219. “Fenomenul PUCIOASA” re-văzut de criticul de artă Erwin Kessler
Preambul. Erwin Kessler moare lent, dar nu se predă. „Desfiinţat” într-un articol critic de către mai hârşitul în ale artei şi teologiei, Sorin Dumitrescu, criticul Erwin Kessler revine spectaculos, trezindu-se din corzi, unde se legăna ameţit şi euforic ca într-o pânză de păianjen, şi se arată hotărât să treacă la contraatac. Tot în ziarul România liberă, la 28 ianuarie 1995, el publică o replică acidă intitulată Defecţiuni elective, în care încearcă să-şi transforme înfrângerea într-o victorie “a la Pyrrus”. Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze ne aparţin – E.)
Defecţiuni elective
Sorin Dumitrescu, în numărul din 21 ianuarie a.c. al "României libere" s-a grăbit să redacteze cronica unei morţi (estetice) anunţate. Mortul eram eu, iar crainicul era domnia sa. Toate bune şi frumoase până aici, dar mărturisesc că necrologul sprinţar m-a stupefiat întru totul.
(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)
Ca toată lumea, ştiu că "cea mai bună apărare este atacul", dar eu nu aveam de gând să-l atac pe Sorin Dumitrescu. De aceea, apărarea sa întru totul ofensivă nu-şi avea locul. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, am să renunţ la scrupulele deontologice obişnuite.
(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)
De regulă eludez gafele gramaticale şi stilistice ale pre¬opinenţilor. Însă în cazul lui Sorin Dumitrescu care, surprinză¬tor, face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu, asemenea menajamente nu-şi au rostul. Mai ales că în textul său inventează cuvinte pre¬cum "economiastic" vrând, probabil să spună "encomiastic" ori alcătuieşte expresii de genul "baricada poate să-şi propună un ecarisaj?!" (poate cineva sminti impresia, iar o baricadă poate să-şi propună un ecarisaj?) ori "momentul teafăr" care, deli¬cioasă sintagmă, arată clar că cineva într-adevăr nu era teafăr la un moment. Dar, deşi nu sunt bagatele, aceste gafe sunt mai degrabă material pentru rubrica "Umor involuntar" din "România literară". Altele sunt însă abaterile grave săvârşite de către Sorin Dumitrescu. Prima este elogiul obstinat al locului comun, aşa cum apare în "maxima" proprie aşezată ca fron¬tispiciu articolului, frontispiciu incrustat în cea mai veritabilă limbă de lemn pre(ten)ţios conjurând "profunzimile tainicului limbaj al artei". Frumos spus, domnule, frumos din cale afară! Ar fi fost o delectare pentru Caragiale, care sigur plânge, încetişor acolo unde este el. Pentru că nu i-a fost dat să prindă timpurile noastre.
(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)
Pricina acestui extaz în faţa artei este metafizica, parten¬era gentiabilă a artistului spiritualist autohton, căzut într-o tran¬să contemplativă apriorică, ce-l face să creadă că "Doar admi¬raţia poate transforma-transfigura actul critic ...” ş.a.m.d.
Ce are de-a face cu periajul admirativ cu "creşterea spir¬ituală a insului"?
(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.
Este adevărat că la noi critica de artă este hiper-afirmativă, stivuind epitete peste epitete gâdilătoare pen¬tru a fi şi ea, nu-i aşa, "poetică" şi "inspirată", permiţându-şi, cu titlu de excepţie, câte un ghiont discret destinat artiştilor care prea o iau razna.
Dacă aş fi urmat acest model, aş fi avut parte exact de adevărul îngăduit la timpul potrivit, adică aş fi înţeles mai nimic şi prea târziu. Ori eu am pornit invers, adică apofatic, de la ceea ce nu e artă sau nu e relevant, autentic şi intens în artă. Tocmai acesta este motivul pentru care, printre atâţia alţi fideli ai revis¬tei ,,22", mă citeşte şi Sorin Dumitrescu. El ştie mai bine decât oricine că în atât de speciala noastră branşă afirmarea insului nu urmează adesea decât unei parveniri intrigante, iar "sistemul axiologic" la care face trimitere domnia sa ascunde nu rareori doar linguşire, ipocrizie şi incompetenţă.
