140. "Quo vadis, ecclesia?"(IX)
Comentariu la capitolul intitulat “Montanism şi Neomontanism”
§1. Neomontanismul de la Pucioasa
Nicodimul Pucios îşi fixează în continuare ca ţintă demolarea articolului “Puncte de vedere – Neomontanismul de la Pucioasa” publicat de părintele profesor Adrian Niculcea în ziarul “Vestitorul” din 15 ianuarie 1993, care la rândul său demolase metodic în acest eseu mitul “sfintei congregaţii a Noului Ierusalim”.
Obiectivul principal al Nicodimului Pucios şi preacuvios este acela de a restaura aici “valorile” pucioşilor, care ieşiseră serios şifonate după pledoaria din respectivul articol al lui Adrian Niculcea. Este vorba în principal de “ puritatea simţurilor, hrana vegetariană şi postul creştinesc” (citat de la pag.79 din cartea “Quo vadis, Eccesia?”), temeinic contestate de către preotul Niculcea într-un context mai larg (în care el nu le consideră esenţiale pentru mântuire, aşa cum le consideră pucioşii, în varianta severă pe care ei o practică). Desigur că puritatea simţurilor poate fi considerată un criteriu esenţial, dar nu şi în circumstanţa în care ea este falsificată, fiind echivalată cu blamarea căsătoriei, aşa cum promovează pucioşii în doctrina lor în care căsătoria, din sfântă taină a Bisericii, a devenit păcat. Tot aşa şi cu postul creştinesc: el este un lucru lăudabil, dar neesenţial, căci altminteri nu ar fi lăsat Biserica atâtea dezlegări într-o paletă atât de largă, care vizează în primul rând pe copii, pe bătrâni, pe bolnavi, pe femeile însărcinate sau pe neputincioşi. Ilie Tesviteanul sau Maria Egipteanca sau alţi sfinţi care au trăit în pustie, nu puneau atâta preţ pe “postul creştinesc”, hrănindu-se la nevoie şi cu fiinţe vii (lăcuste, spre exemplu) dar asta nu i-a împiedicat să fie sfinţi. Hrana exclusiv vegetariană este un lucru impresionant în sine, dar nu prin hrană se mântuieşte omul, ci prin milă, dreptate şi adevăr.
§2. “Legământul de la Pucioasa” – o colecţie de neconcordanţe
Nicodimul Pucios citează apoi cu generozitate un text preluat din articolul părintelui Niculcea, pentru a-l avea ca suport la ulterioarele lui comentarii negative. Cităm şi noi respectivul pasaj, preluându-l de la pag.78-79 a cărţii preacuviosului Nicodim:
„Textul «legământului» de la Pucioasa ne dă în continuare să înţelegem că dacă România este Noul Ierusalim, cetatea proorocită în Apocalipsă şi coborâtă, deja, în istorie, biserica construită la Glodeni, cu arhitectura ei atât de originală, nu este altceva decât «templul» acestei cetăţi. Intrarea în incinta acestui edificiu super-sacru, deja nu se mai poate face decât prin adoptarea unei rigori ieşită din comun. «Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească, continuă textul, şi pentru ca Domnul să-Şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala»; este vorba în continuare de câteva exigenţe speciale, între care renunţarea la unirea conjugală a soţilor, renunţarea la carne şi la băuturi alcoolice tari, adoptarea calendarului pe stil vechi, revenirea la vestimentaţia anticvă («ţinuta portului creştinesc, după rânduiala Sfintei Scripturi») etc.
O primă observaţie. Identificarea Noului Ierusalim cu România, spre care se vor îndrepta, potrivit d-lui Marian Zidaru, «toţi cei care vor dori să scape din focul care va cuprinde întreaga omenire», în jurul căreia «se vor aduna toţi oamenii care vor vedea adevărul», dar mai ales «toţi cei care vor voi să asculte cuvântul Domnului sau să-l citească (şi care pentru aceasta vor fi nevoiţi să înveţe limba română)» (am citat din „Vestitorul“ din 30.11.1992, pag. 5 col. 2), nu pot să nu ne amintească versetele 41-43 din rugăciunea regelui Solomon, rostită cu ocazia sfinţirii templului de la Ierusalim:
«Chiar străinul care nu este din poporul Tău Israel, se roagă Solomon, de va veni pentru numele Tău din pământ îndepărtat [...] şi el va veni şi se va ruga în templul acesta, să-l asculţi (O, Doamne) din cer, din locaşul şederii Tale...» (III Regi, 8/41-43). Este evident că entuziaştii neomontanişti interpretează capitolul 21 al Apocalipsei prin prisma relatărilor despre construirea şi sfinţirea templului lui Solomon din mijlocul vechiului Ierusalim, evenimente descrise în capitolul 8 al cărţii a III-a a Regilor.
