183. Maniheismul pucios
Cei care se miră de acuzaţiile de eretici care li se aduc pucioşilor pe acest blog ar trebui să ştie că ereziile nu sunt neapărat gălăgioase şi stridente, aşa încât oricine să le bage de seamă cu uşurinţă şi apoi să concluzioneze că “aici e ceva necurat”. Nu odată ele se insinuează printre texte care par a fi de o religiozitate ortodoxă ireproşabilă.
Un asemenea exemplu apare într-un text pucioşesc din martie 1994. Aici se reactivează o teorie mai veche, susţinută cu aplomb de către maniheişti, care spuneau că omul este degradat în profunzimea fiinţei lui într-atât încât nu mai este în stare să facă nimic bun. Această concepţie a fost contrazisă de viaţa însăşi, căci drepţii care au trăit în sfinţenie, unii ajungând chiar la mucenicie, eu demonstrat exact contrariul.
Dar iată textul cu pricina, aşa cum apare el în cele două ediţii successive ale cărţii pucioşeşti “Cuvântul lui Dumnezeu”:
“Omul din puterea sa, nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om. Şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam, cel dintâi a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 1995, din data de 6 martie 1994)
“Omul din puterea sa nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om, şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 2006, din data de 21 februarie/6 martie 1994)
Pucioşii lansează aşadar în catehismul lor o nouă erezie, exacerbând concepţia maniheistă conform căreia trupul omului este rău prin natura sa. În acest sens, ei extind teoria corupţiei fiinţei umane la întreaga ei alcătuire: trup şi suflet. Nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, omul nu mai e în stare de nimic bun. Biblia afirmă că, dimpotrivă, omul poate face orice lucru bun prin credinţa lui sinceră şi fermă în Dumnezeu, şi aceasta este puterea lui: credinţa. Cu această putere omul ar putea muta şi muntele în mare, dacă ar voi, fără ca aceasta să fie neapărat şi voia lui Dumnezeu, ci doar îngăduinţa Lui. De asemenea, sfinţii părinţi ai Bisericii s-au străduit - întotdeauna cu tact şi cu îndelungă rabdare, şi nu arareori cu uimitoare adâncime - să arate că materia, lumea materială, nu numai că nu este rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa pământească.
Cităm un text după Pr. Prof. D. I. Belu, care valorifică gândirea sfinţilor părinţi pe această temă:
"Scrie Sfantul Serapion: "Maniheii zic: am purtat un corp al satanei, dar sufletul e al lui Dumnezeu. Corpul a fost facut rau, prin insasi natura sa, ca unul ce provine din materia cea rea; sufletul insa a fost facut bun, avandu-si inceputul in izvorul binelui. Exista deci, doua principii si doua substante, ambele fiind cauze: una a trupului rau, cealalta, a sufletului bun. Asadar, sufletul e bun si corpul rau. Dar intrebam noi: Cum se face ca trupul da dovada de infranare, iar sufletul adesea, de lipsa de cumpatare? Cum se face ca nici unul nici altul nu raman in randuiala lor, cand ceea ce e al diavolului trece de partea lui Dumnezeu, iar ceea ce e al lui Dumnezeu trece de partea diavolului?". Daca trupul ar fi rau prin natura, cum zic Maniheii, logic ar fi ca el sa se arate ca atare in toate actiunile lui. Tot asa sufletul, daca ar fi bun in mod absolut, n-ar trebui sa incline in nici un chip spre cele ale diavolului. Experienta ne arata insa ca "trupul slujeste adesea lui Dumnezeu, prin aceea ca se infraneaza, iar sufletul ajunge sa slujeasca diavolului prin aceea ca isi pierde credinta si rosteste blasfemii".
Trupul care-si infraneaza pornirile e un trup al virtutii, si trupul virtuos poate fi templu al Duhului Sfant. Numai in cazul ca n-ar exista decat trupuri desfranate si n-ai intalni nici macar unul singur cumpatat, stapan pe el insusi, numai "in acest caz am putea atribui trupurilor un rau ontologic". Dar cand atatea trupuri au dat si dau dovada de infranare, ca au devenit si devin locuinta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, "cum n-ar fi absurd si ridicol ceea ce spun aceia (maniheii)?".
Sfantul Serapion valorifica contra tezei maniheice si faptul ca prin unele trupuri omenesti s-au operat lucruri neobisnuite. In aceasta privinta mentioneaza episodul cu mortul aruncat peste oasele lui Elisei (II, R. 13, 21). Numai admitand ca trupurile nu sunt prin natura lor rele, ne putem explica faptul ca cel putin unele din ele ajung la o atat de inalta virtute incat sunt venerate ca instrumente ale puterii dumnezeiesti."
În acest moment putem descifra şi motivul pentru care pucioşii îl “corectează” pe Dumnezeul lor imaginar, eliminând cuvintele incomode “cel dintâi” (aici fiind vorba de Adam). Aşadar, acum este limpede că nu au fost mai multe “căderi” ale omului, dintre care cea a lui Adam a fost “cea dintâi”. A fost doar “una şi bună”, cea a lui Adam, care a adus schimbarea catastrofală în rău a fiinţei omului, făcându-l în mod deplin şi definitiv “rău în sine”.
Scopul ascuns al pucioşilor este acela de a demonstra că nicăieri nu mai este vreun om bun decât acolo unde este Dumnezeu, iar Dumnezeu care lucrează în om este acum (după concepţia lor) numai la Pucioasa. Aşadar, Noul Ierusalim de la Pucioasa este singura trambulină ideologică disponibilă pentru relansarea mântuirii omului, iar mântuirea adusă omenirii acum 2000 de ani prin jertfa pe cruce a Mântuitorului devine superfluă.
