141. Comentariu la „Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 28-08-2009
141. Comentariu la „Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 28-08-2009
“Cuvântul” din 28 august a.c. este prilejuit de tradiţionala adunare a pucioşilor prilejuită de sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului” (pe stil vechi), la care sunt invitaţi şi admiratorii, nu numai adepţii care au fost consacraţi în ocazii anterioare. În acest an, “guguştiucii” care au venit să asculte serenade sulfuroase pe dealuri dâmboviţene au fost un grupuscul de admiratoare venit tocmai de pe meleagurile Clujului. Va să zică, se poate veni şi de la Cluj la Pucioasa; înseamnă că episcopul Irineu ar fi putut şi el de atâtea ori să vină ca admirator, în atâţia ani din 1993 încoace (singur, sau chiar cu admiratoarele pucioşilor, acum) dar n-a voit. Povestea inventată de liderii pucioşi, cum că “unsul lor” (Irineu) ar vrea să vină să-i vadă fiindcă îi e tare dor de ei (dar “nu poate, fiind ţinut în lanţuri” de mitropolitul Bartolomeu Anania), este deci o minciună gogonată. Liderii pucioşi nu se sfiesc însă să facă din ţânţar, armăsar pe această temă, a “martorului Irineu cel întemniţat” (care, de fapt fiind liber, s-a deplasat într-un an chiar în faţa porţilor “cetăţii” de la Pucioasa, unde a retractat în faţa pucioşilor propria sa “mărturie”): “Vă prind acum sub mantia mea şi pe voi, fiice credincioase, care aţi venit pentru prima oară la izvorul Fiului meu. Aţi venit cu dor din cetatea Clujului ca să beţi din râul vieţii, din cuvântul Fiului meu şi ca să păşiţi cu pasul pe pământul cel binecuvântat, pe care Domnul l-a sortit al Lui şi al slujitorilor cuvântului Lui cel de azi în mijlocul neamului român. Am stat cu ocrotire peste corăbioara cu care aţi plutit până la izvor. O, am în cetatea Clujului pe unsul Fiului meu, pe cel întemniţat acum între cei ce se simt stăpâni peste noroadele care rătăcesc fără păstor, căci aşa arată turma cea de azi. O, îl ţin în lanţurile necredinţei lor, a nepăsării lor de Dumnezeu şi de oameni, aşa îl ţin pe cel plăcut Fiului meu, şi pe care El l-a ales martor al înnoirii bisericii Lui, căci biserica lor nu calcă pe urmele Fiului meu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 august 2009)
Ca de obicei, “Cuvântul” se caracterizează şi acum prin inconsecvenţe, erori gramaticale şi mai ales prin stilul încâlcit, prolix, repetitiv până la refuz, amestecat cu linguşiri la adresa liderilor pucioşi dar şi cu ameninţări voalate la adresa celor care recent le-au dat liderilor cu flit, dezertând din “raiul” pucios.Chiar prima frază dezvăluie o inconsecvenţă majoră între vorbe şi fapte la pucioşi:“ Acest cuvânt este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în acest nume se botează şi sunt apoi cei ce li se binevesteşte venirea împărăţiei cerurilor de către cei ce o binevestesc pe ea şi pe Dumnezeul ei pe pământ peste oameni, căci multora le este dat să cunoască tainele lui Dumnezeu, şi apoi să le facă ei cunoscute oamenilor pe pământ. Amin.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) O întrebare indiscretă: Unde se botează pucioşii, care fac aici atâta caz de botezul lor în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh? O să ni se răspundă că “ei nu se mai botează”, deoarece adulţii trăiesc în abstinenţă iar tinerii nu se mai căsătoresc şi deci pucioşii nu mai fac copii. Deci, botezul la NIP este desfiinţat din considerente practice. Insistăm, totuşi: unde s-au botezat pucioşii, pe vremea când erau copii? Aici n-o să mai aibă încotro, dacă vor să fie de partea adevărului: toţi pucioşii s-au botezat cândva în B.O.R., pe care astăzi ei o denigrează, fie direct (prin viu grai), fie indirect (printr-un dispreţ manifest şi o desconsiderare totală). Dacă o denigrează, mai este valid botezul lor săvârşit în biserica pe care ei n-o mai recunosc ca “adevărată”?
