217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler
Preambul. Criticul de artă Erwin Kessler şi-a exprimat opiniile sale despre Expoziţia "CURĂŢIREA ROMÂNIEI", girată de „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim” şi deschisă la Galeriile „Calderon” din Strada Batiştei, Bucureşti, în perioada 20 decembrie 1994 - 16 ianuarie 1995 (avându-i ca protagonişti pe artiştii Victoria şi Marian Zidaru) într-un articol intitulat Despre artă, ţară şi credinţă, care a fost publicat în Revista „22” din 11-17 ianuarie 1995.
Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze ne aparţin – E.)
Despre artă, ţară şi credinţă
Nu întâmplător, deja obligatoria expoziţie anuală Marian Zidaru, intitulată de această dată "Curăţirea României", a fost deschisă pe 20 decembrie la galeria "Calderon", locul în care "majoritarii" politicii actuale îşi lustruiesc cultura vizuală; vocaţia profetică bine cunoscută a artistului l-a îndemnat să pătrundă, pragmatic, în chiar "bârlogul ursului".
(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa. Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Rezultatul estetic şi ideologic al acestei încercări este greu de apreciat acum. Mai interesantă este coerenţa şi perseverenţa lui Zidaru, unul din puţinii români care au reuşit, în decursul acestor ani, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, într-o cadenţă de metronom – el face parte din categoria „fericiţilor”, întrucât şi ceea ce i se opune este inclus în proiectul său profetic-estetic. Îmbibat de un optimism de esenţă mesianică. Tocmai acest optimism este şocant la Zidaru, în situaţia de marasm cultural, moral şi eco¬nomic prin care trece România la ora actuală.
(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)
Este o ruptură aproape scandaloasă între orizontul apropiat al beatitudinii pro¬fetizate de către Zidaru şi realitatea imediată a declinului cotid¬ian. Cineva ar putea să înfăţişeze această nepotrivire drept dova¬da cea mai clară a caracterului utopic al întreprinderii sale. Ai putea spune că Zidaru vede totul încadrat într-o tramă inteligi¬bilă, ascendentă, întrucât opera sa urmează un traseu ascendent, inteligibil.
(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro¬fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)
Că, prin urmare, el confundă proiectul său individual cu mersul întregii societăţi. Însă această "nepermisă confuzie" o comit zeci şi zeci de oameni politici ori afacerişti care încurcă, de atâţia ani, iţele politicii şi economiei româneşti. Şi poate nici unul dintre aceştia nu are în spate, precum Marian Zidaru, o operă.
(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)
De aceea trebuie operată o disociere între utopia ideo¬logică a artistului şi realitatea, consistenţa estetică a lucrărilor sale. Sigur că prima este înscrisă în cea din urmă, dar ea este infuzată într-un corp, nu într-un discurs. Iar acest corp, sculp¬turile, picturile, instalaţiile şi acţiunile lui Marian Zidaru, spre deosebire de discursurile utopice, au un public tot mai larg. Noile sale tendinţe relevate de această "Curăţire a României" (care propune literalmente un katharsis) arată însă că există un pericol, acela ca arta sa să aibă ca gen proxim exaltarea naţion¬ală comună, românismul bombastic.
(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)
Dar între ceea ce face Zidaru şi retorica naţionalistă există o diferenţă specifică întru totul semnificativă: la Zidaru lipseşte tocmai raţiunea de a fi a naţionalismului, anume opoziţia faţă de o ameninţare exte¬rioară, fie ea chiar imaginară; lipseşte acea retorică defensivă de care se abuzează şi care maschează extremismul real. Dimpotrivă, arta şi profeţia lui Zidaru sunt intransigente şi ofen¬sive chiar în raport cu conaţionalii săi. Este deci la antipodul naţionalismului. Pentru el, România este predestinată nu unui complot universal, obscur şi perfid, ci unei măreţii iminente, deşi dificil de atins, întrucât presupune nici mai mult nici mai puţin decât perfecţiunea tuturor. Tocmai de aceea, Zidaru con¬tinuă să constituie unul dintre cazurile de "paradox ideologic" irezolvabil; deşi vocaţia sa mesianică şi arta care o poartă sunt înrădăcinate în simbolismul şi concepţia religioasă ortodoxă, cu accente vernaculare inconfundabile, el nu este însuşit de către cercurile Opoziţiei datorită excentricităţii sale profetice, catalo¬gată, de la un moment dat, drept erezie.