Lectura fragmentară a Bibliei, dar mai ales înţelegerea ei superficială a jucat însă adepţilor mişcării «Noului Ierusalim» o farsă rară. Capitolul 21 al Apocalipsei descrie într-adevăr viziunea Sfântului Ioan despre Noul Ierusalim, Cetatea cea cu douăsprezece porţi. În versetul 22 Sfântul Ioan evanghelistul adaugă însă un
amănunt tulburător, care a scăpat cu totul atenţiei vizionarilor de la Pucioasa. În timp ce textul «Noului legământ» semnat de PS Irineu Bistriţeanul vorbeşte despre biserica de la Pucioasa ca despre «templul» Noului Ierusalim din România, Sfântul Ioan, referindu-se la cetatea «Noul Ierusalim» din viziunea sa, declară scurt: «Şi templu n-am văzut în ea, căci Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul este templul ei (al cetăţii Noul Ierusalim, n.r.)»“.
Comentând acest text, Nicodimul Pucios apreciază că părintele Niculcea se înşeală, atunci când (cităm de la pag. 79) “sesizează ceea ce el crede a fi o gravă neconcordanţă de termeni”. De aceea, preacuviosul apelează la un eufemism (cităm de la pag.80): “...s-a încercat desfiinţarea celei mai noi mişcări religioase de înnoire spirituală a Bisericii, apărută chiar în sânul B.O.R.”, pentru a masca adevărul. Dar adevărul gol-goluţ este că Noul Ierusalim de la Pucioasa (NIP) nu este o “mişcare” în sânul B.O.R., ci o altă biserică, o biserică eretică şi schismatică, Biserica Noul Ierusalim (B.N.I.), apărută şi desprinsă din sânul Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), cu care nu mai are de mult nici o tangenţă. Am zis “eretică” înainte de a demonstra detaliat acest lucru, pentru simplul fapt că orice schismă este ea însăşi o erezie (în timp ce, nu orice erezie duce neapărat la schismă). Deci orice biserică schismatică este automat şi eretică, îndată ce dispreţuieşte porunca lui Hristos: “Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).
Care sunt expresiile pe care Adrian Niculcea le evidenţiază a fi în neconcordanţă cu realitatea? Să evidenţiem şi noi câteva, lăsând la aprecierea cititorului dacă ele exprimă realitatea sau nu:
– “România este Noul Ierusalim” (în contextul în care, până acum, peste tot se spunea că Noul Ierusalim este numai la Pucioasa)
– “România este Noul Ierusalim, cetatea proorocită în Apocalipsă şi coborâtă, deja, în istorie” ( în contextul în care dimensiunile teritoriului României nu corespund cu laturile de peste 2000 km ale cetăţii Noul Ierusalim din Apocalipsă, pe de o parte; iar pe de alta, nici o transformare formală sau de fond nu a afectat România în ultimii zeci de ani – dacă ne referim exclusiv la aspectul religios, nu la cel politico-economic)
– “ biserica construită la Glodeni, cu arhitectura ei atât de originală, nu este altceva decât «templul» acestei cetăţi” . Chiar dacă pucioşii o numesc uneori “templu”, să reamintim celor care nu sunt familiari cu avatarurile pucioşeşti că mai există un “templu”, anterior bisericii de la Glodeni”, zis “templul lui mama Gigi” de la Pucioasa. Este vorba de o clădire de locuit cu un etaj şi multe camere, a cărei zidire a început în anul 1973, situată în oraşul Pucioasa, unde şi-a petrecut Verginica Tudorache-Stoica ultimii 7 ani din viaţă. Aşadar pucioşii au de fapt două temple. Care este cel din Apocalipsă? Deşi “templul” de la Glodeni a fost gata abia în decembrie 1991, totuşi începând cu anul 1973 (când Verginica s-a mutat de la Maluri în “templul” de la Pucioasa), în “Cuvântul lui Dumnezeu” s-a făcut referire în mod sistematic doar la “templul” Verginicăi care se zidise pentru ea la Pucioasa“ :
