208. Desfrânarea duhovnicească la pucioşi
Pe vremea Verginicăi, una dintre restricţiile puse de ea celor care îi erau fideli a fost aceea de a nu urca vreodată pe scenă:
“... Nu lăsaţi copiii să se uite la televizor la trupuri goale. Nu lăsaţi copiii care sunt la şcoală să joace pe scenă.” (citat după Cuvântul Pucios din 14-02-1974)
Explicaţia acestei interdicţii era simplă. Pe de o parte, actorii, saltimbancii, clovnii, acrobaţii, dar şi intelectualii în general, erau categorii sociale blamate în mod tacit de ideologia comunistă opresivă, considerându-se că ei au o contribuţie “neproductivă” la diviziunea socială a muncii. În acelaşi timp, muncitorii şi ţăranii erau consideraţi categorii sociale superioare şi privilegiate, fiind în mod deschis lăudaţi şi favorizaţi, aşa încât, treptat şi insidios, mentalitatea aceasta de părtinire răutăcioasă se infiltrase până şi în felul de a gândi al oamenilor simpli. Verginica, după ce cunoscuse în tinereţe umilinţele, constrângerile şi viaţa grea din fabrica de tricotaje “Trainica” din Pucioasa, unde fusese angajată o vreme, înainte de a ajunge la ospiciu, nu putea vedea cu ochi buni pe acei “târâie-brâu care, costumaţi în haine lungi şi strălucitoare, duc o viaţă frivolă, bine plătită, pe muncă puţină (dacă a juca pe scenă se putea numi atunci “muncă”), limitându-se la a-i face pe alţii să râdă şi să se distreze. În optica creştinismului habotnic promovat de Verginica şi de ciracii ei, teatrul, opera, opereta, circul şi în general orice formă de manifestare pe scenă erau nişte forme destul de evidente de “desfrânare duhovnicească”.
Cât a trăit Verginica, dar şi pe vremea cât Maria , sora ei, s-a aflat în “patul proorocesc” , această interdicţie s-a respectat cu stricteţe.
Venind însă Mihaela la cârma sectei, lucrurile s-au schimbat. Mihaela, deşi păstra multe dintre preceptele habotnice moştenite (şi anume, acelea care îi conveneau) a introdus o pleiadă de “noutăţi”, inclusiv cu caracter “dogmatic”. De altfel, 99 % din inovaţiile eretice ale sectei pucioşilor sunt opera spiritului libertin şi plin de imaginaţie bolnăvicioasă al Mihaelei.
În grandomania sa, Mihaela voia ca adepţii care o ascultau să iasă în evidenţă că sunt creştini nu numai prin vorbe şi prin fapte, dar mai ales prin imagine, prin “impresia artistică”. Treptat, treptat, pucioşii au devenit nişte actori în viaţa de zi cu zi, iar straiele lor albe, simbolizând puritatea simţurilor şi demnitatea alegerii, trebuiau să fie ca o uniformă distinctivă faţă de ceilalţi creştini, plebea. La serbări, pucioşii se îmbrăcau în mod ostentativ în straie ţărăneşti, pentru a-şi dovedi originea lor sănătoasă, daco-getică: chimire, sumane, cuşme dacice sau căciuli de lână la băieţi; marame, broboade, ilice, cojocele, fote şi ii la fete. Opinci nu purtau, că pe vremea lor nu se mai găseau opincari care să le facă, aşa că în picioare purtau pantofi de oraş.