Acea "oarecare simpatie" de care mă bucuram în ochii domniei sale provine cu certitudine din faptul că întotdeauna am ignorat această "nescrisă regulă a jocului" nepericulos şi reci¬proc avantajos dintre artist şi critic. Ei bine, şi în cazul lui Marian Zidaru am ignorat "regula jocului". Dar de această dată nu metodologic, premeditat, întrucât opera şi personalitatea sa au constituit pentru mine cea mai profundă surpriză trăită în perimetrul artei contemporane româneşti. Iar această întâlnire s¬-a petrecut când am lăsat la o parte toate prejudecăţile pe care Sorin Dumitrescu şi alţi câţiva, din ce în ce mai puţini acum, m¬i le-au inoculat, precum multor altora, în aceşti ultimi ani.
(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])
Când am încercat să văd în spatele unei capodopere cum este "Sf. Gheorghe omorând balaurul" o "bizarerie pseudoicon¬ică" şi am constatat că este una dintre cele mai frumoase sculp¬turi realizate în această ţară în ultimii ani, am acceptat, cum era firesc, ideea de a-l cunoaşte pe autor. Iar autorul este, cum ştim cu toţii, un om realmente charismatic.
(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)
Nu este vorba despre cal¬ităţile sale profetice, şi despre acel puls existenţial pe care puţi¬ni oameni îl au şi cu atât mai puţini reuşesc să-l infuzeze unei opere. Sigur că toate aceste lucruri m-au încurcat, întrucât nu m¬-am aşteptat niciodată ca un artist eminamente religios să mă preocupe într-atât. Dar acestea sunt surprizele pe care ţi le rez¬ervă traiul în afara dogmelor, taberelor şi adevărurilor făcute de-¬a gata.
(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land” care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)
Imaginea burlescă ("băgând capul cuminţel sub patrafir ... ") pe care Sorin Dumitrescu o azvârle într-un stil gro¬bian m-a lăsat pur şi simplu perplex: nu numai că Zidaru are prea mult bun simţ pentru a se deda la asemenea "convertiri", dar eu nici măcar n-am fost vreodată la Pucioasa, iar întâlnirile din atelierul său, care se pot măsura pe degetele de la o singură mână, au avut întotdeauna un caracter strict profesional. De aceea nici nu mă dezic de fragmentele (trunchiate, învălmăşite) pe care Sorin Dumitrescu le-a citat încorporat invectivei sale izbucnite din acea "boierie a inimii culte" (altă expresie memo¬rabilă) pe care o proslăveşte.
(Observaţia 8: Din nou o recunoaştere importantă: Erwin Kessler mărturiseşte că n-a fost niciodată la Pucioasa, şi chiar simte că e în defect pentru că n-a făcut-o. În mod sigur, dacă ar fi fost măcar o singură dată, ar fi devenit mult mai precaut în aprecieri. Dar aşa, el se prevalează de această “neîmplinire” ca să afişeze păreri personale cu caracter relativ, dar de un relativ dus până la nesiguranţă. Tocmai de aceea este nevoit să admită că, eventual, Sorin Dumitrescu ar putea chiar să aibă dreptate, în caz că el este mai mai umblat, mai informat, şi deci ştie mai multe. Este evident că Marian Zidaru nu a încercat să-l convertească pe Erwin Kessler , căci Marian Zidaru este foarte neîncrezător cu cei mânaţi exclusiv de curiozitate, dar nici nu se poate spune că a tăcut, fără a-i spune lui Erwin Kessler tot ceea ce crede)
La urma urmei, problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia. Până atunci are vreun sens, considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?
