187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)
I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu
“Fenomenul Pucioasa”, dacă s-ar dovedi autentic, ar fi probabil cel mai spectaculos eveniment al istoriei moderne, care ar zgudui din temelii lumea creştină şi clişeele ei. Când s-a mai pomenit ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor “gură către gură” aproape necontenit, aşa cum (se pretinde la Pucioasa că) o face de cincizeci şi cinci de ani încoace? Tocmai de aceea, reacţia aproape inexistentă a omenirii în general şi a Bisericilor creştine în special la acest "fenomen" cu totul ieşit din comun trebuie să aibă o explicaţie logică. Prea multa nepăsare din partea Bisericilor creştine în faţa acestui fenomen este un semnal remarcabil, care merită studiat. Cum de s-au convins atât de sigur Bisericile că nu este vorba decât de o cacealma jalnică? Acesta să fie motivul real al acestui dezinteres generalizat, sau e vorba de mai degrabă de un comportament instinctiv de respingere a necunoscutului? Ar trebui ca cineva să fie ori iresponsabil, ori temeinic convins că este vorba de o “făcătură”, ca să audă că-i vorbeşte Dumnezeu în direct şi să nu-i pese!
“Fenomenul Pucioasa” a fost explicat “matematic”, dar cu parti pris, chiar din interiorul sectei "Noul Ierusalim". În cartea apocrifă “Quo vadis, Ecclesia?” , scrisă de personajul imaginar “părintele Nicodim”, pucioşii “demonstrează” într-un capitol întreg că cel care vorbeşte la Pucioasa nu poate fi nici omul, nici diavolul, ci neapărat este Dumnezeu. Capitolul se intitulează “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?” şi a fost reprodus integral într-o secţiune intitulată "Studiu introductiv" (de data aceasta, nesemnat, ceea ce sporeşte neîncrederea că autorul poate fi individualizat prin personajul de recuzită “părintele Nicodim”) în ediţia a doua a cărţii pucioşilor intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”.
“Demonstraţia” făcută de fantomaticul “părinte Nicodim” nu numai că este un lanţ de sofisme, dar este de departe incompletă. Ea se rezumă la a analiza prezumptiva intervenţie divină de pe vremea Verginicăi (Virginia Tudorache), adică pe vremea când “mesajele cereşti” soseau doar atunci când ea părea adormită tun, în stare de catalepsie, fără o participare personală notabilă la evenimentul prin care tocmai trecea. Fenomenul a continuat însă şi după moartea Verginicăi, dar în alte coordonate, radical diferite, pe care “părintele Nicodim” s-a ferit să le mai analizeze. Următorul “mesager” al lui Dumnezeu din cer a fost lelica Maria Tudorache, sora ei, care primea “mesajele cereşti” aparent la fel (din punct de vedere al manifestărilor exterioare), dar substanţial diferit, din punct de vedere al mijloacelor. Mai precis, pucioşii s-au străduit să inoculeze tuturor convingerea lor (de altfel, o simplă supoziţie) că Mariei nu-i mai vorbea Dumnezeu direct, ci prin intermediar, iar intermediarul era chiar spiritul Verginicăi, aflat chiar lângă Dumnezeu, undeva în dreapta sau în stânga Lui. Pucioşii au acţionat foarte hotărât în acest scop, inclusiv prin corecţii frauduloase ale propriilor texte care, la o analiză atentă, ar fi putut deveni compromiţătoare pentru această supoziţie. Altminteri, lelica Maria primea mesajele la fel: tot adormită şi tot inertă şi neparticipativă ca şi Verginica.
Următorul primitor al mesajelor a fost leliţa Mihaela Tărcuţă. Cu ea, lucrurile s-au schimbat radical. Dumnezeu nu mai “trâmbiţa” ca şi până acum, printr-o “trâmbiţă” adormită tun. Mihaela auzea voci, care i se aşezau în urechi “ca o suflare de vânt”. La început, leliţa Mihaela auzea doar vocea Verginicăi care o încuraja şi îi vorbea “de la Dumnezeu”. Mai târziu, când Mihaela a prins curaj, a început să audă direct vocea lui Iisus, apoi pe cea a Tatălui, pe cea a Maicii Domnului, a Arhanghelilor, a Sfinţilor mari şi mici, ajungând să audă până şi vocile spiritelor unor decedaţi dintre semenii ei (vocea spiritului lui Vasile Târgovişteanu, vocea spiritului Patriarhului Teoctist, dar şi vocile spiritelor unor oameni de rând, trecuţi recent la cele veşnice)
Preluând raţionamentul “părintelui Nicodim”, admitem că doar trei pot fi vectorii prin care mesajul de la Pucioasa să ajungă la ceilalţi oameni: omul, diavolul sau Dumnezeu. În paragraful “Adevărul, demonstrat matematic”, Prea Cuvioşia Sa Nicodim Pucioşitul îi ia pe rând la puricat, eliminând unul câte unul pe cei incomozi, şi astfel ajunge rapid la concluzia definitivă: “ De aceea: Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”. Chiar dacă admitem că raţionamentul sfinţiei sale este corect, deci Verginica ar fi fost o autentică “trâmbiţă apocaliptică”, rămâne totuşi întrebarea nelămurită: Bine, bine, dar atunci prin lelica Maria şi prin leliţa Mihaela cine vorbea? Că despre ele pucioşii afirmă cu tărie că nu sunt nici “trâmbiţe”, nici “sfinte”!
Dar să reproducem pe rând cei trei vectori, aşa cum au fost ei analizaţi de către Prea Cuviosul Nicodim Pucioşitul.
A. Primul vector:
“1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin Sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască, primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, Sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 35)
Raţionamentul Nicodimului Pucios suferă de un grav viciu de fond, probabil datorită unor deficienţe în cultura sa generală. El nu ştie, se pare, că unele boli psihice se manifestă tocmai printr-un astfel de clivaj între două sau mai multe personalităţi distincte ale aceluiaşi individ, dintre care una poate fi dominantă. Tulburarea disociativă de identitate reprezintă fie prezenţa într-un singur individ a două sau mai multe identităţi disticte, fie coabitarea mai multor personalităţi, care alternează în controlarea comportamentului întregii fiinţe. Observatorii fenomenului au remarcat trecerea rapidă (într-un interval de câteva secunde) de la o personalitate la alta, care este însoţită adesea de modificări subtile, fie în postura şi tonul vocii, fie în calitatea şi temperamentul scrisului. Pot apărea schimbări chiar la nivelul manifestărilor fiziologice, cum ar fi tensiunea arterială şi activitatea creierului, ceea ce ar explica somnul profund în care cădea Verginica în timp ce avea loc “lucrarea”. Experienţele personale de acest gen pot avea diferite grade de severitate: de la manifestările disociative comune tuturor oamenilor (cum ar fi reveria, somnul, somnul profund, hipnoza, sau “rătăcirea” într-o carte sau într-un film, toate implicând “pierderea temporară a contactului” cu lumea imediat apropiată) la disocierea cronică, sindrom ce provoacă deteriorarea gravă a echilibrului psihic. Faptul că Verginica era detaşată senzorial de lumea materială, dar vorbea prin somn, poate fi explicat ca fiind o manifestare patologică binecunoscută în lumea medicală. Persoanele cu tulburare disociată pot trece printr-o gamă variată de simptome caracteristice, printre care: depresie, schimbări de dispoziţie, tulburări de somn (insomnie, coşmaruri şi somnambulism), atacuri de panică şi fobii, compulsii şi ritualuri, simptome psihotice (inclusiv halucinaţii auditive şi vizuale), transe şi “experienţe în afara corpului”, mania persecuţiei. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că Verginica era perfect sănătoasă din punct de vedere psihic, caz în care o asemenea manifestare (vorbirea prin somn) este interpretată de el ca fiindu-i neapărat exterioară. Adică, “vorbeşte gura fără ea”, ceea ce înseamnă că “vorbeşte altcineva prin gura ei” (altcineva însemnând unul dintre personajele rămase în cursă, dintre cei trei vectori, şi anume ori diavolul, ori Dumnezeu). Or, despre Verginica există mărturii scrise, provenind chiar de la adepţii pucioşi, despre internările ei repetate în clinicile psihiatrice de la Ploieşti, la Spitalul 9 din Bucureşti, la Plătăreşti şi la Bălăceanca, internări atribuite de ei exclusiv unor manevre de reprimare sau de răzbunare ale Securităţii:
“Primul om care a dat-o pe mâna securităţii a fost preotul ei din sat, fostul protopop, Ilie Mirică, cel care a ajutat la întocmirea actelor de internare a ei într-un spital de nebuni. În toamna anului 1956 a fost dusă la Ploieşti şi internată acolo o perioadă de timp. După aceea, a fost internată de două ori la spitalele de nebuni din Plătăreşti şi Bălăceanca. Dumnezeu a lucrat prin ea şi acolo şi a ocrotit-o, căci putea să fie de multe ori omorâtă de nebuni.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 49)
“În anul 1976, în luna august, am fost internată prin poruncă, împreună cu mama Verginica, la spitalul judeţean din Târgovişte, unde i se spunea „femeia cu inima cât roata carului“. Aici, mama Verginica era urmărită de securitate. Aici am văzut foarte multe semne şi minuni.” (citat după Cârlan Maria, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 56)
“A fost internată forţat la spitalul psihiatric din Ploieşti. A suferit mult de la bolnavii de acolo. După multe insistenţe ale mamei sale i s-a dat drumul. Nu mult după aceea a fost din nou ridicată şi internată la spitale de lângă Bucureşti: Plătăreşti şi Bălăceanca. Acolo a suferit multe chinuri.” (citat după Ivan Maria din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)
“Odată, când a fost dusă la spitalul de nebuni din Plătăreşti, spunea cum a fost dusă la un loc cu cei închişi şi condamnaţi la moarte. Acolo era un lac şi trunchiuri de copaci prin apă, şi fiecare condamnat era aşezat pe o buturugă. Din apă ieşeau şerpi care-i muşcau şi, căzând în apă, se înecau. Au aşezat-o şi pe ea pe un trunchi, şi în acel moment a apărut Măicuţa Domnului zicând: „Nu te teme, Verginica! Eu te voi ţine să nu cazi în apă“. Şi a stat aşa multe zile, încât se mirau chinuitorii ei care, neştiind puterea Domnului, ziceau că e vrăjitoare. [...] Mulţi medici cărora Domnul le atinsese inima aveau mare milă de ea. De pildă, când se interna la spitalul din Pucioasa, doctorul Iţu Gheorghe i-a fost de mare folos.” (citate după Bănescu Emilian, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72-73)
Corespunde oare Verginica tipologiei standard a individului predispus la tulburare psihică disociată? Majoritatea bolnavilor care dezvoltă tulburări disociative au suferit o traumă copleşitoare în copilărie, fiind puşi în pericol de moarte într-un stadiu fragil al dezvoltării emotive (de obicei, înaintea vârstei de 9 ani). Tot la 9 ani are loc şi schimbarea majoră care o va marca pe Verginica tot restul vieţii, episod pe care ea îl rememorează ulterior prin vederea lui “Dumnezeu”, care vorbeşte cu gura ei:
“...De la vârsta ei de nouă ani acest trup îl am de folosinţă pentru poporul Domnului Iisus Hristos. Purta o singură rochiţă şi mânca mere pădureţe, dar erau miere, nu mere.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 mai 1979)
Dar care să fi fost cauza? În statisticile medicale româneşti, cel mai frecvent precursor al tulburărilor disociative este abuzul fizic, emoţional şi sexual din copilărie.
Or, biografia romanţată a Verginicăi dezvăluie o copilărie grea, puternic traumatizantă emoţional, în care foamea, boala şi moartea erau principalii arbitri ai supravieţuirii. Câteva repere dramatice îi jalonează copilăria Verginicăi:
– “ [...] părinţii copilei, Nicolae şi Andreiana, erau creştini săraci şi le creşteau din greu pe cele două copile, Verginica fiind cea mai mică.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ În anul 1924, când Verginica împlinise un an, s-a îmbolnăvit de o boală [...] Boala copilei ajunsese în stare grea [...] pierise speranţa pentru viaţa ei [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Când Verginica împlinise patru ani, tatăl ei a murit, iar viaţa acestei familii a ajuns mult prea anevoioasă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Se făcuse Verginica de nouă ani. [...] Mama lor, Andreiana, zăcea în pat, bolnavă de pelagră” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Verginica avea numai o rochiţă [...] Păştea zi de zi vitele şi plângea mereu. Copiii cei mai înstăriţi din sat o luau mereu în bătaie de joc şi o înjoseau mereu ca pe o copilă săracă şi prostuţă, aruncând după ea cu pietre şi luând-o în râs” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “Toată ziua se ruga plângând [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
În acest context, ajutorul nu mai putea veni decât de la cer. La vârsta de 9 ani, Verginica are primele ei experienţe extatice: Mai întâi, o vede pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, printre crengile copacilor. Aceasta îi promite Verginicăi că Pruncul ei are putere să-i vindece mama:
“ Într-una din zile, printre crenguţele copacilor, Verginica a văzut o lumină mare şi albă, şi pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe [...] Apoi ea a auzit:
– Verginico, eu sunt Măicuţa Domnului, şi sunt şi măicuţa ta. Nu mai plânge, căci Fiul Meu, Iisus Hristos, o va însănătoşi pe mama ta ca să vă poată îngriji” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
A doua zi, Verginica îl vede pe Iisus Hristos (dar nu Prunc, ci Matur, de data aceasta) coborând din cer pe o rază şi rămânând la o palmă de pământ. El îi promite că o va vindeca pe mama ei, dar nu pe degeaba, ci primind în schimb ceva de la Verginica:
– “ Verginico, eu sunt Fiul Maicii lui Dumnezeu şi am venit s-o fac bine pe mama ta. Nu mai plânge. [...] iată, îţi cer şi Eu ceva pentru vindecarea mamei tale. Dă-Mi să am de la tine părul tău.
[...]
– Dă-Mi o mânuţă, s-o am de la tine.
[...]
– Să-Mi dai atunci un picior, să-l am de la tine.
[...]
– O, ce să-ţi mai cer? Iată, îţi cer un ochi, să-Mi fie Mie spre slujire prin tine, să Mă uit cu ochiul Meu prin ochiul tău, că Eu vreu să-Mi fii Mie cort pe pământ. [...] Când vei împlini paisprezce ani, atunci voi lua ochiul tău.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
După o serie de negocieri dure (în care “Iisus” i-a cerut pe rând Verginicăi, întâi părul ei, apoi o mânuţă, apoi un picior, dar Verginica nu era dispusă deloc să renunţe la ele) s-a încheiat târgul: Verginica îi va da un ochi (gândindu-se că se va descurca binişor numai cu unul, cel care-i mai rămâne), pe care “Iisus va veni să i-l ia” mai târziu, la vârsta de 14 ani. Şi chiar aşa a fost, căci de la 14 ani ea a devenit chioară pentru tot restul vieţii (nu se spune nicăieri în ce împrejurări). Dar, cu tot preţul cam pipărat, Verginica şi-a rezolvat problema, adică mama ei a fost vindecată, şi în casa lor s-a aşternut pacea:
“O fericire cerească s-a coborât peste căsuţa lor săracă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
Să se fi conturat atunci pentru Verginica, această colaborare mercantilă cu “persoane omnipotente coborâte din cer”, ca o soluţie perenă sau ca un paleativ de moment?