………………………
Estera
27 martie 2010
………………………
Un asemenea exemplu apare într-un text pucioşesc din martie 1994. Aici se reactivează o teorie mai veche, susţinută cu aplomb de către maniheişti, care spuneau că omul este degradat în profunzimea fiinţei lui într-atât încât nu mai este în stare să facă nimic bun. Această concepţie a fost contrazisă de viaţa însăşi, căci drepţii care au trăit în sfinţenie, unii ajungând chiar la mucenicie, eu demonstrat exact contrariul.
Dar iată textul cu pricina, aşa cum apare el în cele două ediţii successive ale cărţii pucioşeşti “Cuvântul lui Dumnezeu”:
“Omul din puterea sa, nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om. Şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam, cel dintâi a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 1995, din data de 6 martie 1994)
“Omul din puterea sa nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om, şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 2006, din data de 21 februarie/6 martie 1994)
Pucioşii lansează aşadar în catehismul lor o nouă erezie, exacerbând concepţia maniheistă conform căreia trupul omului este rău prin natura sa. În acest sens, ei extind teoria corupţiei fiinţei umane la întreaga ei alcătuire: trup şi suflet. Nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, omul nu mai e în stare de nimic bun. Biblia afirmă că, dimpotrivă, omul poate face orice lucru bun prin credinţa lui sinceră şi fermă în Dumnezeu, şi aceasta este puterea lui: credinţa. Cu această putere omul ar putea muta şi muntele în mare, dacă ar voi, fără ca aceasta să fie neapărat şi voia lui Dumnezeu, ci doar îngăduinţa Lui. De asemenea, sfinţii părinţi ai Bisericii s-au străduit - întotdeauna cu tact şi cu îndelungă rabdare, şi nu arareori cu uimitoare adâncime - să arate că materia, lumea materială, nu numai că nu este rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa pământească.
Cităm un text după Pr. Prof. D. I. Belu, care valorifică gândirea sfinţilor părinţi pe această temă:
"Scrie Sfantul Serapion: "Maniheii zic: am purtat un corp al satanei, dar sufletul e al lui Dumnezeu. Corpul a fost facut rau, prin insasi natura sa, ca unul ce provine din materia cea rea; sufletul insa a fost facut bun, avandu-si inceputul in izvorul binelui. Exista deci, doua principii si doua substante, ambele fiind cauze: una a trupului rau, cealalta, a sufletului bun. Asadar, sufletul e bun si corpul rau. Dar intrebam noi: Cum se face ca trupul da dovada de infranare, iar sufletul adesea, de lipsa de cumpatare? Cum se face ca nici unul nici altul nu raman in randuiala lor, cand ceea ce e al diavolului trece de partea lui Dumnezeu, iar ceea ce e al lui Dumnezeu trece de partea diavolului?". Daca trupul ar fi rau prin natura, cum zic Maniheii, logic ar fi ca el sa se arate ca atare in toate actiunile lui. Tot asa sufletul, daca ar fi bun in mod absolut, n-ar trebui sa incline in nici un chip spre cele ale diavolului. Experienta ne arata insa ca "trupul slujeste adesea lui Dumnezeu, prin aceea ca se infraneaza, iar sufletul ajunge sa slujeasca diavolului prin aceea ca isi pierde credinta si rosteste blasfemii".
Trupul care-si infraneaza pornirile e un trup al virtutii, si trupul virtuos poate fi templu al Duhului Sfant. Numai in cazul ca n-ar exista decat trupuri desfranate si n-ai intalni nici macar unul singur cumpatat, stapan pe el insusi, numai "in acest caz am putea atribui trupurilor un rau ontologic". Dar cand atatea trupuri au dat si dau dovada de infranare, ca au devenit si devin locuinta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, "cum n-ar fi absurd si ridicol ceea ce spun aceia (maniheii)?".
Sfantul Serapion valorifica contra tezei maniheice si faptul ca prin unele trupuri omenesti s-au operat lucruri neobisnuite. In aceasta privinta mentioneaza episodul cu mortul aruncat peste oasele lui Elisei (II, R. 13, 21). Numai admitand ca trupurile nu sunt prin natura lor rele, ne putem explica faptul ca cel putin unele din ele ajung la o atat de inalta virtute incat sunt venerate ca instrumente ale puterii dumnezeiesti."
În acest moment putem descifra şi motivul pentru care pucioşii îl “corectează” pe Dumnezeul lor imaginar, eliminând cuvintele incomode “cel dintâi” (aici fiind vorba de Adam). Aşadar, acum este limpede că nu au fost mai multe “căderi” ale omului, dintre care cea a lui Adam a fost “cea dintâi”. A fost doar “una şi bună”, cea a lui Adam, care a adus schimbarea catastrofală în rău a fiinţei omului, făcându-l în mod deplin şi definitiv “rău în sine”.
Scopul ascuns al pucioşilor este acela de a demonstra că nicăieri nu mai este vreun om bun decât acolo unde este Dumnezeu, iar Dumnezeu care lucrează în om este acum (după concepţia lor) numai la Pucioasa. Aşadar, Noul Ierusalim de la Pucioasa este singura trambulină ideologică disponibilă pentru relansarea mântuirii omului, iar mântuirea adusă omenirii acum 2000 de ani prin jertfa pe cruce a Mântuitorului devine superfluă.
………………………
Estera
27 martie 2010
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.