemplarea "pulsului existenţial pe care puţini oameni îl au" al modelului său charismatic. Mă întreb, nu fără o oarecare curiozitate, în ce fel o fi luat cunoştinţă tânărul E.K. de "pulsul existenţial" al lui M.Z.? Bag seamă că tânărul hagiograf caută să măsluiască posteritatea idolului său şi să descrie un fel de Marian Zidaru hipoacuzic şi incapabil să articuleze nici măcar o vorbuliţă, dar în care charisma stă să plesnească, mai ales atunci când se decide să atingă materia neînsufleţită a acestei lumi!
În realitate trufia lui Erwin Kessler s-a poticnit în trufia vârstnicului Marian Zidaru; contemplând tipologia acestuia din urmă, trufia tânărului Kessler a făcut un neaşteptat coup de foudre. Obiectele plastice, sărmanele, şi smintelile puerile care le ţin isonul, acestea abia reprezintă adevăratul paratrăsnet care preia simpatia fulgerătoare dintre două orgolii. Atât.
Concluzie. Sorin Dumitrescu îi clarifică lui E.K. într-un mod magistral o nedumerire care mai bântuie şi astăzi prin alte capete: “De ce nu soluţionează Patriarhia această dilemă a Noului Ierusalim, odată pentru totdeauna?” Iată că nu Patriarhia trebuie să facă acest lucru, ci Sinodul, ceea ce a şi făcut. Şi a făcut-o încă din 1993, astfel încât unii mai uituci, printre care şi E.K., s-au trezit în 1995 că au uitat şi ceea ce nu ştiau, pentru că nu aflaseră la vremea cuvenită: Că Sinodul a declarat încă din anul 1993 că ideologia Noului Ierusalim este “străină de ortodoxie”. Expresia aceasta a fost intenţionat aleasă de către ierarhi ca să nu jignească, ci să fie cât mai blândă posibil, sugerând celor care s-au înstrăinat de bunăvoie că sunt bineveniţi ca să se întoarcă oricând în sânul Bisericii-mame, dacă se leapădă de ereziile lor. Tocmai de aceea, Sinodul s-a ferit să-i anatemizeze în faţă pe pucioşi ca fiind „eretici” şi „sectari”, deşi ar fi fost întru totul îndreptăţit să o facă. S.D. este însă mai categoric, căci el vorbeşte din dreptul celui lezat în mod direct de trufia confraţilor lui de breaslă, artişti şi critici de artă, care se erijează în emisari mesianici. El categoriseşte fără ocolişuri inovaţiile nou-ierusaelmitene ca „sectante”, mizând pe presupunerea că un duş rece poate fi mai eficient în a-i trezi din amorţire pe cei narcotizaţi cu „Cuvinte” meşteşugite, „căzute din cer”.
Cât priveşte „mArianismul” artistului Marian Zidaru, nici el nu scapă judecăţii lucide a lui S.D. Acest artist tragic al ortodoxiei nu se va putea detaşa niciodată pecetea mesajului direct sau subliminal al operelor sale din tinereţe, chiar dacă prietenii care la nevoie se cunosc (primul fiind E.K.) vor fi fost săritori în a le supune unei operaţii laborioase de cosmetizare "higienică", eminamente estetică, declarând că „nu are niciun sens considerarea operei lui artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă”. Cu alte cuvinte, Marian Zidaru, dacă va reuşi vreodată să se desprindă vreodată de tutela otrăvită şi de „incantaţiile” nocive ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adevăraţii guru ai sectei, cei care i-au dat un curs nefast vieţii (şi chiar a reuşit, însă tare greu, abia după vreo 15 ani de robie pe „plantaţiile de suflete” ale liderilor pucioşi), tot va rămâne cu imaginea şifonată de pe vremurile în care pescuia în ape tulburi, şi cu pecetea (profund incorectă, de altfel) de „fondator al sectei lui Marian Zidaru”.
………………………
Estera
1 iunie 2010
………………………
Reproducem aici această „contraofensivă critică”, cu menţiunea că observaţiile din paranteze ne aparţin (– E.)
