218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu
Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995 la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt” de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.
Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze ne aparţin (– E.)
Neputinţele tânărului Kessler
Noul an a debutat printr-un eveniment deopotrivă neaşteptat şi dramatic: sinuciderea estetică a tânărului Kessler.
Titlul rubricii CeArtă din revista ,,22", reuşeşte într-un timp record să bage groaza în aproape toată suflarea artistică. Zvonul apariţiei unui neamţ exterminator, care părea să-şi fi propus ca ţel ciufulirea săptămânală a celor mai plăvane biografii artistice şi privirea chiorâşă a oricărei expoziţii mai răsărite, a scurtcircuitat imediat toropita şi nu mai puţin înfometată breaslă a sculptorilor. N-a fost necesar nici măcar răstimpul unui an de zile pentru ca tânărul Kessler să devină în ochii multora îndelung aşteptatul critic "mântuitor", un fel de neo-Parsifal băştinaş, apt să izbăvească comentariul plastic de lauda complezent-durdulie şi de tradiţionalul ton economiastic. Care a putut fi secretul acestei ascensiuni ameţitoare?
Nu încape îndoială că Erwin Kessler este binişor înzes¬trat cu darul gazetăriei. Argumentaţia adesea labilă, topica încă stângace şi, mai ales, folosirea neglijentă sau abuzivă a unor ter¬meni şi concepte, existente în articolele sale, n-au reuşit totuşi să covârşească talentul său specific - e drept, mai puţin frecvent - talentul de a pune în pagină tema aleasă. Altfel spus, tânărul critic ştia "să cadreze" un demers expoziţional sau, mai exact, simţea felul în care acesta putea fi extras util din vânzoleala manifestărilor circumstanţiale, pentru ca forma lui văzută, pub¬lică, să poată deveni materia unei prese incitante. Această însuşire naivă a determinat şi succesul articolelor sale. Acestea au respectat întotdeauna cu stricteţe două principii:
1. "Comentaţii" trebuie aleşi exclusiv din elita artelor frumoase şi, dacă se poate, mai cu seamă, din tagma celor cu notorietate consolidată;
2. Comentariul aplicat acestora trebuie să fie mai cu seamă contondent, dar pe alocuri şi niţel milostiv, pentru a bloca replica ocazională şi a sminti cât mai eficace impresia "comen¬taţilor".
După cum s-a putut lesne constata, lumea penibilei noas¬tre tranziţii adoră zgândărirea impudică a "intagibililor", şicanarea personalităţiilor consacrate. Perspicacităţii tânărului Kessler nu i-a scăpat această nenorocită dispoziţie colectivă căreia, în mod "creator", i-a adăugat un stereotip comportamen¬tal cules din lumea fotbalului. Unui fotbalist care nu reuşeşte să¬-l dribleze pe Maradonna, dar îşi doreşte cu orice preţ gloria fot¬balistică, nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i pună acestuia piedică; oricum analele fotbalului nu vor întârzia să-i consem¬neze în veac faultul scandalos. Ambiţiosul nostru critic şi-a însuşit rapid lecţia şi s-a apucat să cotonogească pe ruptelea tot ce i-a ieşit mai de soi în cale. De la "prologi", "catacombişti" etc., până la Nicodim sau Călin Dan, toată lumea a fost trasă "grijuliu" în ţeapă cu o fervoare sistematică şi numele unei baricade care şi-ar propune un ecarisaj estetic constând în darea în vileag a comportamentului provincial, a temelor răsuflate sau a formulărilor edulcorate prezente, chipurile, fie şi tumoral, în lucrarea artiştilor de seamă.