(Observaţia 9: Erwin Kessler confundă obligaţia Sinodului Bisericii [şi nu a Patriarhiei, care este doar o instituţie religioasă cu caracter mai mult administrativ] de a se pronunţa ex cathedra asupra unor inovaţii dogmatice venite de aiurea, cu obligaţia creştinului de rând de a evita, preventiv, orice contaminare de surse sau învăţături care nu au fost validate în prealabil de autoritatea colectivă a Bisericii. De exemplu, o poruncă bisericească este aceea de a nu citi cărţi eretice: nu pentru că ar fi vorba aici de o interzicere oarbă, ci pentru că există riscul unor aprecieri greşite a celor citite, care să conducă apoi la deviaţionism sectar. Tot aşa şi cu o operă artistică al cărei mesaj este eretic: pe atei sau pe creştinii statornici în credinţă nu-i poate influenţa cu nimic în rău, ei putând rămâne nişte critici imparţiali, dacă e vorba de a a aprecia sentimentul estetic; însă pentru cel slab sau şovăielnic în credinţă, un entuziasm de moment în faţa unei erezii admirabile din punct de vedere estetic poate avea consecinţe dramatice aspra cursului vieţii lui. Aici se deosebesc fundamental Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler : dacă pentru primul, rătăcirea unui semen de-al său este un eveniment dureros şi intolerabil, acelaşi eveniment pentru Erwin Kessler este unul total indiferent, acoperit de preceptul libertăţii de opţiune a individului, care trebuie respectată. Cu alte cuvinte, sinuciderea spirituală este pentru unul o defecţiune inacceptabilă, iar pentru altul un drept inalianabil)
Asta ar însemna că încurajeză erezia şi oamenii precum cunoscutul colecţionar de artă germană, Peter Ludwig, care nu doar intenţionează să achiziţioneze două sculpturi ale lui Marian Zidaru ci, în timpul vizitei sale în România, a petrecut un timp chiar în atelierul "ereticului". La fel, însuşi părintele Galeriu a participat la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, caracterizând lucrările de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii".
(Observaţia 10: Faptul că un colecţionar oarecare apreciază cu gusturile sale o creaţie artistică sau alta, fie ea şi eretică, nu legitimează cu nimic acea creaţie, nici nu-i sporeşte gradul de nocivitate ideatică. Faptul că un prelat de renume este prezent la o lansare de carte, nu face ca acea carte să devină, brusc, mai valoroasă decât era cu o zi în urmă. Erwin Kessler face însă o asociere vicleană între participarea părintelui Galeriu la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, şi caracterizarea lucrărilor de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Un cititor neatent va înţelege că părintele Galeriu s-a referit la toate lucrările de acolo, deci şi la acea carte [căci şi cartea era o „lucrare”, nu?] , ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Or, Erwin Kessler se referea la „toate lucrările de artă de acolo” dar a făcut-o lacunar, ca să lase loc şi la interpretarea voită de el: cum că şi cartea [o colecţie de „Cuvinte” eretice pucioşeşti, tipărită fără a avea binecuvântarea vreunui ierarh ortodox] aducea un mesaj al „adevăratei ortodoxii”. Părintele Galeriu n-ar fi riscat să recomande călduros o carte pe care el nici măcar n-a citit-o, darămite să o studieze meticulos, cum ar fi fost cazul, dacă ar fi avut de gând.)
De fapt, numai succesul crescând al lui Marian Zidaru este motivul care a declanşat tirada lui Sorin Dumitrescu, în raport cu care eu am jucat rolul de paratrăsnet.
(Observaţia 11: Erwin Kessler sugerează în mod josnic, fără dovezi, că Sorin Dumitrescu ar fi avut o oarece invidie pe succesul crescând al lui Marian Zidaru, potenţat acum printr-o critică favorabilă a lui Erwin.
În primul rând că Sorin Dumitrescu nu avea nevoie de aşa ceva, el însuşi fiind un artist plastic foarte apreciat.
În al doilea rând, pentru că relaţia dintre Marian Zidaru şi Sorin Dumitrescu nu era una de rivalitate, ci mai degrabă de simpatie reciprocă.
În al treilea rând, pentru că înclinaţiile lor artistice erau şi sunt substanţial diferite: în timp ce Marian Zidaru este mai mult sculptor, Sorin Dumitrescu este mai mult pictor, chiar dacă preocupările lor artistice nu sunt neapărat monovalente.