Mihaela visa însă ca elevii ei să devină un “popor” nou şi sfânt, de “prinţi şi prinţese”, care să-i uimească pe toţi cei care îi vor vedea. Tocmai de aceea, ea îşi alegea cu mare grijă adepţii, căutând să fie frumoşi la chip şi mai ales docili. În schimb, aspiranţii care erau mai ascuţiţi la faţă şi la limbă (cum a fost Vasilică, de exemplu) erau suportaţi cu greu până la o vreme, apoi Mihaela îi expedia brusc şi fără menajamente, să se ducă unde or vedea cu ochii. Cei aleşi trebuiau să fi ca Feţii Frumoşi şi ca Ilenele Cosânzene din poveşti:
“Hai, fiilor! Vreau să vă arăt lumii prinţi şi prinţese, fii cereşti pe pământ, că nu cei prinţi pe pământ sunt prinţi, ci acei născuţi din cer sunt aşa. V-am spus cândva că voiesc să fac din voi feţi-frumoşi şi zâne şi să Mă legăn din leagăn în leagăn cu voi. O, numai în legănuţ v-aş purta, ca pe cei mici. Numai în cuvânt aş sta peste voi, dar să iubiţi cu multul cuvântul, fiilor mici, şi să creşteţi mici şi să vă uitaţi la creşterea celor pe care îi am Eu aşezaţi de Mine călăuză peste voi, că ei au crescut mici, şi mici stau chiar şi în faţa voastră, numai să învăţaţi şi voi să creşteţi mici şi să staţi prunci sub povaţa cea din cer şi de pe pământ, căci Duhul Meu este viaţă în om, fiilor mici. Amin.” (citat după Cuvântul Pucios din 1-06-2003)
“Cu mare dor, cu mare dragoste v-am spus demult, copii ai poporului Meu, că voiesc să fac din voi prinţi şi prinţese, crai şi crăiese, neam împărătesc, ca să semănaţi cu neamul lui Dumnezeu şi să aveţi inimi ca ale Lui, ca ale fiilor Lui, fire ca a Lui, purtare ca a Lui, ca să vă dovediţi neam împărătesc, cu fineţe mare în purtare, în simţire şi în vorbire, şi nu altceva am dat Eu să vă spun când am spus ce voiesc să fac din voi, ca apoi voi din lăuntrurile voastre să vă arătaţi că sunteţi de neam împărătesc şi că aşa purtare aveţi şi tot aşa şi cinste între oameni.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-12-2004)
Preocuparea aceasta asupra straielor şi a recuzitei de operetă a devenit atât de obsesivă, încât Mihaela caută s-o impună prin mesaje şi îndemnuri ideologice întregului popor român. Scopul ei ascuns este însă acela de a generaliza nu atât portul pucioşesc, cât ideologia eretică pe care o aduc cei care sunt deghizaţi în creştini neaoşi, strămoşeşti. Nu lipsesc accentele rasiste, xenofobe, rădăcini ale unui fascism latent. Pentru că Mihaela nu ştia nici o boabă de limbă străină, dar era invidioasă pe “cei mici”, care veneau din lume ştiind binişor una-două limbi străine, voia să-i pună la punct şi să le arate că n-are nici o valare ceea ce ştiu ei. Drept urmare, limba română este promovată la rangul de limbă pură, vorbită şi în ceruri, iar rasa română este rasa pură care va moşteni tot pământul, căci obiectivul Mihaelei este de acum şi mai ambiţios: de la sloganul “toţi românii vor fi creştini” ea a ajuns la sloganul “toţi creştinii de pe pământ vor fi rromâni şi vor vorbi între ei rromâneşte”. Şi toate neamurile se vor binecuvânta cu numele cel nou, numele de Rromân”:
“O, poporule român, te-ai civilizat, şi de Dumnezeu te-ai depărtat. Eu te-am născut din Duhul Sfânt la naşterea Mea din Fecioară. Eu M-am născut prunc, şi tu te-ai născut popor într-o singură zi, în ziua cuvântului Meu rostit peste tine, ţară română, ţară creştină! O, tu ştii ce înseamnă român? Nu ştii ce înseamnă acest cuvânt, român. Pe ce limbă să vorbesc Eu cu tine ca să Mă înţeleg cu tine ca la începutul tău, românule, poporul Meu? O, te-ai băgat şi tu în cutie, tată, şi nu mai ai ogradă şi iarbă şi pomi şi pădure şi poiană şi căsuţe cu miere şi sapă şi grapă, şi nu mai eşti român. Eşti neamţ, că te-ai lăsat după praznicele nemţeşti. Eşti francez, că te-ai îmbrăcat cu haină franţuză. Eşti englez, că ţi-ai stâlcit limba ta cea dulce. Eşti turc, şi ai făcut ca Israel, care s-a unit cu trup de pe cale. Eşti american, că ţi-ai uitat vârsta ta, care este cât a Mea, şi ţi-ai uitat strămoşii pe care-i ai dedesubtul tău. Eşti american, de parcă nu mai ai strămoşi şi frumuseţe străbună. Ţi-ai uitat bunicii, poporule