170. Pacea la pucioşi
Mesajul evanghelic al Domnului Iisus Hristos nu poate fi înţeles corect decât în integralitatea lui. Să urmărim, spre exemplu, următorul text care ilustrează o proorocie a celor care se vor întâmpla din cauza împietririi inimilor oamenilor:
„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.” (Matei 10, 34-36)
Acest text este adesea scos din contextul general al Evangheliilor, fiind interpretat rigid, ca şi când el ar exprima ad litteram chiar voia lui Dumnezeu, şi care ar lucra în chip predestinat pentru instaurarea unui haos universal, bazat pe duşmănie generalizată, ca o consecinţă directă a unei doctrine vădit belicoase.
În realitate, Hristos era tocmai dimpotrivă, un mesager divin al păcii, şi aşa îşi întâmina El ucenicii, cu cuvintele „Pace vouă!”. Textul de mai sus nu exprimă nicidecum o dorinţă divină prestabilită, sau un mesaj didactic, ci o perspectivă nedorită la care se poate ajunge atunci când cei care doresc să fie împlinitori ai credinţei ortodoxe nu găsesc înţelegere din partea casnicilor lui. Textul acesta are aşadar un caracter preventiv: cei care-l descoperă în filele Scripturii nu vor mai fi surprinşi dacă vor fi chiar ei afectaţi de o asemenea nedorită, posibilă împrejurare. Pentru unii însă, care nu înţeleg decât litera Evangheliei, dar nu şi spiritul ei, textul acesta devine un criteriu de viaţă, cu caracter călăuzitor, iar ei capătă convingerea că le revine obligaţia de a contribui cu energie la aplicarea şi generalizarea lui. În opinia lor, toţi creştinii, fără excepţie, ar urma să treacă obligatoriu prin această dureroasă experienţă. Spre exemplu, sectanţii pucioşi pretind că Dumnezeu Îşi caută pe acest criteriu exclusivist nişte colaboratori apropiaţi şi fideli, prin intermediul cărora să promoveze la modul practic ideologia pucioasă ce fusese deja de ani de zile mediatizată la modul teoretic sub o titulatură de împrumut (fraudulos): „Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceştia afirmă că selecţia simpatizanţilor pucioşi care vor primi „darul credinţei” în doctrina acestei secte trebuie să se facă exclusiv pe acest criteriu al despărţirii absolute, duşmănoase chiar, de ceilalţi membri ai familiei. Punerea în practică a acestei doctrine a căpătat accente atât de aberante, încât au existat nu puţine cazuri când în unele familii de pucioşi, la recomandarea insistentă a liderilor sectei, copii minori au fost despărţiţi cu forţa de părinţii lor şi crescuţi apoi până la majorat în alte familii de pucioşi. Scopul declarat al acestei practici de „schimburi de copii” a fost ca între părinţi şi copiii lor naturali să nu se instaleze cumva vreo afinitate, vreo dependenţă sau vreo afectivitate pronunţată, ceea ce în opinia lor ar fi fost intolerabil şi impardonabil, în raport cu mesajul biblic exprimat la Matei 10, 36 şi la Luca 18, 29-30:
“Îmi trebuie doar om credincios ca să merg, căci cel credincios este găsit de Mine cu inimă curată, şi aceluia i-am dat darul credinţei şi l-am ajutat să-l poarte. Când Eu îi aleg pe-ai Mei pentru Mine, Eu am de răbdat mult, căci omul e înconjurat de-ai lui şi de oameni fel de fel, iar până rămân Eu cu bobul cel curat în mână e multă lucrarea vânturatului plevei, e mult de suferit şi de răbdat, şi suferă Domnul pe pământ de la omul necredincios şi trufaş până ce-Şi alege pe-ai Săi dintre aceştia, şi am spus cuvânt mare acum două mii de ani pentru cei credincioşi, şi aşa am spus: «Cine nu lasă pentru numele Meu părinţi şi fraţi, soţie şi copii, rude şi prieteni, averi şi ranguri şi pe sine însuşi apoi ca să poată să fie al Meu cu totul, unul ca acela nu poate pentru Mine, nu poate să-Mi fie ucenic şi credincios fără de întoarcere». Eu însă îl ajut pe cel cu inima curată şi rabd şi sufăr cu durere aşteptând până ce biruiesc piedici fel de fel din calea celui ce vine venind la Mine, vine cu dor, şi dorul îi este înger curăţitor de cale pe calea lui cu Mine.” (Citat din “Cuvântul dela Pucioasa” din 19-01-2010)
Pucioşii sunt tentaţi aşadar să deceleze două atitudini fundamental opuse care vor trebui folosite în relaţile curente cu semenii lor:
- o relaţie de pace cu cei de aceeaşi credinţă cu ei;
- o relaţie duşmănoasă, sau măcar de separare totală şi radicală, dusă până la indiferenţă, faţă de cei care nu le împărtăşesc opiniile lor sectare.