Împlinirea exigenţelor celui de-al doilea "principiu director" l-a determinat pe tânărul Kessler să adopte stilistic un fel de lehamite ciufută, menită să-i susţină vorbirea pe şleau, grimasa posacă, trântirea părelnicului său adevăr în obrazul beneficiarului - într-un cuvânt, abandonarea oricărei delicateţi verbale care să ţină cont de vârstă, experienţă sau prestigiul pro¬fesional al victimei. Pentru a pune surdină acestei strategii pub¬licistice, insolenţa exprimărilor a fost deghizată în francheţe, bădărănia machiată în chip de observaţie frustră, iar nepri¬ceperea livrată abil ca inapetenţă estetică. Câteva luni bune de campanie critică susţinută şi efectele n-au întârziat să se arate: tânărul Kessler aproape că reuşise să-şi instituţionalizeze bom¬băneala săptămânală. Articolele sale începuseră să fie aşteptate cu înfrigurare de inconştienţii care riscaseră vreo expoziţie per¬sonală sau de grup (s-ar putea bănui că în acest răstimp până şi retururile revistei defunctului GDS au scăzut simţitor).
Toate ar fi rămas bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât vociferările sale publicistice ne deveniseră şi nouă oarecum simpatice, dacă nefârtatul sau cine ştie ce daimon plebeu nu l-ar fi împins pe tânărul nostru să părăsească pentru o clipă, ah, ce clipă!, cârtirea metodică şi nitam-nisam, să se apuce să admire.
(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)
Atoateştiutor în ceea ce-i priveşte pe alţii, tânăruI Kessler nu şi¬-a cunoscut limitele propriilor putinţe. Facultatea de a admira ocupă palierul de sus - să zicem cel spiritual - al actualului critic. Nefiind nativă, această dispoziţie rară urmărea îndeaproape creşterea spirituală a insului. Criticului obişnuit, pentru a putea fi cât de cât respectat, nu-i sunt de trebuinţă decât niţel simţ al observaţiei, un intelect neastâmpărat şi oleacă de năduf social. În contrast, cel care admiră nu se poate lipsi de un sistem axio¬logic solid şi de o educaţie îndelungată a văzului, care să-i ofere accesul la profunzimile tainicului limbaj al artei. Doar admiraţia poate transforma-transfigura actul critic într-un act de dis¬cernământ şi abia exerciţiul acestuia din urmă risipeşte poluarea pe care o provoacă mediului cultural judecata critică năbădăioasă. Atâta doar că actul de a admira reprezintă o boierie a inimii, mai greu accesibilă, boieria inimii culte. Că este aşa şi nu altfel îl probează faptul că până şi starostele detractării moderne (a se citi criticii) a Apostolului Neamurilor, atunci când s-a hotărât şi dânsul să admire, nu s-a năpustit să laude în neştire, ci a purces smerit prin prudente "exercices d'admiration".
(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)
Din păcate, neputinţa (neştiinţa) de a admira a tânărului Kessler n-a devenit putere (ca să-i parafrazez o emblemă recen¬tă)! Spre stupoarea noastră, recent, biografia sa s-a poticnit toc¬mai în adularea locvacităţii neo-eshatologice a cuplului Zidaru şi a bizareriilor pseudo-iconice zămislite de acesta.
(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)
Delirul ver¬bal al acestei perechi de pomină şi imaginea tautologică care-i însoţeşte i-au fulgerat nefast luciditatea imberbă. Aşadar, iată-l pe temutul comentator al ,,22"-lui beat de admiraţie, băgând capul cuminţel sub patrafirul maglaviteanului sacerdot al Pucioasei.
(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)
Din articolul "Despre ţară, artă şi credinţă" (,,22" din 11/17 ian '95) cităm câteva din neocontemplaţiile "fratelui" Kessler: expoziţia intitulată emfatic "Curăţirea României" ¬- alminteri model audiovisual de pisălogeală sectantă - i se pare criticului că "propune literalmente un katharsis".
(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)
Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe şi câteva bronzuri (care amintesc dureros) de momentul teafăr al sculptorului Marian Zidaru i se par proaspătului emul că re-investesc sim¬bolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă.