român. O, românule tată, de ce nu mai vorbeşti româneşte, măi fiule al Meu şi al bunicilor tăi? Nu mai vorbeşti frumos, şi Eu, iată, vorbesc româneşte, că frumoasă este limba românească pe pământ şi în cer. Nu mai este astăzi frumoasă limba ta. Ţi-ai stâlcit-o cu împrumutatul de la străinii neamului tău, şi n-a fost frumos ce ai făcut. O, unde-ţi este limba ta creştină? Ţi-am dat de veste împărăţia cerurilor încă de la naşterea ta, şi am pus pe tine pânză albă de botez şi te-am învăţat rugăciunea „Tatăl nostru“ şi ţi-am trimis limba cea cerească, limba Evangheliei împărăţiei cerurilor pe pământul tău. Ţi-am trimis fecior curat, născut din Mine, ca să te facă mireasă Mie, poporule român, şi ţi-a adus veşmânt ţesut din apă şi din duh şi din sânge şi ţi-am dat nume nou şi te-am numit român. Duhul Meu Cel sfânt te-a numit cu nume nou, ţară creştină, aşa cum naşul Meu Mi-a dat Mie la botez numele Iisus Hristos. Aşa ţi-a dat ţie Dumnezeu numele de român la botezul tău. Şi aşa cum toate neamurile s-au binecuvântat în Avraam cu numele de Israel, tot aşa acum, Israele de azi, se vor binecuvânta neamurile toate în numele tău cel nou, şi pe care-l ai de la Mine de două mii de ani, căci tot omul care se va îmbrăca cu cămăşuţa de creştin se va numi român.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-03-1995)
În concepţia ei protocronistă, Mihaela speră şi crede că toţi rromânii verzi vor trebui să lepede “hainele nemţeşti” şi să se întoarcă la iţari şi la opinci, la fotă şi la ie, la cuşmă şi la broboadă, pentru a dovedi (cui?) prin aceste manevre vestimentare că sunt români cu adevărat, demni de strămoşii lor. Dar, mai ales pentru a dovedi că Rromânii sunt neamul care se află pe poziţia întâi pe pământ, înaintea tuturor neamurilor, în faţa lui Dumnezeu, iar neamurile trebuie să i se închine ca şi lui Dumnezeu. În acest demers halucinant, păcatul mândriei de a purta haine frumoase şi scumpe este valorizat la aberanta sintagmă “mândrie sfântă”. Adepţii Mihaelei vor trebui să arate de acum împodobiţi ca sorcovele sau ca bradul de Crăciun:
“Stau în sfat cu voi, fii români, şi vă rog pe voi să deschideţi cartea istoriei şi să staţi o clipă faţă în faţă cu străbunii acestui neam şi întrebaţi-vă apoi dacă arătaţi ca ei, ca fii ai lor, ca urmaşi ai lor. O, frumos şi creştinesc şi iubit de Dumnezeu a fost portul românului! De ce, de ce, tată, l-aţi părăsit şi n-aţi iubit să fiţi frumoşii Mei? Iată cum vă luaţi după străini! Aţi pierdut mândria aceea sfântă de a fi frumoşi ca sfinţii, ca străbunii, o, fiilor. Eu, Domnul, v-aş vrea pe toţi împodobiţi cu strai plăcut lui Dumnezeu, v-aş vrea prinţi şi prinţese după port şi n-ar mai fi nici un neam mai frumos pe pământ ca şi neamul Meu român, pe care Tatăl l-a hărăzit al Meu acum, la sfârşit de timp, şi iată, Eu vin în mijlocul lui cuvânt şi îl povăţuiesc pe el spre iubirea Mea cea de sus pentru el. O, trezeşte-te, tată, şi arată-te întru toate neam al lui Dumnezeu, căci Eu sunt Împăratul făpturii şi te vreau întâiul pe pământ înaintea Mea, ca să se închine Mie şi ţie neamurile, tată, dar ascultă-Mă şi nu te teme de sărăcie şi de lipsuri dacă Mă asculţi!” (citat după Cuvântul Pucios din 9-05-2010)
Dar pentru că i se părea că “poporul” pucios nu are suficientă “vizibilitate”, Mihaela a conceput o manevră de proporţii care să-i sporească publicitatea. A imaginat mai multe spectacole la scenă deschisă, în care adepţii ei să interpreteze piese de teatru cu subiecte “creştineşti”. A obţinut îngăduinţa să folosească teatrele în aer liber şi parcurile din Târgovişte şi Pucioasa, în care a improvizat piese de teatru. Curioşii veneau, priveau şi plecau mai departe, clătinând din cap. Adică, “la tinerii ăştia le lipseşte o doagă”. Când avea ocazia, Mihaela îi încolona îmbrăcaţi în straie populare şi îi punea să mărşăluiască cu flori în mâini, ca să-i vadă lumea şi să se mire. Aşa a fost la aşa-zisa sărbătoare pucioşească “Dezlegarea Blestemului Sfântului Nifon” ( desfăşurată pe străzile Târgoviştei şi pe ruinele turnului Chindiei), dar şi la Pucioasa în mai multe rânduri.