Se ştie că tulburarea disociativă este o tehnică de supravieţuire foarte creativă, care permite indivizilor să suporte sau să păşească peste circumstanţe disperate, aparent fără soluţie, pentru a-şi conserva câteva zone de funcţionare sănătoasă. Atunci când se confruntă cu situaţii traumatice copleşitoare, din care se pare că nu mai există scăpare, un copil poate recurge la o “evadare” în mintea sa. Copiii folosesc fuga de realitate sau îşi construiesc mental experienţe senzoriale care transcend lumea materială palpabilă, ca un mod de apărare extrem de eficace împotriva durerii fizice şi/sau emoţionale acute sau contra anticipării îngrijorătoare a suferinţei. Prin acest proces disociativ, gândurile, sentimentele, amintirile şi percepţiile experienţei traumatizante pot fi separate psihologic, iar trauma îşi găseşte o soluţie: fie ea este exteriorizată, ca şi când nici nu s-a întâmplat, fie este soluţionată de o persoană-surogat, exterioară eului, dar percepută ca un “alter-ego”. Două sau mai multe “entităţi” preiau controlul asupra comportamentului persoanei la un moment dat. Aceste entităţi, denumite uneori “personalităţi alternative”, “alter-ego-uri”, “părţi”, “stări de conştiinţă”, “stări al ego-ului” sau “identităţi”, despovărează pe individ de angoasa produsă de abuzul fizic sau emoţional.
Gradul de disociere la un individ este evaluat de medicii psihiatri folosind Scala Experienţelor Disociative. Aplicând această scală, s-a constatat şi care este gradul de incidenţă procentuală pentru anumite manifestări tipice la pacienţii diagnosticaţi cu tulburare de identitate disociativă:
a) 90% - declară că există o altă persoană în interiorul lor
b) 87% - declară că aud voci care le vorbesc
c) 82% - declară că aud voci care vin din interiorul lor
d) 81% - simt că o altă persoană îi controlează
e) 81% - au amnezie pentru evenimente petrecute în copilărie
f) 73% - când vorbesc despre propria persoană mai spun şi “noi”
g) 70% - declară că există o altă persoană în interiorul lor care poartă un alt nume
h) 62% - nu-şi amintesc de lucruri pe care cei din jur spun că le-au făcut
i) 56% - trăiesc sentimente de derealizare
j) 44% - nu recunosc persoane care se comportă familiar cu ei
k) 42% - observă că dispar anumite obiecte din jurul lor
l) 31% - observă că apar, nejustificat, diferite obiecte în jurul lor
m) 27% - în diferite momente, au scrisuri diferite
Să reluăm aceste criterii unul câte unul şi să căutăm pentru fiecare din ele în ce măsură vom regăsi în scrierile oficioase ale pucioşilor texte de unde să rezulte care dintre aceste experienţe disociative nu îi erau străine Verginicăi.
a) 90% - declară că există o altă persoană în interiorul lor
Verginica vorbea în timpul nopţii, aşezată pe un pat, aparent adormită. În cameră erau rude, vizitatori şi adepţi, dintre care câţiva mai apropiaţi consemnau în scris ceea ce auzeau din gura Verginicăi. Din gura ei ieşeau fraze care se declarau pe sine că provin de la altă entitate, denumită când Dumnezeu, când Iisus, când Duhul Sfânt.
Exemplul 1. În care “Iisus Hristos” vorbeşte din trupul Verginicăi, de unde trâmbiţează vestindu-Se despărţit a doua oară cu duhul de trup (se ştie că prima oară a fost atunci când a fost răstignit pe cruce):
“ Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ [...] Nu acest trup sunt Eu. Aceasta este o trâmbiţă din care Eu trâmbiţez în vremea aceasta ca să vestesc peste voi toate câte vor fi în zilele ce vin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la Praznicul Învierii, anul 1955)
“ ...Eu, Domnul Iisus Hristos, M-am pogorât din cerul sfânt pe pământ, nu cu trupul, ci cu Duhul. Acest Eu, nu e trupul acesta, ci e Duh, şi plutesc prin văzduh şi grăiesc cu Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 6 mai 1977)
Exemplul 2. În care “Duhul Sfânt” grăieşte din trupul Verginicăi, prin gura ei:
“ Copiii Mei, vorbeşte Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 mai 1960)
Exemplul 3. În care “Dumnezeu” grăieşte din trupul Verginicăi, prin gura ei, vorbind cu...Verginica:
“ Eu sunt Dumnezeu, nu acest trup. Eu sunt, Care vorbesc cu tine, şi tu nu vezi că Eu sunt mereu lângă tine. Plânge acest trup. Iar acum, când se va despărţi de Mine se va mâhni[...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1973)
b) 87% - declară că aud voci care le vorbesc
În cursul şedinţelor de “comunicare”, Verginica angaja uneori un dialog cu una sau mai multe persoane din lumea “de dincolo”, dialog în care Verginica vorbea fizic, şi de fapt vorbea în numele tuturor, căci gura ei punea întrebările şi tot ea dădea şi răspunsurile. Vom da aici câteva exemple.
Exemplul 1. În care Tatăl ceresc îi vorbeşte Verginicăi, iar ea se prinde cu El în dialog:
“— Verginico, ce faci?
Verginico, Mă cunoşti cine sunt Eu?
— Da, Doamne, Te cunosc. Eşti Tatăl ceresc.
— Sunt. Să nu Mă uiţi niciodată. Să scrii copiilor Mei aşa, că de mii de ani vorbeşte Domnul cu ei. [...] Scrie, Verginico, mărgăritarele Mele şi le dă copiilor Mei să le citească, că de mii de ani vorbeşte Domnul [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1963)
Exemplul 2. În care vorbeşte Domnul cu Verginica, prin gura ei:
“Spune, Verginico, la cei rămaşi lângă profeţia Mea, să asculte de cuvintele Domnului, [...] Spune, măi Verginico, spune, că aceste porunci, cine nu le înţelege, este lipsit de înţelepciune, şi greu îi va fi. [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 15 aprilie 1965)
Exemplul 3. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte Domnul cu Verginica, apoi Maica Domnului cu Fiul ei, apoi Maica Domnului cu Verginica:
“ Verginico, fii atentă că vei vorbi cu sfânta Maică a Domnului. Fii atentă, Verginico, la Maica Domnului.
— Fiul meu, Fiul meu, Fiul meu, ascultă-mă! Înlătură aceste oştiri diavoleşti, care au cer negru între cer şi pământ. Fiul meu, mor copiii Tăi toţi. Nu-i lăsa să moară [...]. Tu, Fiul Meu, să fii bun şi milostiv cu ei.
Verginico, Verginico, fii tare şi îmbărbătează pe copiii Fiului Meu [...] Du-te, Verginico, şi spune fiilor Domnului meu tot ce ai văzut şi tot ce eu te-am învăţat.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 23 august 1972)
Exemplul 4. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte mai întâi Domnul cu Verginica, anunţând-o că va fi vizitată de două personaje spirituale : arhanghelul Mihail, care va veni la vorbitor cu spiritul tânărului inginer Mihail, cel care a fost recent înjunghiat într-o cârciumă. Apoi vorbeşte spiritul celui decedat cu mama sa, prin “Telefonul Duhovnicesc”, care este Verginica. Aceasta, deşi aparent doarme, aude întrebările şi răspunsurile, pe care apoi le reproduce prin viu grai, ca un “telefon fără fir” între lumea văzută şi cea nevăzută. Mama celui decedat se află printre cei din cameră şi aude ce-i spune spiritul. Acesta se află probabil în Purgatoriu (!?), îndată ce, acolo unde se află, pentru unii e mai bine, pentru alţii e mai rău şi se chinuiesc. În final, spiritul îl îndeamnă la prozelitism pucios pe “păstorul” Daniel (zis nea’Mişu) şi le transmite “sărutări de mâini prin telefonul duhovnicesc” la toţi cei prezenţi la acest spectacol de spiritism nocturn. Acest dialog cu spiritul mortului Mihail este o veritabilă şedinţă de spiritism şi el s-a repetat de cel puţin patru ori în anul 1974 (doar patru şedinţe sunt consemnate în Cartea pucioşilor, dar se pare că au mai fost şi altele):
“ Iată-l pe Mihail, iarăşi vine, însoţit de Mihail arhanghelul.
...Fiule Mihaile, vorbeşte cu mama ta. Îndrăzneşte şi vorbeşte [...]
— Mamă, mă cunoşti tu pe mine? Mamă, eu sunt Mihail, care vorbesc prin telefonul duhovnicesc. Nu-mi pare rău că m-am mutat din lume, că m-am mutat de pe pământ la cerul sfânt [...]
...Vai de copiii care-şi prigonesc părinţii, că mult se chinuiesc aici![...]
... Nenea Mişu, apropie-te de telefon. Ai grijă de mama mea, întăreşte-o şi pe mama mea. Eu sunt un fiu ucis de tâlhari. Cu greu m-am despărţit de trup. Nenea Mişu, eşti rugat de mine, adu şi pe tatăl meu şi pe fratele meu pe calea pe care urmezi matale [...]
...Sărutări de mâini nene Mişu, şi ţie, mamă, şi la toţi de faţă. Amin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 6 iunie 1974)
Exemplul 5. În care, prin gura Verginicăi (pe post de difuzor) vorbeşte mai întâi Domnul cu arhanghelul Mihail, care îl aduce iarăşi la vorbitor pe spiritul tânărului Mihail, ca să vorbească la “Telefonul Duhovnicesc” cu mama lui de pe pământ. Apoi vorbeşte (tot prin gura Verginicăi, pe post de telefon mobil) spiritul lui Mihail, care dezvăluie că nu se află în locul de veci; adică nu este nici în Rai, nici în Iad, ci undeva între (probabil, în Purgatoriu !?). Spiritul chemat o îndeamnă (printre altele) pe mama sa “să iubească telefonul”, adică pe “sfânta” Virginia.
“ ...Mihaile, adu-l pe Mihail la telefonul Domnului Iisus Hristos să vorbească cu familia, cu mama. Adu-l Mihaile. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
De ce ai oftat , Mihaile?
— Doamne Iisuse Hristoase, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc pentru binele pe care mi-l dăruieşti.
Sărut mâna, mamă! Apropie-te de mine.
Mamă, locul în care sunt acum, nu acesta este locul de veci, ci după judecată [...]
Mamă, să fii credincioasă şi iubeşte telefonul şi pe Dumnezeu [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 12 iulie 1974)
Exemplul 6. În care, prin gura Verginicăi (mai întâi pe post de difuzor) vorbeşte pentru început Domnul cu arhanghelul Rafail, căruia îi cere ca să-l aducă din nou la vorbitor pe spiritul tânărului Mihail, ca să vorbească la “Telefonul Duhovnicesc” cu mama lui. Acest “telefon mobil” este de fapt gura Verginicăi, care de fapt e pe post de video-telefon half-duplex, căci Mihail o vede pe mama lui, dar mama lui nu-l vede pe “Mihail”; “lucrul acesta nu se poate”, căci condiţiile tehnice şi progresul tehnologic (rămas în urmă în cer faţă de inovaţiile de pe pământ) nu permit (încă). Păstorul Daniel (nea’Mişu) e provocat să deosebească vocea spiritului lui Mihail, adică să observe că duhul de noapte al lui Mihail vorbeşte de fapt la telefon (sau videofon) prin modem-ul duhovnicesc, care este Duhul Domnului. Spiritul lui Mihail dezvăluie bârfele care circulă pe la el, prin Purgator: “Se aude că Dumnezeu judecă lumea”. Mai dezvăluie că în Purgator nu e chiar aşa de rău, dar o să-i mute şi de acolo. Acolo multe suflete stau flămânde, ca într-un lagăr de exterminare, că nu le dă nimeni să mănânce, adică ori e criză de alimente, ori nu e nimeni milostiv pe acolo, ca să le umple şi lor burţile.
“ ...Rafaile, du-te şi adu-l pe fiul răposat, Mihail, la mama lui ca să vorbească.
Fiule Mihail, o vezi pe mama ta? Priveşte-o bine, că ea nu te vede pe tine; lucrul acesta nu se poate. Daniele, să auzi şi tu vocea acestui tânăr şi să deosebeşti duh, de Duh. Prin Duhul Meu vorbeşte Mihail şi găieşte mamei sale. Amin.
— Mamă, eu vorbesc cu tine prin Duhul Domnului Iisus Hristos. Se aude că Dumnezeu judecă lumea. Mamă, unde sunt, nu e rău, dar nu stăm aici, şi ne vor muta.[...] Multe suflete ca mine nu mănâncă, mamă, că nu le dă nimeni, şi aşteaptă fiecare mâncare, dar nu le dă. Multe suflete ar mânca, dar nu au ce mânca. Mamă, multe suflete ar vrea o bucată de hrană, dar nu au de unde lua.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Apoi se întâmplă ceva îngrijorător: ori că apar perturbaţii în transmisia telefonică, ori că spiritul lui Mihail se descurcă cu greu în complexitatea tehnică a telefonului mobil, dar noroc că e îngerul lângă el şi-l învaţă cum să apese pe butoane:
“Mamă, cu greu vorbesc la telefon. Am însoţitor lângă mine şi îmi arată cum să vorbesc cu tine.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Totuşi, spiritul lui Mihail răposatul nu se poate abţine să nu laude telefonul mobil (pe Verginica, adică) minunându-se de radiaţiile electromagnetice pe care le emite:
“ ...Mă uit la telefonul cu care vorbesc cu tine, mamă, şi mă uit la razele lui, că mare minune este lucrul acestui telefon.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
În final, spiritul răposatului o îndeamnă pe mama lui să facă o donaţie cât de mică (doar o căsuţă şi un petecuţ de teren) unui “copilaş” pucios; nu-i dă numele, dar pe care, desigur, i-l va indica telefonul (care a redevenit vasul de cinste Verginica), căci telefonul e la mare preţ pentru pucioşi ca să comunice ei cu cei dragi plecaţi “dincolo”, şi de aceea trebuie iubit, îngrijit şi ocrotit ca ochii din cap, căci el este scula care joacă rolul de intermediar (medium) între cei morţi şi cei vii:
“…Mamă, fă cum ţi-am spus eu. Partea mea, care mi se cuvenea mie, s-o dai la săraci. Pe petecuţul de pământ care îl aveai de vânzare, să faci o căsuţă unui copil de al lui Dumnezeu”
Mamă, mult iubeşte Dumnezeu pe vasul Său prin care eu îţi vorbesc ca la telefon, dar plânge Dumnezeu de el, că e supărat de cei ce-l lovesc şi nu-l preţuiesc. Păstraţi acest telefon, că mare valoare are între cer şi pământ, între morţi şi vii. Păstraţi-l şi apăraţi-l.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Exemplul 7. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte Domnul cu Vergina, mama tânărului Mihail care a murit înjunghiat; apoi vorbeşte şi spiritul lui Mihail cu mama sa la “Telefonul Duhovnicesc” (gura şi urechile Verginicăi):
“— Mamă, să nu mai plângi, că dacă ai fi lângă mine, ţi-aş arăta. Tot trup suntem, dar trup duhovnicesc, căci cel pământesc merge în pământ, şi rămâne trupul duhovnicesc.[...] Nu mai sunt cu părintele Dimitrie, că m-a trecut în altă cameră mai jos, din cauză că sunt opărit de tine, mamă. Mamă, pentru aceasta să te ungi cu mir de la preot, cu acel a cu care se ung copiii care se botează. [...]
