210. Prea Sfinţitul Episcop IRINEU BISTRIŢEANUL se desolidarizează de fenomenul religios de la Pucioasa
În legătură cu fenomenul religios de la Pucioasa, înregistrăm ca moment deosebit de important aducerea la cunoştinţa opiniei publice a mărturisirii scrise a Prea Sfinţitului Irineu Bistriţeanul, prin care acesta se desolidarizează de fenomenul mai sus amintit. Dată fiind importanţa acestei atitudini, reproducem mai jos integral acest document.
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Prea Sfinţit Sinod
Cu adâncă durere sufletească îmi exprim părerea de rău că m-am implicat în fenomenul religios de la Pucioasa, intrând în altă eparhie şi punând temelia unui aşezământ cu un hrisov ce nu corespunde întru totul cu rânduielile canonice ale Bisericii dreptmăritoare.
Sînt conştient că faptul acesta a scandalizat pe mulţi creştini din ţară şi a mâhnit clerul bisericesc, mai ales după ce presa a prezentat cazul într-o manieră dramatică, ca fiind sursă de dezbinare în sînul Bisericii.
Declar sincer că nu mă mai amestec în acest fenomen, nu mai fac act de prezenţă acolo şi mă desolidarizez de el.
Îmi cer iertare pentru tulburarea pe care am pricinuit-o şi făgăduiesc să fiu credincios comuniunii sinodale şi învăţăturii noastre de credinţă, aşa cum am jurat la hirotonia mea întru arhiereu”.
Bucureşti, 21 ianuarie 1993
Comentariu: Arhiereul Irineu s-a delimitat de pucioşi abia în ianuarie 1993, în momentul când ceilalţi arhierei din Sinod i-au deschis ochii, arătându-i că simpla încălcare a canoanelor (pe care el o recunoştea, dar o justifica mereu dintr-o perspectivă imaginară – motivaţia reclamată fiind o presupusă “necesitate”) scosese oricum din legalitate orice imixtiune anterioară a sa în afacerile interne ale pucioşilor. Până atunci însă, el era orbit de entuziasm şi devotament faţă de nişte oameni care aveau, într-adevăr, o aparenţă de sfinţenie extrem de convingătoare, şi care pretindeau că vorbesc din dreptul lui Dumnezeu. Irineu ajusese cu devotamentul faţă de liderii pucioşi atât de departe, încât era dispus mai degrabă să fie caterisit de Sinod, decât să nu renunţe la a-i sprijini în tot ceea ce vor ei. Până la urmă însă, cuminţenia nativă şi smerenia acestui tânăr ierarh au biruit incantaţiile cu care pucioşii îi ameţeau cugetul. A ales umilinţa şi ascultarea, lăsându-l pe Dumnezeu să dezvăluie adevărul, odată cu trecerea timpului. Ceea ce s-a şi întâmplat, căci liderii pucioşi, după ce au văzut că au pierdut partida, au renunţat la lucrătura tainică, subterană, şi au trecut la atacurile la vedere la adresa Bisericii, dezvăluindu-şi treptat toate ereziile lor ascunse. Partea nostimă este că, odată cu trecerea timpului, Irineu a fost şocat să descopere, observându-i în taină şi de la distanţă pe pucioşi, ce traiectorie absolut halucinantă au luat cu escaladare ereziilor. Probabil că abia atunci a realizat dimensiunile catastrofale ale amăgirii în care fusese târât în anii ’90.
Există însă şi o scădere (încă reparabilă) în actul de delimitare al lui Irineu din ianuarie 1993. Este adevărat că a ales cu convingere să se dezică definitiv de pucioşi şi să nu mai “facă act de prezenţă” în spaţiul lor de desfăşurare. Este adevărat că a făcut-o cu sinceritate, căci nu şi-a încălcat vreodată această făgăduinţă făcută atunci în faţa Sinodului. A rămas însă nereparat un rău care a făcut ca biserica sfinţită de el în 1991 să rămână pentru totdeauna un areal închis, destinat exclusiv uzului privat al pucioşilor fundamentalişti. Este vorba de blestemul lăsat în acel “hrisov” care a fost îngopat la temelia bisericii. Blestemul leagă (cităm) “pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ”. Or, noul “legământ” de la Pucioasa conţine implicit toate ereziile adunate în colecţia de predici ale liderilor pucioşi şi botezată de ei “Cuvântul lui Dumnezeu”. Dacă extragem la întâmplare doar două dintre aceste erezii:
1. “Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească”, şi
2. “Opresc căsătoria!” (ambele publicate în Cuvântul Pucios, din data de 4-12-1975) , concluzionăm că în veci de veci nu vor mai putea călca în acest locaş creştinii care s-au căsătorit sau au făcut copii după anul 1991, anul în care s-a rostit acest blestem, decât cu riscul de a fi pedepsiţi în virtutea acestui blestem. Acest lucru este incorect, căci ar desfiinţa taina Căsătoriei, una dintre cele 7 Taine ale Bisericii.
Faptul că acestă scăpare nu este de neglijat îl demonstreză însăşi atitudinea extremiştilor pucioşi. Ei au speculat fiecare întâmplare nefericită care s-a întâmplat în viaţa unor persoane care, imediat după 1991, au mai trecut totuşi pragul bisericii de la Glodeni (până când liderii pucioşi au pus interdicţie totală pentru persoanele “din afară”) pretinzând că respectivele întâmplări (accidente, boli, inifmităţi sau chiar moartea) sunt consecinţele directe ale blestemului lui Irineu. În acest fel s-a alimentat şi chiar s-a exacerbat printre adepţii pucioşi psihoza că la Glodeni guvernează legi aspre, lăsate de un Dumnezeu necruţător, căruia trebuie să I te supui necondiţionat, nu neapărat din dragoste, dar mai ales din frică.