În al patrulea rând, motivaţia reală a criticilor lui Sorin Dumitrescu faţă de Marian Zidaru am văzut deja că era alta: Sorin Dumitrescu este combativ din fire, organic şi structural, faţă de deviaţionismul sectar, pe care-l consideră o boală contagioasă a sufletului, insidioasă şi foarte periculoasă, în timp ce Marian Zidaru este marcat de un entuziasm şi o naivitate defetistă pernicioase, speculabile oricând de persoane interesate în a-l manipula şi a-i administra de la distanţă veniturile financiare, lucru care, din păcate, s-a şi întâmplat)
În aceste circumstanţe, adevăratul sens al textului său devine evident, mai ales dacă adăugăm un fapt pe care mulţi l-au uitat: "mulţumită demersurilor făcute de Sorin Dumitrescu, redactorul nostru ... " în nr. 1-2/1991 al revistei "Transilvania" a apărut pen¬tru prima dată şi a fost exaltată una din profeţiile Noului Ierusalim. Ironie a soartei sau simplu accident? Dl. Sorin Dumitrescu ştie foarte bine care este adevărul şi de aceea nu s¬-a sinucis (spiritual, moral). Chiar să nu demonstreze nimic fap¬tul că în timp ce eu „m-am poticnit" de opera lui Zidaru, Sorin Dumitrescu a căzut pradă, fie şi pentru scurt timp, tocmai "ereziei" al cărei produs este aceasta?
(Observaţia 12: Erwin Kessler, cel care îl critica pe Sorin Dumitrescu că [cităm] “face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu” face la rândul lui la fel: îl acuză pe Sorin Dumitrescu că ar fi facilitat publicarea într-o revistă „una din profeţiile Noului Ierusalim”. Despre ce profeţie este vorba? Mister. Erwin Kessler nu se oboseşte să dea amănunte. Or, se ştie că pucioşii au făcut multe „profeţii”, unele dintre ele neavând neapărat conotaţii religioase. O parte dintre ele aveau chiar un caracter strict politic, deci n-au de ce să fie condamnate atâta vreme cât în politică orice este posibil. Cât timp Erwin Kessler face acuze superficiale, fără dovezi concrete, cum că Sorin Dumitrescu ar putea fi suspectat de simpatii ale unor idei ne-ortodoxe, nu putem fi obligaţi să catalogăm în contumacie aceste idei ca fiind neapărat „eretice”.
În plus, faptul că „profeţia” nu este devoalată poate să creeze şi alte neajunsuri. Cineva poate considera că „profeţia”, indiferent care a fost ea, trebuie că musai s-a împlinit, îndată ce nimeni nu s-a ridicat ca să o conteste. Erwin Kessler se face astfel vector involuntar care susţine din umbră, fie şi indirect, secta „Noul Ierusalim”)
Poate tocmai de aceea este atât de neputincioasă puterea cu care sapă de atâţia ani, încercând, cum a făcut exact acum un an, chiar în acest cotidi¬an, să-i compromită pe aceia care îl girează pe artistul Zidaru. Atunci a fost Mihai Oroveanu şi instituţia expoziţională pe care o conduce. Acum, "la aniversară", Sorin Dumitrescu îl atacă pe acela care s-a nimerit să-l crediteze, după un an, pe acelaşi artist. Şi nu din întâmplare, acela am fost eu, iar medicul legist care va constata decesul ori succesul meu nu poate fi altul decât pub¬licul. Până atunci nu prea are rost să ne îmbătăm cu apă prea rece – chiar şi dl. Sorin Dumitrescu va aştepta în continuare şi va citi cu „nerăbdare” articolele mele. Bună oară chiar pe acesta. Aşa merg lucrurile cu „viclenia raţiunii” critice.
Concluzie. Erwin Kessler, în încercarea disperată de a scăpa de discreditare, comite noi erori, inclusiv aceea de a trece la contraatac atunci când „nu mai are gloanţe”. El se autoconstrânge la mărturisiri, dintre care cea mai importantă este aceea că deşi n-a fost niciodată la Pucioasa, este convins printr-un al şaptelea simţ că nimic periculos nu poate veni din direcţia aceea. O altă recunoaştere semnificativă este aceea că în viaţa lui de zi cu zi, preocupările pentru dogme, învăţături şi practici religioase creştine îi sunt aproape străine.
Superficialitatea cu care s-a făcut avocatul diavolului îl obligă apoi să sară la beregata lui Sorin Dumitrescu şi să-l atace cu supoziţii sau cu acuze nesusţinute cu probe că, la urma urmei, şi Sorin Dumitrescu i-ar fi sprijinit cândva pe pucioşi în ereziile lor [ca şi când aceasta ar fi o scuză ca şi el să facă la fel acum]. Subestimând malignitatea ereziilor de orice fel, Erwin Kessler minimalizează impactul negativ al artei cu tendinţă prozelitistă, care face în paralel cu expunerea de statui şi de icoane [care au tematici sau abordări mai mult sau mai puţin canonice], lansări de cărţi, broşurele şi pliante de orientare pseudo-ortodoxă care nu au fost vreodată validate de Biserica oficială.