Mamă, mă ia îngerul. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 noiembrie 1974)
Exemplul 8. În care, “Tatăl Ceresc” vorbeşte prin gura Verginicăi cu duhurile care se plâng că n-au sălaş în prag de iarnă (deşi dialogul se poartă în luna iunie, în toiul verii), din cauza unor probleme locative cam încurcate, apărute în ceruri. Din dialog rezultă că situaţia nu e deloc nouă, că spiritele au rămas fără case şi au făcut frigul şi foamea până acuma:
“ Plâng duhurile. De ce plângeţi, măi copilaşi?
— Plângem, Tată, că nu avem sălaş. Nu avem masă şi casă, şi viscolul ne aşteaptă.
— Nu mai plângeţi, copilaşi, căci un îngeraş Mi-a spus că va veni Cineva şi vă va lua în patria Sa. Unde vă sunt casele?
— S-au pustiit, şi pe noi ne-au alungat şi am trăit afară, în frig, fără adăpost şi fără hrană.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 19 iunie 1978)
Exemplul 9. În care grăieşte Domnul, apoi Maica Domnului vorbeşte prin gura Verginicăi cu poporul pucios creştin. Ea vine în zbor, cu Duhul, şi împreună cu ea mai sunt cooptaţi în echipa aeropurtată autonomă (adică, fără a mai apela la serviciile vreunui avion, probabil fiind şi prea mulţi) Fiul ei, Tatăl, ucenicii şi sfinţii:
“ Grăieşte Maica Mea ţie, popor creştin.
Eu sunt care vorbesc: mama Fiului ceresc. Şi cu mine e Fiul meu, e şi Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului, sunt şi ucenicii şi sfinţii. Am venit nu cum se plimbă oamenii cu avioanele; am venit în zbor, cu Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 22 septembrie 1978)
c) 82% - declară că aud voci care vin din interiorul lor
Exemplul 1. În care “Dumnezeu” vorbeşte din gura Verginicăi, arătându-i că ea are darul de a auzi cuvintele Lui rostite din gura ei. În plus, o îmbărbătează ca să nu renunţe a “trâmbiţa”, căci “El” îi promite că va veni şi vremea ca să fie crezută în tot ceea ce grăieşte:
“Vezi, Verginico, ce dar mare ai? Ai darul să auzi cuvintele Mele şi de bucurie şi de întristare. Vezi? Să preţuieşti darul acesta, Verginico, să nu-l arunci, că va fi şi vremea să fii crezută de toţi.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 29 mai 1965)
Exemplul 2. În care “Dumnezeu” recunoaşte că vocea care iese din gura acestei fiinţe (Verginica) nu este a ei, ci a Lui, iar când va muri fiinţa, va vorbi prin rămurică de copac:
“ ...Copilaşii Mei, vorbesc prin gura acestei fiinţe. Fiţi treji şi nu-L judecaţi pe Dumnezeu, căci cine judecă, judecat va fi, şi dacă nu va mai fi această fiinţă, Dumnezeu va grăi prin rămurică de copac, [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 18 octombrie 1979)
După ce a murit Verginica († 14 decembrie 1980) a urmat o lungă perioadă de derută, în care Dumnezeul Pucioasei n-a mai vorbit deloc, probabil fiind prea ocupat ca să-şi aleagă rămurica de copac prin care va vorbi. Apoi a început din nou să vorbească (5 februarie 1982), dar n-a vorbit prin rămurică de copac, ci prin rămurică de om: prin lelica Maria, sora Verginicăi. Netulburaţi însă , adepţii pucioşi au decretat de la sine putere că “rămurica de copac” a fost tot lelica Maria.
Exemplul 3. În care “Dumnezeul” Pucioasei explică de ce se foloseşte de vocea de femeie a Verginicăi (cu riscul de a semăna necredinţă în popor), arătând că vocea Sa bărbătească este acum de nesuportat pentru om. Promite însă că lucrurile se vor schimba atunci când va vorbi chiar cu vocea Sa:
“Fiule, repară vocea vasului Meu, repară credinţa, că nu vrea să creadă poporul. Zice că e voce femeiască, nu e voce bărbătească, nu e vocea lui Dumnezeu. Eu am strigat: “Cum Mi-e trâmbiţa, aşa Mi-e şi vocea”. Vocea Mea se va arăta la vremea sa, şi cine va auzi, va încremeni, că şi pietrele se vor sfărâma, şi munţii se vor dărâma la vocea Mea. Fii mulţumit aşa cum Îşi arată Dumnezeu acum vocea prin trâmbiţa Mea, căci vine vremea să-ţi arate Dumnezeu vocea Sa, şi e rău, că nu te-ai pregătit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 17 noiembrie 1978)
Promisiunea nu s-a onorat decât pe jumătate. Astăzi, mesajele nu mai vin cu voce de femeie pământeană, ci cu voce de bărbat pământean. După moartea lelicăi Maria Tudorache ( şi chiar mai înainte cu câţiva ani) mesajele nu mai vin prin gura unei “proorociţe”, ci prin scrierile ei, care reproduc ceea ce ea pretinde că aude. Este vorba de leliţa Mihaela Tărcuţă, care pretinde că-L aude pe Dumnezeu că-i vorbeşte tainic cu vocea lui... nenicul Nicuşor Nedelcu! Este şi motivul pentru care singurul orator oficios al mesajelor pucioşeşti este nenicul Nicuşor, căci numai el poate reproduce corect vocea lui “Dumnezeu” (iar “Acela” nu mai vorbeşte acum cu voce de femeie muritoare, ci cu voce de bărbat muritor, copiind cu dibăcie vocea lui Nicuşor). Pucioşii cred acum că le vorbeşte Dumnezeu, căci aud voce de bărbat, şi iată aşa s-a “reparat credinţa”.
d) 81% - simt că o altă persoană îi controlează
Exemplul 1. În care, Domnul vine la Verginica şi o scoală şi îi spune să se pregătească şi să aştepte ca să vină Domnul la ea:
“— Verginico, scoală-te din aşternutul tău, căci Eu îţi voi da ţie de lucru. Verginico, pregăteşte un caiet şi pană, fiind în aşteptare să vină Domnul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1963)
Exemplul 2. În care, Domnul vine la Verginica şi îi spune să se pregătească de muncă, dacă vrea să şi mănânce:
“... — Verginico, hai la muncă, Verginico, căci cine nu munceşte, nu mănâncă. Cine nu-şi strânge în hambare nu va avea. Ia te uită la mâna Mea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 19 ianuarie 1968)
Exemplul 3. În care, Dumnezeul de la Pucioasa recunoaşte, într-un exces de sinceritate, că El este cel care i-a dat suferinţă Verginicăi, şi că a făcut-o doar pentru plăcerea Sa. Fiecare “coborâre” de duh în trupul Verginicăi înseamnă un mare chin pentru vasul proorocesc:
“Unde să mai transport vasul Meu, că nu mai poate ţine durerea? Că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut să fie ca Mine………” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 septembrie 1966)
“— Păstraţi-vă, că e gata să nu mai cobor, că prea mult chinuiesc acest vas” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 11 noiembrie 1979)
Exemplul 4. În care Verginica primeşte porunci atât de la “Domnul”, cât şi de la “Sfinţii Voievozi Mihai şi Gavriil”, şi se teme de pedeapsa neîmplinirii lor. “Domnul” trimite emisari la copiii lui Israel pe Verginica şi pe “Sfinţii Voievozi”, apoi prooroceşte căderea lui Gog:
“... — Verginico, cine a trâmbiţat din trâmbiţă?
— Doamne, eu am trâmbiţat.
— Cu ce trâmbiţă ai trâmbiţat?
— Doamne, am trâmbiţat cu trâmbiţa bărbatului acesta, că a venit la mine şi mi-a dat să cânt. Eu n-am vrut să cânt,[...] şi a vrut să cânte el cu ea, şi trâmbiţa nu a cântat, şi mi-a dat mie să cânt cu ea. Eu nu vreau să cânt, dar,[...]Doamne, dacă eu am greşit că am trâmbiţat, să mă ierţi şi să nu mă pedepseşti.
— Verginico, să nu mai trâmbiţezi, să nu le mai faci voia, căci ei vor să vadă semne şi minuni prin tine [...] Fii atentă, Verginico, şi îţi poruncesc să scrii această călătorie.[...] Îţi poruncesc, Verginico, să nu laşi deoparte sfatul Meu. Scrie-l şi dă-l creştinilor să-l citească, căci Mă cutremur de faptele lor rele.[...]
— Verginico, scoală-te să mergi cu noi, să mergi şi să auzi pe fiii lui Israel cum se bocesc şi plâng cu jale mare. Noi suntem voievozii Mihail şi Gavriil.
— Nu, fiul Meu Mihail, nu Eu am adus jalea asupra lor şi nu Eu îi amărăsc, ci ei Mă amărăsc pe Mine. [...] De unde, fiul Meu Mihail, să iau carne? căci ei plâng şi Îmi cer carne. I-am lăsat să plângă.[...]
Tu, fiul Meu Mihail, te duci cu Verginica, vasul Meu, în casa copiilor lui Israel [...] Nu mai pot, fiul Meu Mihaile, să duc greutatea acestui popor.
Eu sunt Fiul Omului. Profeţeşte împotriva lui Gog: Eu sunt, Goge! Sunt Domnul şi Dumnezeul lui Israel, pe care tu nu-L cunoşti. [...]
Goge, Goge, vei cădea pradă păsărilor de tot felul. Goge, Goge, domn al roşului, cădea-vei!” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 25 decembrie 1964)
e) 81% - au amnezie pentru evenimente petrecute în copilărie
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
f) 73% - când vorbesc despre propria persoană mai spun si “noi”
Exemplu. În care Verginica foloseşte din dreptul ei şi/sau al lui “Dumnezeu” expresiile “lucrurile Noastre”, “Copilaşii Mei” şi “Copilaşul Meu”:
“ ...Adevărat vă spun: dacă nu învăţaţi lucrurile Noastre veţi muri împuşcaţi sau înecaţi sau arşi. [...] Fiilor, lui Avraam i-am spus: [...] Copilaşii Mei, nu vor mai avea loc domnii în bloc.[...] Copilaşul Meu, să nu te faci domn.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 21 aprilie 1974)
g) 70% - declară că există o altă persoană în interiorul lor care poartă un alt nume
Exemplu. În care Verginica declară că deşi glasul ei este de femeie, vorbeşte din ea un bărbat (Dumnezeul Pucioasei):
“...Fiţi credincioşi. Luaţi aminte la aceste cuvinte. Este greu, tată, să creadă cineva în cuvântul acesta, pentru că nu este glas de bărbat, ci este de femeie. Fericiţi veţi fi voi dacă veţi crede şi veţi asculta.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 august 1979)
h) 62% - nu-şi amintesc de lucruri pe care cei din jur spun că le-au făcut
Exemplul 1. În care, adeptul pucios Costache Cristea dă mărturie despre faptul că Verginica nu-şi mai amintea nimic din ce a vorbit:
“În noaptea sfintelor Paşti 1955, când preotul în biserică a zis: „Hristos a înviat!“, s-a ridicat şi ea zicând: „Hristos a înviat!“. Mama ei s-a înspăimântat, dar s-a liniştit când a văzut că se aşează pe pat, adoarme şi continuă să vorbească. Când s-a trezit, a cerut să mănânce, şi, fiind întrebată, nu ştia nimic din ce s-a vorbit. Vorbise Domnul prin gura ei lucruri minunate. De atunci a vorbit Domnul prin gura ei, aducând din cer învăţături vrednice de urmat [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 54)
Exemplul 2. În care, adepta pucioasă Ocolescu Elvira dă mărturie că Verginica vorbea fără să-şi aducă aminte ce a vorbit:
“Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 67)
Exemplul 3. În care, adepta pucioasă monahia Belinschi Gabriela dă şi ea mărturie că Verginica vorbea fără să-şi aducă aminte ce a vorbit:
“Am cunoscut-o în anul 1979, în casa unor creştini din Răcăciuni, judeţul Bacău. Am rămas pătrunsă de puterea Duhului Sfânt, Care sălăşluia în ea, de blândeţea şi bunătatea care o caracteriza, şi mai ales de umilinţa ei. În acea zi Domnul a coborât în ea prin cuvânt. În timpul vorbirii cobora peste ea un somn divin, iar Domnul prin gura ei vorbea cu noi. Când vorbirea era pe sfârşite, Domnul spunea: „Treziţi trâmbiţa Mea!“. Atunci cineva o mişca, şi ea se ridica şi întreba: „A vorbit Domnul?“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 79)
i) 56% - trăiesc sentimente de derealizare
Derealizarea este o tulburare a conştiinţei care face ca bolnavul să perceapă mediul, obiectele şi persoanele care îl înconjoară ca fiind ireale, străine, şi apare de obicei împreună cu depersonalizarea. În cazul în care peste mediul înconjurător se suprapun imagini şi personaje noi, experienţele de acest gen sunt numite generic “vedenii”. Văzută din perspectivă religioasă, provenienţa vedeniilor poate fi diferită:
- de la Dumnezeu (caz în care ele nu pot fi patologice, iar conştiinţa subiectului rămâne trează şi nealterată, el putând să aprecieze cu discernământ personal toate detaliile pe care le observă),
- de la diavol ( caz în care vedeniile sunt însoţite de alterări ale conştiinţei sau a stării de sănătate generală, iar discernământul este subjugat celui care construieşte viziunea), sau
- de la omul aflat în stare de degradare psihică (derealizare propriu-zisă).