………………………
Estera
14 mai 2010
………………………
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Prea Sfinţit Sinod
Cu adâncă durere sufletească îmi exprim părerea de rău că m-am implicat în fenomenul religios de la Pucioasa, intrând în altă eparhie şi punând temelia unui aşezământ cu un hrisov ce nu corespunde întru totul cu rânduielile canonice ale Bisericii dreptmăritoare.
Sînt conştient că faptul acesta a scandalizat pe mulţi creştini din ţară şi a mâhnit clerul bisericesc, mai ales după ce presa a prezentat cazul într-o manieră dramatică, ca fiind sursă de dezbinare în sînul Bisericii.
Declar sincer că nu mă mai amestec în acest fenomen, nu mai fac act de prezenţă acolo şi mă desolidarizez de el.
Îmi cer iertare pentru tulburarea pe care am pricinuit-o şi făgăduiesc să fiu credincios comuniunii sinodale şi învăţăturii noastre de credinţă, aşa cum am jurat la hirotonia mea întru arhiereu”.
Bucureşti, 21 ianuarie 1993
Comentariu: Arhiereul Irineu s-a delimitat de pucioşi abia în ianuarie 1993, în momentul când ceilalţi arhierei din Sinod i-au deschis ochii, arătându-i că simpla încălcare a canoanelor (pe care el o recunoştea, dar o justifica mereu dintr-o perspectivă imaginară – motivaţia reclamată fiind o presupusă “necesitate”) scosese oricum din legalitate orice imixtiune anterioară a sa în afacerile interne ale pucioşilor. Până atunci însă, el era orbit de entuziasm şi devotament faţă de nişte oameni care aveau, într-adevăr, o aparenţă de sfinţenie extrem de convingătoare, şi care pretindeau că vorbesc din dreptul lui Dumnezeu. Irineu ajusese cu devotamentul faţă de liderii pucioşi atât de departe, încât era dispus mai degrabă să fie caterisit de Sinod, decât să nu renunţe la a-i sprijini în tot ceea ce vor ei. Până la urmă însă, cuminţenia nativă şi smerenia acestui tânăr ierarh au biruit incantaţiile cu care pucioşii îi ameţeau cugetul. A ales umilinţa şi ascultarea, lăsându-l pe Dumnezeu să dezvăluie adevărul, odată cu trecerea timpului. Ceea ce s-a şi întâmplat, căci liderii pucioşi, după ce au văzut că au pierdut partida, au renunţat la lucrătura tainică, subterană, şi au trecut la atacurile la vedere la adresa Bisericii, dezvăluindu-şi treptat toate ereziile lor ascunse. Partea nostimă este că, odată cu trecerea timpului, Irineu a fost şocat să descopere, observându-i în taină şi de la distanţă pe pucioşi, ce traiectorie absolut halucinantă au luat cu escaladare ereziilor. Probabil că abia atunci a realizat dimensiunile catastrofale ale amăgirii în care fusese târât în anii ’90.
Există însă şi o scădere (încă reparabilă) în actul de delimitare al lui Irineu din ianuarie 1993. Este adevărat că a ales cu convingere să se dezică definitiv de pucioşi şi să nu mai “facă act de prezenţă” în spaţiul lor de desfăşurare. Este adevărat că a făcut-o cu sinceritate, căci nu şi-a încălcat vreodată această făgăduinţă făcută atunci în faţa Sinodului. A rămas însă nereparat un rău care a făcut ca biserica sfinţită de el în 1991 să rămână pentru totdeauna un areal închis, destinat exclusiv uzului privat al pucioşilor fundamentalişti. Este vorba de blestemul lăsat în acel “hrisov” care a fost îngopat la temelia bisericii. Blestemul leagă (cităm) “pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ”. Or, noul “legământ” de la Pucioasa conţine implicit toate ereziile adunate în colecţia de predici ale liderilor pucioşi şi botezată de ei “Cuvântul lui Dumnezeu”. Dacă extragem la întâmplare doar două dintre aceste erezii:
1. “Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească”, şi
2. “Opresc căsătoria!” (ambele publicate în Cuvântul Pucios, din data de 4-12-1975) , concluzionăm că în veci de veci nu vor mai putea călca în acest locaş creştinii care s-au căsătorit sau au făcut copii după anul 1991, anul în care s-a rostit acest blestem, decât cu riscul de a fi pedepsiţi în virtutea acestui blestem. Acest lucru este incorect, căci ar desfiinţa taina Căsătoriei, una dintre cele 7 Taine ale Bisericii.
Faptul că acestă scăpare nu este de neglijat îl demonstreză însăşi atitudinea extremiştilor pucioşi. Ei au speculat fiecare întâmplare nefericită care s-a întâmplat în viaţa unor persoane care, imediat după 1991, au mai trecut totuşi pragul bisericii de la Glodeni (până când liderii pucioşi au pus interdicţie totală pentru persoanele “din afară”) pretinzând că respectivele întâmplări (accidente, boli, inifmităţi sau chiar moartea) sunt consecinţele directe ale blestemului lui Irineu. În acest fel s-a alimentat şi chiar s-a exacerbat printre adepţii pucioşi psihoza că la Glodeni guvernează legi aspre, lăsate de un Dumnezeu necruţător, căruia trebuie să I te supui necondiţionat, nu neapărat din dragoste, dar mai ales din frică.
………………………
Estera
14 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.