………………………
Estera
23 mai 2010
………………………
Defecţiuni elective
Sorin Dumitrescu, în numărul din 21 ianuarie a.c. al "României libere" s-a grăbit să redacteze cronica unei morţi (estetice) anunţate. Mortul eram eu, iar crainicul era domnia sa. Toate bune şi frumoase până aici, dar mărturisesc că necrologul sprinţar m-a stupefiat întru totul.
(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)
Ca toată lumea, ştiu că "cea mai bună apărare este atacul", dar eu nu aveam de gând să-l atac pe Sorin Dumitrescu. De aceea, apărarea sa întru totul ofensivă nu-şi avea locul. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, am să renunţ la scrupulele deontologice obişnuite.
(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)
De regulă eludez gafele gramaticale şi stilistice ale pre¬opinenţilor. Însă în cazul lui Sorin Dumitrescu care, surprinză¬tor, face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu, asemenea menajamente nu-şi au rostul. Mai ales că în textul său inventează cuvinte pre¬cum "economiastic" vrând, probabil să spună "encomiastic" ori alcătuieşte expresii de genul "baricada poate să-şi propună un ecarisaj?!" (poate cineva sminti impresia, iar o baricadă poate să-şi propună un ecarisaj?) ori "momentul teafăr" care, deli¬cioasă sintagmă, arată clar că cineva într-adevăr nu era teafăr la un moment. Dar, deşi nu sunt bagatele, aceste gafe sunt mai degrabă material pentru rubrica "Umor involuntar" din "România literară". Altele sunt însă abaterile grave săvârşite de către Sorin Dumitrescu. Prima este elogiul obstinat al locului comun, aşa cum apare în "maxima" proprie aşezată ca fron¬tispiciu articolului, frontispiciu incrustat în cea mai veritabilă limbă de lemn pre(ten)ţios conjurând "profunzimile tainicului limbaj al artei". Frumos spus, domnule, frumos din cale afară! Ar fi fost o delectare pentru Caragiale, care sigur plânge, încetişor acolo unde este el. Pentru că nu i-a fost dat să prindă timpurile noastre.
(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)
Pricina acestui extaz în faţa artei este metafizica, parten¬era gentiabilă a artistului spiritualist autohton, căzut într-o tran¬să contemplativă apriorică, ce-l face să creadă că "Doar admi¬raţia poate transforma-transfigura actul critic ...” ş.a.m.d.
Ce are de-a face cu periajul admirativ cu "creşterea spir¬ituală a insului"?
(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.
Este adevărat că la noi critica de artă este hiper-afirmativă, stivuind epitete peste epitete gâdilătoare pen¬tru a fi şi ea, nu-i aşa, "poetică" şi "inspirată", permiţându-şi, cu titlu de excepţie, câte un ghiont discret destinat artiştilor care prea o iau razna.
Dacă aş fi urmat acest model, aş fi avut parte exact de adevărul îngăduit la timpul potrivit, adică aş fi înţeles mai nimic şi prea târziu. Ori eu am pornit invers, adică apofatic, de la ceea ce nu e artă sau nu e relevant, autentic şi intens în artă. Tocmai acesta este motivul pentru care, printre atâţia alţi fideli ai revis¬tei ,,22", mă citeşte şi Sorin Dumitrescu. El ştie mai bine decât oricine că în atât de speciala noastră branşă afirmarea insului nu urmează adesea decât unei parveniri intrigante, iar "sistemul axiologic" la care face trimitere domnia sa ascunde nu rareori doar linguşire, ipocrizie şi incompetenţă.
Acea "oarecare simpatie" de care mă bucuram în ochii domniei sale provine cu certitudine din faptul că întotdeauna am ignorat această "nescrisă regulă a jocului" nepericulos şi reci¬proc avantajos dintre artist şi critic. Ei bine, şi în cazul lui Marian Zidaru am ignorat "regula jocului". Dar de această dată nu metodologic, premeditat, întrucât opera şi personalitatea sa au constituit pentru mine cea mai profundă surpriză trăită în perimetrul artei contemporane româneşti. Iar această întâlnire s¬-a petrecut când am lăsat la o parte toate prejudecăţile pe care Sorin Dumitrescu şi alţi câţiva, din ce în ce mai puţini acum, m¬i le-au inoculat, precum multor altora, în aceşti ultimi ani.