“Fiilor, deschideţi ochii şi mergeţi la bisericuţă şi sărutaţi templul” (30 iulie/12 august 1973)
“…Daniele, fiicele de la templu, împreună cu Maria, vor să ia serviciu la fabrica de marmeladă, pentru că sunt în lipsă pământeşte. Dar în lipsurile duhovniceşti, ce să facem noi? Cine mă serveşte la templu? Dacă poate să servească şi pe Domnul şi serviciul, să meargă. Când o veni de la serviciu şi voi zice să facă ceva, nu se supără? Dacă poate să împlinească lucrul Meu, le dau voie să meargă.” (20 mai /2 iunie 1973)
“Dacă te-ai dus la serviciu, fii atent, că serviciul te înşeală, şi să nu munceşti la serviciu mai mult decât duhovniceşte. Uite, M-am supărat pe Maria de la templu, care s-a dus la serviciu. Se supără când mai trebuie să facă ceva, că e nedormită” (13/26 iulie 1973)
“ Ţara română şi conducătorul, e pentru dărâmarea templului lui Dumnezeu, dar voi vedea. Vom trăi şi vom vedea.”(27 iunie 1988)
Şi la fecioara de la Parepa, am zidit temelia acelei locuinţe până la jumătate şi s-a oprit pentru că toţi din familia aceea s-au răzvrătit, şi lucrul s-a oprit. Nu se ridică la temelie şi la acoperiş dacă poporul este încăpăţânat. La zidul templului Meu strigă cărămida la Mine!” (13/26 iulie 1973)
“ O să vină de la apus şi de la miazăzi şi de la miazănoapte şi o să staţi toţi la un loc, într-o casă. Şi atunci pentru ce se face această adunare de familii în jurul templului Meu? Pentru sminteală? Pentru greşeli? O, nu de aceasta am adus din răsărit şi miazănoapte, ca să vă smintiţi unii pe alţii. Vai prin cine vine sminteala!” (15/28 octombrie 1979)
“…Toată suferinţa vasului Meu e din greşeala poporului şi mai e şi din farmece. Vrăjitoarea care s-a alăturat lângă templu, e plătită să distrugă trâmbiţa Mea, ca prin farmecele ei să nimicească pe Verginica…” (4 decembrie 1975)
“ … În popor să fie de toate meseriile, ca nimeni să nu ia meseriaşi din afară, fierar sau zidar, sau croitor, că, luând din lume, ai amestecat lucrul bun cu cel rău. Să nu mai intre păgâni la lucrul Meu şi să nu socotească ei casele din jurul templului Meu că sunt la fel ca şi casele celorlalţi.”(26 septembrie/9 octombrie 1975)
“…Verginico, fii atentă la cuvintele Domnului. Iată ce-ţi spune Domnul:
spune-i lui Petrică Horja, poştaşul Meu, că aşa grăieşte Domnul către poştaşul Său:
Petre, Petre, [...] Întru toate lucrurile te-am apropiat de templul Meu. Ţi-am dat un dar frumos, dar văd că te-a doborât mândria, ca pe Lucifer. [...] Nicolae crede cu toată inima că toată munca pe care o face la templu, nu este a lui, ci zice că este a Domnului, dar tu, Petre, niciodată n-ai spus, căci lucrurile ce ţi le-am dat spre a-Mi servi, ai pus stăpânire pe ele, fără de a mai da dovadă de adevăr.
Petre, Petre, cer de la tine: pentru ce faci aceste tulburări cerului sfânt?
Te aştept. Răspunde-Mi!
Sfârşit,
Iisus Hristos.” (5/18 martie 1966)
“… Verginico, fii atentă la cuvintele Mele pe care Eu voiesc să ţi le spun numai ţie şi celor ce Eu le spun în faţa ta.
Verginico, va veni la templu unul dintre cei răzvrătiţi (Turculeţ, n.r.).
Eu, Domnul, n-am să-i grăiesc nici un cuvânt afară de cele ce-ţi dau ţie acum [...]