Însă cele mai elaborate spectacole rămân, negreşit, cele organizate la aşa-zisele Festivale Pucioşeşti ale Creştinătăţii Româneşti. Aceste Festivale nu aveau mai nimic creştinesc în ele, fiind mai degrabă nişte manifestări cultural artistice, în care invitaţi de marcă (poeţi, artişti plastici, toboşari, scripcari, flautişti, naişti şi gurişti) îşi exersau talentele în faţa câtorva zeci de creştini pucioşi, aşezaţi pe băncuţele spectatorilor, printre care se mai amestecau şi câţiva gură-cască veniţi de prin sat. Ca să salveze aparenţele de “manifestare creştinească” festivalul se încheia invariabil cu câte o “piesă de teatru creştin”. Aceste piese erau concepute de cele mai multe ori de Tataia, care era cel mai talentat dintre toţi şi mai avea şi idei, apoi erau validate de Mihaela. Când erau presaţi de timp, pucioşii îi prezentau Mihaelei spre aprobare o piesă prelucrată după un basm sau o snoavă clasică.
Preceptele Verginicăi, ca niciun copil de creştin să nu urce pe scenă, fuseseră aruncate la gunoi de Mihaela. “Copiii” ei interpretau cu atâta sârg rolurile, încât Mihaela a trebuit să intervină adesea, mustrându-i aspru pe cei care intrau prea entuziaşti în pielea personajelor negative. Ar fi putut să sesizeze atunci că probabil Verginica intuia acest lucru, atunci când le interzicea copiilor de creştini să urce pe scenă, ca să nu se identifice, fie şi pasager, cu rolurile negative pe care le interpretau. Dar Mihaela n-a fost în stare sau n-a vrut să se ridice la înţelepciunea ţărănească a Verginicăi, ci a mers pe principiul “scopul scuză mijloacele”. Tinerii şi tinerele pucioase îşi interpretau cu atâta convingere şi bucurie rolurile, chiar şi cele negative, încât Mihaelei i se părea că trăiau adevărate clipe de desfrânare duhovnicească. Dar, în loc să renunţe cu curaj la aceste spectacole de cabotini, ea prefera să le impună cu forţa tinerilor actori să adopte o interpretare seacă, în care să-şi reprime orice simţire interioară de bucurie sau de satisfacţie.
Apogeul “desfrânării duhovniveşti” pe scena deschisă l-a constituit o piesă în care două echipe de fotbal, una fiind alcătuită din draci (F.C. Iadul), iar alta din îngeri (F.C.Raiul) au jucat fotbal pe arena improvizată sub Cortul Alb din Grădina Întâlnirii de la Glodeni-Pucioasa. Bineînţeles că actorii costumaţi cu mult talent în draci (în combinezoane negre cu roşu, având şi coarne, şi coadă , dar şi ciorapi în dungi multicolore până la genunchi, “jambiere de fotbalist”) s-au străduit din răsputeri să facă pe imbecilii, aşa încât actorii-îngeri (îmbrăcaţi în echipament alb şi ţinând lujere de crin în mână) să-i poată bate la scor, deşi nu le-a fost deloc uşor: în timp ce “dracii” erau jucaţi de actori-băieţi, “îngerii” erau jucaţi de actori-fete, care cu greu nimereau cu piciorul în minge. Dar până la urmă, cu chiu cu vai, F.C. Raiul i-a învins pe draci cu 1-0, în aplauzele şi chiotele de satisfacţie ale publicului spectator. Morala piesei: binele învinge totdeauna răul, deşi pare mai neputincios şi mai slab.
“Desfrânarea duhovnicească” a continuat să fie un subiect aprins se dezbatere în conclavurile pucioşilor. Mihaela a reuşit să le impună cu cinism un sentiment de vinovăţie acută tuturor celor care mai simţeau în inima lor o bucurie cât de mică, pe motiv că aceasta este un semn sigur al alunecării spre “desfrânarea duhovnicească”.
Astăzi, pucioşii nu mai ştiu să zâmbească, iar a râde şi a te veseli este un delict sancţionat sever prin interdicţie totală de către Legea cea Nouă a pucioşilor, căci liderii lor au uitat că, doar cu câţiva ani în urmă, tot ei îi puneau să urce pe scenă pe unii, ca să-i distreze pe alţii:
“Nici unul din cei ce au fost şi sunt cu acest popor, din cuvântul Domnului născut, nici unul să nu-l facă pe fratele său să râdă! O, nu mai glumiţi, nu mai naşteţi râs pe feţele voastre unul de la altul,[...]” (citat după Cuvântul Pucios din 2-08-2009)
Încet, încet, feţele tuturor pucioşilor au trecut de la registrul grav la cel tragic, feţele lor crispate exprimând limpede tragedia spirituală în care au fost târâţi de către liderii lor.
Vremea când F.C. Raiul învingea F.C.Iadul, în ropotele de aplauze ale spectatorilor pucioşi, a rămas o dulce amintire...