(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])
Când am încercat să văd în spatele unei capodopere cum este "Sf. Gheorghe omorând balaurul" o "bizarerie pseudoicon¬ică" şi am constatat că este una dintre cele mai frumoase sculp¬turi realizate în această ţară în ultimii ani, am acceptat, cum era firesc, ideea de a-l cunoaşte pe autor. Iar autorul este, cum ştim cu toţii, un om realmente charismatic.
(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)
Nu este vorba despre cal¬ităţile sale profetice, şi despre acel puls existenţial pe care puţi¬ni oameni îl au şi cu atât mai puţini reuşesc să-l infuzeze unei opere. Sigur că toate aceste lucruri m-au încurcat, întrucât nu m¬-am aşteptat niciodată ca un artist eminamente religios să mă preocupe într-atât. Dar acestea sunt surprizele pe care ţi le rez¬ervă traiul în afara dogmelor, taberelor şi adevărurilor făcute de-¬a gata.
(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land” care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)
Imaginea burlescă ("băgând capul cuminţel sub patrafir ... ") pe care Sorin Dumitrescu o azvârle într-un stil gro¬bian m-a lăsat pur şi simplu perplex: nu numai că Zidaru are prea mult bun simţ pentru a se deda la asemenea "convertiri", dar eu nici măcar n-am fost vreodată la Pucioasa, iar întâlnirile din atelierul său, care se pot măsura pe degetele de la o singură mână, au avut întotdeauna un caracter strict profesional. De aceea nici nu mă dezic de fragmentele (trunchiate, învălmăşite) pe care Sorin Dumitrescu le-a citat încorporat invectivei sale izbucnite din acea "boierie a inimii culte" (altă expresie memo¬rabilă) pe care o proslăveşte.
(Observaţia 8: Din nou o recunoaştere importantă: Erwin Kessler mărturiseşte că n-a fost niciodată la Pucioasa, şi chiar simte că e în defect pentru că n-a făcut-o. În mod sigur, dacă ar fi fost măcar o singură dată, ar fi devenit mult mai precaut în aprecieri. Dar aşa, el se prevalează de această “neîmplinire” ca să afişeze păreri personale cu caracter relativ, dar de un relativ dus până la nesiguranţă. Tocmai de aceea este nevoit să admită că, eventual, Sorin Dumitrescu ar putea chiar să aibă dreptate, în caz că el este mai mai umblat, mai informat, şi deci ştie mai multe. Este evident că Marian Zidaru nu a încercat să-l convertească pe Erwin Kessler , căci Marian Zidaru este foarte neîncrezător cu cei mânaţi exclusiv de curiozitate, dar nici nu se poate spune că a tăcut, fără a-i spune lui Erwin Kessler tot ceea ce crede)
La urma urmei, problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia. Până atunci are vreun sens, considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?
(Observaţia 9: Erwin Kessler confundă obligaţia Sinodului Bisericii [şi nu a Patriarhiei, care este doar o instituţie religioasă cu caracter mai mult administrativ] de a se pronunţa ex cathedra asupra unor inovaţii dogmatice venite de aiurea, cu obligaţia creştinului de rând de a evita, preventiv, orice contaminare de surse sau învăţături care nu au fost validate în prealabil de autoritatea colectivă a Bisericii. De exemplu, o poruncă bisericească este aceea de a nu citi cărţi eretice: nu pentru că ar fi vorba aici de o interzicere oarbă, ci pentru că există riscul unor aprecieri greşite a celor citite, care să conducă apoi la deviaţionism sectar. Tot aşa şi cu o operă artistică al cărei mesaj este eretic: pe atei sau pe creştinii statornici în credinţă nu-i poate influenţa cu nimic în rău, ei putând rămâne nişte critici imparţiali, dacă e vorba de a a aprecia sentimentul estetic; însă pentru cel slab sau şovăielnic în credinţă, un entuziasm de moment în faţa unei erezii admirabile din punct de vedere estetic poate avea consecinţe dramatice aspra cursului vieţii lui. Aici se deosebesc fundamental Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler : dacă pentru primul, rătăcirea unui semen de-al său este un eveniment dureros şi intolerabil, acelaşi eveniment pentru Erwin Kessler este unul total indiferent, acoperit de preceptul libertăţii de opţiune a individului, care trebuie respectată. Cu alte cuvinte, sinuciderea spirituală este pentru unul o defecţiune inacceptabilă, iar pentru altul un drept inalianabil)
Asta ar însemna că încurajeză erezia şi oamenii precum cunoscutul colecţionar de artă germană, Peter Ludwig, care nu doar intenţionează să achiziţioneze două sculpturi ale lui Marian Zidaru ci, în timpul vizitei sale în România, a petrecut un timp chiar în atelierul "ereticului". La fel, însuşi părintele Galeriu a participat la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, caracterizând lucrările de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii".