Neo-kesslerism şi empiriocriticism
Sâmbăta trecută m-am hotărât să sacrific câţiva din quadraţii rezervaţi Fundaţiei Anastasia, pentru a publica căzni¬ta replică trimisă ziarului de tânărul Kessler, considerând că unele afirmaţii din cuprinsul acesteia pot interesa pagina creştină. Cititorul ar comite o eroare dacă ar socoti revenirea mea în .,cazul Kessler", ca debut al unei controverse mai întinse. Puzderia de puştime prin care Erwin Kessler încearcă să bruieze adevărul observaţiilor mele exclude (cel puţin provizoriu!) înfiriparea vreunei polemici. Cineva care declară negru pe alb: "Ori eu am început invers, adică apofatic ... "! descurajează elan¬ul oricărui schimb de idei. Care va să zică, aştept ca tânărul Kessler să se maturizeze, să mai dea niţeluş cu nasul prin lume şi să se mai dumirească oleacă lăuntric, pentru a spera să comu¬nicăm cândva cum se cuvine. Din păcate, reaua credinţă pitită (cu destulă nepricepere!) la încheieturile replicii sale şi stupefi¬anta superficialitate care îl mână să ia cu asalt axiologia artelor vizuale din România pare a fi de rău augur. Mă voi rezuma deci, să comentez doar două chestiuni, cât de cât mai răsărite, din tex¬tul incult al replicii respective. Cauterizarea restului de neo¬brăzări o las pentru altă dată, dacă nu în plata Domnului!
Şi acum chestiunile cu pricina. Prima priveşte o "teorie" destul de înrădăcinată în mentalitatea liberei cugetări (preluată şi de E.K. ca un "adevăr de-a gata"!) potrivit căreia, chipurile, "problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia" şi, consecutivă celei dintâi, cea de-a doua chestiune în care autorul se întreabă retoric: "Până atunci are vreun sens considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?".
(Observaţia 1: S.D. extrage din hăţişul de axiome cu pretenţie de aforism lansate de E.K. pe cele mai grave: tendinţa de a exterioriza total problematica legitimităţii Noului Ierusalim, aruncând-o ca pe o mâţă moartă în ograda “Patriarhiei” (creştinii fiind predestinaţi imediat la rolul de simpli spectatori, care urmează să-şi perfecţioneze teologia dognatică direct din artele vizuale), şi tendinţa de a bagateliza rolul nefast al mesajului eretic care ar putea însoţi eventual o operă artistică, prin promovarea unei opţiuni depăşite şi nerealiste: arta pentru artă. Nu admirarea operei de artă eretice este condamnabilă, aşa cum sugerează cu aparentă naivitate E.K., ci lipsa de discernământ în aprecierea mesajelor care le însoţesc. Erezia estetică poate deveni un drog al minţii, în lipsa dreptei cugetări, singura care ar fi să distingă la timp între plăcerea de a consuma stupefiante şi durerea adusă prin lipsa lor, odată ce s-a instalat dependenţa de ele. )
De la început este de remarcat faptul că numai insul care¬-şi duce "traiul în afara dogmelor", ajunge să confunde în aşa hal rostul instituţiilor eclesiale, atribuind bunăoară Patriahiei com¬petenţele Sfântului Sinod sau ale întregii Biserici. A pune în seama Patriarhiei soluţionarea "problemei teologice a Noului Ierusalim" este la fel de absurd ca faptul de a-i pune în cârcă deciziile parlamentului şi aceasta pentru simplul motiv că sediul acestuia se află pe Dealul Patriarhiei!
(Observaţia 2: S.D. îl demască pe E.K. ca pe un ageamiu în domeniul teologic, habarnist în cunoaşterea dogmelor, care însă se bagă cu obrăznicie ca musca-n ciorbă, dorind să epateze printr-un limbaj căutat şi împănat cu preţiozităţi, dar şi cu grave confuzii. Bineînţeles că S.D. îi răspunde cu aceeaşi monedă, vorbindu-i pe limba şi pe limbajul lui şi demontându-i “soluţiile” ca fiind de-a dreptul “absurde”. )
Este recomandabil ca tânărul Kessler, ca şi alţii ca dânsul, să ştie că atunci când Sfântul Sinod al BOR a calificat trăznaia de la Pucioasa, ca fiind străină de ortodoxie, nu a făcut altceva decât să împlinească exi¬genţele sobornicităţii şi, ca atare, să formuleze un adevăr pe care şi-l asumă intreaga Biserică.