Sfârşit,
Domnul Iisus Hristos.” (10/23 martie 1966)
“ Iată, fii credincios şi nu Mă tăgădui. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui până la sfârşit îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Cel viu, căci moartea nu va mai fi apoi. Vin curând, şi moarte nu va mai fi. Amin. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia, dar lasă-Mă să-ţi pun pecetea cea vie peste turma ta. Fă-o să-ţi audă glasul, căci vin spre tine. Iată, e glasul Meu, e cuvântul Meu, sunt trimişii Mei, şi cine-i primeşte pe ei, pe Mine Mă primeşte acela. Fii credincios, că vin cu plata, vin, fiul Meu, vin să Mă slăvesc în Ierusalim. Amin.” (21 aprilie/4 mai 1991)
Aşadar, aproape douăzeci de ani nu s-a făcut nici o “proorocie” depre “templul” care va fi ridicat în 1991 la Glodeni-Vale, ci s-a vorbit numai în legătură cu “templul “ Verginicăi de la Pucioasa! Cel de-al doilea “templu, “Templul de la Glodeni”, începe a fi anunţat abia în 1991, ca “turn de mărturie” pentru cele care vor fi şi vor înlocui “templul oficial” (B.O.R.), căzut între timp în dizgraţia pucioşilor:
Lucrez din cer, şi voiesc să-Mi fac arătarea peste România, şi voiesc să aşez un semn peste România. [...] Trudesc să ridic turn de mărturie, care să mărturisească apoi despre ieslea aceasta şi să rostesc din vârful acestei pietre numele României şi numele celui uns peste România. Voiesc să aşez la loc vremile şi serbările Mele cereşti, căci iată, urâciunea pustiirii şi-a înfipt ţăruşul ei în templul Meu cel sfânt şi Mi-a strămutat de la locul lor zilele cereşti.” (16/29 octombrie 1991)
§3. Biserica-templu de la Pucioasa
Prima interogaţie retorică pe care Nicodimului Pucios şi-o propune a o analiza este “Biserica poate fi templu?” (citat de la pag. 81) El încearcă să superficializeze gravitatea obiecţiei ridicată de părintele Niculcea referitoare la inconsecvenţa pucioşilor, care declară că cetatea NIP are un “templu” în mijlocul ei, în timp ce Apocalipsa, referindu-se la cetatea Noul Ierusalim care va fi coborâtă din ceruri, declară: “...şi templu n-am văzut în ea căci Domnul, Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul, este templul ei” (Apoc. 21,22)
Nicodimul Pucios deturnează sensul real al obiecţiei (a fost, sau n-a fost proorocită prezenţa templului în cetatea Noul Ierusalim?) către o dilemă colaterală: este, sau nu este adecvat termenul de “templu”, atribuit bisericii zidite la Glodeni-Pucioasa?. Cu dibăcie şi “profesionalism”, pe o pagină întreagă, preacuviosul Nicodim “dovedeşte” că da, termenul respectiv este adecvat deoarece cuvântul “templu” poate fi acceptat, in extremis, pentru orice biserică ortodoxă. El nu răspunde însă la întrebarea “a fost sau nu a fost proorocită prezenţa templului în cetatea Noul Ierusalim?” decât printr-un lanţ de sofisme, menite să arunce într-un con de umbră răspunsul pe care însăşi Scriptura îl dă acestei întrebări (v. Apoc. 21,22)
§4. O cetate, două cetăţi
Nicodimul Pucios pretinde că împlinirea proorociei privind (cităm de la pag.84) “evenimentele consemnate în continuare în capitolul 21 al Apocalipsei” nu este de actualitate, deoarece aceste evenimente nu sunt contemporane cu noi la modul propriu!!! El adaugă:
“ La modul figurat, adică duhovniceşte, da, are loc împlinirea unei proorocii sub ochii noştri: se naşte o Cetate Sfântă, Noul Ierusalim, care „se pogoară din cer“ în anul 7500 de la facerea lumii (anul bisericesc 1992); adică este construită după planuri dictate detaliat, din cer, prin cuvânt dumnezeiesc,...”
Oare Nicodimul Pucios chiar nu sesizează ridicolul afirmaţiilor sale? A existat vreodată o proorocie adevărată care s-a împlineşte “la modul figurat”? Şi asta înseamnă că se împlineşte “duhovniceşte”? Biserica de la Glodeni este ea o iluzie, sau ceva indubitabil de concret? Nu este ea o împlinire la modul propriu a aspiraţiilor pucioşeşti? Dar de când modul figurat înseamnă “duhovniceşte”? Şi atunci, modul propriu cum mai este? Poate fi aplicat “modul figurat” aşa cum pretinde Nicodimul Pucios, prin construirea concretă (la modul propriu, de data aceasta) a unei biserici “după planuri dictate detaliat, din cer” ? Coborârea din cer a cetăţii se rezumă doar la “coborârea din cer a planurilor ei de execuţie”?