(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)
Potrivit troparelor lui Erwin Melodul, Fericitul Marian "este unul din puţinii români care au reuşit în decursul acestor ani să-¬şi ducă la bun sfârşit proiectele", "oferă o paradigmă estetică cât şi una existenţială şi morală totodată", "înfăţişează nu numai o artă care tinde la perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman, care să fie ascetic, tinde la perfecţiune", "se situează la frontierele ideologiilor ca un «contrabandist al spiritului»", "este singurul artist complet pe care-l posedă cultura română", "este îmbibat de un optimism mesianic" şi, condacul stupefiant - "face parte din categoria «fericiţilor»" care în raport cu "real¬itatea imediată a declinului cotidian", dispune de "un orizont apropiat al beatitudinii profetizante" ş.a.m.d ... Dacă la cele de sus adăugăm şi sforţările tânărului critic „hagiograf” de a chi¬ureta opera Fericitului Marian de elucubraţiile mileraniste şi de retorica compilată a "profeţiilor" sale putem înţelege avatarurile pe care le provoacă actului critic lipsa de criterii şi surescitarea egolatră.
(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)
Acest tip de admiraţie sinucigaşă a făcut ca biografia estetică a tânărului Kessler să calce pe urmele nefericitului des¬tin al omologului său Werther. După o rafală de gafe este imatur ca cineva să mai spere că vreun profesionist sau vreun iubitor de artă cu mintea teafără vor mai pleca urechea şi îi vor mai lua în serios aprecierile critice oricât de perfecţionată şi de inspirată ar deveni redactarea acestora (şi în ciuda oricărui sufragiu circum¬stanţial). Promiţătoare până de curând, vorbăria - discurs a lui Erwin Kessker are în prezent toate şansele de a fi înghiţită trep¬tat de ambianţa gregară care a odrăslit-o.
Şi, totuşi, pentru ca tânărul nostru să nu deznădăjduiască cumva, este bine să ştie că mai grozavă decât sinuciderea estet¬ică este sinuciderea morală şi mai cumplită decât aceasta este cea spirituală. Să nu fie! În rest... Păcat!
Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.
………………………
Estera
20 mai 2010
………………………
Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze ne aparţin (– E.)
Neputinţele tânărului Kessler
Noul an a debutat printr-un eveniment deopotrivă neaşteptat şi dramatic: sinuciderea estetică a tânărului Kessler.
Titlul rubricii CeArtă din revista ,,22", reuşeşte într-un timp record să bage groaza în aproape toată suflarea artistică. Zvonul apariţiei unui neamţ exterminator, care părea să-şi fi propus ca ţel ciufulirea săptămânală a celor mai plăvane biografii artistice şi privirea chiorâşă a oricărei expoziţii mai răsărite, a scurtcircuitat imediat toropita şi nu mai puţin înfometată breaslă a sculptorilor. N-a fost necesar nici măcar răstimpul unui an de zile pentru ca tânărul Kessler să devină în ochii multora îndelung aşteptatul critic "mântuitor", un fel de neo-Parsifal băştinaş, apt să izbăvească comentariul plastic de lauda complezent-durdulie şi de tradiţionalul ton economiastic. Care a putut fi secretul acestei ascensiuni ameţitoare?
Nu încape îndoială că Erwin Kessler este binişor înzes¬trat cu darul gazetăriei. Argumentaţia adesea labilă, topica încă stângace şi, mai ales, folosirea neglijentă sau abuzivă a unor ter¬meni şi concepte, existente în articolele sale, n-au reuşit totuşi să covârşească talentul său specific - e drept, mai puţin frecvent - talentul de a pune în pagină tema aleasă. Altfel spus, tânărul critic ştia "să cadreze" un demers expoziţional sau, mai exact, simţea felul în care acesta putea fi extras util din vânzoleala manifestărilor circumstanţiale, pentru ca forma lui văzută, pub¬lică, să poată deveni materia unei prese incitante. Această însuşire naivă a determinat şi succesul articolelor sale. Acestea au respectat întotdeauna cu stricteţe două principii:
1. "Comentaţii" trebuie aleşi exclusiv din elita artelor frumoase şi, dacă se poate, mai cu seamă, din tagma celor cu notorietate consolidată;
2. Comentariul aplicat acestora trebuie să fie mai cu seamă contondent, dar pe alocuri şi niţel milostiv, pentru a bloca replica ocazională şi a sminti cât mai eficace impresia "comen¬taţilor".