(Observaţia 3: S.D. restabileşte un adevăr istoric, pus în umbră mai degrabă de neştiinţa lui E.K. decât de reaua lui intenţie: Biserica s-a pronunţat ferm asupra „fenomenului de la Noul Ierusalim- Pucioasa”, calificându-l fără echivoc ca fiind „străin de Ortodoxie”.)
Deci, oricare problemă teologică, inclusiv cea a "iluminaţilor" Pucioasei, priveşte întreaga Biserică şi oferă dreptul de a fi comentate, analizate, omologate, dezavuate de orice persoană care face parte din această Biserică.
(Observaţia 4: Încercarea lui E.K. de a minimaliza efectul nociv al mesajelor pseudo-teologice care însoţesc unele “opere artistice” ce provin din “atelierul de creaţie” de la Pucioasa , în raport cu mesajul hedonist intrinsec acestora, este demontată aici de S.D. fără menajamente: orice creştin are dreptul şi chiar este dator să se exprime în raport cu aceste mesaje şi cu legitimitatea lor.)
Oare E.K. ştie că cel mai minuţios şi mai dibaci "releveu" al elucubraţiilor Noului Ierusalim a fost făcut de un grup de stu¬denţi înaintea oricăror ierarhi şi înaintea oricărei inţiative patri¬arhale? Aceşti tineri au purces la identificarea şi încadrarea socio-teologică a bolboroselilor eshatologice de la Pucioasa, după care şi-au încredinţat rezultatele muncii lor Sf. Sinod şi Patriarhului (Preşedinte al Sf. Sinod) pentru a trage concluziile. A lăsa greul Bisericii pe umerii întâistătătorilor ei, înseamnă a nu pricepe deloc ce este omul eclesial, care-i sunt îndatoririle şi prin ce diferă postura îmbisericită de "traiul în afara dogmelor".
(Observaţia 5: S.D. face cunoscut faptul că decizia Sfântului Sinod din anul 1993 nu s-a luat în pripă şi în totală necunoştinţă de cauză, aşa cum insinuează pucioşii şi admiratorii lor până în ziua de astăzi, adăugând de la ei şi faptul că arhiereul Irineu ar fi fost supus la presiuni ca să se dezică de pucioşi. Adevărul îl ştim şi îl cunoaştem din istoria Bisericii: acolo unde a lucrat Duhul Sfânt, nici o putere din lume n-a biruit tăria mărturisitorilor lui Dumnezeu. Dacă învăţătura de la Noul Ierusalim ar fi fost adevărată, arhiereul Irineu ar fi fost întărit de Duhul Sfânt ca să-şi ducă până la capăt făgăduinţa pe care o făcuse doar cu o zi în urmă: aceea că nu va ceda în faţa Sinodului, nici dacă i se va aduce pedeapsa caterisirii pentru mărturisirea lui. Dumnezeul Pucios s-a dovedit însă a fi un dumnezeu neputincios, iar „proorociile” lui care anunţau instalarea lui Irineu pe tronul celui de al şaptelea patriarh – Teoctist fiind considerat de către pucioşi ca ocupând poziţiile cinci şi şase în lista patriarhilor – şi a regelui Mihai pe tronul României s-a dovedit a fi nişte minciuni numai bune pentru stimularea sporită a unor minţi exaltate. )
Faptul că visătoria apocaliptică a cuplului Zidaru a fost destul de firav contestată de lumea credincioasă, nu reprezintă câtuşi de puţin proba validităţii ei mistice, ci mai degrabă a unei dis¬funcţii existente în viaţa eclesială, care determină pe destui credincioşi să se comporte pasiv, ba mai mult - să vadă în Biserică un fel de instituţie semi-magică de (de)servire a popu¬laţiei cu taine!