Acest lucru este vizibil printr-o modificare liturgică, necanonică, pe care pucioşii au operat-o în slujbele lor. Deşi aceste slujbe sunt copiate în proporţie covârşitore după cărţile de cult editate de B.O.R., pucioşii şi-au permis să modifice toate sintagmele şi expresiile care nu le conveneau sau care intrau în conflict de interese cu convingerile lor religioase.
De exemplu, episcopul locului este înlocuit în diptice cu episcopul pe care l-ar vrea ei la cârma bisericii lor (pe care ei o numesc Biserica „Noul Ierusalim”), fără măcar ca acesta să fi fost numit într-o asemena funcţie sau să-şi fi dat vreodată consimţământul la aşa ceva: „Pe Prea Fericitul Părintele nostru Irineu, Patriarhul Bisericii Noul Ierusalim, să-l pomenească Domnul Dumnezeu în împărăţia Sa!”. Avem aşadar de-a face aici nu numai cu un afront adus Bisericii oficiale, deci o manifestare schismatică, dar şi cu un abuz, bazat pe delaţiune şi sperjur, care aduce atingere gravă demnităţii şi onoarei unei feţe bisericeşti.
Alt exemplu este folosirea exprimării „Ţie, Doamne, ne rugăm!” în loc de „Domnului să ne rugăm!” ceea ce vrea să exprime o intimitate legitimă a pucioşilor cu Dumnezeirea, care nu se regăseşte şi în Biserica majoritară. Cu alte cuvinte, ni se sugerează că ei şi numai ei s-ar afla în dialog direct cu Dumnezeu, în timp ce majoritarii ortodocşi au rămas pe mai departe la dialogul indirect.
În fine, dar nu în ultimul rând, o modificare legată de subiectul discutat mai înainte este formularea „Pace vouă!” care înlocuieşte în mod invariabil exprimarea clasică din bisericile ortodoxe „Pace tuturor!” . Cum se explică această înlocuire?
„Preoţii” pucioşi au preluat expresia pe care o folosise Mântuitorul pentru a-i saluta pe ucenici după învierea Sa. Ei consideră probabil că această exprimare este superioară formulării „Pace tuturor!”, deoarece face distincţia între cei de faţă (pucioşii prezenţi la slujba lor, care ar fi beneficiarii de drept ai urării de pace) şi cei aflaţi în exteriorul bisericii lor, care n-ar fi demni de acest mesaj. Aşadar, nu toţi trebuie să primească salutul păcii, ci numai „cei credincioşi”, adică adepţii pucioşi.
Biserica tradiţională a adoptat însă un alt mesaj, cu adevărat irenic. Prin formularea „Pace tuturor!” ea exprimă un mesaj de conciliere, de invitaţie la cunoaşterea Evangheliei şi de instaurare a frăţiei între toţi oamenii de pe pământ. Mesajul Bisericii fiind unul universal, de evanghelizare pentru toată suflerea care-L caută pe Domnul, el nu putea fi în acelaşi timp unul exclusivist. Biserica Ortodoxă tradiţională se arată a fi adevărata purtătoare a Duhului Sfânt, căci ea împlineşte mesajul pastoral cu care fuseseră investiţi ucenicii de Mântuitorul Iisus încă de la început. Într-adevăr, la prima trimitere a ucenicilor la propovăduire, Iisus i-a îndemnat să semene salutul păcii în mod nediferenţiat, către toţi şi tuturor. Diferenţierea se făcea în mod natural abia după ce mesajul păcii ajungea la primitorii lui: cei care primeau pacea, se bucurau îndată şi de roadele ei; cei care o respingeau, pierdeau prilejul unic de a ajunge ei înşişi făcători de pace. În oricare dintre cele două situaţii, ucenicii n-aveau nimic de pierdut, căci pacea lor nu se risipea fără rost:
„În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi.
Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia".
Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi.” ( Matei 10,11-13)
Sunt oare pucioşii şi ei nişte făcători de pace? Căci ei dau pace semenilor lor tot aşa cum o dă şi lumea: în mod selectiv şi preferenţial. Ei îi dispreţuiesc pe „vrăjmaşii lor”, considerându-i nedemni de pacea lor. Pentru ei pacea nu se dă tuturor, căci ei iubesc doar pe cei care îi iubesc şi fac bine doar celor care le fac bine. Dar Domnul i-a învăţat să nu facă aşa, ci să fie fiii Celui Preaînalt, să fie fii ai lui Dumnezeu:
„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 31-35)
Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenii Săi să nu fie făcători de pace aşa cum este lumea, în chip preferenţial. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27) le spunea Mântuitorul ucenicilor Săi, îndemnându-i ca şi ei să facă la fel unii către alţii, ca să fie fiii Lui. Căci tot El era Cel care le zicea: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9)
Pucioşii îşi fixează ca obiectiv primordial propovăduirea unei noi Evanghelii, numită “Evanghelia Sfintei Virginia”, şi îşi îndeamnă adepţii să vegheze cu străşnicie la păstrarea darului credinţei în această Evanghelie. Între ei şi duşmanii acestei învăţături, supranumită şi “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” nu poate fi pace, ci duşmănie, chiar dacă cei care-i mustră pe pucioşi pentru rătăcire de la dreapta credinţă sunt chiar casnicii lor:
“Vegheaţi cu veghe sfântă şi păziţi cu grijă mare acest dar şi păziţi-vă de cei ce ar da să vi-l răpună, căci credinţa voastră în acest cuvânt are mulţi, mulţi duşmani, şi nu uitaţi vestea Mea cea de acum două mii de ani când Eu am spus că duşmanii omului sunt casnicii lui, şi de acolo începe, de aproape de voi începe numărul duşmanilor credinţei voastre, iar duhul cel potrivnic Mie şi omului credincios Mie ştie ce să atace în om, şi atacă credinţa între Mine şi om, unirea Mea cu omul, legătura cea tainică între Mine şi el, duhul iubirii, care leagă pe om de Dumnezeu cu putere de nedespărţit.” (Citat din “Cuvântul dela Pucioasa” din 19-01-2010)
Sunt pucioşii făcători de pace, dacă îşi dau doar unii altora pacea, prin salutul „preoţilor” lor: „Pace vouă!”, iar pe „vrăjmaşii” lor, casnicii care nu gândesc la fel ca ei, îi duşmănesc şi-i dispreţuiesc?
Şi dacă nu sunt, pot fi ei chemaţi cu numele de „fiii lui Dumnezeu”, aşa cum singuri pretind să fie?
……………………
Estera
25 ianuarie 2010
……………………
„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.” (Matei 10, 34-36)
Acest text este adesea scos din contextul general al Evangheliilor, fiind interpretat rigid, ca şi când el ar exprima ad litteram chiar voia lui Dumnezeu, şi care ar lucra în chip predestinat pentru instaurarea unui haos universal, bazat pe duşmănie generalizată, ca o consecinţă directă a unei doctrine vădit belicoase.
În realitate, Hristos era tocmai dimpotrivă, un mesager divin al păcii, şi aşa îşi întâmina El ucenicii, cu cuvintele „Pace vouă!”. Textul de mai sus nu exprimă nicidecum o dorinţă divină prestabilită, sau un mesaj didactic, ci o perspectivă nedorită la care se poate ajunge atunci când cei care doresc să fie împlinitori ai credinţei ortodoxe nu găsesc înţelegere din partea casnicilor lui. Textul acesta are aşadar un caracter preventiv: cei care-l descoperă în filele Scripturii nu vor mai fi surprinşi dacă vor fi chiar ei afectaţi de o asemenea nedorită, posibilă împrejurare. Pentru unii însă, care nu înţeleg decât litera Evangheliei, dar nu şi spiritul ei, textul acesta devine un criteriu de viaţă, cu caracter călăuzitor, iar ei capătă convingerea că le revine obligaţia de a contribui cu energie la aplicarea şi generalizarea lui. În opinia lor, toţi creştinii, fără excepţie, ar urma să treacă obligatoriu prin această dureroasă experienţă. Spre exemplu, sectanţii pucioşi pretind că Dumnezeu Îşi caută pe acest criteriu exclusivist nişte colaboratori apropiaţi şi fideli, prin intermediul cărora să promoveze la modul practic ideologia pucioasă ce fusese deja de ani de zile mediatizată la modul teoretic sub o titulatură