………………………
Estera
14 mai 2010
………………………
“... Nu lăsaţi copiii să se uite la televizor la trupuri goale. Nu lăsaţi copiii care sunt la şcoală să joace pe scenă.” (citat după Cuvântul Pucios din 14-02-1974)
Explicaţia acestei interdicţii era simplă. Pe de o parte, actorii, saltimbancii, clovnii, acrobaţii, dar şi intelectualii în general, erau categorii sociale blamate în mod tacit de ideologia comunistă opresivă, considerându-se că ei au o contribuţie “neproductivă” la diviziunea socială a muncii. În acelaşi timp, muncitorii şi ţăranii erau consideraţi categorii sociale superioare şi privilegiate, fiind în mod deschis lăudaţi şi favorizaţi, aşa încât, treptat şi insidios, mentalitatea aceasta de părtinire răutăcioasă se infiltrase până şi în felul de a gândi al oamenilor simpli. Verginica, după ce cunoscuse în tinereţe umilinţele, constrângerile şi viaţa grea din fabrica de tricotaje “Trainica” din Pucioasa, unde fusese angajată o vreme, înainte de a ajunge la ospiciu, nu putea vedea cu ochi buni pe acei “târâie-brâu care, costumaţi în haine lungi şi strălucitoare, duc o viaţă frivolă, bine plătită, pe muncă puţină (dacă a juca pe scenă se putea numi atunci “muncă”), limitându-se la a-i face pe alţii să râdă şi să se distreze. În optica creştinismului habotnic promovat de Verginica şi de ciracii ei, teatrul, opera, opereta, circul şi în general orice formă de manifestare pe scenă erau nişte forme destul de evidente de “desfrânare duhovnicească”.
Cât a trăit Verginica, dar şi pe vremea cât Maria , sora ei, s-a aflat în “patul proorocesc” , această interdicţie s-a respectat cu stricteţe.
Venind însă Mihaela la cârma sectei, lucrurile s-au schimbat. Mihaela, deşi păstra multe dintre preceptele habotnice moştenite (şi anume, acelea care îi conveneau) a introdus o pleiadă de “noutăţi”, inclusiv cu caracter “dogmatic”. De altfel, 99 % din inovaţiile eretice ale sectei pucioşilor sunt opera spiritului libertin şi plin de imaginaţie bolnăvicioasă al Mihaelei.
În grandomania sa, Mihaela voia ca adepţii care o ascultau să iasă în evidenţă că sunt creştini nu numai prin vorbe şi prin fapte, dar mai ales prin imagine, prin “impresia artistică”. Treptat, treptat, pucioşii au devenit nişte actori în viaţa de zi cu zi, iar straiele lor albe, simbolizând puritatea simţurilor şi demnitatea alegerii, trebuiau să fie ca o uniformă distinctivă faţă de ceilalţi creştini, plebea. La serbări, pucioşii se îmbrăcau în mod ostentativ în straie ţărăneşti, pentru a-şi dovedi originea lor sănătoasă, daco-getică: chimire, sumane, cuşme dacice sau căciuli de lână la băieţi; marame, broboade, ilice, cojocele, fote şi ii la fete. Opinci nu purtau, că pe vremea lor nu se mai găseau opincari care să le facă, aşa că în picioare purtau pantofi de oraş.