(Observaţia 6: S.D. trage un serios semnal de alarmă: creştinii s-au obişnuit cu o pasivitate călduţă în faţa ascensiunii sectelor, care fac de acum prozelitism pe faţă: pe la uşile caselor, pe la răspântii, prin casele de cultură, pe stadioane şi prin expoziţii de artă. Ei se mulţumesc să lase tot greul trăirii creştine pe seama Bisericii, pe care o privesc ca pe un sanctuar în care sfinţenia este concurată cu magia albă, iar Tainele par a fi percepute de ei mai degrabă nişte ceremonii pioase, decât nişte lucrări autentic pnevmatofore.)
În acest context, dacă soţii Zidaru, într-adevăr luminaţi de sus, ar înceta să bată câmpii şi să-şi potrivească visele şi închipuirile folosind Biblia după cum îi taie capul, mobilizându-şi în schimb fervoarea în slujirea adevăratei cred¬inţe, este sigur că Biserica ar avea numai de câştigat. Doar cel care mai poate nădăjdui într-o asemenea mutaţie duhovnicească, poate sesiza mutaţia subtilă (genuină!) a prezenţei părintelui Galeria la expoziţia lor. A-i măslui demer¬sul recuperator (şi destul de riscant) şi a-l prezenta ca garant al "fericitului" Marian, reprezintă o gravă siluire a semnificaţiei gestului părintelui. La fel, mă întreb în ce măsură E.K. real¬izează faptul că a prelua drept citat o apreciere făcută în treacăt de cineva, apreciere care nu se află cuprinsă în vreun interviu publicat, care n-a fost asumată în scris şi nici n-a văzut în vreun fel lumina tiparului, reprezintă o delaţiune?
(Observaţia 7: S.D. restaurează energic imaginea preotului Constantin Galeriu [care fusese şifonată tendenţios şi oportunist de către E.K.], arătând că demersul părintesc al acestuia de a nu da cu barda acolo unde răul se cădea a fi tăiat de la rădăcină se datorează unei înţelepciuni bătrâneşti, acumulate într-o viaţă de dăruită păstorire. Părintele Galeriu a simţit cu o intuiţie care a lipsit celorlalţi că Zidaru este recuperabil şi că nu el este vârful de lance în această “afacere cu Dumnezeu”. El a citit sinceritatea în inima lui şi a preferat să-i dea dragostea cerească şi răbdarea îngerească în locul dreptăţii omeneşti. Nu a fost o garanţie pentru Zidari, aşa cum sugerează E.K. ci o păsuire, pentru a aştepta să vină vremuri mai limpezi. Că părintele Galeriu a avut perfectă dreptate să procedeze aşa, s-a văzut cu prisosinţă: după 15 ani, Zidarii au tăiat definitiv cordonul ombilical nevăzut care-i lega de liderii pucioşi, care-i manevrau ca pe nişte marionete de la distanţă. Demersul recuperator al părintelui Galeriu s-a dovedit a fi providenţial.)
Cea de-a doua chestiune, extrem de înfiptă şi ea în mintea multora, exaltă puţinele impresii artistice, ale formei, de a transcede miraculos semnificaţiile ideologice dorite de autor, sau mai pe şleau spus - de a-şi lăsa codaşe propriile conţinuturi. Inefabilul oferă expresiei o detentă misterioasă care determină frumuseţea operei s-o ia la sănătoasa în sus şi să devasteze ide¬ologia celui care a zămislit-o. Comentatorilor, (ca şi tânărului Kessler) nu le rămâne altceva de făcut decât să se opintească să pună în carantină operele la adăpost de "dăunătoarele" conotaţii extraestetice şi să propună o grijă "higienică", eminamente estetică, în stare să izoleze frumuseţea operei de convingerile rămase de căruţă ale autorului; cum s-ar spune să absolve romanele lui Céline sau studiile lui Evola de simpatiile fasciste ale genitorilor, să arunce în aer şarpanta masonică a "Flautului fermecat" şi altele. Dacă în cazul ideologiilor politice, estetice ş.a.m.d. faptul este posibil, nu acelaşi lucru se petrece cu autorii care în mod nedisimulat îşi propun să exprime prin operă (ca un program de creaţie) o credinţă religioasă şi fundamentul mistic care o animă. Comentatorul unei creaţii plastice angajate reli¬gios este dator să pornească contemplarea formei dinspre conţinutul pe care aceasta se străduie să-l instituie şi despre teologia în slujba căreia autorul şi-a mobilizat întregul sistem prozodic. În acest sens, obiectele lui Zidaru nu pot fi privite în sine, adorate unilateral, estetic, de vreme ce ele însele dimpre¬ună cu autorul lor reclamă / imploră cu obstinaţie conformitatea dogmatică. A le comenta rupte de "profeţiile" pe care le ilus¬trează ca sculptori sau desene ,,mişto" necontaminate de delirul textelor pe care le însoţesc, aşa cum se căzneşte tânărel Kessler să ne convingă că le contemplă, nu reprezintă decât un fals sau şi mai rău, încă o trăznaie adăugată lor.