(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)
În plus, deschiderea sa completă şi nediscriminatorie faţă de întreaga societate românească, predestinată în mod egal mântuirii, nu se potriveşte cu intransigenţa justificată a celor ce au supravieţuit încercării de a fi exterminaţi timp de mai mult de 40 de ani, chiar de către concetăţenii lor. Pe de altă parte, Zidaru nu poate fi acceptat de către spectrul politic naţionalist întrucât insistenţa sa asupra ele¬mentului religios şi, în consonanţă cu acesta, opţiunea sa mani¬festă pentru unica formă de guvernământ care se poate revendi¬ca dintr-un "drept divin", anume monarhia, provoacă refuzul net al ideologilor românismului aseptic, românismul fără monarh ceresc şi fără monarh pământesc. Marian Zidaru, îndeosebi prin această expoziţie, se situează undeva la fron¬tierele ideologiilor, ca un "contrabandist al spiritului", făcând să circule dintr-o parte în alta bunuri interzise: într-o tabără aduce îngăduinţa şi puterea de a absolvi răul, iar în cealaltă aduce îndemnul, chiar obligaţia la penitenţă şi nevoia de a înţelege comandamentele spirituale.
(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)
„Recipientele” în care Marian Zidaru transportă aceste bunuri interzise sunt lucrările sale de artă. Tocmai prin ele se face de ne-evitat. Profeţia sa poate fi ignorată, opţiunea sa politică (de fapt istorică şi "legitimistă") poate fi eludată. Dar opera sa nu poate fi trecută cu vederea, pentru că la ora actuală Marian Zidaru este singurul artist com¬plet pe care îl posedă cultura română, un artist cu o bună cotă internaţională, având un program estetic propriu, extrem de elaborat şi consistent, capabil să convingă, în modul cel mai simplu şi direct, atât un ţăran, cât şi un intelectual rafinat, auto¬hton ori străin.
(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)
Marian Zidaru contrazice cele două imagini standardizate ale artistului – artistul funcţionar şi artistul damnat – ¬adică artistul care îşi transformă vocaţia într-o meserie ca ori¬care alta şi atelierul într-un birou ca oricare altul, dar şi modelul opus, al artistului dipsoman şi afemeiat, veşnic fără bani. El oferă, lucru rar de la modernism încoace, atât o paradigmă estet¬ică, cât şi una existenţială şi morală totodată. Specificul spiritu¬alist al operei sale, care îi conferă acest caracter paradigmatic dual, nu este o ciudăţenie în secolul XX. Este arhicunoscută legătura profundă dintre opera lui Kandiski ori Mondrian şi con¬cepţia teozofică. Dar Zidaru nu recurge la subterfugiul unei teo¬zofii eclectice, ce marchează în fapt evaporarea credinţei creştine. El re-învesteşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă. Zidaru nu este un intelectualist, un scep¬tic, deşi arta sa este "iniţiatică" şi "conceptualistă". Dar concep¬tul acestei iniţieri rezidă în cea mai accesibilă şi universală sursă – Biblia.
(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)
Este adevărat că în cultura contemporană imaginea artis¬tului geniu este considerată drept inactuală, depăşită. Dar poate că aceasta nu presupune o înţelegere mai profundă a actului artistic şi nici un simţ al ridicolului mai dezvoltat, ci o adâncire a scepticismului şi a susceptibilităţii reciproce şi o slăbire a coeziunii interne a personalităţii creatoare. Eludând toate peri¬colele estetice şi sociale inerente ale unei ipostaze paradigmat¬ice, "geniale", Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde către perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune. De fapt, ne-am minţi singuri dacă nu am recunoaşte că artiştii care au marcat Într-ade¬văr cultura majoră au avut şi au marşat pe conştiinţa expo¬nenţialităţii lor existenţiale. Poate că în această credinţă nu se ascunde o imensă mândrie, ci o imensă inocenţă.