Pentru a discerne dacă vedeniile sunt sau nu sunt de la Dumnezeu, trebuie luate în seamă o serie de criterii conexe: compatibilitatea mesajului lor cu învăţăturile din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, caracterul lui moralizator, consistenţa şi valoarea semantică a învăţăturilor pe care el le aduce, împlinirea în timp a mesajelor prooroceşti, compatibilitatea vedeniilor între ele, demnitatea limbajului, proprietatea stilului, etc. Or, “vedeniile” Verginicăi, în afară de faptul că unele au caracter moralizator, nu corespund la mai niciunul dintre criteriile de mai sus.
Exemplul 1. În anul 1948 Verginica s-a trezit plimbându-se prin grădina raiului:
“Din anul 1948, prima lucrare am făcut-o prin acest vas când am dus-o prin grădinile cereşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 27 noiembrie 1973)
Exemplul 2. În “mărturia” sa, adeptul pucios Nicolae Lăzărescu apreciază vă “vedeniile” erau o modalitate la fel de uzuală de comunicare a Verginicăi cu lumea de dincolo, ca şi “mesajele” pe care le rostea în stare de somn aparent:
“Se citeau multe vedenii şi descoperiri ce le avea mama Verginica pe vremea aceea. Tot ce o înştiinţa Dumnezeu, ea le scria pe hârtie, şi apoi le dădea creştinilor să le citească” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 58)
Exemplul 3. Vedenie cu un soare strălucitor care-i vorbeşte Verginicăi în numele Domnului. Vorbirea lui o pătrunde până la os:
“ …Iată un soare strălucitor şade deasupra capului Meu şi a zis către Mine: uită-te la Mine Verginico şi vezi, ca să înţelegi toate tainele proorociei. M-am uitat şi am văzut chipul Domnului în soare şi vorbeşte către mine glas puternic. Căci gura care grăia din soare, mă pătrundea la os. Zicea către mine: Verginico, trebuie să înţelegeţi cu toţii că Eu vă vorbesc vouă. Deci prin acest cuvânt să înţelegeţi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui prin care grăieşte cuvintele pe care voi le auziţi este Sfântul Duh. Şi să ştiţi cu toţii căci gura Domnului grăieşte aceste cuvinte pe care voi le auziţi. Adică Duhul Domnului, pentru că Sfîntul Duh se numeşte: gura lui Dumnezeu şi Fiul este Cuvântul. Am venit asupra rămăşiţei lui Israel, să îl călăuzesc la tot adevărul… (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la mai 1972)
j) 44% - nu recunosc persoane care se comportă familiar cu ei
Exemplul 1. În care Verginica povesteşte (ca din partea lui Dumnezeu) ce viziune a avut ea cu “armata din Batalionul 22”, despre care recunoaşte: “Nu ştiu ce e asta”, pe motiv că “mintea ei nu-i mai este întreagă”. Civili şi militari dădeau să vină la ea cu cuvinte familiare de mângâiere, dar ea nu-i cunoştea, ci numai Dumnezeu îi cunoştea. Civilii erau respinşi iar militarii erau primiţi, iar un înger din cer a luat-o pe braţe pe Verginica. Mult nu va mai dura şi se va împlini această viziune minunată:
“ ...Fiule, uite în noaptea aceasta ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu-i mai este întreagă să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta nouă că venea la ea armată, militari, şi se rugau de ea [...] Dar cum şedea ea cu faţa plecată, şi-a rupt hainele, le-a făcut zdrenţe, că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine insistent şi Mă întreba ce voieşte ostaşul acela: binele sau răul meu? Şi înger a venit şi i-a spus: Ceea ce e la tine, şi ce trebuie, Dumnezeu va împlini. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a adormit-o, şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22. Nu ştiu ce e asta. Şi a făcut Dumnezeu lucrare şi veneau şi civili îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi şi nu intra decât armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi, şi plângeau şi suspinau şi aduceau mulţumiri acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu. Şi atât de bine îi părea vasului Meu! Dar era mâhnită, că nu ştia ce să răspundă. Şi a venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va împlini, şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 10 octombrie 1973)
Exemplul 2. În care adepta pucioasă Ivan Maria ( poreclită Ricuţa) povesteşte cum “Domnul” a minţit-o pe Verginica spunându-i că o va însoţi Ricuţa pe drum, dar în loc de Ricuţa a apărut “Maica Domnului”, iar Verginica n-a recunoscut-o pe Maica Domnului deghizată în Ricuţa (sau pe Ricuţa deghizată în Maica Domnului), şi apoi a suferit mult pentru această neîmplinire şi neputinţă a ei:
“ [...] Domnul i-a spus să meargă singură, deoarece în gara Târgovişte o aşteaptă Ricuţa, adică eu (cu numele meu mic). În Târgovişte a coborât, dar eu nu eram. Verginica, văzându-se singură, s-a mâhnit şi sta nedumerită de spusele Domnului, însă în cele din urmă am apărut. Întrebând-o unde mergem, a spus că vrea să meargă la fratele Ion Neacşu din Viişoara. Pe drum am vorbit din sfânta Scriptură, despre minuni ce s-au săvârşit atunci, despre proorociile din Noul şi Vechiul Testament. La aceste vorbe ale mele ea mult se uimea, căci niciodată nu i-am vorbit aşa. O rugam să ne mai odihnim pentru a vorbi mai mult, dar ea a dorit să ajungem mai repede, că era obosită şi bolnavă. Când am sosit la câţiva metri de casă, eu i-am spus: „Acum, Verginica, ne despărţim“, şi uitându-se la mine, am dispărut, iar ea, văzând acest lucru, a rămas uimită, şi în jale mare a auzit din văzduh: „Nu mai plânge, Verginica! Nu a fost Ricuţa. Am fost eu, Maica Domnului“. Atunci şi mai mare i-a fost durerea, văzând cu cine a călătorit şi n-a ştiut. Udând cu lacrimi locul, l-a sărutat şi a mers în casa fratelui numit mai sus, spunându-i şi lui această minune.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)
k) 42% - observă că dispar anumite obiecte din jurul lor
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
l) 31% - observă că apar, nejustificat, diferite obiecte în jurul lor
Exemplul 1. În care, adeptul pucios Şerban Mihai Viorel povesteşte în “mărturia” sa despre apariţia neaşteptată a unui fir de busuioc verde în timpul unei “lucrări prooroceşti” ale Verginicăi:
“Altă dată, aflându-ne la o vorbire, a zis Domnul: «Iată, vă fac o minune!». Şi ne-a dat un fir de busuioc verde, de care ne-am bucurat şi ne-am minunat, căci era iarnă şi nu se găsea busuioc verde prin apropiere.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 64)
Exemplul 2. În care adepta pucioasă Dănciucă Elena povesteşte despre apariţia unei fotografii misterioase, făcută de Sfântul Apostol Luca:
“Sora Verginica se sculase, se dăduse la marginea patului neputincioasă ca întotdeauna. [...] Dar am întrebat-o eu: soră Verginica, ce a fost lumina aceasta? Ea mi-a spus: a fost sfântul apostol Luca cu un aparat de fotografiat în timpul cât eu priveam pe Domnul înaintea mea. Nu a mai trecut mult şi iarăşi Domnul Iisus Hristos a venit şi i-a vorbit depre momentul luminii care s-a văzut. Şi i-a spus: “Verginico, mâine dimineaţă vei găsi ceva pe masă şi voi veni iar şi-ţi voi spune ce să faci”. Dimineaţa când ne-am sculat, era această fotografie pe masă. [...] Ne-am uitat bine la fotografie, ne-am uitat amândouă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 658)
m) 27% - în diferite momente, au scrisuri diferite
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
Tulburarea de disociere poate alterna cu faze de tulburare prin depersonalizare, episoade în care apare sentimentul detaşării de propria persoană, ca şi cum subiectul ar fi un observator extern al corpului sau şi proceselor sale mentale.
Pe perioada experienţei de depersonalizare se menţine însă contactul cu realitatea externă. Depersonalizarea produce distres de intensitate clinică sau /şi dizabilitate.
Acest sindrom debutează , de regulă, în adolescenţă, şi poate degenera în manifestări schizoide si alte tulburări psihotice în care contactul cu realitatea este alterat – halucinaţii auditive, delir, comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă)
Or, din citatele de mai sus reiese clar că Verginica a trecut cam prin toate aceste simţăminte patologice:
– detaşarea de propria persoană,
– distres (stres care depăşeşte o intensitate critică, determinat în mare măsură de procesele mentale prin care trece o persoană atunci când întâmpină situaţii de criză sau situaţii neplăcute în viaţă),
– dizabilităţi ( modificări personale de percepţie şi de comportament cauzate în mod direct de o boală, un accident, ori o altă cauză de sănătate care poate fi tratată sau ameliorată prin intervenţii medicale)
– ruperea tranzitorie a contactului cu realitatea externă,
– manifestări schizoide,
– halucinaţii auditive,
– delir,
– comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă).
În concluzie, există argumente solide care, cumulativ, susţin o participaţie personală, dar patologică, a omului Verginica la comunicările zise “cereşti” care stau la baza catehismului pucioşesc, iar punctul de vedere al lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”) este substanţial eronat.
B. Al doilea vector propus spre analiză de către Nicodimul Pucios :
“2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a Sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
[...]
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani, cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul.”
(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)
Raţionamentul “părintelui Nicodim” este şubred şi incomplet. El pune la îndoială ingeniozitatea diavolului de a se folosi de unele mijloace neortodoxe pentru a simula perfecta ortodoxie. Biblia avertizează însă că diavolul poate lua chip de înger de lumină şi că viclenia lui nu are margini atunci când caută, ca un leu hămesit, pe cine să mai înghită. Până la urmă, criteriul de distincţie este dat tot de Biblie şi el este extrem de simplu: cei vicleni, numai “după roadele lor se vor cunoaşte” (cf. Luca 6,44)
Or, care sunt roadele Noului Ierusalim? Peste cincizeci de ani de propovăduire fără alte rezultate notabile, în afară de câteva care nu-i prea fac cinste:
– un “popor” (poporul Verginicăi) risipit şi dezorientat;
– familii creştine destrămate;
– creştini eretici care sunt rupţi de Biserică şi de Sfintele Taine, dispreţuiesc preoţii, condamnă căsătoria şi se comportă ca nişte sectanţi. Deşi pretind că o iau ca etalon pe “sfânta Virginia”, creştinii pucioşi de astăzi gândesc total diferit de ea. Despre Verginica, prin anul 1995, Bănescu Emilian spunea: “Mămica Verginica nu voia să lipsească de la sfânta biserică nici atunci când nu mai putea merge pe picioare şi ne ruga să facem scăunel din mâinile noastre, şi aşa două persoane o transportam, căci zicea: „Dacă mor, să mor în sfânta biserică“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72);
– o “mănăstire” mixtă care nu respectă canoanele, nu face ascultare de episcopul locului, nu stă sub păstorirea unui stareţ (sau unei stareţe) iar vieţuitorii ei nu au tundere în monahism;
– o Biserică nouă, schismatică, numită Biserica Noul Ierusalim. Dacă pe vremea ei Verginica nu voia să se despartă de Biserica strămoşească nici bolnavă fiind, actualii pucioşi care se pretind a fi urmaşii ei nu mai calcă cu piciorul în nici o biserică, numindu-le cu dispreţ “bisericile din lume”, iar faţă de ierarhie şi instituţia Bisericii oficiale au o atitudine duplicitară (prevalând însă dispreţul, desconsiderarea şi duşmănia). De aceea şi-au construit propriul lor lăcaş de biserică, pentru a fi radical separaţi de cea strămoşească, apoi şi-au înfiinţat şi o ierarhie şi o instituţie bisericească paralelă cu cea oficială.
– o învăţătură eretică prin care se promovează o nouă Evanghelie, “ cea după Sfânta Mare Proorociţă Virginia”. Pe parcurs, catehismul lor care iniţial era ortodox, s-a îmbogăţit cu o sumă de erezii, unele ilariante, dar altele destul de grave.
– o ierarhie proprie în care slujitorii bisericeşti nu au hirotonie validă, primită canonic de la episcopii Bisericii.
Simpla promovare cu insistenţă a sintagmei “Cuvântul lui Dumnezeu” nu poate fi nici pe departe o garanţie în sine. Orice îndrăzneţ îmbârligat la minte ar putea lansa un concept similar pe care să-l susţină apoi cu predici ingenioase, şi chiar sunt cunoscute alte persoane în România şi în lumea largă care se dau drept Messia sau Iisus Hristos, în numele Căruia ele inoculează în lume învăţături personale.
Aşadar, la Pucioasa, pe fondul promovării multor îndemnuri bune, diavolul a semănat şi îndemnuri veninoase, care au copleşit prin efectele lor tot binele promovat de faţadă de către Biserica “Noul Ierusalim”.
În concluzie, este plauzibil ca diavolul să se fi folosit la modul instrumental de Verginica, prin dizabilităţile ei psihice, pentru a-i înşela pe cei mai habotnici dintre creştini şi a-i împinge la erezie şi apoi la schismă. Părerea lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul”) este contrazisă de realitate.
C. Al treilea vector propus spre analiză de către Nicodimul pucios:
“3. Din proorociile Sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt, şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa.
Dumnezeu a chemat prin Cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta, El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: „Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit“ (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)
Construcţiile Nicodimului Pucios vis-a vis de dumnezeirea adusă pe pământ de “sfinta Virginia” ar fi remarcabile, dacă ar fi şi adevărate. El face aici propagandă unei biserici ideale, care numai pe hârtie corespunde adulaţiilor lui. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Biserica Noul Ierusalim nu se deosebeşte prea mult de celelalte Biserici care stau sub semnul neputinţelor omeneşti, dar aspiră şi ele, mereu, spre mai bine. Oamenii “curaţi” de la Pucioasa s-au dovedit în ultimii 50 de ani şi mai bine a fi: unii iubitori de slavă deşartă, alţii invidioşi, alţii clevetitori, alţii duşmănoşi, alţii avizi de putere, alţii desfrânaţi, alţii lacomi, alţii iubitori de arginţi, alţii (cei mai mulţi dintre ei) mincinoşi. Rând pe rând au fost “epuraţi” de-a valma, şi dintre cei buni, şi dintre cei răi, dar tot au mai rămas destui care nu corespund unei reprezentări ideale de “ascultare şi curăţie sfântă”. Propriile constrângeri s-au dovedit mult prea grele pentru cei mai mulţi dintre ei, iar unele precepte pucioşeşti nu s-au îndeplinit niciodată. În fine, democraţia apostolică, specifică Bisericii primare pe care pucioşii pretind că o copiază, a fost înlocuită cu hegemonia despotică a unor lideri pucioşi fără scrupule, care cu lingura le dau miere supuşilor lor, dar cu coada lingurii le scot ochii.
Ultima alegaţie a lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”) este o fantezie frumoasă, rezultatul tragic al unui entuziasm de moment.