de împrumut (fraudulos): „Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceştia afirmă că selecţia simpatizanţilor pucioşi care vor primi „darul credinţei” în doctrina acestei secte trebuie să se facă exclusiv pe acest criteriu al despărţirii absolute, duşmănoase chiar, de ceilalţi membri ai familiei. Punerea în practică a acestei doctrine a căpătat accente atât de aberante, încât au existat nu puţine cazuri când în unele familii de pucioşi, la recomandarea insistentă a liderilor sectei, copii minori au fost despărţiţi cu forţa de părinţii lor şi crescuţi apoi până la majorat în alte familii de pucioşi. Scopul declarat al acestei practici de „schimburi de copii” a fost ca între părinţi şi copiii lor naturali să nu se instaleze cumva vreo afinitate, vreo dependenţă sau vreo afectivitate pronunţată, ceea ce în opinia lor ar fi fost intolerabil şi impardonabil, în raport cu mesajul biblic exprimat la Matei 10, 36 şi la Luca 18, 29-30:
“Îmi trebuie doar om credincios ca să merg, căci cel credincios este găsit de Mine cu inimă curată, şi aceluia i-am dat darul credinţei şi l-am ajutat să-l poarte. Când Eu îi aleg pe-ai Mei pentru Mine, Eu am de răbdat mult, căci omul e înconjurat de-ai lui şi de oameni fel de fel, iar până rămân Eu cu bobul cel curat în mână e multă lucrarea vânturatului plevei, e mult de suferit şi de răbdat, şi suferă Domnul pe pământ de la omul necredincios şi trufaş până ce-Şi alege pe-ai Săi dintre aceştia, şi am spus cuvânt mare acum două mii de ani pentru cei credincioşi, şi aşa am spus: «Cine nu lasă pentru numele Meu părinţi şi fraţi, soţie şi copii, rude şi prieteni, averi şi ranguri şi pe sine însuşi apoi ca să poată să fie al Meu cu totul, unul ca acela nu poate pentru Mine, nu poate să-Mi fie ucenic şi credincios fără de întoarcere». Eu însă îl ajut pe cel cu inima curată şi rabd şi sufăr cu durere aşteptând până ce biruiesc piedici fel de fel din calea celui ce vine venind la Mine, vine cu dor, şi dorul îi este înger curăţitor de cale pe calea lui cu Mine.” (Citat din “Cuvântul dela Pucioasa” din 19-01-2010)
Pucioşii sunt tentaţi aşadar să deceleze două atitudini fundamental opuse care vor trebui folosite în relaţile curente cu semenii lor:
- o relaţie de pace cu cei de aceeaşi credinţă cu ei;
- o relaţie duşmănoasă, sau măcar de separare totală şi radicală, dusă până la indiferenţă, faţă de cei care nu le împărtăşesc opiniile lor sectare.
Acest lucru este vizibil printr-o modificare liturgică, necanonică, pe care pucioşii au operat-o în slujbele lor. Deşi aceste slujbe sunt copiate în proporţie covârşitore după cărţile de cult editate de B.O.R., pucioşii şi-au permis să modifice toate sintagmele şi expresiile care nu le conveneau sau care intrau în conflict de interese cu convingerile lor religioase.
De exemplu, episcopul locului este înlocuit în diptice cu episcopul pe care l-ar vrea ei la cârma bisericii lor (pe care ei o numesc Biserica „Noul Ierusalim”), fără măcar ca acesta să fi fost numit într-o asemena funcţie sau să-şi fi dat vreodată consimţământul la aşa ceva: „Pe Prea Fericitul Părintele nostru Irineu, Patriarhul Bisericii Noul Ierusalim, să-l pomenească Domnul Dumnezeu în împărăţia Sa!”. Avem aşadar de-a face aici nu numai cu un afront adus Bisericii oficiale, deci o manifestare schismatică, dar şi cu un abuz, bazat pe delaţiune şi sperjur, care aduce atingere gravă demnităţii şi onoarei unei feţe bisericeşti.
Alt exemplu este folosirea exprimării „Ţie, Doamne, ne rugăm!” în loc de „Domnului să ne rugăm!” ceea ce vrea să exprime o intimitate legitimă a pucioşilor cu Dumnezeirea, care nu se regăseşte şi în Biserica majoritară. Cu alte cuvinte, ni se sugerează că ei şi numai ei s-ar afla în dialog direct cu Dumnezeu, în timp ce majoritarii ortodocşi au rămas pe mai departe la dialogul indirect.
În fine, dar nu în ultimul rând, o modificare legată de subiectul discutat mai înainte este formularea „Pace vouă!” care înlocuieşte în mod invariabil exprimarea clasică din bisericile ortodoxe „Pace tuturor!” . Cum se explică această înlocuire?
