213. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de părintele Constantin Galeriu
“ Lucrurile sunt într-un anumit fel similare cu cele de la Vladimireşti.
Problema capitală e să analizăm mai mult şi să vedem ce atitudine să luăm, ca nu cumva să producem tulburare şi mai mare în popor.
Cum văd eu, personal, lucrurile?
În Sfânta Scriptură orice descoperire dumnezeiască nu se face subiectiv, numai într-un loc. Spune Scriptura că “în gura a două-trei mărturii stă adevărul. Exemplu: Domnul se descoperă lui Saul pe drumul Damascului dar şi lui Anania în Damasc; Sfântului Petru la Iope dar şi lui Corneliu sutaşul; Maicii Domnului însăşi i-a zis: “Şi iată şi rudenia ta Elisabeta a zămislit şi ea fiu... şi aceasta este a şasea lună... şi în acele zile sculându-se Maria s-a dus în grabă la ea”, ne spune Evanghelia. S-a dus, deci, imediat pentru confirmare. Toate descoperirile dumnezeieşti numai aşa pot fi confirmate, prin două-trei mărturii şi prin semne vizibile”.
Comentariu: Observaţia de fond a părintelui Galeriu este pertinentă întrucât, în acel an în care făcea această declaraţie (1992), el ştia bine că singura “dovadă” că cele pretinse de pucioşi sunt adevărate era “mărturia” celor care declară că “aud Cuvântul Domnului”, dar nimeni din exterior nu le-a confirmat vreodată spusele, în calitate de martori oculari. Ulterior, s-a dovedit că însăşi afirmaţia pucioşilor că “14 aleşi aud simultan Cuvântul” era o minciună, menită să sporească în credibilitate declaraţiile oficiale ale liderilor pucioşi, iar singura care a mai rămas în prezent cu pretenţia că “aude Cuvântul” este Mihaela Tărcuţă, cea care îl şi scoate la lumină, după ce, mai mult ca sigur, îl fabrică pe ascuns. Iar dacă nu-l fabrică, nici ea nu ştie de la ce duh îl primeşte, deşi pretinde cu tupeu că “e de la Duhul Sfânt”. Căci Mihaela a fost auzită de mai multe ori când, în cercuri restrânse, formula o aceeaşi întrebare care îi descumpănea adânc pe cei care o ascultau: “Oare, acest Cuvânt o fi de la dracul, sau de la Dumnezeu?”
Ceea ce pare interesant este că la pucioşi există mărturii din interior care confirmă că “fenomenul” este o farsă! Pucioşii pretind că Verginica era “a şasea trâmbiţă apocaliptică”, în timp ce “a patra” şi “a cincea trâmbiţă” ar fi fost (după spusele lor) preotul Ioan Iovan şi maica Vasilica(Veronica) Gurău de la Vladimireşti. Or, Ioan şi Veronica au contestat-o vehement pe Verginica! Pucioşii, ca să salveze aparenţele, au pretins mai târziu că aceştia doi au contestat-o “din invidie” şi “pentru că o urau”:
“... Am venit la tine, nu cu trupul, ci cu Duhul. Dacă eram cu trupul, cel mai credincios al Meu M-ar fi răstignit. Spun de Ioan şi de Veronica de la Vladimireşti, care o urăsc pe Verginica. Averea lor e în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este pentru încăpăţânarea poporului de la Vladimireşti. Li s-a luat acest dar pentru că nu au fost vrednici.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-12-1975)
Admiţând că aşa este, adică cei doi erau invidioşi şi o urau pe Verginica, dăm de altă dandana: sentimentul de ură îi descalifică pe cei doi chiar din demnitatea de creştini, darămite din cea de “trâmbiţe ale lui Dumnezeu”. În acest caz, teoria celor “şapte trâmbiţe”, apărute aproape simultan pe meleagurile româneşti în secolul XX, cade şi ea în ridicol, fiind dovedită a fi o minciună frumoasă, dar... totuşi... o minciună.