………………………
Estera
7 aprilie 2010
………………………
“Fenomenul Pucioasa”, dacă s-ar dovedi autentic, ar fi probabil cel mai spectaculos eveniment al istoriei moderne, care ar zgudui din temelii lumea creştină şi clişeele ei. Când s-a mai pomenit ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor “gură către gură” aproape necontenit, aşa cum (se pretinde la Pucioasa că) o face de cincizeci şi cinci de ani încoace? Tocmai de aceea, reacţia aproape inexistentă a omenirii în general şi a Bisericilor creştine în special la acest "fenomen" cu totul ieşit din comun trebuie să aibă o explicaţie logică. Prea multa nepăsare din partea Bisericilor creştine în faţa acestui fenomen este un semnal remarcabil, care merită studiat. Cum de s-au convins atât de sigur Bisericile că nu este vorba decât de o cacealma jalnică? Acesta să fie motivul real al acestui dezinteres generalizat, sau e vorba de mai degrabă de un comportament instinctiv de respingere a necunoscutului? Ar trebui ca cineva să fie ori iresponsabil, ori temeinic convins că este vorba de o “făcătură”, ca să audă că-i vorbeşte Dumnezeu în direct şi să nu-i pese!
“Fenomenul Pucioasa” a fost explicat “matematic”, dar cu parti pris, chiar din interiorul sectei "Noul Ierusalim". În cartea apocrifă “Quo vadis, Ecclesia?” , scrisă de personajul imaginar “părintele Nicodim”, pucioşii “demonstrează” într-un capitol întreg că cel care vorbeşte la Pucioasa nu poate fi nici omul, nici diavolul, ci neapărat este Dumnezeu. Capitolul se intitulează “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?” şi a fost reprodus integral într-o secţiune intitulată "Studiu introductiv" (de data aceasta, nesemnat, ceea ce sporeşte neîncrederea că autorul poate fi individualizat prin personajul de recuzită “părintele Nicodim”) în ediţia a doua a cărţii pucioşilor intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”.
“Demonstraţia” făcută de fantomaticul “părinte Nicodim” nu numai că este un lanţ de sofisme, dar este de departe incompletă. Ea se rezumă la a analiza prezumptiva intervenţie divină de pe vremea Verginicăi (Virginia Tudorache), adică pe vremea când “mesajele cereşti” soseau doar atunci când ea părea adormită tun, în stare de catalepsie, fără o participare personală notabilă la evenimentul prin care tocmai trecea. Fenomenul a continuat însă şi după moartea Verginicăi, dar în alte coordonate, radical diferite, pe care “părintele Nicodim” s-a ferit să le mai analizeze. Următorul “mesager” al lui Dumnezeu din cer a fost lelica Maria Tudorache, sora ei, care primea “mesajele cereşti” aparent la fel (din punct de vedere al manifestărilor exterioare), dar substanţial diferit, din punct de vedere al mijloacelor. Mai precis, pucioşii s-au străduit să inoculeze tuturor convingerea lor (de altfel, o simplă supoziţie) că Mariei nu-i mai vorbea Dumnezeu direct, ci prin intermediar, iar intermediarul era chiar spiritul Verginicăi, aflat chiar lângă Dumnezeu, undeva în dreapta sau în stânga Lui. Pucioşii au acţionat foarte hotărât în acest scop, inclusiv prin corecţii frauduloase ale propriilor texte care, la o analiză atentă, ar fi putut deveni compromiţătoare pentru această supoziţie. Altminteri, lelica Maria primea mesajele la fel: tot adormită şi tot inertă şi neparticipativă ca şi Verginica.
Următorul primitor al mesajelor a fost leliţa Mihaela Tărcuţă. Cu ea, lucrurile s-au schimbat radical. Dumnezeu nu mai “trâmbiţa” ca şi până acum, printr-o “trâmbiţă” adormită tun. Mihaela auzea voci, care i se aşezau în urechi “ca o suflare de vânt”. La început, leliţa Mihaela auzea doar vocea Verginicăi care o încuraja şi îi vorbea “de la Dumnezeu”. Mai târziu, când Mihaela a prins curaj, a început să audă direct vocea lui Iisus, apoi pe cea a Tatălui, pe cea a Maicii Domnului, a Arhanghelilor, a Sfinţilor mari şi mici, ajungând să audă până şi vocile spiritelor unor decedaţi dintre semenii ei (vocea spiritului lui Vasile Târgovişteanu, vocea spiritului Patriarhului Teoctist, dar şi vocile spiritelor unor oameni de rând, trecuţi recent la cele veşnice)
Preluând raţionamentul “părintelui Nicodim”, admitem că doar trei pot fi vectorii prin care mesajul de la Pucioasa să ajungă la ceilalţi oameni: omul, diavolul sau Dumnezeu. În paragraful “Adevărul, demonstrat matematic”, Prea Cuvioşia Sa Nicodim Pucioşitul îi ia pe rând la puricat, eliminând unul câte unul pe cei incomozi, şi astfel ajunge rapid la concluzia definitivă: “ De aceea: Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”. Chiar dacă admitem că raţionamentul sfinţiei sale este corect, deci Verginica ar fi fost o autentică “trâmbiţă apocaliptică”, rămâne totuşi întrebarea nelămurită: Bine, bine, dar atunci prin lelica Maria şi prin leliţa Mihaela cine vorbea? Că despre ele pucioşii afirmă cu tărie că nu sunt nici “trâmbiţe”, nici “sfinte”!
Dar să reproducem pe rând cei trei vectori, aşa cum au fost ei analizaţi de către Prea Cuviosul Nicodim Pucioşitul.
A. Primul vector:
“1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin Sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască, primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, Sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 35)
Raţionamentul Nicodimului Pucios suferă de un grav viciu de fond, probabil datorită unor deficienţe în cultura sa generală. El nu ştie, se pare, că unele boli psihice se manifestă tocmai printr-un astfel de clivaj între două sau mai multe personalităţi distincte ale aceluiaşi individ, dintre care una poate fi dominantă. Tulburarea disociativă de identitate reprezintă fie prezenţa într-un singur individ a două sau mai multe identităţi disticte, fie coabitarea mai multor personalităţi, care alternează în controlarea comportamentului întregii fiinţe. Observatorii fenomenului au remarcat trecerea rapidă (într-un interval de câteva secunde) de la o personalitate la alta, care este însoţită adesea de modificări subtile, fie în postura şi tonul vocii, fie în calitatea şi temperamentul scrisului. Pot apărea schimbări chiar la nivelul manifestărilor fiziologice, cum ar fi tensiunea arterială şi activitatea creierului, ceea ce ar explica somnul profund în care cădea Verginica în timp ce avea loc “lucrarea”. Experienţele personale de acest gen pot avea diferite grade de severitate: de la manifestările disociative comune tuturor oamenilor (cum ar fi reveria, somnul, somnul profund, hipnoza, sau “rătăcirea” într-o carte sau într-un film, toate implicând “pierderea temporară a contactului” cu lumea imediat apropiată) la disocierea cronică, sindrom ce provoacă deteriorarea gravă a echilibrului psihic. Faptul că Verginica era detaşată senzorial de lumea materială, dar vorbea prin somn, poate fi explicat ca fiind o manifestare patologică binecunoscută în lumea medicală. Persoanele cu tulburare disociată pot trece printr-o gamă variată de simptome caracteristice, printre care: depresie, schimbări de dispoziţie, tulburări de somn (insomnie, coşmaruri şi somnambulism), atacuri de panică şi fobii, compulsii şi ritualuri, simptome psihotice (inclusiv halucinaţii auditive şi vizuale), transe şi “experienţe în afara corpului”, mania persecuţiei. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că Verginica era perfect sănătoasă din punct de vedere psihic, caz în care o asemenea manifestare (vorbirea prin somn) este interpretată de el ca fiindu-i neapărat exterioară. Adică, “vorbeşte gura fără ea”, ceea ce înseamnă că “vorbeşte altcineva prin gura ei” (altcineva însemnând unul dintre personajele rămase în cursă, dintre cei trei vectori, şi anume ori diavolul, ori Dumnezeu). Or, despre Verginica există mărturii scrise, provenind chiar de la adepţii pucioşi, despre internările ei repetate în clinicile psihiatrice de la Ploieşti, la Spitalul 9 din Bucureşti, la Plătăreşti şi la Bălăceanca, internări atribuite de ei exclusiv unor manevre de reprimare sau de răzbunare ale Securităţii:
“Primul om care a dat-o pe mâna securităţii a fost preotul ei din sat, fostul protopop, Ilie Mirică, cel care a ajutat la întocmirea actelor de internare a ei într-un spital de nebuni. În toamna anului 1956 a fost dusă la Ploieşti şi internată acolo o perioadă de timp. După aceea, a fost internată de două ori la spitalele de nebuni din Plătăreşti şi Bălăceanca. Dumnezeu a lucrat prin ea şi acolo şi a ocrotit-o, căci putea să fie de multe ori omorâtă de nebuni.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 49)
“În anul 1976, în luna august, am fost internată prin poruncă, împreună cu mama Verginica, la spitalul judeţean din Târgovişte, unde i se spunea „femeia cu inima cât roata carului“. Aici, mama Verginica era urmărită de securitate. Aici am văzut foarte multe semne şi minuni.” (citat după Cârlan Maria, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 56)
“A fost internată forţat la spitalul psihiatric din Ploieşti. A suferit mult de la bolnavii de acolo. După multe insistenţe ale mamei sale i s-a dat drumul. Nu mult după aceea a fost din nou ridicată şi internată la spitale de lângă Bucureşti: Plătăreşti şi Bălăceanca. Acolo a suferit multe chinuri.” (citat după Ivan Maria din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)
“Odată, când a fost dusă la spitalul de nebuni din Plătăreşti, spunea cum a fost dusă la un loc cu cei închişi şi condamnaţi la moarte. Acolo era un lac şi trunchiuri de copaci prin apă, şi fiecare condamnat era aşezat pe o buturugă. Din apă ieşeau şerpi care-i muşcau şi, căzând în apă, se înecau. Au aşezat-o şi pe ea pe un trunchi, şi în acel moment a apărut Măicuţa Domnului zicând: „Nu te teme, Verginica! Eu te voi ţine să nu cazi în apă“. Şi a stat aşa multe zile, încât se mirau chinuitorii ei care, neştiind puterea Domnului, ziceau că e vrăjitoare. [...] Mulţi medici cărora Domnul le atinsese inima aveau mare milă de ea. De pildă, când se interna la spitalul din Pucioasa, doctorul Iţu Gheorghe i-a fost de mare folos.” (citate după Bănescu Emilian, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72-73)
Corespunde oare Verginica tipologiei standard a individului predispus la tulburare psihică disociată? Majoritatea bolnavilor care dezvoltă tulburări disociative au suferit o traumă copleşitoare în copilărie, fiind puşi în pericol de moarte într-un stadiu fragil al dezvoltării emotive (de obicei, înaintea vârstei de 9 ani). Tot la 9 ani are loc şi schimbarea majoră care o va marca pe Verginica tot restul vieţii, episod pe care ea îl rememorează ulterior prin vederea lui “Dumnezeu”, care vorbeşte cu gura ei:
“...De la vârsta ei de nouă ani acest trup îl am de folosinţă pentru poporul Domnului Iisus Hristos. Purta o singură rochiţă şi mânca mere pădureţe, dar erau miere, nu mere.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 mai 1979)
Dar care să fi fost cauza? În statisticile medicale româneşti, cel mai frecvent precursor al tulburărilor disociative este abuzul fizic, emoţional şi sexual din copilărie.
Or, biografia romanţată a Verginicăi dezvăluie o copilărie grea, puternic traumatizantă emoţional, în care foamea, boala şi moartea erau principalii arbitri ai supravieţuirii. Câteva repere dramatice îi jalonează copilăria Verginicăi:
– “ [...] părinţii copilei, Nicolae şi Andreiana, erau creştini săraci şi le creşteau din greu pe cele două copile, Verginica fiind cea mai mică.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ În anul 1924, când Verginica împlinise un an, s-a îmbolnăvit de o boală [...] Boala copilei ajunsese în stare grea [...] pierise speranţa pentru viaţa ei [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Când Verginica împlinise patru ani, tatăl ei a murit, iar viaţa acestei familii a ajuns mult prea anevoioasă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Se făcuse Verginica de nouă ani. [...] Mama lor, Andreiana, zăcea în pat, bolnavă de pelagră” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “ Verginica avea numai o rochiţă [...] Păştea zi de zi vitele şi plângea mereu. Copiii cei mai înstăriţi din sat o luau mereu în bătaie de joc şi o înjoseau mereu ca pe o copilă săracă şi prostuţă, aruncând după ea cu pietre şi luând-o în râs” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
– “Toată ziua se ruga plângând [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 45)
În acest context, ajutorul nu mai putea veni decât de la cer. La vârsta de 9 ani, Verginica are primele ei experienţe extatice: Mai întâi, o vede pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, printre crengile copacilor. Aceasta îi promite Verginicăi că Pruncul ei are putere să-i vindece mama:
“ Într-una din zile, printre crenguţele copacilor, Verginica a văzut o lumină mare şi albă, şi pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe [...] Apoi ea a auzit:
– Verginico, eu sunt Măicuţa Domnului, şi sunt şi măicuţa ta. Nu mai plânge, căci Fiul Meu, Iisus Hristos, o va însănătoşi pe mama ta ca să vă poată îngriji” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
A doua zi, Verginica îl vede pe Iisus Hristos (dar nu Prunc, ci Matur, de data aceasta) coborând din cer pe o rază şi rămânând la o palmă de pământ. El îi promite că o va vindeca pe mama ei, dar nu pe degeaba, ci primind în schimb ceva de la Verginica:
– “ Verginico, eu sunt Fiul Maicii lui Dumnezeu şi am venit s-o fac bine pe mama ta. Nu mai plânge. [...] iată, îţi cer şi Eu ceva pentru vindecarea mamei tale. Dă-Mi să am de la tine părul tău.
[...]
– Dă-Mi o mânuţă, s-o am de la tine.
[...]
– Să-Mi dai atunci un picior, să-l am de la tine.
[...]
– O, ce să-ţi mai cer? Iată, îţi cer un ochi, să-Mi fie Mie spre slujire prin tine, să Mă uit cu ochiul Meu prin ochiul tău, că Eu vreu să-Mi fii Mie cort pe pământ. [...] Când vei împlini paisprezce ani, atunci voi lua ochiul tău.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
După o serie de negocieri dure (în care “Iisus” i-a cerut pe rând Verginicăi, întâi părul ei, apoi o mânuţă, apoi un picior, dar Verginica nu era dispusă deloc să renunţe la ele) s-a încheiat târgul: Verginica îi va da un ochi (gândindu-se că se va descurca binişor numai cu unul, cel care-i mai rămâne), pe care “Iisus va veni să i-l ia” mai târziu, la vârsta de 14 ani. Şi chiar aşa a fost, căci de la 14 ani ea a devenit chioară pentru tot restul vieţii (nu se spune nicăieri în ce împrejurări). Dar, cu tot preţul cam pipărat, Verginica şi-a rezolvat problema, adică mama ei a fost vindecată, şi în casa lor s-a aşternut pacea:
“O fericire cerească s-a coborât peste căsuţa lor săracă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 46)
Să se fi conturat atunci pentru Verginica, această colaborare mercantilă cu “persoane omnipotente coborâte din cer”, ca o soluţie perenă sau ca un paleativ de moment?