(Observaţia 8: S.D. descifrează paradoxul operelor artistice expuse în numele sectei “noul Ierusalim” de la Pucioasa: deşi ele sunt însoţite copios de texte eretice, preluate ad litteram din “profeţiile” mincinoase de la Pucioasa, artistul se străduie din răsputeri să le legitimeze prin lucrul mâinilor lui ca fiind într-o deplină conformitate dogmatică cu canoanele Ortodoxiei. Mai mult, în acea perioadă Marian Zidaru încă mai spera într-o simbioză a celor două biserici; cea tradiţională, în care şi el fusese botezat ca prunc şi catehizat ca adult la Ghelari, şi cea descoperită prin “proorociile” de la Pucioasa. Dimpotrivă, E.K. procedează după propriul lui interes: el separă intenţionat mesajul estetic de cel teologic, aruncându-l pe acesta din urmă în drizoriu, pentru a nu-l mai incomoda. Preocupat exclusiv de ceea ce a mai rămas, E.K. se poate desfăşura nestingherit cu tirade laudative la adresa artistului autor.)
Este momentul să atrag atenţia asupra faptului că nicio¬dată nu am calificat drept erezie demersul Noului Ierusalim sau produsele „atelierului ceresc de creaţie creştin-ortodoxă”! Eu le-am numit sectante, iar cine ştie să deosebească între erezie şi sectă, va înţelege gravitatea afirmaţiei mele.
(Observaţia 9: S.D. pune acum degetul pe rană. Dacă ar fi vorba numai de erezie la adepţii “Noului Ierusalim”, ar mai fi speranţe de îndreptare pentru ei. De multe ori, erezia are ca impuls iniţial o necunoaştere sau o neputinţă de a înţelege anumite lucruri. Tocmai de aceea, ea este perfect reversibilă, în cazuri fericite. Când însă se trece mai departe, de le erezie la sectă, imboldul iniţial al ereziei a fost deja altul: trufia, părerea prea bună despre sine, încrederea că se poate face mai mult şi mai bine decât au făcut cei care trebuiau să facă şi care erau îndreptăţiţi să facă. Secta înseamnă ruptură, înseamnă sfâşiere, înseamnă rană care sângerează în trupul Bisericii, rană aducătoare de moarte, dacă nu este rapid şi energic tratată şi vindecată. De aceea S.D. vorbeşte despre “gravitatea” constatării sale: “Noul Ierusalim” este o sectă şi înseamnă rană adâncă în trupul Bisericii şi înseamnă moarte spirituală pentru toţi cei care au fost amăgiţi că “Dumnezeu este acolo” [şi numai acolo!])
Obiectele şi textele lui Zidaru sunt una, iar fiecare luate în parte devin incongruente.