(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)
De multe ori, raţiunile suspiciunilor noastre faţă de asemenea "exagerări" rezidă tocmai în noi înşine, în propensiunile nemărturisite ce ne fac să fim bănuitori până la orbire faţă de ceilalţi. Mai ales faţă de aceia care întârzie să realizeze că a avea prea mult talent nu e de „bon ton”.
Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.
………………………
Estera
20 mai 2010
………………………
Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze ne aparţin – E.)
Despre artă, ţară şi credinţă
Nu întâmplător, deja obligatoria expoziţie anuală Marian Zidaru, intitulată de această dată "Curăţirea României", a fost deschisă pe 20 decembrie la galeria "Calderon", locul în care "majoritarii" politicii actuale îşi lustruiesc cultura vizuală; vocaţia profetică bine cunoscută a artistului l-a îndemnat să pătrundă, pragmatic, în chiar "bârlogul ursului".
(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa. Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Rezultatul estetic şi ideologic al acestei încercări este greu de apreciat acum. Mai interesantă este coerenţa şi perseverenţa lui Zidaru, unul din puţinii români care au reuşit, în decursul acestor ani, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, într-o cadenţă de metronom – el face parte din categoria „fericiţilor”, întrucât şi ceea ce i se opune este inclus în proiectul său profetic-estetic. Îmbibat de un optimism de esenţă mesianică. Tocmai acest optimism este şocant la Zidaru, în situaţia de marasm cultural, moral şi eco¬nomic prin care trece România la ora actuală.
(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)
Este o ruptură aproape scandaloasă între orizontul apropiat al beatitudinii pro¬fetizate de către Zidaru şi realitatea imediată a declinului cotid¬ian. Cineva ar putea să înfăţişeze această nepotrivire drept dova¬da cea mai clară a caracterului utopic al întreprinderii sale. Ai putea spune că Zidaru vede totul încadrat într-o tramă inteligi¬bilă, ascendentă, întrucât opera sa urmează un traseu ascendent, inteligibil.
(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro¬fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)
Că, prin urmare, el confundă proiectul său individual cu mersul întregii societăţi. Însă această "nepermisă confuzie" o comit zeci şi zeci de oameni politici ori afacerişti care încurcă, de atâţia ani, iţele politicii şi economiei româneşti. Şi poate nici unul dintre aceştia nu are în spate, precum Marian Zidaru, o operă.
(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)
De aceea trebuie operată o disociere între utopia ideo¬logică a artistului şi realitatea, consistenţa estetică a lucrărilor sale. Sigur că prima este înscrisă în cea din urmă, dar ea este infuzată într-un corp, nu într-un discurs. Iar acest corp, sculp¬turile, picturile, instalaţiile şi acţiunile lui Marian Zidaru, spre deosebire de discursurile utopice, au un public tot mai larg. Noile sale tendinţe relevate de această "Curăţire a României" (care propune literalmente un katharsis) arată însă că există un pericol, acela ca arta sa să aibă ca gen proxim exaltarea naţion¬ală comună, românismul bombastic.
(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)
Dar între ceea ce face Zidaru şi retorica naţionalistă există o diferenţă specifică întru totul semnificativă: la Zidaru lipseşte tocmai raţiunea de a fi a naţionalismului, anume opoziţia faţă de o ameninţare exte¬rioară, fie ea chiar imaginară; lipseşte acea retorică defensivă de care se abuzează şi care maschează extremismul real. Dimpotrivă, arta şi profeţia lui Zidaru sunt intransigente şi ofen¬sive chiar în raport cu conaţionalii săi. Este deci la antipodul naţionalismului. Pentru el, România este predestinată nu unui complot universal, obscur şi perfid, ci unei măreţii iminente, deşi dificil de atins, întrucât presupune nici mai mult nici mai puţin decât perfecţiunea tuturor. Tocmai de aceea, Zidaru con¬tinuă să constituie unul dintre cazurile de "paradox ideologic" irezolvabil; deşi vocaţia sa mesianică şi arta care o poartă sunt înrădăcinate în simbolismul şi concepţia religioasă ortodoxă, cu accente vernaculare inconfundabile, el nu este însuşit de către cercurile Opoziţiei datorită excentricităţii sale profetice, catalo¬gată, de la un moment dat, drept erezie.