(Observaţia 10: Faptul că un colecţionar oarecare apreciază cu gusturile sale o creaţie artistică sau alta, fie ea şi eretică, nu legitimează cu nimic acea creaţie, nici nu-i sporeşte gradul de nocivitate ideatică. Faptul că un prelat de renume este prezent la o lansare de carte, nu face ca acea carte să devină, brusc, mai valoroasă decât era cu o zi în urmă. Erwin Kessler face însă o asociere vicleană între participarea părintelui Galeriu la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, şi caracterizarea lucrărilor de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Un cititor neatent va înţelege că părintele Galeriu s-a referit la toate lucrările de acolo, deci şi la acea carte [căci şi cartea era o „lucrare”, nu?] , ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Or, Erwin Kessler se referea la „toate lucrările de artă de acolo” dar a făcut-o lacunar, ca să lase loc şi la interpretarea voită de el: cum că şi cartea [o colecţie de „Cuvinte” eretice pucioşeşti, tipărită fără a avea binecuvântarea vreunui ierarh ortodox] aducea un mesaj al „adevăratei ortodoxii”. Părintele Galeriu n-ar fi riscat să recomande călduros o carte pe care el nici măcar n-a citit-o, darămite să o studieze meticulos, cum ar fi fost cazul, dacă ar fi avut de gând.)
De fapt, numai succesul crescând al lui Marian Zidaru este motivul care a declanşat tirada lui Sorin Dumitrescu, în raport cu care eu am jucat rolul de paratrăsnet.
(Observaţia 11: Erwin Kessler sugerează în mod josnic, fără dovezi, că Sorin Dumitrescu ar fi avut o oarece invidie pe succesul crescând al lui Marian Zidaru, potenţat acum printr-o critică favorabilă a lui Erwin.
În primul rând că Sorin Dumitrescu nu avea nevoie de aşa ceva, el însuşi fiind un artist plastic foarte apreciat.
În al doilea rând, pentru că relaţia dintre Marian Zidaru şi Sorin Dumitrescu nu era una de rivalitate, ci mai degrabă de simpatie reciprocă.
În al treilea rând, pentru că înclinaţiile lor artistice erau şi sunt substanţial diferite: în timp ce Marian Zidaru este mai mult sculptor, Sorin Dumitrescu este mai mult pictor, chiar dacă preocupările lor artistice nu sunt neapărat monovalente.
În al patrulea rând, motivaţia reală a criticilor lui Sorin Dumitrescu faţă de Marian Zidaru am văzut deja că era alta: Sorin Dumitrescu este combativ din fire, organic şi structural, faţă de deviaţionismul sectar, pe care-l consideră o boală contagioasă a sufletului, insidioasă şi foarte periculoasă, în timp ce Marian Zidaru este marcat de un entuziasm şi o naivitate defetistă pernicioase, speculabile oricând de persoane interesate în a-l manipula şi a-i administra de la distanţă veniturile financiare, lucru care, din păcate, s-a şi întâmplat)
În aceste circumstanţe, adevăratul sens al textului său devine evident, mai ales dacă adăugăm un fapt pe care mulţi l-au uitat: "mulţumită demersurilor făcute de Sorin Dumitrescu, redactorul nostru ... " în nr. 1-2/1991 al revistei "Transilvania" a apărut pen¬tru prima dată şi a fost exaltată una din profeţiile Noului Ierusalim. Ironie a soartei sau simplu accident? Dl. Sorin Dumitrescu ştie foarte bine care este adevărul şi de aceea nu s¬-a sinucis (spiritual, moral). Chiar să nu demonstreze nimic fap¬tul că în timp ce eu „m-am poticnit" de opera lui Zidaru, Sorin Dumitrescu a căzut pradă, fie şi pentru scurt timp, tocmai "ereziei" al cărei produs este aceasta?