O greşeală gramaticală flagrantă pune sub semnul întrebării perfecţiunea absolută a “dumnezeirii pucioase”: “În toate vremile de sub cer când Eu am grăit pe pământ am avut un popor căruia să-i grăiesc, şi singur n-am grăit, chiar dacă celor ce le-am grăit n-au împlinit cuvântul Meu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) (în ultima propoziţie, subiectul nu este este declinat la nominativ, ci la dativ!!!; corect ar fi fost “cei cărora” sau, în cel mai rău caz, “cei celor ce” în loc de “celor ce”) “Dezertorii” neascultători şi nesupuşi de la Pucioasa nu sunt uitaţi, ci sunt “atinşi” în treacăt, ca să ştie că acum sunt posedaţi de diavol şi să mai ştie cât rău le-au făcut ei, în urma lor, “călăuzelor” (liderilor pucioşi) pe care i-au părăsit:“O, ce durere îmi fac cei ce cred Mie şi apoi Mă părăsesc pentru ei înşişi! O, ce durere pe Mine că nu Mă pot bizui pe om! Dau să Mă sprijin cu omul, şi apoi el se satură şi nu mai stă cu Mine, ci Mă părăseşte şi se duce de la Mine şi iese de sub greul Meu cel dătător de putere sfântă în om… Diavolul cel viclean este atras de om prin neascultare, prin nesupunere şi prin cârtirea omului asupra celui ce-l căluzeşte pe el în duhul veşniciei, în duhul ascultării, ca nu cumva neascultarea lui să nască luişi pe diavolul, care se face duhul iscodirii în mintea omului, şi apoi cârtire în om,…” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) Pucioşii inventează acum un nou concept teologic, revoluţionar: “viaţa veşnică care nu e veşnică, ci ţine doar câte zile are omul pe pământ”. Ea se obţine prin ascultarea necondiţionată de liderii pucioşi, în mâna cărora adepţii pucioşi trebuie să se predea necondiţionat şi definitiv, ca nişte marionete fără urmă de personalitate, şi să nu-i mai judece, căci legătura omului cu Dumnezeu se face acum numai prin liderii pucioşi, şi altfel nu se mai poate face: “Hai, mama Mea, hai să le dăm din duhul veşniciei învăţătură de viaţă veşnică, … Cel ce vrea să aibă în el viaţă veşnică până la sfârşitul său cel de pe pământ, acela este cel ce nu se încrede în sine şi în judecata minţii lui, ci stă în mâna celui de care ascultă pentru mântuirea sa, şi prin care Domnul este cu el, iar altfel nu poate fi cu Dumnezeu omul… . Cel ce nu mai ascultă îl judecă pe cel de care a ascultat şi îi dă în el început diavolului şi apoi libertate în el, şi aşa atrage omul asupra sa viclenia diavolului.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) Tautologiile nu lipsesc nici ele, amestecându-se la concurenţă cu inconsecvenţele. Veşnicia omului trebuie înţeleasă ca fiind ”veşnic mereu” (ca şi când veşnicia ar putea admite eventual şi sincope), deşi am văzut că ţine doar “până la sfârşitul său cel de pe pământ”: “…căci fără iubirea de Dumnezeu în el omul nu este veşnic, veşnic mereu pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O altă inovaţie a liderilor pucioşi aminteşte de Samson al Vechiului Testament. Potrivit noilor învăţături de la Pucioasa, “sfinţenia preoţilor stă în părul şi în barba lor”. Dacă preotul şi le tunde sau şi le rade, înseamnă că “şi-a făcut chip cioplit” deci s-a dus sfinţenia lui pe apa sâmbetei!:
“Este o vorbă pentru cei ce fac şi rele lângă cele bune făcute ale lor, şi pentru care se duce vestea între mulţi, şi se spune în vorba aceea: „s-a dus vestea ca de popă tuns”. Vă spun această zicală din popor ca să înţelegeţi că atunci când omul calcă legea sfinţeniei se duce de el vestea pentru călcarea lui peste lege, aşa cum se ducea vestea pe vremuri de preotul care cuteza să-şi cioplească chipul şi capul, chipul omului sfânt, care nu poate fi tuns, şi să mai fie şi sfânt apoi.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Întrucât doar peste puţin timp ni se spune că “sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om”, rezultă că iubirea de Dumnezeu se exteriorizează prin părul lung (dacă e posibil, împletit într-o coadă pe spate, aşa cum le place pucioşilor să poarte) şi barba cu colţurile nerotunjite:
“… M-am născut pe pământ apoi pentru ca să fiu de la Tatăl Mântuitor celor credincioşi, pe care credinţa îi aduce la sfinţenie, iar sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O altă inovaţie a teologiei pucioşeşti este că tatăl Fiului a fost Duhul Sfânt. Rezultă că Fiul a avut doi taţi: pe Tatăl şi pe Duhul (trimis acum de Tatăl, dar Care va fi trimis mai târziu apostolilor de Fiul):
“La întruparea Mea Tatăl a trimis pe Duhul Sfânt la mama Mea Fecioara şi a cuvântat peste ea vestind-o despre naşterea Mea, şi ea Mi-a fost mamă, iar Duhul Sfânt al Tatălui Mi-a fost tată …”(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Duhul Sfânt nu mai este pretutindeni, aşa cum rostesc toţi creştinii în rugăciune: “… Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti…”, ci acum este numai la Pucioasa, cuibărindu-se “în mijlocul” poporului pucios, adică în fiinţa liderilor pucioşi, cărora toate cele ascunse le descoperă lor, care pe toate le ştiu ca nişte prooroci ce sunt:
“O, poporul Meu, îţi mulţumesc, tată, că ai aşternut la izvor masă pentru ca să primim pe oaspeţi, fiule. Te învăţ, tată, să te fereşti, o, să te fereşti de omul necunoscut, şi să ai grijă cum înveţi aceasta, căci Duhul Meu Cel din mijlocul tău îţi descoperă ţie.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Poporul pucios este doar “o unealtă” în mâna Dumnezeului Pucios şi “o doctorie” pentru bolile şi suferinţele Lui:
“O, pace ţie, popor de la izvor, căci tu eşti unealta Mea şi calea Mea spre cei ce sunt şi spre cei ce vin, şi eşti mângâierea Mea şi eşti doctoria Mea în dureri, căci sunt tare îndurerat, fiule!” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Ni se spune apoi că singurul păcat al omului , de 7000 de ani încoace, este neascultarea, care însă deşi era singur, se pare că n-a fost singur, căci s-a metamorfozat în trufie, şi apoi s-a făcut păcat. Deci trufia încă nu era păcat, dar neascultarea era. Cum s-a făcut păcatul, apoi, păcat, nu ni se spune însă:
“El însă s-a lăsat spre cădere din ascultare şi apoi s-a îndulcit cu neascultarea şi a căzut prin ea din rai, căci păcatul cel de şapte mii de ani al omului nu este altul decât neascultarea, care s-a făcut trufie în om şi apoi păcat. “ (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O inconsecvenţă gravă apare atunci când se ierarhizează în timp cele trei virtuţi teologice: nădejdea, credinţa şi dragostea. În “Cuvântul” precedent, cel din 19 august a.c., se afirmase că din credinţă răsare nădejdea, iar fructul lor este dragostea:
“O, fiilor, credinţa este dragostea din om, căci ea este rădăcina din care răsare mai întâi nădejdea şi apoi fructul acestora, dragostea.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 august 2009)
Uitând de la mână pân-la gură, ce-a spus cu o săptămână în urmă, Dumnezeul Pucioasei propune acum o nouă paradigmă, diferită de cea dintâi: din nădejde se naşte credinţa, iar amândouă zidesc dragostea:
“…căci dacă nădejdea rămâne ea naşte credinţă, şi amândouă se fac şi una pe alta se zidesc dragoste în om…” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Cu aproape 5 luni în urmă, Dumnezeul Pucioasei propunea o cu totul altă ierarhizare temporală faţă de cele de mai sus: întâi se naşte dragostea în om, şi apoi din ea creşte credinţa şi apoi tot din dragoste se iţeşte şi nădejdea:
“Voi, cei adunaţi la izvorul Meu de cuvânt, veniţi, tată, veniţi mereu, veniţi şi învăţaţi iubirea cea pentru Mine, din care creşte credinţa în voi, şi apoi nădejdea în cele făgăduite de Mine pentru cei credincioşi, căci iubirea este cea care poate. “(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3 mai 2009)
Spre final, liderii pucioşi îşi dau iar cu stângu-n dreptul, afirmând că Dumnezeul Pucioasei, cel ce a venit deja cu “lucrarea” de la Pucioasa, trebuie de fapt ca să vină în curând, şi va veni cu condiţia ca poporul pucios să debordeze de ascultare şi slujire faţă de liderii lui:
“…căci viaţa şi ascultarea ta lângă Mine îmi slujesc şi îmi vor sluji ca să vin, şi pic cu pic Eu voi birui cu toată lucrarea Mea, cu care de la Tatăl am venit…” “Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
“Cuvântul” din 28 august a.c. este prilejuit de tradiţionala adunare a pucioşilor prilejuită de sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului” (pe stil vechi), la care sunt invitaţi şi admiratorii, nu numai adepţii care au fost consacraţi în ocazii anterioare. În acest an, “guguştiucii” care au venit să asculte serenade sulfuroase pe dealuri dâmboviţene au fost un grupuscul de admiratoare venit tocmai de pe meleagurile Clujului. Va să zică, se poate veni şi de la Cluj la Pucioasa; înseamnă că episcopul Irineu ar fi putut şi el de atâtea ori să vină ca admirator, în atâţia ani din 1993 încoace (singur, sau chiar cu admiratoarele pucioşilor, acum) dar n-a voit. Povestea inventată de liderii pucioşi, cum că “unsul lor” (Irineu) ar vrea să vină să-i vadă fiindcă îi e tare dor de ei (dar “nu poate, fiind ţinut în lanţuri” de mitropolitul Bartolomeu Anania), este deci o minciună gogonată. Liderii pucioşi nu se sfiesc însă să facă din ţânţar, armăsar pe această temă, a “martorului Irineu cel întemniţat” (care, de fapt fiind liber, s-a deplasat într-un an chiar în faţa porţilor “cetăţii” de la Pucioasa, unde a retractat în faţa pucioşilor propria sa “mărturie”): “Vă prind acum sub mantia mea şi pe voi, fiice credincioase, care aţi venit pentru prima oară la izvorul Fiului meu. Aţi venit cu dor din cetatea Clujului ca să beţi din râul vieţii, din cuvântul Fiului meu şi ca să păşiţi cu pasul pe pământul cel binecuvântat, pe care Domnul l-a sortit al Lui şi al slujitorilor cuvântului Lui cel de azi în mijlocul neamului român. Am stat cu ocrotire peste corăbioara cu care aţi plutit până la izvor. O, am în cetatea Clujului pe unsul Fiului meu, pe cel întemniţat acum între cei ce se simt stăpâni peste noroadele care rătăcesc fără păstor, căci aşa arată turma cea de azi. O, îl ţin în lanţurile necredinţei lor, a nepăsării lor de Dumnezeu şi de oameni, aşa îl ţin pe cel plăcut Fiului meu, şi pe care El l-a ales martor al înnoirii bisericii Lui, căci biserica lor nu calcă pe urmele Fiului meu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 august 2009)
Ca de obicei, “Cuvântul” se caracterizează şi acum prin inconsecvenţe, erori gramaticale şi mai ales prin stilul încâlcit, prolix, repetitiv până la refuz, amestecat cu linguşiri la adresa liderilor pucioşi dar şi cu ameninţări voalate la adresa celor care recent le-au dat liderilor cu flit, dezertând din “raiul” pucios.Chiar prima frază dezvăluie o inconsecvenţă majoră între vorbe şi fapte la pucioşi:“ Acest cuvânt este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în acest nume se botează şi sunt apoi cei ce li se binevesteşte venirea împărăţiei cerurilor de către cei ce o binevestesc pe ea şi pe Dumnezeul ei pe pământ peste oameni, căci multora le este dat să cunoască tainele lui Dumnezeu, şi apoi să le facă ei cunoscute oamenilor pe pământ. Amin.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) O întrebare indiscretă: Unde se botează pucioşii, care fac aici atâta caz de botezul lor în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh? O să ni se răspundă că “ei nu se mai botează”, deoarece adulţii trăiesc în abstinenţă iar tinerii nu se mai căsătoresc şi deci pucioşii nu mai fac copii. Deci, botezul la NIP este desfiinţat din considerente practice. Insistăm, totuşi: unde s-au botezat pucioşii, pe vremea când erau copii? Aici n-o să mai aibă încotro, dacă vor să fie de partea adevărului: toţi pucioşii s-au botezat cândva în B.O.R., pe care astăzi ei o denigrează, fie direct (prin viu grai), fie indirect (printr-un dispreţ manifest şi o desconsiderare totală). Dacă o denigrează, mai este valid botezul lor săvârşit în biserica pe care ei n-o mai recunosc ca “adevărată”?