„Preoţii” pucioşi au preluat expresia pe care o folosise Mântuitorul pentru a-i saluta pe ucenici după învierea Sa. Ei consideră probabil că această exprimare este superioară formulării „Pace tuturor!”, deoarece face distincţia între cei de faţă (pucioşii prezenţi la slujba lor, care ar fi beneficiarii de drept ai urării de pace) şi cei aflaţi în exteriorul bisericii lor, care n-ar fi demni de acest mesaj. Aşadar, nu toţi trebuie să primească salutul păcii, ci numai „cei credincioşi”, adică adepţii pucioşi.
Biserica tradiţională a adoptat însă un alt mesaj, cu adevărat irenic. Prin formularea „Pace tuturor!” ea exprimă un mesaj de conciliere, de invitaţie la cunoaşterea Evangheliei şi de instaurare a frăţiei între toţi oamenii de pe pământ. Mesajul Bisericii fiind unul universal, de evanghelizare pentru toată suflerea care-L caută pe Domnul, el nu putea fi în acelaşi timp unul exclusivist. Biserica Ortodoxă tradiţională se arată a fi adevărata purtătoare a Duhului Sfânt, căci ea împlineşte mesajul pastoral cu care fuseseră investiţi ucenicii de Mântuitorul Iisus încă de la început. Într-adevăr, la prima trimitere a ucenicilor la propovăduire, Iisus i-a îndemnat să semene salutul păcii în mod nediferenţiat, către toţi şi tuturor. Diferenţierea se făcea în mod natural abia după ce mesajul păcii ajungea la primitorii lui: cei care primeau pacea, se bucurau îndată şi de roadele ei; cei care o respingeau, pierdeau prilejul unic de a ajunge ei înşişi făcători de pace. În oricare dintre cele două situaţii, ucenicii n-aveau nimic de pierdut, căci pacea lor nu se risipea fără rost:
„În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi.
Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia".
Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi.” ( Matei 10,11-13)
Sunt oare pucioşii şi ei nişte făcători de pace? Căci ei dau pace semenilor lor tot aşa cum o dă şi lumea: în mod selectiv şi preferenţial. Ei îi dispreţuiesc pe „vrăjmaşii lor”, considerându-i nedemni de pacea lor. Pentru ei pacea nu se dă tuturor, căci ei iubesc doar pe cei care îi iubesc şi fac bine doar celor care le fac bine. Dar Domnul i-a învăţat să nu facă aşa, ci să fie fiii Celui Preaînalt, să fie fii ai lui Dumnezeu:
„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 31-35)
Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenii Săi să nu fie făcători de pace aşa cum este lumea, în chip preferenţial. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27) le spunea Mântuitorul ucenicilor Săi, îndemnându-i ca şi ei să facă la fel unii către alţii, ca să fie fiii Lui. Căci tot El era Cel care le zicea: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9)
Pucioşii îşi fixează ca obiectiv primordial propovăduirea unei noi Evanghelii, numită “Evanghelia Sfintei Virginia”, şi îşi îndeamnă adepţii să vegheze cu străşnicie la păstrarea darului credinţei în această Evanghelie. Între ei şi duşmanii acestei învăţături, supranumită şi “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” nu poate fi pace, ci duşmănie, chiar dacă cei care-i mustră pe pucioşi pentru rătăcire de la dreapta credinţă sunt chiar casnicii lor:
“Vegheaţi cu veghe sfântă şi păziţi cu grijă mare acest dar şi păziţi-vă de cei ce ar da să vi-l răpună, căci credinţa voastră în acest cuvânt are mulţi, mulţi duşmani, şi nu uitaţi vestea Mea cea de acum două mii de ani când Eu am spus că duşmanii omului sunt casnicii lui, şi de acolo începe, de aproape de voi începe numărul duşmanilor credinţei voastre, iar duhul cel potrivnic Mie şi omului credincios Mie ştie ce să atace în om, şi atacă credinţa între Mine şi om, unirea Mea cu omul, legătura cea tainică între Mine şi el, duhul iubirii, care leagă pe om de Dumnezeu cu putere de nedespărţit.” (Citat din “Cuvântul dela Pucioasa” din 19-01-2010)
Sunt pucioşii făcători de pace, dacă îşi dau doar unii altora pacea, prin salutul „preoţilor” lor: „Pace vouă!”, iar pe „vrăjmaşii” lor, casnicii care nu gândesc la fel ca ei, îi duşmănesc şi-i dispreţuiesc?
Şi dacă nu sunt, pot fi ei chemaţi cu numele de „fiii lui Dumnezeu”, aşa cum singuri pretind să fie?
……………………
Estera
25 ianuarie 2010
……………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.