………………………
Estera
15 mai 2010
………………………
Problema capitală e să analizăm mai mult şi să vedem ce atitudine să luăm, ca nu cumva să producem tulburare şi mai mare în popor.
Cum văd eu, personal, lucrurile?
În Sfânta Scriptură orice descoperire dumnezeiască nu se face subiectiv, numai într-un loc. Spune Scriptura că “în gura a două-trei mărturii stă adevărul. Exemplu: Domnul se descoperă lui Saul pe drumul Damascului dar şi lui Anania în Damasc; Sfântului Petru la Iope dar şi lui Corneliu sutaşul; Maicii Domnului însăşi i-a zis: “Şi iată şi rudenia ta Elisabeta a zămislit şi ea fiu... şi aceasta este a şasea lună... şi în acele zile sculându-se Maria s-a dus în grabă la ea”, ne spune Evanghelia. S-a dus, deci, imediat pentru confirmare. Toate descoperirile dumnezeieşti numai aşa pot fi confirmate, prin două-trei mărturii şi prin semne vizibile”.
Comentariu: Observaţia de fond a părintelui Galeriu este pertinentă întrucât, în acel an în care făcea această declaraţie (1992), el ştia bine că singura “dovadă” că cele pretinse de pucioşi sunt adevărate era “mărturia” celor care declară că “aud Cuvântul Domnului”, dar nimeni din exterior nu le-a confirmat vreodată spusele, în calitate de martori oculari. Ulterior, s-a dovedit că însăşi afirmaţia pucioşilor că “14 aleşi aud simultan Cuvântul” era o minciună, menită să sporească în credibilitate declaraţiile oficiale ale liderilor pucioşi, iar singura care a mai rămas în prezent cu pretenţia că “aude Cuvântul” este Mihaela Tărcuţă, cea care îl şi scoate la lumină, după ce, mai mult ca sigur, îl fabrică pe ascuns. Iar dacă nu-l fabrică, nici ea nu ştie de la ce duh îl primeşte, deşi pretinde cu tupeu că “e de la Duhul Sfânt”. Căci Mihaela a fost auzită de mai multe ori când, în cercuri restrânse, formula o aceeaşi întrebare care îi descumpănea adânc pe cei care o ascultau: “Oare, acest Cuvânt o fi de la dracul, sau de la Dumnezeu?”
Ceea ce pare interesant este că la pucioşi există mărturii din interior care confirmă că “fenomenul” este o farsă! Pucioşii pretind că Verginica era “a şasea trâmbiţă apocaliptică”, în timp ce “a patra” şi “a cincea trâmbiţă” ar fi fost (după spusele lor) preotul Ioan Iovan şi maica Vasilica(Veronica) Gurău de la Vladimireşti. Or, Ioan şi Veronica au contestat-o vehement pe Verginica! Pucioşii, ca să salveze aparenţele, au pretins mai târziu că aceştia doi au contestat-o “din invidie” şi “pentru că o urau”:
“... Am venit la tine, nu cu trupul, ci cu Duhul. Dacă eram cu trupul, cel mai credincios al Meu M-ar fi răstignit. Spun de Ioan şi de Veronica de la Vladimireşti, care o urăsc pe Verginica. Averea lor e în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este pentru încăpăţânarea poporului de la Vladimireşti. Li s-a luat acest dar pentru că nu au fost vrednici.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-12-1975)
Admiţând că aşa este, adică cei doi erau invidioşi şi o urau pe Verginica, dăm de altă dandana: sentimentul de ură îi descalifică pe cei doi chiar din demnitatea de creştini, darămite din cea de “trâmbiţe ale lui Dumnezeu”. În acest caz, teoria celor “şapte trâmbiţe”, apărute aproape simultan pe meleagurile româneşti în secolul XX, cade şi ea în ridicol, fiind dovedită a fi o minciună frumoasă, dar... totuşi... o minciună.
………………………
Estera
15 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.