După cum s-a putut lesne constata, lumea penibilei noas¬tre tranziţii adoră zgândărirea impudică a "intagibililor", şicanarea personalităţiilor consacrate. Perspicacităţii tânărului Kessler nu i-a scăpat această nenorocită dispoziţie colectivă căreia, în mod "creator", i-a adăugat un stereotip comportamen¬tal cules din lumea fotbalului. Unui fotbalist care nu reuşeşte să¬-l dribleze pe Maradonna, dar îşi doreşte cu orice preţ gloria fot¬balistică, nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i pună acestuia piedică; oricum analele fotbalului nu vor întârzia să-i consem¬neze în veac faultul scandalos. Ambiţiosul nostru critic şi-a însuşit rapid lecţia şi s-a apucat să cotonogească pe ruptelea tot ce i-a ieşit mai de soi în cale. De la "prologi", "catacombişti" etc., până la Nicodim sau Călin Dan, toată lumea a fost trasă "grijuliu" în ţeapă cu o fervoare sistematică şi numele unei baricade care şi-ar propune un ecarisaj estetic constând în darea în vileag a comportamentului provincial, a temelor răsuflate sau a formulărilor edulcorate prezente, chipurile, fie şi tumoral, în lucrarea artiştilor de seamă.
Împlinirea exigenţelor celui de-al doilea "principiu director" l-a determinat pe tânărul Kessler să adopte stilistic un fel de lehamite ciufută, menită să-i susţină vorbirea pe şleau, grimasa posacă, trântirea părelnicului său adevăr în obrazul beneficiarului - într-un cuvânt, abandonarea oricărei delicateţi verbale care să ţină cont de vârstă, experienţă sau prestigiul pro¬fesional al victimei. Pentru a pune surdină acestei strategii pub¬licistice, insolenţa exprimărilor a fost deghizată în francheţe, bădărănia machiată în chip de observaţie frustră, iar nepri¬ceperea livrată abil ca inapetenţă estetică. Câteva luni bune de campanie critică susţinută şi efectele n-au întârziat să se arate: tânărul Kessler aproape că reuşise să-şi instituţionalizeze bom¬băneala săptămânală. Articolele sale începuseră să fie aşteptate cu înfrigurare de inconştienţii care riscaseră vreo expoziţie per¬sonală sau de grup (s-ar putea bănui că în acest răstimp până şi retururile revistei defunctului GDS au scăzut simţitor).
Toate ar fi rămas bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât vociferările sale publicistice ne deveniseră şi nouă oarecum simpatice, dacă nefârtatul sau cine ştie ce daimon plebeu nu l-ar fi împins pe tânărul nostru să părăsească pentru o clipă, ah, ce clipă!, cârtirea metodică şi nitam-nisam, să se apuce să admire.
(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)
Atoateştiutor în ceea ce-i priveşte pe alţii, tânăruI Kessler nu şi¬-a cunoscut limitele propriilor putinţe. Facultatea de a admira ocupă palierul de sus - să zicem cel spiritual - al actualului critic. Nefiind nativă, această dispoziţie rară urmărea îndeaproape creşterea spirituală a insului. Criticului obişnuit, pentru a putea fi cât de cât respectat, nu-i sunt de trebuinţă decât niţel simţ al observaţiei, un intelect neastâmpărat şi oleacă de năduf social. În contrast, cel care admiră nu se poate lipsi de un sistem axio¬logic solid şi de o educaţie îndelungată a văzului, care să-i ofere accesul la profunzimile tainicului limbaj al artei. Doar admiraţia poate transforma-transfigura actul critic într-un act de dis¬cernământ şi abia exerciţiul acestuia din urmă risipeşte poluarea pe care o provoacă mediului cultural judecata critică năbădăioasă. Atâta doar că actul de a admira reprezintă o boierie a inimii, mai greu accesibilă, boieria inimii culte. Că este aşa şi nu altfel îl probează faptul că până şi starostele detractării moderne (a se citi criticii) a Apostolului Neamurilor, atunci când s-a hotărât şi dânsul să admire, nu s-a năpustit să laude în neştire, ci a purces smerit prin prudente "exercices d'admiration".