Se ştie că tulburarea disociativă este o tehnică de supravieţuire foarte creativă, care permite indivizilor să suporte sau să păşească peste circumstanţe disperate, aparent fără soluţie, pentru a-şi conserva câteva zone de funcţionare sănătoasă. Atunci când se confruntă cu situaţii traumatice copleşitoare, din care se pare că nu mai există scăpare, un copil poate recurge la o “evadare” în mintea sa. Copiii folosesc fuga de realitate sau îşi construiesc mental experienţe senzoriale care transcend lumea materială palpabilă, ca un mod de apărare extrem de eficace împotriva durerii fizice şi/sau emoţionale acute sau contra anticipării îngrijorătoare a suferinţei. Prin acest proces disociativ, gândurile, sentimentele, amintirile şi percepţiile experienţei traumatizante pot fi separate psihologic, iar trauma îşi găseşte o soluţie: fie ea este exteriorizată, ca şi când nici nu s-a întâmplat, fie este soluţionată de o persoană-surogat, exterioară eului, dar percepută ca un “alter-ego”. Două sau mai multe “entităţi” preiau controlul asupra comportamentului persoanei la un moment dat. Aceste entităţi, denumite uneori “personalităţi alternative”, “alter-ego-uri”, “părţi”, “stări de conştiinţă”, “stări al ego-ului” sau “identităţi”, despovărează pe individ de angoasa produsă de abuzul fizic sau emoţional.
Gradul de disociere la un individ este evaluat de medicii psihiatri folosind Scala Experienţelor Disociative. Aplicând această scală, s-a constatat şi care este gradul de incidenţă procentuală pentru anumite manifestări tipice la pacienţii diagnosticaţi cu tulburare de identitate disociativă:
a) 90% - declară că există o altă persoană în interiorul lor
b) 87% - declară că aud voci care le vorbesc
c) 82% - declară că aud voci care vin din interiorul lor
d) 81% - simt că o altă persoană îi controlează
e) 81% - au amnezie pentru evenimente petrecute în copilărie
f) 73% - când vorbesc despre propria persoană mai spun şi “noi”
g) 70% - declară că există o altă persoană în interiorul lor care poartă un alt nume
h) 62% - nu-şi amintesc de lucruri pe care cei din jur spun că le-au făcut
i) 56% - trăiesc sentimente de derealizare
j) 44% - nu recunosc persoane care se comportă familiar cu ei
k) 42% - observă că dispar anumite obiecte din jurul lor
l) 31% - observă că apar, nejustificat, diferite obiecte în jurul lor
m) 27% - în diferite momente, au scrisuri diferite
Să reluăm aceste criterii unul câte unul şi să căutăm pentru fiecare din ele în ce măsură vom regăsi în scrierile oficioase ale pucioşilor texte de unde să rezulte care dintre aceste experienţe disociative nu îi erau străine Verginicăi.
a) 90% - declară că există o altă persoană în interiorul lor
Verginica vorbea în timpul nopţii, aşezată pe un pat, aparent adormită. În cameră erau rude, vizitatori şi adepţi, dintre care câţiva mai apropiaţi consemnau în scris ceea ce auzeau din gura Verginicăi. Din gura ei ieşeau fraze care se declarau pe sine că provin de la altă entitate, denumită când Dumnezeu, când Iisus, când Duhul Sfânt.
Exemplul 1. În care “Iisus Hristos” vorbeşte din trupul Verginicăi, de unde trâmbiţează vestindu-Se despărţit a doua oară cu duhul de trup (se ştie că prima oară a fost atunci când a fost răstignit pe cruce):
“ Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ [...] Nu acest trup sunt Eu. Aceasta este o trâmbiţă din care Eu trâmbiţez în vremea aceasta ca să vestesc peste voi toate câte vor fi în zilele ce vin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la Praznicul Învierii, anul 1955)
“ ...Eu, Domnul Iisus Hristos, M-am pogorât din cerul sfânt pe pământ, nu cu trupul, ci cu Duhul. Acest Eu, nu e trupul acesta, ci e Duh, şi plutesc prin văzduh şi grăiesc cu Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 6 mai 1977)
Exemplul 2. În care “Duhul Sfânt” grăieşte din trupul Verginicăi, prin gura ei:
“ Copiii Mei, vorbeşte Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 mai 1960)
Exemplul 3. În care “Dumnezeu” grăieşte din trupul Verginicăi, prin gura ei, vorbind cu...Verginica:
“ Eu sunt Dumnezeu, nu acest trup. Eu sunt, Care vorbesc cu tine, şi tu nu vezi că Eu sunt mereu lângă tine. Plânge acest trup. Iar acum, când se va despărţi de Mine se va mâhni[...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1973)
b) 87% - declară că aud voci care le vorbesc
În cursul şedinţelor de “comunicare”, Verginica angaja uneori un dialog cu una sau mai multe persoane din lumea “de dincolo”, dialog în care Verginica vorbea fizic, şi de fapt vorbea în numele tuturor, căci gura ei punea întrebările şi tot ea dădea şi răspunsurile. Vom da aici câteva exemple.
Exemplul 1. În care Tatăl ceresc îi vorbeşte Verginicăi, iar ea se prinde cu El în dialog:
“— Verginico, ce faci?
Verginico, Mă cunoşti cine sunt Eu?
— Da, Doamne, Te cunosc. Eşti Tatăl ceresc.
— Sunt. Să nu Mă uiţi niciodată. Să scrii copiilor Mei aşa, că de mii de ani vorbeşte Domnul cu ei. [...] Scrie, Verginico, mărgăritarele Mele şi le dă copiilor Mei să le citească, că de mii de ani vorbeşte Domnul [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1963)
Exemplul 2. În care vorbeşte Domnul cu Verginica, prin gura ei:
“Spune, Verginico, la cei rămaşi lângă profeţia Mea, să asculte de cuvintele Domnului, [...] Spune, măi Verginico, spune, că aceste porunci, cine nu le înţelege, este lipsit de înţelepciune, şi greu îi va fi. [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 15 aprilie 1965)
Exemplul 3. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte Domnul cu Verginica, apoi Maica Domnului cu Fiul ei, apoi Maica Domnului cu Verginica:
“ Verginico, fii atentă că vei vorbi cu sfânta Maică a Domnului. Fii atentă, Verginico, la Maica Domnului.
— Fiul meu, Fiul meu, Fiul meu, ascultă-mă! Înlătură aceste oştiri diavoleşti, care au cer negru între cer şi pământ. Fiul meu, mor copiii Tăi toţi. Nu-i lăsa să moară [...]. Tu, Fiul Meu, să fii bun şi milostiv cu ei.
Verginico, Verginico, fii tare şi îmbărbătează pe copiii Fiului Meu [...] Du-te, Verginico, şi spune fiilor Domnului meu tot ce ai văzut şi tot ce eu te-am învăţat.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 23 august 1972)
Exemplul 4. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte mai întâi Domnul cu Verginica, anunţând-o că va fi vizitată de două personaje spirituale : arhanghelul Mihail, care va veni la vorbitor cu spiritul tânărului inginer Mihail, cel care a fost recent înjunghiat într-o cârciumă. Apoi vorbeşte spiritul celui decedat cu mama sa, prin “Telefonul Duhovnicesc”, care este Verginica. Aceasta, deşi aparent doarme, aude întrebările şi răspunsurile, pe care apoi le reproduce prin viu grai, ca un “telefon fără fir” între lumea văzută şi cea nevăzută. Mama celui decedat se află printre cei din cameră şi aude ce-i spune spiritul. Acesta se află probabil în Purgatoriu (!?), îndată ce, acolo unde se află, pentru unii e mai bine, pentru alţii e mai rău şi se chinuiesc. În final, spiritul îl îndeamnă la prozelitism pucios pe “păstorul” Daniel (zis nea’Mişu) şi le transmite “sărutări de mâini prin telefonul duhovnicesc” la toţi cei prezenţi la acest spectacol de spiritism nocturn. Acest dialog cu spiritul mortului Mihail este o veritabilă şedinţă de spiritism şi el s-a repetat de cel puţin patru ori în anul 1974 (doar patru şedinţe sunt consemnate în Cartea pucioşilor, dar se pare că au mai fost şi altele):
“ Iată-l pe Mihail, iarăşi vine, însoţit de Mihail arhanghelul.
...Fiule Mihaile, vorbeşte cu mama ta. Îndrăzneşte şi vorbeşte [...]
— Mamă, mă cunoşti tu pe mine? Mamă, eu sunt Mihail, care vorbesc prin telefonul duhovnicesc. Nu-mi pare rău că m-am mutat din lume, că m-am mutat de pe pământ la cerul sfânt [...]
...Vai de copiii care-şi prigonesc părinţii, că mult se chinuiesc aici![...]
... Nenea Mişu, apropie-te de telefon. Ai grijă de mama mea, întăreşte-o şi pe mama mea. Eu sunt un fiu ucis de tâlhari. Cu greu m-am despărţit de trup. Nenea Mişu, eşti rugat de mine, adu şi pe tatăl meu şi pe fratele meu pe calea pe care urmezi matale [...]
...Sărutări de mâini nene Mişu, şi ţie, mamă, şi la toţi de faţă. Amin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 6 iunie 1974)
Exemplul 5. În care, prin gura Verginicăi (pe post de difuzor) vorbeşte mai întâi Domnul cu arhanghelul Mihail, care îl aduce iarăşi la vorbitor pe spiritul tânărului Mihail, ca să vorbească la “Telefonul Duhovnicesc” cu mama lui de pe pământ. Apoi vorbeşte (tot prin gura Verginicăi, pe post de telefon mobil) spiritul lui Mihail, care dezvăluie că nu se află în locul de veci; adică nu este nici în Rai, nici în Iad, ci undeva între (probabil, în Purgatoriu !?). Spiritul chemat o îndeamnă (printre altele) pe mama sa “să iubească telefonul”, adică pe “sfânta” Virginia.
“ ...Mihaile, adu-l pe Mihail la telefonul Domnului Iisus Hristos să vorbească cu familia, cu mama. Adu-l Mihaile. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
De ce ai oftat , Mihaile?
— Doamne Iisuse Hristoase, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc pentru binele pe care mi-l dăruieşti.
Sărut mâna, mamă! Apropie-te de mine.
Mamă, locul în care sunt acum, nu acesta este locul de veci, ci după judecată [...]
Mamă, să fii credincioasă şi iubeşte telefonul şi pe Dumnezeu [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 12 iulie 1974)
Exemplul 6. În care, prin gura Verginicăi (mai întâi pe post de difuzor) vorbeşte pentru început Domnul cu arhanghelul Rafail, căruia îi cere ca să-l aducă din nou la vorbitor pe spiritul tânărului Mihail, ca să vorbească la “Telefonul Duhovnicesc” cu mama lui. Acest “telefon mobil” este de fapt gura Verginicăi, care de fapt e pe post de video-telefon half-duplex, căci Mihail o vede pe mama lui, dar mama lui nu-l vede pe “Mihail”; “lucrul acesta nu se poate”, căci condiţiile tehnice şi progresul tehnologic (rămas în urmă în cer faţă de inovaţiile de pe pământ) nu permit (încă). Păstorul Daniel (nea’Mişu) e provocat să deosebească vocea spiritului lui Mihail, adică să observe că duhul de noapte al lui Mihail vorbeşte de fapt la telefon (sau videofon) prin modem-ul duhovnicesc, care este Duhul Domnului. Spiritul lui Mihail dezvăluie bârfele care circulă pe la el, prin Purgator: “Se aude că Dumnezeu judecă lumea”. Mai dezvăluie că în Purgator nu e chiar aşa de rău, dar o să-i mute şi de acolo. Acolo multe suflete stau flămânde, ca într-un lagăr de exterminare, că nu le dă nimeni să mănânce, adică ori e criză de alimente, ori nu e nimeni milostiv pe acolo, ca să le umple şi lor burţile.
“ ...Rafaile, du-te şi adu-l pe fiul răposat, Mihail, la mama lui ca să vorbească.
Fiule Mihail, o vezi pe mama ta? Priveşte-o bine, că ea nu te vede pe tine; lucrul acesta nu se poate. Daniele, să auzi şi tu vocea acestui tânăr şi să deosebeşti duh, de Duh. Prin Duhul Meu vorbeşte Mihail şi găieşte mamei sale. Amin.
— Mamă, eu vorbesc cu tine prin Duhul Domnului Iisus Hristos. Se aude că Dumnezeu judecă lumea. Mamă, unde sunt, nu e rău, dar nu stăm aici, şi ne vor muta.[...] Multe suflete ca mine nu mănâncă, mamă, că nu le dă nimeni, şi aşteaptă fiecare mâncare, dar nu le dă. Multe suflete ar mânca, dar nu au ce mânca. Mamă, multe suflete ar vrea o bucată de hrană, dar nu au de unde lua.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Apoi se întâmplă ceva îngrijorător: ori că apar perturbaţii în transmisia telefonică, ori că spiritul lui Mihail se descurcă cu greu în complexitatea tehnică a telefonului mobil, dar noroc că e îngerul lângă el şi-l învaţă cum să apese pe butoane:
“Mamă, cu greu vorbesc la telefon. Am însoţitor lângă mine şi îmi arată cum să vorbesc cu tine.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Totuşi, spiritul lui Mihail răposatul nu se poate abţine să nu laude telefonul mobil (pe Verginica, adică) minunându-se de radiaţiile electromagnetice pe care le emite:
“ ...Mă uit la telefonul cu care vorbesc cu tine, mamă, şi mă uit la razele lui, că mare minune este lucrul acestui telefon.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
În final, spiritul răposatului o îndeamnă pe mama lui să facă o donaţie cât de mică (doar o căsuţă şi un petecuţ de teren) unui “copilaş” pucios; nu-i dă numele, dar pe care, desigur, i-l va indica telefonul (care a redevenit vasul de cinste Verginica), căci telefonul e la mare preţ pentru pucioşi ca să comunice ei cu cei dragi plecaţi “dincolo”, şi de aceea trebuie iubit, îngrijit şi ocrotit ca ochii din cap, căci el este scula care joacă rolul de intermediar (medium) între cei morţi şi cei vii:
“…Mamă, fă cum ţi-am spus eu. Partea mea, care mi se cuvenea mie, s-o dai la săraci. Pe petecuţul de pământ care îl aveai de vânzare, să faci o căsuţă unui copil de al lui Dumnezeu”
Mamă, mult iubeşte Dumnezeu pe vasul Său prin care eu îţi vorbesc ca la telefon, dar plânge Dumnezeu de el, că e supărat de cei ce-l lovesc şi nu-l preţuiesc. Păstraţi acest telefon, că mare valoare are între cer şi pământ, între morţi şi vii. Păstraţi-l şi apăraţi-l.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 august 1974)
Exemplul 7. În care, prin gura Verginicăi vorbeşte Domnul cu Vergina, mama tânărului Mihail care a murit înjunghiat; apoi vorbeşte şi spiritul lui Mihail cu mama sa la “Telefonul Duhovnicesc” (gura şi urechile Verginicăi):
“— Mamă, să nu mai plângi, că dacă ai fi lângă mine, ţi-aş arăta. Tot trup suntem, dar trup duhovnicesc, căci cel pământesc merge în pământ, şi rămâne trupul duhovnicesc.[...] Nu mai sunt cu părintele Dimitrie, că m-a trecut în altă cameră mai jos, din cauză că sunt opărit de tine, mamă. Mamă, pentru aceasta să te ungi cu mir de la preot, cu acel a cu care se ung copiii care se botează. [...]