O greşeală gramaticală flagrantă pune sub semnul întrebării perfecţiunea absolută a “dumnezeirii pucioase”: “În toate vremile de sub cer când Eu am grăit pe pământ am avut un popor căruia să-i grăiesc, şi singur n-am grăit, chiar dacă celor ce le-am grăit n-au împlinit cuvântul Meu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) (în ultima propoziţie, subiectul nu este este declinat la nominativ, ci la dativ!!!; corect ar fi fost “cei cărora” sau, în cel mai rău caz, “cei celor ce” în loc de “celor ce”) “Dezertorii” neascultători şi nesupuşi de la Pucioasa nu sunt uitaţi, ci sunt “atinşi” în treacăt, ca să ştie că acum sunt posedaţi de diavol şi să mai ştie cât rău le-au făcut ei, în urma lor, “călăuzelor” (liderilor pucioşi) pe care i-au părăsit:“O, ce durere îmi fac cei ce cred Mie şi apoi Mă părăsesc pentru ei înşişi! O, ce durere pe Mine că nu Mă pot bizui pe om! Dau să Mă sprijin cu omul, şi apoi el se satură şi nu mai stă cu Mine, ci Mă părăseşte şi se duce de la Mine şi iese de sub greul Meu cel dătător de putere sfântă în om… Diavolul cel viclean este atras de om prin neascultare, prin nesupunere şi prin cârtirea omului asupra celui ce-l căluzeşte pe el în duhul veşniciei, în duhul ascultării, ca nu cumva neascultarea lui să nască luişi pe diavolul, care se face duhul iscodirii în mintea omului, şi apoi cârtire în om,…” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) Pucioşii inventează acum un nou concept teologic, revoluţionar: “viaţa veşnică care nu e veşnică, ci ţine doar câte zile are omul pe pământ”. Ea se obţine prin ascultarea necondiţionată de liderii pucioşi, în mâna cărora adepţii pucioşi trebuie să se predea necondiţionat şi definitiv, ca nişte marionete fără urmă de personalitate, şi să nu-i mai judece, căci legătura omului cu Dumnezeu se face acum numai prin liderii pucioşi, şi altfel nu se mai poate face: “Hai, mama Mea, hai să le dăm din duhul veşniciei învăţătură de viaţă veşnică, … Cel ce vrea să aibă în el viaţă veşnică până la sfârşitul său cel de pe pământ, acela este cel ce nu se încrede în sine şi în judecata minţii lui, ci stă în mâna celui de care ascultă pentru mântuirea sa, şi prin care Domnul este cu el, iar altfel nu poate fi cu Dumnezeu omul… . Cel ce nu mai ascultă îl judecă pe cel de care a ascultat şi îi dă în el început diavolului şi apoi libertate în el, şi aşa atrage omul asupra sa viclenia diavolului.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009) Tautologiile nu lipsesc nici ele, amestecându-se la concurenţă cu inconsecvenţele. Veşnicia omului trebuie înţeleasă ca fiind ”veşnic mereu” (ca şi când veşnicia ar putea admite eventual şi sincope), deşi am văzut că ţine doar “până la sfârşitul său cel de pe pământ”: “…căci fără iubirea de Dumnezeu în el omul nu este veşnic, veşnic mereu pe pământ.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O altă inovaţie a liderilor pucioşi aminteşte de Samson al Vechiului Testament. Potrivit noilor învăţături de la Pucioasa, “sfinţenia preoţilor stă în părul şi în barba lor”. Dacă preotul şi le tunde sau şi le rade, înseamnă că “şi-a făcut chip cioplit” deci s-a dus sfinţenia lui pe apa sâmbetei!:
“Este o vorbă pentru cei ce fac şi rele lângă cele bune făcute ale lor, şi pentru care se duce vestea între mulţi, şi se spune în vorba aceea: „s-a dus vestea ca de popă tuns”. Vă spun această zicală din popor ca să înţelegeţi că atunci când omul calcă legea sfinţeniei se duce de el vestea pentru călcarea lui peste lege, aşa cum se ducea vestea pe vremuri de preotul care cuteza să-şi cioplească chipul şi capul, chipul omului sfânt, care nu poate fi tuns, şi să mai fie şi sfânt apoi.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Întrucât doar peste puţin timp ni se spune că “sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om”, rezultă că iubirea de Dumnezeu se exteriorizează prin părul lung (dacă e posibil, împletit într-o coadă pe spate, aşa cum le place pucioşilor să poarte) şi barba cu colţurile nerotunjite:
“… M-am născut pe pământ apoi pentru ca să fiu de la Tatăl Mântuitor celor credincioşi, pe care credinţa îi aduce la sfinţenie, iar sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O altă inovaţie a teologiei pucioşeşti este că tatăl Fiului a fost Duhul Sfânt. Rezultă că Fiul a avut doi taţi: pe Tatăl şi pe Duhul (trimis acum de Tatăl, dar Care va fi trimis mai târziu apostolilor de Fiul):
“La întruparea Mea Tatăl a trimis pe Duhul Sfânt la mama Mea Fecioara şi a cuvântat peste ea vestind-o despre naşterea Mea, şi ea Mi-a fost mamă, iar Duhul Sfânt al Tatălui Mi-a fost tată …”(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Duhul Sfânt nu mai este pretutindeni, aşa cum rostesc toţi creştinii în rugăciune: “… Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti…”, ci acum este numai la Pucioasa, cuibărindu-se “în mijlocul” poporului pucios, adică în fiinţa liderilor pucioşi, cărora toate cele ascunse le descoperă lor, care pe toate le ştiu ca nişte prooroci ce sunt:
“O, poporul Meu, îţi mulţumesc, tată, că ai aşternut la izvor masă pentru ca să primim pe oaspeţi, fiule. Te învăţ, tată, să te fereşti, o, să te fereşti de omul necunoscut, şi să ai grijă cum înveţi aceasta, căci Duhul Meu Cel din mijlocul tău îţi descoperă ţie.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Poporul pucios este doar “o unealtă” în mâna Dumnezeului Pucios şi “o doctorie” pentru bolile şi suferinţele Lui:
“O, pace ţie, popor de la izvor, căci tu eşti unealta Mea şi calea Mea spre cei ce sunt şi spre cei ce vin, şi eşti mângâierea Mea şi eşti doctoria Mea în dureri, căci sunt tare îndurerat, fiule!” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Ni se spune apoi că singurul păcat al omului , de 7000 de ani încoace, este neascultarea, care însă deşi era singur, se pare că n-a fost singur, căci s-a metamorfozat în trufie, şi apoi s-a făcut păcat. Deci trufia încă nu era păcat, dar neascultarea era. Cum s-a făcut păcatul, apoi, păcat, nu ni se spune însă:
“El însă s-a lăsat spre cădere din ascultare şi apoi s-a îndulcit cu neascultarea şi a căzut prin ea din rai, căci păcatul cel de şapte mii de ani al omului nu este altul decât neascultarea, care s-a făcut trufie în om şi apoi păcat. “ (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
O inconsecvenţă gravă apare atunci când se ierarhizează în timp cele trei virtuţi teologice: nădejdea, credinţa şi dragostea. În “Cuvântul” precedent, cel din 19 august a.c., se afirmase că din credinţă răsare nădejdea, iar fructul lor este dragostea:
“O, fiilor, credinţa este dragostea din om, căci ea este rădăcina din care răsare mai întâi nădejdea şi apoi fructul acestora, dragostea.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 august 2009)
Uitând de la mână pân-la gură, ce-a spus cu o săptămână în urmă, Dumnezeul Pucioasei propune acum o nouă paradigmă, diferită de cea dintâi: din nădejde se naşte credinţa, iar amândouă zidesc dragostea:
“…căci dacă nădejdea rămâne ea naşte credinţă, şi amândouă se fac şi una pe alta se zidesc dragoste în om…” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Cu aproape 5 luni în urmă, Dumnezeul Pucioasei propunea o cu totul altă ierarhizare temporală faţă de cele de mai sus: întâi se naşte dragostea în om, şi apoi din ea creşte credinţa şi apoi tot din dragoste se iţeşte şi nădejdea:
“Voi, cei adunaţi la izvorul Meu de cuvânt, veniţi, tată, veniţi mereu, veniţi şi învăţaţi iubirea cea pentru Mine, din care creşte credinţa în voi, şi apoi nădejdea în cele făgăduite de Mine pentru cei credincioşi, căci iubirea este cea care poate. “(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3 mai 2009)
Spre final, liderii pucioşi îşi dau iar cu stângu-n dreptul, afirmând că Dumnezeul Pucioasei, cel ce a venit deja cu “lucrarea” de la Pucioasa, trebuie de fapt ca să vină în curând, şi va veni cu condiţia ca poporul pucios să debordeze de ascultare şi slujire faţă de liderii lui:
“…căci viaţa şi ascultarea ta lângă Mine îmi slujesc şi îmi vor sluji ca să vin, şi pic cu pic Eu voi birui cu toată lucrarea Mea, cu care de la Tatăl am venit…” “Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.