(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)
Din păcate, neputinţa (neştiinţa) de a admira a tânărului Kessler n-a devenit putere (ca să-i parafrazez o emblemă recen¬tă)! Spre stupoarea noastră, recent, biografia sa s-a poticnit toc¬mai în adularea locvacităţii neo-eshatologice a cuplului Zidaru şi a bizareriilor pseudo-iconice zămislite de acesta.
(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)
Delirul ver¬bal al acestei perechi de pomină şi imaginea tautologică care-i însoţeşte i-au fulgerat nefast luciditatea imberbă. Aşadar, iată-l pe temutul comentator al ,,22"-lui beat de admiraţie, băgând capul cuminţel sub patrafirul maglaviteanului sacerdot al Pucioasei.
(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)
Din articolul "Despre ţară, artă şi credinţă" (,,22" din 11/17 ian '95) cităm câteva din neocontemplaţiile "fratelui" Kessler: expoziţia intitulată emfatic "Curăţirea României" ¬- alminteri model audiovisual de pisălogeală sectantă - i se pare criticului că "propune literalmente un katharsis".
(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)
Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe şi câteva bronzuri (care amintesc dureros) de momentul teafăr al sculptorului Marian Zidaru i se par proaspătului emul că re-investesc sim¬bolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă.
(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)
Potrivit troparelor lui Erwin Melodul, Fericitul Marian "este unul din puţinii români care au reuşit în decursul acestor ani să-¬şi ducă la bun sfârşit proiectele", "oferă o paradigmă estetică cât şi una existenţială şi morală totodată", "înfăţişează nu numai o artă care tinde la perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman, care să fie ascetic, tinde la perfecţiune", "se situează la frontierele ideologiilor ca un «contrabandist al spiritului»", "este singurul artist complet pe care-l posedă cultura română", "este îmbibat de un optimism mesianic" şi, condacul stupefiant - "face parte din categoria «fericiţilor»" care în raport cu "real¬itatea imediată a declinului cotidian", dispune de "un orizont apropiat al beatitudinii profetizante" ş.a.m.d ... Dacă la cele de sus adăugăm şi sforţările tânărului critic „hagiograf” de a chi¬ureta opera Fericitului Marian de elucubraţiile mileraniste şi de retorica compilată a "profeţiilor" sale putem înţelege avatarurile pe care le provoacă actului critic lipsa de criterii şi surescitarea egolatră.
(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)
Acest tip de admiraţie sinucigaşă a făcut ca biografia estetică a tânărului Kessler să calce pe urmele nefericitului des¬tin al omologului său Werther. După o rafală de gafe este imatur ca cineva să mai spere că vreun profesionist sau vreun iubitor de artă cu mintea teafără vor mai pleca urechea şi îi vor mai lua în serios aprecierile critice oricât de perfecţionată şi de inspirată ar deveni redactarea acestora (şi în ciuda oricărui sufragiu circum¬stanţial). Promiţătoare până de curând, vorbăria - discurs a lui Erwin Kessker are în prezent toate şansele de a fi înghiţită trep¬tat de ambianţa gregară care a odrăslit-o.
Şi, totuşi, pentru ca tânărul nostru să nu deznădăjduiască cumva, este bine să ştie că mai grozavă decât sinuciderea estet¬ică este sinuciderea morală şi mai cumplită decât aceasta este cea spirituală. Să nu fie! În rest... Păcat!
Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.
………………………
Estera
20 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.