(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)
În plus, deschiderea sa completă şi nediscriminatorie faţă de întreaga societate românească, predestinată în mod egal mântuirii, nu se potriveşte cu intransigenţa justificată a celor ce au supravieţuit încercării de a fi exterminaţi timp de mai mult de 40 de ani, chiar de către concetăţenii lor. Pe de altă parte, Zidaru nu poate fi acceptat de către spectrul politic naţionalist întrucât insistenţa sa asupra ele¬mentului religios şi, în consonanţă cu acesta, opţiunea sa mani¬festă pentru unica formă de guvernământ care se poate revendi¬ca dintr-un "drept divin", anume monarhia, provoacă refuzul net al ideologilor românismului aseptic, românismul fără monarh ceresc şi fără monarh pământesc. Marian Zidaru, îndeosebi prin această expoziţie, se situează undeva la fron¬tierele ideologiilor, ca un "contrabandist al spiritului", făcând să circule dintr-o parte în alta bunuri interzise: într-o tabără aduce îngăduinţa şi puterea de a absolvi răul, iar în cealaltă aduce îndemnul, chiar obligaţia la penitenţă şi nevoia de a înţelege comandamentele spirituale.
(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)
„Recipientele” în care Marian Zidaru transportă aceste bunuri interzise sunt lucrările sale de artă. Tocmai prin ele se face de ne-evitat. Profeţia sa poate fi ignorată, opţiunea sa politică (de fapt istorică şi "legitimistă") poate fi eludată. Dar opera sa nu poate fi trecută cu vederea, pentru că la ora actuală Marian Zidaru este singurul artist com¬plet pe care îl posedă cultura română, un artist cu o bună cotă internaţională, având un program estetic propriu, extrem de elaborat şi consistent, capabil să convingă, în modul cel mai simplu şi direct, atât un ţăran, cât şi un intelectual rafinat, auto¬hton ori străin.
(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)
Marian Zidaru contrazice cele două imagini standardizate ale artistului – artistul funcţionar şi artistul damnat – ¬adică artistul care îşi transformă vocaţia într-o meserie ca ori¬care alta şi atelierul într-un birou ca oricare altul, dar şi modelul opus, al artistului dipsoman şi afemeiat, veşnic fără bani. El oferă, lucru rar de la modernism încoace, atât o paradigmă estet¬ică, cât şi una existenţială şi morală totodată. Specificul spiritu¬alist al operei sale, care îi conferă acest caracter paradigmatic dual, nu este o ciudăţenie în secolul XX. Este arhicunoscută legătura profundă dintre opera lui Kandiski ori Mondrian şi con¬cepţia teozofică. Dar Zidaru nu recurge la subterfugiul unei teo¬zofii eclectice, ce marchează în fapt evaporarea credinţei creştine. El re-învesteşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă. Zidaru nu este un intelectualist, un scep¬tic, deşi arta sa este "iniţiatică" şi "conceptualistă". Dar concep¬tul acestei iniţieri rezidă în cea mai accesibilă şi universală sursă – Biblia.
(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)
Este adevărat că în cultura contemporană imaginea artis¬tului geniu este considerată drept inactuală, depăşită. Dar poate că aceasta nu presupune o înţelegere mai profundă a actului artistic şi nici un simţ al ridicolului mai dezvoltat, ci o adâncire a scepticismului şi a susceptibilităţii reciproce şi o slăbire a coeziunii interne a personalităţii creatoare. Eludând toate peri¬colele estetice şi sociale inerente ale unei ipostaze paradigmat¬ice, "geniale", Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde către perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune. De fapt, ne-am minţi singuri dacă nu am recunoaşte că artiştii care au marcat Într-ade¬văr cultura majoră au avut şi au marşat pe conştiinţa expo¬nenţialităţii lor existenţiale. Poate că în această credinţă nu se ascunde o imensă mândrie, ci o imensă inocenţă.
(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)
De multe ori, raţiunile suspiciunilor noastre faţă de asemenea "exagerări" rezidă tocmai în noi înşine, în propensiunile nemărturisite ce ne fac să fim bănuitori până la orbire faţă de ceilalţi. Mai ales faţă de aceia care întârzie să realizeze că a avea prea mult talent nu e de „bon ton”.
Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.
………………………
Estera
20 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.