Nicodimul Pucios recunoaşte că biserica de la Glodeni este un “kitch” care pastişează la modul meschin cetatea Noul Ierusalim din Apocalipsă, dar promite că ea doar o prefigurează (cităm de la pag.84) :
“...prefigurează Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, care se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou. Aceasta va împlini, dar tot duhovniceşte, celelalte aspecte ale proorociei, care nu puteau fi zidite în 1992 la modul propriu,
de mâna omului (v. Apocalipsa, 21/16-21)”
Şi Nicodimul Pucios se vede nevoit să înşire nu una, ci 7 neîmpliniri, una mai stufoasă decât alta, care dovedesc cu vârf şi îndesat că biserica de la Pucioasa nu este decât un surogat zidit la repezeală din materiale ieftine şi stricăcioase. Iată ce însuşiri ar fi trebuit să aibă această cetate, dacă ar fi coborât cu adevărat din cer:
“1. – cetatea să fie de aur curat, ca sticla cea curată;
2. – lungimea, lăţimea şi înălţimea cetăţii, fiecare de câte 12000 de stadii (2200 km);
3. – zidăria zidului să fie de iaspis, limpede cum e cristalul;
4. – zidul să fie înalt de 144 de coţi (70 metri);
5. – temeliile zidului să fie împodobite cu douăsprezece pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint şi ametist);
6. – cele douăsprezece porţi să fie lucrate din douăsprezece mărgăritare: fiecare poartă, dintr-o perlă;
7. – uliţele cetăţii să fie din aur curat, şi străvezii ca sticla.”
Este vreuna dintre ele împlinită măcar în parte? Nicidecum. Dimpotrivă, biserica de la Glodeni este atât de perisabilă, încât mereu plouă prin acoperiş iar pucioşii tot cârpesc la ea în fiecare an în preajma Paştilor, străduindu-se să-i dea un aer cât mai sărbătoresc (adică mai comercial, căci la comerţul de imagine ei nu s-au zgârcit niciodată). Totuşi, Nicodimul Pucios îşi imaginează cu patos că (cităm de la pag.85) “zidirea văzută de pe pământ are o corespondenţă în ceruri: cetatea din lumea nevăzută, care se va pogorî din cer la plinirea vremii: „Se lucrează şi temelie pe pământ, şi temelie în cer. Voi lucraţi aici cu cerul, şi alţi copii de ai Mei lucrează în altă parte cu cerul, şi este cerul tot, în mare serbare, în ziua aceasta“.” O nouă mărturisire, aşadar, că “cetatea” sfântă” de la Pucioasa este un fals ordinar! Ea nu are decât o legătură fantasmagorică cu adevărata cetate a Apocalipsei! Şi întrucât temelia “mişcării” religioase de la Pucioasa este un fals, falsă este şi toată şandaramaua care a fost zidită deasupra ei!
Mai mult, Nicodimul Pucios se contrazice grav şi la etapa coborârii din cer a adevăratei cetăţi a Apocalipsei. Deşi la pag.84, după cum am arătat deja, el pretindea că (cităm) “Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, [...] se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou”, la pagina 86 el “prooroceşte” cu totul altceva: nu va mai coborî din cer o cetate nouă, care să respecte toate standardele proorocite în cartea Apocalipsei (despre lungime, lăţime, temelie, zidărie, porţi, uliţele cetăţii) ci va fi schimbată (transfigurată) cea veche de la Glodeni, pe baza proorociei “Iată, noi le facem pe toate”:
“În etapa finală, odată cu venirea Domnului şi cu împlinirea voinţei Lui („Iată, noi le facem pe toate.“, Apocalipsa, 21/5), locaşul sfânt se înnoieşte, aşa cum tot universul va fi transfigurat („Şi am văzut cer nou şi pământ nou“ – Apocalipsa, 21/1) şi devine din pietricica albă (v. Apocalipsa, 2/17), Chivotul – Sfânta Sfintelor Bisericii Cereşti, „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului“ (Apocalipsa, 22/1). România devine Noul Canaan, dar nu în sens de ţară-stat, care delimitează strict administrativ un teritoriu în care se vorbeşte limba română, ci, mai degrabă, ca areal al strămoşilor noştri, a căror răspândire geografică pe o zonă de circa 2200 km diametru, pare a fi, după aprecierile istoricilor, întru totul plauzibilă.” O înşiruire de baliverne care se contrazic grav cu afirmaţiile anterioare şi care compromit definitiv orice sâmbure de condescendenţă şi compasiune care ar putea eventual veni din partea cititorului.
Ca s-o dreagă, oracolul de la Pucioasa adaugă imediat că:
“...în aceeaşi etapă, la plinirea vremii, Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, cea nefăcută de mână, şi care împlineşte (duhovniceşte!) toate profeţiile de amănunt (dimensiuni, materiale preţioase, strălucire cerească), descrise în capitolul 21 al Apocalipsei, se va pogorî din cer şi va îmbrăca într-o ocrotire cerească pământul român, ţara strălucirilor, proorocită de Proorocul Daniel (v. Apocalipsa, 21/2; Daniel, 11/41).”