(Observaţia 10:Perfect adevărat! Dar asta în primul rând pentru că au autori diferiţi: artefactele cu înfăţişare teologică aparţin lui Marian Zidaru, dar mesajele teologice nu sunt ale lui, ci ale Mihaelei de la Pucioasa. Tocmai de aceea ele sunt incongruente. Tocmai de aceea Zidaru face eforturi supraomeneşti să legitimeze “Cuvântul” inventat de om în dreptul lui Dumnezeu prin imagine creată de om pentru a-L îndreptăţi pe Dumnezeu)
De altfel, aici apare şi consecvenţa tânărului Kessler care, când cere îndurare pentru calitatea nemaivăzută a obiectelor artistice, când îl ia mânuţa pe dinainte pentru a nota gemetele de admi¬raţie pe care i le provoacă contemplarea "pulsului existenţial pe care puţini oameni îl au" al modelului său charismatic. Mă întreb, nu fără o oarecare curiozitate, în ce fel o fi luat cunoştinţă tânărul E.K. de "pulsul existenţial" al lui M.Z.? Bag seamă că tânărul hagiograf caută să măsluiască posteritatea idolului său şi să descrie un fel de Marian Zidaru hipoacuzic şi incapabil să articuleze nici măcar o vorbuliţă, dar în care charisma stă să plesnească, mai ales atunci când se decide să atingă materia neînsufleţită a acestei lumi!
În realitate trufia lui Erwin Kessler s-a poticnit în trufia vârstnicului Marian Zidaru; contemplând tipologia acestuia din urmă, trufia tânărului Kessler a făcut un neaşteptat coup de foudre. Obiectele plastice, sărmanele, şi smintelile puerile care le ţin isonul, acestea abia reprezintă adevăratul paratrăsnet care preia simpatia fulgerătoare dintre două orgolii. Atât.
Concluzie. Sorin Dumitrescu îi clarifică lui E.K. într-un mod magistral o nedumerire care mai bântuie şi astăzi prin alte capete: “De ce nu soluţionează Patriarhia această dilemă a Noului Ierusalim, odată pentru totdeauna?” Iată că nu Patriarhia trebuie să facă acest lucru, ci Sinodul, ceea ce a şi făcut. Şi a făcut-o încă din 1993, astfel încât unii mai uituci, printre care şi E.K., s-au trezit în 1995 că au uitat şi ceea ce nu ştiau, pentru că nu aflaseră la vremea cuvenită: Că Sinodul a declarat încă din anul 1993 că ideologia Noului Ierusalim este “străină de ortodoxie”. Expresia aceasta a fost intenţionat aleasă de către ierarhi ca să nu jignească, ci să fie cât mai blândă posibil, sugerând celor care s-au înstrăinat de bunăvoie că sunt bineveniţi ca să se întoarcă oricând în sânul Bisericii-mame, dacă se leapădă de ereziile lor. Tocmai de aceea, Sinodul s-a ferit să-i anatemizeze în faţă pe pucioşi ca fiind „eretici” şi „sectari”, deşi ar fi fost întru totul îndreptăţit să o facă. S.D. este însă mai categoric, căci el vorbeşte din dreptul celui lezat în mod direct de trufia confraţilor lui de breaslă, artişti şi critici de artă, care se erijează în emisari mesianici. El categoriseşte fără ocolişuri inovaţiile nou-ierusaelmitene ca „sectante”, mizând pe presupunerea că un duş rece poate fi mai eficient în a-i trezi din amorţire pe cei narcotizaţi cu „Cuvinte” meşteşugite, „căzute din cer”.
Cât priveşte „mArianismul” artistului Marian Zidaru, nici el nu scapă judecăţii lucide a lui S.D. Acest artist tragic al ortodoxiei nu se va putea detaşa niciodată pecetea mesajului direct sau subliminal al operelor sale din tinereţe, chiar dacă prietenii care la nevoie se cunosc (primul fiind E.K.) vor fi fost săritori în a le supune unei operaţii laborioase de cosmetizare "higienică", eminamente estetică, declarând că „nu are niciun sens considerarea operei lui artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă”. Cu alte cuvinte, Marian Zidaru, dacă va reuşi vreodată să se desprindă vreodată de tutela otrăvită şi de „incantaţiile” nocive ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adevăraţii guru ai sectei, cei care i-au dat un curs nefast vieţii (şi chiar a reuşit, însă tare greu, abia după vreo 15 ani de robie pe „plantaţiile de suflete” ale liderilor pucioşi), tot va rămâne cu imaginea şifonată de pe vremurile în care pescuia în ape tulburi, şi cu pecetea (profund incorectă, de altfel) de „fondator al sectei lui Marian Zidaru”.
………………………
Estera
1 iunie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.