Mamă, mă ia îngerul. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 noiembrie 1974)
Exemplul 8. În care, “Tatăl Ceresc” vorbeşte prin gura Verginicăi cu duhurile care se plâng că n-au sălaş în prag de iarnă (deşi dialogul se poartă în luna iunie, în toiul verii), din cauza unor probleme locative cam încurcate, apărute în ceruri. Din dialog rezultă că situaţia nu e deloc nouă, că spiritele au rămas fără case şi au făcut frigul şi foamea până acuma:
“ Plâng duhurile. De ce plângeţi, măi copilaşi?
— Plângem, Tată, că nu avem sălaş. Nu avem masă şi casă, şi viscolul ne aşteaptă.
— Nu mai plângeţi, copilaşi, căci un îngeraş Mi-a spus că va veni Cineva şi vă va lua în patria Sa. Unde vă sunt casele?
— S-au pustiit, şi pe noi ne-au alungat şi am trăit afară, în frig, fără adăpost şi fără hrană.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 19 iunie 1978)
Exemplul 9. În care grăieşte Domnul, apoi Maica Domnului vorbeşte prin gura Verginicăi cu poporul pucios creştin. Ea vine în zbor, cu Duhul, şi împreună cu ea mai sunt cooptaţi în echipa aeropurtată autonomă (adică, fără a mai apela la serviciile vreunui avion, probabil fiind şi prea mulţi) Fiul ei, Tatăl, ucenicii şi sfinţii:
“ Grăieşte Maica Mea ţie, popor creştin.
Eu sunt care vorbesc: mama Fiului ceresc. Şi cu mine e Fiul meu, e şi Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului, sunt şi ucenicii şi sfinţii. Am venit nu cum se plimbă oamenii cu avioanele; am venit în zbor, cu Duhul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 22 septembrie 1978)
c) 82% - declară că aud voci care vin din interiorul lor
Exemplul 1. În care “Dumnezeu” vorbeşte din gura Verginicăi, arătându-i că ea are darul de a auzi cuvintele Lui rostite din gura ei. În plus, o îmbărbătează ca să nu renunţe a “trâmbiţa”, căci “El” îi promite că va veni şi vremea ca să fie crezută în tot ceea ce grăieşte:
“Vezi, Verginico, ce dar mare ai? Ai darul să auzi cuvintele Mele şi de bucurie şi de întristare. Vezi? Să preţuieşti darul acesta, Verginico, să nu-l arunci, că va fi şi vremea să fii crezută de toţi.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 29 mai 1965)
Exemplul 2. În care “Dumnezeu” recunoaşte că vocea care iese din gura acestei fiinţe (Verginica) nu este a ei, ci a Lui, iar când va muri fiinţa, va vorbi prin rămurică de copac:
“ ...Copilaşii Mei, vorbesc prin gura acestei fiinţe. Fiţi treji şi nu-L judecaţi pe Dumnezeu, căci cine judecă, judecat va fi, şi dacă nu va mai fi această fiinţă, Dumnezeu va grăi prin rămurică de copac, [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 18 octombrie 1979)
După ce a murit Verginica († 14 decembrie 1980) a urmat o lungă perioadă de derută, în care Dumnezeul Pucioasei n-a mai vorbit deloc, probabil fiind prea ocupat ca să-şi aleagă rămurica de copac prin care va vorbi. Apoi a început din nou să vorbească (5 februarie 1982), dar n-a vorbit prin rămurică de copac, ci prin rămurică de om: prin lelica Maria, sora Verginicăi. Netulburaţi însă , adepţii pucioşi au decretat de la sine putere că “rămurica de copac” a fost tot lelica Maria.
Exemplul 3. În care “Dumnezeul” Pucioasei explică de ce se foloseşte de vocea de femeie a Verginicăi (cu riscul de a semăna necredinţă în popor), arătând că vocea Sa bărbătească este acum de nesuportat pentru om. Promite însă că lucrurile se vor schimba atunci când va vorbi chiar cu vocea Sa:
“Fiule, repară vocea vasului Meu, repară credinţa, că nu vrea să creadă poporul. Zice că e voce femeiască, nu e voce bărbătească, nu e vocea lui Dumnezeu. Eu am strigat: “Cum Mi-e trâmbiţa, aşa Mi-e şi vocea”. Vocea Mea se va arăta la vremea sa, şi cine va auzi, va încremeni, că şi pietrele se vor sfărâma, şi munţii se vor dărâma la vocea Mea. Fii mulţumit aşa cum Îşi arată Dumnezeu acum vocea prin trâmbiţa Mea, căci vine vremea să-ţi arate Dumnezeu vocea Sa, şi e rău, că nu te-ai pregătit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 17 noiembrie 1978)
Promisiunea nu s-a onorat decât pe jumătate. Astăzi, mesajele nu mai vin cu voce de femeie pământeană, ci cu voce de bărbat pământean. După moartea lelicăi Maria Tudorache ( şi chiar mai înainte cu câţiva ani) mesajele nu mai vin prin gura unei “proorociţe”, ci prin scrierile ei, care reproduc ceea ce ea pretinde că aude. Este vorba de leliţa Mihaela Tărcuţă, care pretinde că-L aude pe Dumnezeu că-i vorbeşte tainic cu vocea lui... nenicul Nicuşor Nedelcu! Este şi motivul pentru care singurul orator oficios al mesajelor pucioşeşti este nenicul Nicuşor, căci numai el poate reproduce corect vocea lui “Dumnezeu” (iar “Acela” nu mai vorbeşte acum cu voce de femeie muritoare, ci cu voce de bărbat muritor, copiind cu dibăcie vocea lui Nicuşor). Pucioşii cred acum că le vorbeşte Dumnezeu, căci aud voce de bărbat, şi iată aşa s-a “reparat credinţa”.
d) 81% - simt că o altă persoană îi controlează
Exemplul 1. În care, Domnul vine la Verginica şi o scoală şi îi spune să se pregătească şi să aştepte ca să vină Domnul la ea:
“— Verginico, scoală-te din aşternutul tău, căci Eu îţi voi da ţie de lucru. Verginico, pregăteşte un caiet şi pană, fiind în aşteptare să vină Domnul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 20 ianuarie 1963)
Exemplul 2. În care, Domnul vine la Verginica şi îi spune să se pregătească de muncă, dacă vrea să şi mănânce:
“... — Verginico, hai la muncă, Verginico, căci cine nu munceşte, nu mănâncă. Cine nu-şi strânge în hambare nu va avea. Ia te uită la mâna Mea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 19 ianuarie 1968)
Exemplul 3. În care, Dumnezeul de la Pucioasa recunoaşte, într-un exces de sinceritate, că El este cel care i-a dat suferinţă Verginicăi, şi că a făcut-o doar pentru plăcerea Sa. Fiecare “coborâre” de duh în trupul Verginicăi înseamnă un mare chin pentru vasul proorocesc:
“Unde să mai transport vasul Meu, că nu mai poate ţine durerea? Că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut să fie ca Mine………” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 4 septembrie 1966)
“— Păstraţi-vă, că e gata să nu mai cobor, că prea mult chinuiesc acest vas” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 11 noiembrie 1979)
Exemplul 4. În care Verginica primeşte porunci atât de la “Domnul”, cât şi de la “Sfinţii Voievozi Mihai şi Gavriil”, şi se teme de pedeapsa neîmplinirii lor. “Domnul” trimite emisari la copiii lui Israel pe Verginica şi pe “Sfinţii Voievozi”, apoi prooroceşte căderea lui Gog:
“... — Verginico, cine a trâmbiţat din trâmbiţă?
— Doamne, eu am trâmbiţat.
— Cu ce trâmbiţă ai trâmbiţat?
— Doamne, am trâmbiţat cu trâmbiţa bărbatului acesta, că a venit la mine şi mi-a dat să cânt. Eu n-am vrut să cânt,[...] şi a vrut să cânte el cu ea, şi trâmbiţa nu a cântat, şi mi-a dat mie să cânt cu ea. Eu nu vreau să cânt, dar,[...]Doamne, dacă eu am greşit că am trâmbiţat, să mă ierţi şi să nu mă pedepseşti.
— Verginico, să nu mai trâmbiţezi, să nu le mai faci voia, căci ei vor să vadă semne şi minuni prin tine [...] Fii atentă, Verginico, şi îţi poruncesc să scrii această călătorie.[...] Îţi poruncesc, Verginico, să nu laşi deoparte sfatul Meu. Scrie-l şi dă-l creştinilor să-l citească, căci Mă cutremur de faptele lor rele.[...]
— Verginico, scoală-te să mergi cu noi, să mergi şi să auzi pe fiii lui Israel cum se bocesc şi plâng cu jale mare. Noi suntem voievozii Mihail şi Gavriil.
— Nu, fiul Meu Mihail, nu Eu am adus jalea asupra lor şi nu Eu îi amărăsc, ci ei Mă amărăsc pe Mine. [...] De unde, fiul Meu Mihail, să iau carne? căci ei plâng şi Îmi cer carne. I-am lăsat să plângă.[...]
Tu, fiul Meu Mihail, te duci cu Verginica, vasul Meu, în casa copiilor lui Israel [...] Nu mai pot, fiul Meu Mihaile, să duc greutatea acestui popor.
Eu sunt Fiul Omului. Profeţeşte împotriva lui Gog: Eu sunt, Goge! Sunt Domnul şi Dumnezeul lui Israel, pe care tu nu-L cunoşti. [...]
Goge, Goge, vei cădea pradă păsărilor de tot felul. Goge, Goge, domn al roşului, cădea-vei!” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 25 decembrie 1964)
e) 81% - au amnezie pentru evenimente petrecute în copilărie
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
f) 73% - când vorbesc despre propria persoană mai spun si “noi”
Exemplu. În care Verginica foloseşte din dreptul ei şi/sau al lui “Dumnezeu” expresiile “lucrurile Noastre”, “Copilaşii Mei” şi “Copilaşul Meu”:
“ ...Adevărat vă spun: dacă nu învăţaţi lucrurile Noastre veţi muri împuşcaţi sau înecaţi sau arşi. [...] Fiilor, lui Avraam i-am spus: [...] Copilaşii Mei, nu vor mai avea loc domnii în bloc.[...] Copilaşul Meu, să nu te faci domn.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 21 aprilie 1974)
g) 70% - declară că există o altă persoană în interiorul lor care poartă un alt nume
Exemplu. În care Verginica declară că deşi glasul ei este de femeie, vorbeşte din ea un bărbat (Dumnezeul Pucioasei):
“...Fiţi credincioşi. Luaţi aminte la aceste cuvinte. Este greu, tată, să creadă cineva în cuvântul acesta, pentru că nu este glas de bărbat, ci este de femeie. Fericiţi veţi fi voi dacă veţi crede şi veţi asculta.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1 august 1979)
h) 62% - nu-şi amintesc de lucruri pe care cei din jur spun că le-au făcut
Exemplul 1. În care, adeptul pucios Costache Cristea dă mărturie despre faptul că Verginica nu-şi mai amintea nimic din ce a vorbit:
“În noaptea sfintelor Paşti 1955, când preotul în biserică a zis: „Hristos a înviat!“, s-a ridicat şi ea zicând: „Hristos a înviat!“. Mama ei s-a înspăimântat, dar s-a liniştit când a văzut că se aşează pe pat, adoarme şi continuă să vorbească. Când s-a trezit, a cerut să mănânce, şi, fiind întrebată, nu ştia nimic din ce s-a vorbit. Vorbise Domnul prin gura ei lucruri minunate. De atunci a vorbit Domnul prin gura ei, aducând din cer învăţături vrednice de urmat [...]”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 54)
Exemplul 2. În care, adepta pucioasă Ocolescu Elvira dă mărturie că Verginica vorbea fără să-şi aducă aminte ce a vorbit:
“Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 67)
Exemplul 3. În care, adepta pucioasă monahia Belinschi Gabriela dă şi ea mărturie că Verginica vorbea fără să-şi aducă aminte ce a vorbit:
“Am cunoscut-o în anul 1979, în casa unor creştini din Răcăciuni, judeţul Bacău. Am rămas pătrunsă de puterea Duhului Sfânt, Care sălăşluia în ea, de blândeţea şi bunătatea care o caracteriza, şi mai ales de umilinţa ei. În acea zi Domnul a coborât în ea prin cuvânt. În timpul vorbirii cobora peste ea un somn divin, iar Domnul prin gura ei vorbea cu noi. Când vorbirea era pe sfârşite, Domnul spunea: „Treziţi trâmbiţa Mea!“. Atunci cineva o mişca, şi ea se ridica şi întreba: „A vorbit Domnul?“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 79)
i) 56% - trăiesc sentimente de derealizare
Derealizarea este o tulburare a conştiinţei care face ca bolnavul să perceapă mediul, obiectele şi persoanele care îl înconjoară ca fiind ireale, străine, şi apare de obicei împreună cu depersonalizarea. În cazul în care peste mediul înconjurător se suprapun imagini şi personaje noi, experienţele de acest gen sunt numite generic “vedenii”. Văzută din perspectivă religioasă, provenienţa vedeniilor poate fi diferită:
- de la Dumnezeu (caz în care ele nu pot fi patologice, iar conştiinţa subiectului rămâne trează şi nealterată, el putând să aprecieze cu discernământ personal toate detaliile pe care le observă),
- de la diavol ( caz în care vedeniile sunt însoţite de alterări ale conştiinţei sau a stării de sănătate generală, iar discernământul este subjugat celui care construieşte viziunea), sau
- de la omul aflat în stare de degradare psihică (derealizare propriu-zisă).