Mihaela visa însă ca elevii ei să devină un “popor” nou şi sfânt, de “prinţi şi prinţese”, care să-i uimească pe toţi cei care îi vor vedea. Tocmai de aceea, ea îşi alegea cu mare grijă adepţii, căutând să fie frumoşi la chip şi mai ales docili. În schimb, aspiranţii care erau mai ascuţiţi la faţă şi la limbă (cum a fost Vasilică, de exemplu) erau suportaţi cu greu până la o vreme, apoi Mihaela îi expedia brusc şi fără menajamente, să se ducă unde or vedea cu ochii. Cei aleşi trebuiau să fi ca Feţii Frumoşi şi ca Ilenele Cosânzene din poveşti:
“Hai, fiilor! Vreau să vă arăt lumii prinţi şi prinţese, fii cereşti pe pământ, că nu cei prinţi pe pământ sunt prinţi, ci acei născuţi din cer sunt aşa. V-am spus cândva că voiesc să fac din voi feţi-frumoşi şi zâne şi să Mă legăn din leagăn în leagăn cu voi. O, numai în legănuţ v-aş purta, ca pe cei mici. Numai în cuvânt aş sta peste voi, dar să iubiţi cu multul cuvântul, fiilor mici, şi să creşteţi mici şi să vă uitaţi la creşterea celor pe care îi am Eu aşezaţi de Mine călăuză peste voi, că ei au crescut mici, şi mici stau chiar şi în faţa voastră, numai să învăţaţi şi voi să creşteţi mici şi să staţi prunci sub povaţa cea din cer şi de pe pământ, căci Duhul Meu este viaţă în om, fiilor mici. Amin.” (citat după Cuvântul Pucios din 1-06-2003)
“Cu mare dor, cu mare dragoste v-am spus demult, copii ai poporului Meu, că voiesc să fac din voi prinţi şi prinţese, crai şi crăiese, neam împărătesc, ca să semănaţi cu neamul lui Dumnezeu şi să aveţi inimi ca ale Lui, ca ale fiilor Lui, fire ca a Lui, purtare ca a Lui, ca să vă dovediţi neam împărătesc, cu fineţe mare în purtare, în simţire şi în vorbire, şi nu altceva am dat Eu să vă spun când am spus ce voiesc să fac din voi, ca apoi voi din lăuntrurile voastre să vă arătaţi că sunteţi de neam împărătesc şi că aşa purtare aveţi şi tot aşa şi cinste între oameni.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-12-2004)
Preocuparea aceasta asupra straielor şi a recuzitei de operetă a devenit atât de obsesivă, încât Mihaela caută s-o impună prin mesaje şi îndemnuri ideologice întregului popor român. Scopul ei ascuns este însă acela de a generaliza nu atât portul pucioşesc, cât ideologia eretică pe care o aduc cei care sunt deghizaţi în creştini neaoşi, strămoşeşti. Nu lipsesc accentele rasiste, xenofobe, rădăcini ale unui fascism latent. Pentru că Mihaela nu ştia nici o boabă de limbă străină, dar era invidioasă pe “cei mici”, care veneau din lume ştiind binişor una-două limbi străine, voia să-i pună la punct şi să le arate că n-are nici o valare ceea ce ştiu ei. Drept urmare, limba română este promovată la rangul de limbă pură, vorbită şi în ceruri, iar rasa română este rasa pură care va moşteni tot pământul, căci obiectivul Mihaelei este de acum şi mai ambiţios: de la sloganul “toţi românii vor fi creştini” ea a ajuns la sloganul “toţi creştinii de pe pământ vor fi rromâni şi vor vorbi între ei rromâneşte”. Şi toate neamurile se vor binecuvânta cu numele cel nou, numele de Rromân”:
“O, poporule român, te-ai civilizat, şi de Dumnezeu te-ai depărtat. Eu te-am născut din Duhul Sfânt la naşterea Mea din Fecioară. Eu M-am născut prunc, şi tu te-ai născut popor într-o singură zi, în ziua cuvântului Meu rostit peste tine, ţară română, ţară creştină! O, tu ştii ce înseamnă român? Nu ştii ce înseamnă acest cuvânt, român. Pe ce limbă să vorbesc Eu cu tine ca să Mă înţeleg cu tine ca la începutul tău, românule, poporul Meu? O, te-ai băgat şi tu în cutie, tată, şi nu mai ai ogradă şi iarbă şi pomi şi pădure şi poiană şi căsuţe cu miere şi sapă şi grapă, şi nu mai eşti român. Eşti neamţ, că te-ai lăsat după praznicele nemţeşti. Eşti francez, că te-ai îmbrăcat cu haină franţuză. Eşti englez, că ţi-ai stâlcit limba ta cea dulce. Eşti turc, şi ai făcut ca Israel, care s-a unit cu trup de pe cale. Eşti american, că ţi-ai uitat vârsta ta, care este cât a Mea, şi ţi-ai uitat strămoşii pe care-i ai dedesubtul tău. Eşti american, de parcă nu mai ai strămoşi şi frumuseţe străbună. Ţi-ai uitat bunicii, poporule