Vor fi aşadar două cetăţi sfinte cu numele Noul Ierusalim: una a pucioşilor (zidită în 1991 şi apoi “reînnoită duhovniceşte” odată cu venirea Domnului) şi una pogorâtă din ceruri, la plinirea vremii. Nicodimul Pucios nu ne mai spune cum vor fi plasate ele: una într-alta, sau una după alta (sau poate, una peste alta? Cine ştie!?) Un lucru merită însă a fi corijat: pretenţia pucioşilor şi a preacuviosului lor “purtător de cuvânt” şi totodată “oracol de Pucioasa” că proorocul Daniel s-ar fi referit cumva la România atunci când folosea sintagma “ţara strălucirilor” este total nefondată. Nu numai că proorocul Daniel nu localizează nicăieri această “ţară”, dar din contextul biblic reiese că ea nu poate fi alta decât Ţara Sfântă, adică Israelul istoric.
§5. Hrisovul de la Pucioasa şi rigorile lui
Nicodimul Pucios susţine apoi că “rigurozitatea” Hrisovului “mănăstirii” Noul Ierusalim este un lucru firesc, cerut (în coordonate diferite) şi în alte mănăstiri. Lui i se mai pare firesc şi faptul ca o mănăstire să-şi impună propriile sale “rigurozităţi”, fără însă de a le raporta şi la canoanele aflate în vigoare. Întrebarea firească pentru început va fi însă următoarea: Este incinta de la Glodeni Pucioasa, împreună cu biserica şi vieţuitorii ei, o mănăstire autentică? Răspunsul tranşant este: Nu! Ea nu este mănăstire din mai multe motive:
- vieţuitorii ei nu sunt tunşi în monahism, după canoanele Bisericii
- vieţuitorii ei nu poartă haina monahală
- vieţuitorii ei nu au un stareţ sau o stareţă de care să facă ascultare
- vieţuitorii ei nu au aşezăminte separate pe sexe, ci trăiesc în devălmăşie, bărbaţi şi femei, chiar dacă folosesc pentru dormit clădiri separate (excepţie fac doar liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, care dorm în aceeaşi cameră, deşi nu sunt căsătoriţi)
- vieţuitorii ei nu sunt sub ascultarea unui episcop ortodox – şi aceasta pare a fi încălcarea esenţială şi sursa tuturor celorlalte.
Iar dacă nu sunt închinoviaţi într-o autentică mănăstire canonică, de ce ar mai impune ei alte restricţii, numite de preacuviosul Nicodim “rigurozităţi”? Cui folosesc ele? Nicodimul Pucios mai ascunde aici un lucru: deşi toţi pucioşii respectă cu stricteţe toate “rigurozităţile”, numai unii (aleşi pe sprânceană de către liderii pucioşi) au dreptul concret şi real de a pătrunde în incinta păzită a aşa-zisei “mănăstiri”, iar aceştia sunt extrem de puţini. Ceilalţi trăiesc în curţi separate şi nu au pătruns niciodată dincolo de porţile”mănăstirii”, iar în biserica-templu, nici atâta.
§6. A fi sau...a nu fi, căci ...va fi (tertipuri teologice nicodimopucioşiene)
Adrian Niculcea constată cu uimire că pucioşii pretind, ca nişte autentici pungaşi ai cuvântului răstălmăcit, că toate proorociile din Biblie privind România (!!?) s-au împlinit prin actul solemn al înălţării bisericii-templu de la Glodeni-Pucioasa. Cităm de la pag.89 care este părerea părintelui Niculcea:
„Aflăm astfel din textul intitulat «Legământ nou – Cuvânt de mărturie» că prin înălţarea bisericii-templu de la Glodeni- Pucioasa «se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului (?) cum că România va fi regina aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim». Urmează apoi citatul din Apocalipsă, capitolul 21: «Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu...».
Ne întrebăm care ar putea fi acea misterioasă Carte a Adevărului, care să cuprindă asemenea proorocii despre România? Apocalipsa în nici un caz, cel puţin în forma pe care o cunoaştem. S-ar părea că este vorba de profeţiile lui Sundar Singh“.
Aici, Nicodimul Pucios răstălmăceşte cu neruşinare adevărul, transformând timpul prezent folosit în Hrisov (cităm): “se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului” într-un “prezent-continuu” inventat de el, care se prelungeşte în mod nedefinit în viitor:
“...se referă la un proces în derulare, de durată, pentru care construirea Mănăstirii Noul Ierusalim se constituie exclusiv ca un reper luminos în negura timpului. Exprimarea „se împlinesc toate proorociile“ trebuie înţeleasă, aşadar, ca fiind ea însăşi o proorocie aflată într-o continuă desfăşurare, într-un prezent continuu, care se va sfârşi şi se va desăvârşi atunci când va veni Cel Desăvârşit.