Pentru a discerne dacă vedeniile sunt sau nu sunt de la Dumnezeu, trebuie luate în seamă o serie de criterii conexe: compatibilitatea mesajului lor cu învăţăturile din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, caracterul lui moralizator, consistenţa şi valoarea semantică a învăţăturilor pe care el le aduce, împlinirea în timp a mesajelor prooroceşti, compatibilitatea vedeniilor între ele, demnitatea limbajului, proprietatea stilului, etc. Or, “vedeniile” Verginicăi, în afară de faptul că unele au caracter moralizator, nu corespund la mai niciunul dintre criteriile de mai sus.
Exemplul 1. În anul 1948 Verginica s-a trezit plimbându-se prin grădina raiului:
“Din anul 1948, prima lucrare am făcut-o prin acest vas când am dus-o prin grădinile cereşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 27 noiembrie 1973)
Exemplul 2. În “mărturia” sa, adeptul pucios Nicolae Lăzărescu apreciază vă “vedeniile” erau o modalitate la fel de uzuală de comunicare a Verginicăi cu lumea de dincolo, ca şi “mesajele” pe care le rostea în stare de somn aparent:
“Se citeau multe vedenii şi descoperiri ce le avea mama Verginica pe vremea aceea. Tot ce o înştiinţa Dumnezeu, ea le scria pe hârtie, şi apoi le dădea creştinilor să le citească” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 58)
Exemplul 3. Vedenie cu un soare strălucitor care-i vorbeşte Verginicăi în numele Domnului. Vorbirea lui o pătrunde până la os:
“ …Iată un soare strălucitor şade deasupra capului Meu şi a zis către Mine: uită-te la Mine Verginico şi vezi, ca să înţelegi toate tainele proorociei. M-am uitat şi am văzut chipul Domnului în soare şi vorbeşte către mine glas puternic. Căci gura care grăia din soare, mă pătrundea la os. Zicea către mine: Verginico, trebuie să înţelegeţi cu toţii că Eu vă vorbesc vouă. Deci prin acest cuvânt să înţelegeţi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui prin care grăieşte cuvintele pe care voi le auziţi este Sfântul Duh. Şi să ştiţi cu toţii căci gura Domnului grăieşte aceste cuvinte pe care voi le auziţi. Adică Duhul Domnului, pentru că Sfîntul Duh se numeşte: gura lui Dumnezeu şi Fiul este Cuvântul. Am venit asupra rămăşiţei lui Israel, să îl călăuzesc la tot adevărul… (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la mai 1972)
j) 44% - nu recunosc persoane care se comportă familiar cu ei
Exemplul 1. În care Verginica povesteşte (ca din partea lui Dumnezeu) ce viziune a avut ea cu “armata din Batalionul 22”, despre care recunoaşte: “Nu ştiu ce e asta”, pe motiv că “mintea ei nu-i mai este întreagă”. Civili şi militari dădeau să vină la ea cu cuvinte familiare de mângâiere, dar ea nu-i cunoştea, ci numai Dumnezeu îi cunoştea. Civilii erau respinşi iar militarii erau primiţi, iar un înger din cer a luat-o pe braţe pe Verginica. Mult nu va mai dura şi se va împlini această viziune minunată:
“ ...Fiule, uite în noaptea aceasta ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu-i mai este întreagă să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta nouă că venea la ea armată, militari, şi se rugau de ea [...] Dar cum şedea ea cu faţa plecată, şi-a rupt hainele, le-a făcut zdrenţe, că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine insistent şi Mă întreba ce voieşte ostaşul acela: binele sau răul meu? Şi înger a venit şi i-a spus: Ceea ce e la tine, şi ce trebuie, Dumnezeu va împlini. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a adormit-o, şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22. Nu ştiu ce e asta. Şi a făcut Dumnezeu lucrare şi veneau şi civili îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi şi nu intra decât armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi, şi plângeau şi suspinau şi aduceau mulţumiri acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu. Şi atât de bine îi părea vasului Meu! Dar era mâhnită, că nu ştia ce să răspundă. Şi a venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va împlini, şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 10 octombrie 1973)
Exemplul 2. În care adepta pucioasă Ivan Maria ( poreclită Ricuţa) povesteşte cum “Domnul” a minţit-o pe Verginica spunându-i că o va însoţi Ricuţa pe drum, dar în loc de Ricuţa a apărut “Maica Domnului”, iar Verginica n-a recunoscut-o pe Maica Domnului deghizată în Ricuţa (sau pe Ricuţa deghizată în Maica Domnului), şi apoi a suferit mult pentru această neîmplinire şi neputinţă a ei:
“ [...] Domnul i-a spus să meargă singură, deoarece în gara Târgovişte o aşteaptă Ricuţa, adică eu (cu numele meu mic). În Târgovişte a coborât, dar eu nu eram. Verginica, văzându-se singură, s-a mâhnit şi sta nedumerită de spusele Domnului, însă în cele din urmă am apărut. Întrebând-o unde mergem, a spus că vrea să meargă la fratele Ion Neacşu din Viişoara. Pe drum am vorbit din sfânta Scriptură, despre minuni ce s-au săvârşit atunci, despre proorociile din Noul şi Vechiul Testament. La aceste vorbe ale mele ea mult se uimea, căci niciodată nu i-am vorbit aşa. O rugam să ne mai odihnim pentru a vorbi mai mult, dar ea a dorit să ajungem mai repede, că era obosită şi bolnavă. Când am sosit la câţiva metri de casă, eu i-am spus: „Acum, Verginica, ne despărţim“, şi uitându-se la mine, am dispărut, iar ea, văzând acest lucru, a rămas uimită, şi în jale mare a auzit din văzduh: „Nu mai plânge, Verginica! Nu a fost Ricuţa. Am fost eu, Maica Domnului“. Atunci şi mai mare i-a fost durerea, văzând cu cine a călătorit şi n-a ştiut. Udând cu lacrimi locul, l-a sărutat şi a mers în casa fratelui numit mai sus, spunându-i şi lui această minune.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)
k) 42% - observă că dispar anumite obiecte din jurul lor
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
l) 31% - observă că apar, nejustificat, diferite obiecte în jurul lor
Exemplul 1. În care, adeptul pucios Şerban Mihai Viorel povesteşte în “mărturia” sa despre apariţia neaşteptată a unui fir de busuioc verde în timpul unei “lucrări prooroceşti” ale Verginicăi:
“Altă dată, aflându-ne la o vorbire, a zis Domnul: «Iată, vă fac o minune!». Şi ne-a dat un fir de busuioc verde, de care ne-am bucurat şi ne-am minunat, căci era iarnă şi nu se găsea busuioc verde prin apropiere.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 64)
Exemplul 2. În care adepta pucioasă Dănciucă Elena povesteşte despre apariţia unei fotografii misterioase, făcută de Sfântul Apostol Luca:
“Sora Verginica se sculase, se dăduse la marginea patului neputincioasă ca întotdeauna. [...] Dar am întrebat-o eu: soră Verginica, ce a fost lumina aceasta? Ea mi-a spus: a fost sfântul apostol Luca cu un aparat de fotografiat în timpul cât eu priveam pe Domnul înaintea mea. Nu a mai trecut mult şi iarăşi Domnul Iisus Hristos a venit şi i-a vorbit depre momentul luminii care s-a văzut. Şi i-a spus: “Verginico, mâine dimineaţă vei găsi ceva pe masă şi voi veni iar şi-ţi voi spune ce să faci”. Dimineaţa când ne-am sculat, era această fotografie pe masă. [...] Ne-am uitat bine la fotografie, ne-am uitat amândouă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 658)
m) 27% - în diferite momente, au scrisuri diferite
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.
Tulburarea de disociere poate alterna cu faze de tulburare prin depersonalizare, episoade în care apare sentimentul detaşării de propria persoană, ca şi cum subiectul ar fi un observator extern al corpului sau şi proceselor sale mentale.
Pe perioada experienţei de depersonalizare se menţine însă contactul cu realitatea externă. Depersonalizarea produce distres de intensitate clinică sau /şi dizabilitate.
Acest sindrom debutează , de regulă, în adolescenţă, şi poate degenera în manifestări schizoide si alte tulburări psihotice în care contactul cu realitatea este alterat – halucinaţii auditive, delir, comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă)
Or, din citatele de mai sus reiese clar că Verginica a trecut cam prin toate aceste simţăminte patologice:
– detaşarea de propria persoană,
– distres (stres care depăşeşte o intensitate critică, determinat în mare măsură de procesele mentale prin care trece o persoană atunci când întâmpină situaţii de criză sau situaţii neplăcute în viaţă),
– dizabilităţi ( modificări personale de percepţie şi de comportament cauzate în mod direct de o boală, un accident, ori o altă cauză de sănătate care poate fi tratată sau ameliorată prin intervenţii medicale)
– ruperea tranzitorie a contactului cu realitatea externă,
– manifestări schizoide,
– halucinaţii auditive,
– delir,
– comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă).
În concluzie, există argumente solide care, cumulativ, susţin o participaţie personală, dar patologică, a omului Verginica la comunicările zise “cereşti” care stau la baza catehismului pucioşesc, iar punctul de vedere al lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”) este substanţial eronat.
B. Al doilea vector propus spre analiză de către Nicodimul Pucios :
“2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a Sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
[...]
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani, cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul.”
(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)
Raţionamentul “părintelui Nicodim” este şubred şi incomplet. El pune la îndoială ingeniozitatea diavolului de a se folosi de unele mijloace neortodoxe pentru a simula perfecta ortodoxie. Biblia avertizează însă că diavolul poate lua chip de înger de lumină şi că viclenia lui nu are margini atunci când caută, ca un leu hămesit, pe cine să mai înghită. Până la urmă, criteriul de distincţie este dat tot de Biblie şi el este extrem de simplu: cei vicleni, numai “după roadele lor se vor cunoaşte” (cf. Luca 6,44)
Or, care sunt roadele Noului Ierusalim? Peste cincizeci de ani de propovăduire fără alte rezultate notabile, în afară de câteva care nu-i prea fac cinste:
– un “popor” (poporul Verginicăi) risipit şi dezorientat;
– familii creştine destrămate;
– creştini eretici care sunt rupţi de Biserică şi de Sfintele Taine, dispreţuiesc preoţii, condamnă căsătoria şi se comportă ca nişte sectanţi. Deşi pretind că o iau ca etalon pe “sfânta Virginia”, creştinii pucioşi de astăzi gândesc total diferit de ea. Despre Verginica, prin anul 1995, Bănescu Emilian spunea: “Mămica Verginica nu voia să lipsească de la sfânta biserică nici atunci când nu mai putea merge pe picioare şi ne ruga să facem scăunel din mâinile noastre, şi aşa două persoane o transportam, căci zicea: „Dacă mor, să mor în sfânta biserică“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72);
– o “mănăstire” mixtă care nu respectă canoanele, nu face ascultare de episcopul locului, nu stă sub păstorirea unui stareţ (sau unei stareţe) iar vieţuitorii ei nu au tundere în monahism;
– o Biserică nouă, schismatică, numită Biserica Noul Ierusalim. Dacă pe vremea ei Verginica nu voia să se despartă de Biserica strămoşească nici bolnavă fiind, actualii pucioşi care se pretind a fi urmaşii ei nu mai calcă cu piciorul în nici o biserică, numindu-le cu dispreţ “bisericile din lume”, iar faţă de ierarhie şi instituţia Bisericii oficiale au o atitudine duplicitară (prevalând însă dispreţul, desconsiderarea şi duşmănia). De aceea şi-au construit propriul lor lăcaş de biserică, pentru a fi radical separaţi de cea strămoşească, apoi şi-au înfiinţat şi o ierarhie şi o instituţie bisericească paralelă cu cea oficială.
– o învăţătură eretică prin care se promovează o nouă Evanghelie, “ cea după Sfânta Mare Proorociţă Virginia”. Pe parcurs, catehismul lor care iniţial era ortodox, s-a îmbogăţit cu o sumă de erezii, unele ilariante, dar altele destul de grave.
– o ierarhie proprie în care slujitorii bisericeşti nu au hirotonie validă, primită canonic de la episcopii Bisericii.
Simpla promovare cu insistenţă a sintagmei “Cuvântul lui Dumnezeu” nu poate fi nici pe departe o garanţie în sine. Orice îndrăzneţ îmbârligat la minte ar putea lansa un concept similar pe care să-l susţină apoi cu predici ingenioase, şi chiar sunt cunoscute alte persoane în România şi în lumea largă care se dau drept Messia sau Iisus Hristos, în numele Căruia ele inoculează în lume învăţături personale.
Aşadar, la Pucioasa, pe fondul promovării multor îndemnuri bune, diavolul a semănat şi îndemnuri veninoase, care au copleşit prin efectele lor tot binele promovat de faţadă de către Biserica “Noul Ierusalim”.
În concluzie, este plauzibil ca diavolul să se fi folosit la modul instrumental de Verginica, prin dizabilităţile ei psihice, pentru a-i înşela pe cei mai habotnici dintre creştini şi a-i împinge la erezie şi apoi la schismă. Părerea lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul”) este contrazisă de realitate.
C. Al treilea vector propus spre analiză de către Nicodimul pucios:
“3. Din proorociile Sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt, şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa.
Dumnezeu a chemat prin Cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta, El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: „Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit“ (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)
Construcţiile Nicodimului Pucios vis-a vis de dumnezeirea adusă pe pământ de “sfinta Virginia” ar fi remarcabile, dacă ar fi şi adevărate. El face aici propagandă unei biserici ideale, care numai pe hârtie corespunde adulaţiilor lui. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Biserica Noul Ierusalim nu se deosebeşte prea mult de celelalte Biserici care stau sub semnul neputinţelor omeneşti, dar aspiră şi ele, mereu, spre mai bine. Oamenii “curaţi” de la Pucioasa s-au dovedit în ultimii 50 de ani şi mai bine a fi: unii iubitori de slavă deşartă, alţii invidioşi, alţii clevetitori, alţii duşmănoşi, alţii avizi de putere, alţii desfrânaţi, alţii lacomi, alţii iubitori de arginţi, alţii (cei mai mulţi dintre ei) mincinoşi. Rând pe rând au fost “epuraţi” de-a valma, şi dintre cei buni, şi dintre cei răi, dar tot au mai rămas destui care nu corespund unei reprezentări ideale de “ascultare şi curăţie sfântă”. Propriile constrângeri s-au dovedit mult prea grele pentru cei mai mulţi dintre ei, iar unele precepte pucioşeşti nu s-au îndeplinit niciodată. În fine, democraţia apostolică, specifică Bisericii primare pe care pucioşii pretind că o copiază, a fost înlocuită cu hegemonia despotică a unor lideri pucioşi fără scrupule, care cu lingura le dau miere supuşilor lor, dar cu coada lingurii le scot ochii.
Ultima alegaţie a lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”) este o fantezie frumoasă, rezultatul tragic al unui entuziasm de moment.
………………………
Estera
7 aprilie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.