(Observaţia 12: Erwin Kessler, cel care îl critica pe Sorin Dumitrescu că [cităm] “face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu” face la rândul lui la fel: îl acuză pe Sorin Dumitrescu că ar fi facilitat publicarea într-o revistă „una din profeţiile Noului Ierusalim”. Despre ce profeţie este vorba? Mister. Erwin Kessler nu se oboseşte să dea amănunte. Or, se ştie că pucioşii au făcut multe „profeţii”, unele dintre ele neavând neapărat conotaţii religioase. O parte dintre ele aveau chiar un caracter strict politic, deci n-au de ce să fie condamnate atâta vreme cât în politică orice este posibil. Cât timp Erwin Kessler face acuze superficiale, fără dovezi concrete, cum că Sorin Dumitrescu ar putea fi suspectat de simpatii ale unor idei ne-ortodoxe, nu putem fi obligaţi să catalogăm în contumacie aceste idei ca fiind neapărat „eretice”.
În plus, faptul că „profeţia” nu este devoalată poate să creeze şi alte neajunsuri. Cineva poate considera că „profeţia”, indiferent care a fost ea, trebuie că musai s-a împlinit, îndată ce nimeni nu s-a ridicat ca să o conteste. Erwin Kessler se face astfel vector involuntar care susţine din umbră, fie şi indirect, secta „Noul Ierusalim”)
Poate tocmai de aceea este atât de neputincioasă puterea cu care sapă de atâţia ani, încercând, cum a făcut exact acum un an, chiar în acest cotidi¬an, să-i compromită pe aceia care îl girează pe artistul Zidaru. Atunci a fost Mihai Oroveanu şi instituţia expoziţională pe care o conduce. Acum, "la aniversară", Sorin Dumitrescu îl atacă pe acela care s-a nimerit să-l crediteze, după un an, pe acelaşi artist. Şi nu din întâmplare, acela am fost eu, iar medicul legist care va constata decesul ori succesul meu nu poate fi altul decât pub¬licul. Până atunci nu prea are rost să ne îmbătăm cu apă prea rece – chiar şi dl. Sorin Dumitrescu va aştepta în continuare şi va citi cu „nerăbdare” articolele mele. Bună oară chiar pe acesta. Aşa merg lucrurile cu „viclenia raţiunii” critice.
Concluzie. Erwin Kessler, în încercarea disperată de a scăpa de discreditare, comite noi erori, inclusiv aceea de a trece la contraatac atunci când „nu mai are gloanţe”. El se autoconstrânge la mărturisiri, dintre care cea mai importantă este aceea că deşi n-a fost niciodată la Pucioasa, este convins printr-un al şaptelea simţ că nimic periculos nu poate veni din direcţia aceea. O altă recunoaştere semnificativă este aceea că în viaţa lui de zi cu zi, preocupările pentru dogme, învăţături şi practici religioase creştine îi sunt aproape străine.
Superficialitatea cu care s-a făcut avocatul diavolului îl obligă apoi să sară la beregata lui Sorin Dumitrescu şi să-l atace cu supoziţii sau cu acuze nesusţinute cu probe că, la urma urmei, şi Sorin Dumitrescu i-ar fi sprijinit cândva pe pucioşi în ereziile lor [ca şi când aceasta ar fi o scuză ca şi el să facă la fel acum]. Subestimând malignitatea ereziilor de orice fel, Erwin Kessler minimalizează impactul negativ al artei cu tendinţă prozelitistă, care face în paralel cu expunerea de statui şi de icoane [care au tematici sau abordări mai mult sau mai puţin canonice], lansări de cărţi, broşurele şi pliante de orientare pseudo-ortodoxă care nu au fost vreodată validate de Biserica oficială.
………………………
Estera
23 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.