Deocamdată, acest prezent continuu se prelungeşte în viitor. Spre exemplu: „România va fi regină aleasă şi binecuvântată între popoare“ abia când alegerea ei (care, de altfel, este făcută din veşnicie, de către Dumnezeu) şi binecuvântarea dată de Dumnezeu odată cu naşterea ei în istorie, vor fi recunoscute de celelalte popoare.” (citat de la pag.89-90)
Exemplul cu România, ales de către Nicodimul Pucios, îi dă pe faţă şmecheria ieftină. Adică, România va fi “regină” aleasă de Dumnezeu abia atunci când vor binevoi alţii (cei mai mulţi dintre ei fiind de altă religie) s-o recunoască de “ţară aleasă”. Cred că va trebui să aşteptăm mult şi bine clipa aceea (căci asta ar trebui să însemne scamatoria nicodimopucioşească referitoare la “prezentul continuu care se prelungeşte în viitor”).
Adrian Niculcea constatase corect că timpul săvârşirii acţiunii (la data Hrisovului, adică în anul 1991) este prezentul: “se împlinesc toate proorociile”; deci, la data scrierii articolului ( anul 2006), Nicodimul Pucios ar fi trebuit să scrie că “s-au împlinit toate proorociile”. Dar, întrucât ele nu s-au împlinit, ci încă sunt în curs de împlinire până la calendele greceşti, Nicodimul Pucios (crede că) salvează el situaţia, inventând “prezentul continuu” românesc (după modelul englezesc, probabil), care este “în derulare, de durată” (citat de la pag.90). De aceea el construieşte acest tertip teologico-gramatical şi afirmă textual, după cum am mai văzut:
“Exprimarea „se împlinesc toate proorociile“ trebuie înţeleasă, aşadar, ca fiind ea însăşi o proorocie aflată într-o continuă desfăşurare, într-un prezent continuu, care se va sfârşi şi se va desăvârşi atunci când va veni Cel Desăvârşit.
Deocamdată, acest prezent continuu se prelungeşte în viitor.”
Ingenioasă metodă de a uni trecutul, prezentul şi viitorul într-o minciună mare şi gogonată, numită “proorocie aflată într-o continuă desfăşurare” (adică, nu se mai împlineşte niciodată, dar încă ne dă speranţe). România este, aşadar (dar nu este încă) “regină aleasă şi binecuvântată între popoare” (v.pag.90). Adică, este când va fi, dar nu este când este şi nici înainte nu era, când era. Ăsta-i prezentul continuu al Nicodimului Pucios, care se prelungeşte în viitor, târând tot trecutul după el.
Pentru cei care încă mai ezită să creadă că România este (dar va fi) simultan “nou Canaan, nou Eden, şi nou Ierusalim” (v. pag. 89) oracolul de la Pucioasa le sugerează să accepte măcar că e Nou Ierusalim, şi aşa se va declara mulţumit:
“Dacă nu pot vedea duhovniceşte în România un nou Canaan şi un nou Eden, ei vor trebui măcar să recunoască faptul că nou Ierusalim ea este deja, căci aşa a numit-o Domnul: „...ea este Noul Ierusalim, care va triumfa peste toate popoarele şi peste toate înălţimile.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 30 septembrie/13 octombrie 1990).” (citat de la pag.90)
Dacă era riguros, Nicodimul Pucios ar fi scris: “...căci aşa au zis liderii pucioşi că a numit-o Domnul”, pentru că dumnealui nu L-a auzit vreodată pe Domnul să-i fi făcut lui o asemenea destăinuire despre Noul Ierusalim, pe care el s-o preia apoi şi s-o transforme în declaraţie solemnă.
§7. Alte tertipuri teologice: teze şi antiteze
Sub titlul “Tertipuri teologice: teza neomontanismului”, Nicodimul Pucios abordează un subiect spinos: este Noul Ierusalim de la Pucioasa (NIP), aşa cum pretinde Adrian Niculcea, o sectă “neomontanistă”?
El îl acuză de la bun început pe Adrian Niculcea că încearcă să obţină câştig de cauză prin “omisiuni, exagerări, confuzii intenţionate, de locuri, persoane şi termeni.”(v. pag.91). Îndată însă, vrând să exemplifice “exagerările”, Nicodimul Pucios se contrazice pe sine atunci când minimalizează acele 2 pricini pe care profesorul Niculcea le evidenţiază drept cauze ale condamnării montaniştilor de către Biserică:
“– „aşteptarea coborârii Ierusalimului ceresc“;
– „învăţau împotriva căsătoriei“.” (v. pag.91).