român. O, românule tată, de ce nu mai vorbeşti româneşte, măi fiule al Meu şi al bunicilor tăi? Nu mai vorbeşti frumos, şi Eu, iată, vorbesc româneşte, că frumoasă este limba românească pe pământ şi în cer. Nu mai este astăzi frumoasă limba ta. Ţi-ai stâlcit-o cu împrumutatul de la străinii neamului tău, şi n-a fost frumos ce ai făcut. O, unde-ţi este limba ta creştină? Ţi-am dat de veste împărăţia cerurilor încă de la naşterea ta, şi am pus pe tine pânză albă de botez şi te-am învăţat rugăciunea „Tatăl nostru“ şi ţi-am trimis limba cea cerească, limba Evangheliei împărăţiei cerurilor pe pământul tău. Ţi-am trimis fecior curat, născut din Mine, ca să te facă mireasă Mie, poporule român, şi ţi-a adus veşmânt ţesut din apă şi din duh şi din sânge şi ţi-am dat nume nou şi te-am numit român. Duhul Meu Cel sfânt te-a numit cu nume nou, ţară creştină, aşa cum naşul Meu Mi-a dat Mie la botez numele Iisus Hristos. Aşa ţi-a dat ţie Dumnezeu numele de român la botezul tău. Şi aşa cum toate neamurile s-au binecuvântat în Avraam cu numele de Israel, tot aşa acum, Israele de azi, se vor binecuvânta neamurile toate în numele tău cel nou, şi pe care-l ai de la Mine de două mii de ani, căci tot omul care se va îmbrăca cu cămăşuţa de creştin se va numi român.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-03-1995)
În concepţia ei protocronistă, Mihaela speră şi crede că toţi rromânii verzi vor trebui să lepede “hainele nemţeşti” şi să se întoarcă la iţari şi la opinci, la fotă şi la ie, la cuşmă şi la broboadă, pentru a dovedi (cui?) prin aceste manevre vestimentare că sunt români cu adevărat, demni de strămoşii lor. Dar, mai ales pentru a dovedi că Rromânii sunt neamul care se află pe poziţia întâi pe pământ, înaintea tuturor neamurilor, în faţa lui Dumnezeu, iar neamurile trebuie să i se închine ca şi lui Dumnezeu. În acest demers halucinant, păcatul mândriei de a purta haine frumoase şi scumpe este valorizat la aberanta sintagmă “mândrie sfântă”. Adepţii Mihaelei vor trebui să arate de acum împodobiţi ca sorcovele sau ca bradul de Crăciun:
“Stau în sfat cu voi, fii români, şi vă rog pe voi să deschideţi cartea istoriei şi să staţi o clipă faţă în faţă cu străbunii acestui neam şi întrebaţi-vă apoi dacă arătaţi ca ei, ca fii ai lor, ca urmaşi ai lor. O, frumos şi creştinesc şi iubit de Dumnezeu a fost portul românului! De ce, de ce, tată, l-aţi părăsit şi n-aţi iubit să fiţi frumoşii Mei? Iată cum vă luaţi după străini! Aţi pierdut mândria aceea sfântă de a fi frumoşi ca sfinţii, ca străbunii, o, fiilor. Eu, Domnul, v-aş vrea pe toţi împodobiţi cu strai plăcut lui Dumnezeu, v-aş vrea prinţi şi prinţese după port şi n-ar mai fi nici un neam mai frumos pe pământ ca şi neamul Meu român, pe care Tatăl l-a hărăzit al Meu acum, la sfârşit de timp, şi iată, Eu vin în mijlocul lui cuvânt şi îl povăţuiesc pe el spre iubirea Mea cea de sus pentru el. O, trezeşte-te, tată, şi arată-te întru toate neam al lui Dumnezeu, căci Eu sunt Împăratul făpturii şi te vreau întâiul pe pământ înaintea Mea, ca să se închine Mie şi ţie neamurile, tată, dar ascultă-Mă şi nu te teme de sărăcie şi de lipsuri dacă Mă asculţi!” (citat după Cuvântul Pucios din 9-05-2010)
Dar pentru că i se părea că “poporul” pucios nu are suficientă “vizibilitate”, Mihaela a conceput o manevră de proporţii care să-i sporească publicitatea. A imaginat mai multe spectacole la scenă deschisă, în care adepţii ei să interpreteze piese de teatru cu subiecte “creştineşti”. A obţinut îngăduinţa să folosească teatrele în aer liber şi parcurile din Târgovişte şi Pucioasa, în care a improvizat piese de teatru. Curioşii veneau, priveau şi plecau mai departe, clătinând din cap. Adică, “la tinerii ăştia le lipseşte o doagă”. Când avea ocazia, Mihaela îi încolona îmbrăcaţi în straie populare şi îi punea să mărşăluiască cu flori în mâini, ca să-i vadă lumea şi să se mire. Aşa a fost la aşa-zisa sărbătoare pucioşească “Dezlegarea Blestemului Sfântului Nifon” ( desfăşurată pe străzile Târgoviştei şi pe ruinele turnului Chindiei), dar şi la Pucioasa în mai multe rânduri.
Însă cele mai elaborate spectacole rămân, negreşit, cele organizate la aşa-zisele Festivale Pucioşeşti ale Creştinătăţii Româneşti. Aceste Festivale nu aveau mai nimic creştinesc în ele, fiind mai degrabă nişte manifestări cultural artistice, în care invitaţi de marcă (poeţi, artişti plastici, toboşari, scripcari, flautişti, naişti şi gurişti) îşi exersau talentele în faţa câtorva zeci de creştini pucioşi, aşezaţi pe băncuţele spectatorilor, printre care se mai amestecau şi câţiva gură-cască veniţi de prin sat. Ca să salveze aparenţele de “manifestare creştinească” festivalul se încheia invariabil cu câte o “piesă de teatru creştin”. Aceste piese erau concepute de cele mai multe ori de Tataia, care era cel mai talentat dintre toţi şi mai avea şi idei, apoi erau validate de Mihaela. Când erau presaţi de timp, pucioşii îi prezentau Mihaelei spre aprobare o piesă prelucrată după un basm sau o snoavă clasică.
Preceptele Verginicăi, ca niciun copil de creştin să nu urce pe scenă, fuseseră aruncate la gunoi de Mihaela. “Copiii” ei interpretau cu atâta sârg rolurile, încât Mihaela a trebuit să intervină adesea, mustrându-i aspru pe cei care intrau prea entuziaşti în pielea personajelor negative. Ar fi putut să sesizeze atunci că probabil Verginica intuia acest lucru, atunci când le interzicea copiilor de creştini să urce pe scenă, ca să nu se identifice, fie şi pasager, cu rolurile negative pe care le interpretau. Dar Mihaela n-a fost în stare sau n-a vrut să se ridice la înţelepciunea ţărănească a Verginicăi, ci a mers pe principiul “scopul scuză mijloacele”. Tinerii şi tinerele pucioase îşi interpretau cu atâta convingere şi bucurie rolurile, chiar şi cele negative, încât Mihaelei i se părea că trăiau adevărate clipe de desfrânare duhovnicească. Dar, în loc să renunţe cu curaj la aceste spectacole de cabotini, ea prefera să le impună cu forţa tinerilor actori să adopte o interpretare seacă, în care să-şi reprime orice simţire interioară de bucurie sau de satisfacţie.
Apogeul “desfrânării duhovniveşti” pe scena deschisă l-a constituit o piesă în care două echipe de fotbal, una fiind alcătuită din draci (F.C. Iadul), iar alta din îngeri (F.C.Raiul) au jucat fotbal pe arena improvizată sub Cortul Alb din Grădina Întâlnirii de la Glodeni-Pucioasa. Bineînţeles că actorii costumaţi cu mult talent în draci (în combinezoane negre cu roşu, având şi coarne, şi coadă , dar şi ciorapi în dungi multicolore până la genunchi, “jambiere de fotbalist”) s-au străduit din răsputeri să facă pe imbecilii, aşa încât actorii-îngeri (îmbrăcaţi în echipament alb şi ţinând lujere de crin în mână) să-i poată bate la scor, deşi nu le-a fost deloc uşor: în timp ce “dracii” erau jucaţi de actori-băieţi, “îngerii” erau jucaţi de actori-fete, care cu greu nimereau cu piciorul în minge. Dar până la urmă, cu chiu cu vai, F.C. Raiul i-a învins pe draci cu 1-0, în aplauzele şi chiotele de satisfacţie ale publicului spectator. Morala piesei: binele învinge totdeauna răul, deşi pare mai neputincios şi mai slab.
“Desfrânarea duhovnicească” a continuat să fie un subiect aprins se dezbatere în conclavurile pucioşilor. Mihaela a reuşit să le impună cu cinism un sentiment de vinovăţie acută tuturor celor care mai simţeau în inima lor o bucurie cât de mică, pe motiv că aceasta este un semn sigur al alunecării spre “desfrânarea duhovnicească”.
Astăzi, pucioşii nu mai ştiu să zâmbească, iar a râde şi a te veseli este un delict sancţionat sever prin interdicţie totală de către Legea cea Nouă a pucioşilor, căci liderii lor au uitat că, doar cu câţiva ani în urmă, tot ei îi puneau să urce pe scenă pe unii, ca să-i distreze pe alţii:
“Nici unul din cei ce au fost şi sunt cu acest popor, din cuvântul Domnului născut, nici unul să nu-l facă pe fratele său să râdă! O, nu mai glumiţi, nu mai naşteţi râs pe feţele voastre unul de la altul,[...]” (citat după Cuvântul Pucios din 2-08-2009)
Încet, încet, feţele tuturor pucioşilor au trecut de la registrul grav la cel tragic, feţele lor crispate exprimând limpede tragedia spirituală în care au fost târâţi de către liderii lor.
Vremea când F.C. Raiul învingea F.C.Iadul, în ropotele de aplauze ale spectatorilor pucioşi, a rămas o dulce amintire...
………………………
Estera
14 mai 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.