Peste doar două pagini, Nicodimul Pucios se răzgândeşte: el consideră acum că neîmplinirea „aşteptării coborârii Ierusalimului ceresc“ a creat puternică emoţie negativă printre credincioşii antichităţii:
“Aşa cum neîmplinirile „noii profeţii“ a lui Montanus, privind iminenta revenire a lui Hristos, au adus grave prejudicii Apocalipsei lui Ioan, care a fost acoperită multă vreme de atunci, de un nor de suspiciune, tot aşa neîmplinirea coborârii Noului Ierusalim la Pepuza este speculată de Adrian Niculcea pentru a umbri credibilitatea profeţiei în sine (v. Apocalipsa, 21/2) şi împlinirea duhovnicească a ei la Pucioasa.”
Cât priveşte acuza “învăţau împotriva căsătoriei”, ea nu este mai puţin gravă, deoarece această inovaţie lovea în învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii despre cele 7 Taine al Bisericii.
Nicodimul Pucios consideră că dimpotrivă, aceste pricini sunt “secundare” şi de aceea se grăbeşte să le adauge şi pe cele principale (11 la număr) care-i defineau după părerea lui numai pe montanişti, nu şi pe pucioşi, şi pe care Adrian Niculcea pare-se că le-a neglijat. El nu realizează însă că şi aceste 11 pricini se aseamănă izbitor cu obiceiurile pucioşilor. Le cităm şi noi aici, preluându-le de la pag. 92:
“1. Rezistenţă la persecuţii, dusă până la martiraj, coroana vieţii umane;
2. Viziuni extatice, anunţând apropierea celei de a doua veniri a lui Hristos;
3. Convingerea că toţi creştinii căzuţi din har nu vor putea să se mai ridice vreodată;
4. Orice credincios poate deveni „profet“, aşa cum a fost Montanus, deoarece Hristos a promis pe Duhul Sfânt Mângâietorul, tuturor credincioşilor. În mod special, Montanus chiar s-a identificat pe sine cu Duhul Sfânt;
5. Toţi credincioşii sunt egali, cu drept de a prooroci, bărbaţi şi femei; femeile pot vorbi în Biserică, pot chiar şi sluji sau să devină lideri ai Bisericii;
6. Încurajarea unui stil de viaţă nonconformist, spartan, şi evitarea încurcăturilor cu lumea fizică (separarea bisericii, de lume), deşi montaniştii nu erau ascetici sau eremiţi. (Să observăm însă că, dimpotrivă, alte izvoare istorice pretind că ei observau o disciplină penitenţială riguroasă şi un ascetism sever!);
7. Renunţarea la preoţie. Bătrânii îi învăţau pe cei tineri doctrina lor;
8. Practicarea zilnică a abstinenţei, postului, mărturisirii păcatelor şi părăsirea oricărei preocupări pământeşti inutile;
9. A doua căsătorie se respingea, iar prima nu era încurajată;
10. Ştiinţele şi artele, toată educaţia lumii, orice formă de viaţă ornamentală (podoabele) sau homosexuală (deviaţionismul comportamental) erau respinse;
11. Credinţa că Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 21/2) va coborî curând pe pământ în micul oraş frigian Pepuza.”
Pe toate acestea Nicodimul Pucios le vedea atunci a fi argumente în favoarea pucioşilor, adică “multiple deosebiri faţă de montanişti” (v. pag.93). N-a trecut mult ca să constate pe pielea lui că “multiplele deosebiri” erau de fapt “multiple asemănări”, şi aşa se explică şi dezertarea preacuviosului oracol Nicodim din “raiul pucios”, un an mai târziu.
Dacă ne oprim puţin doar la punctul 9., vom constata că problema căsătoriei este fals abordată de către Nicodimul Pucios, dar este şi un prilej de a-şi ilustra abilitatea oratorică pe această pistă falsă. Preacuviosul transferă centrul de greutate al problemei (este sau nu căsătoria o Sfântă Taină a Bisericii?) spre orizonturi colaterale. El preia textul referitor la căsătorie din Hrisov (deoarece aici lucrurile sunt prezentate într-o manieră puternic cosmetizată), pentru a se întreba apoi, candid: “Unde a văzut Adrian Niculcea îndemnul la abolirea căsătoriei?” Într-adevăr, în Hrisov este descris într-o manieră criptată mesajul real privind căsătoria:
“– să păzească şi să păstreze curăţenia trupească, dimpreună cupuritatea simţurilor;”(v. pag.93)
Există însă în Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa nenumărate mesaje absolut rigide, chiar patetice, privind abolirea căsătoriei. Iată câteva exemple:
“Daniele, a fost vremea când am căsătorit, dar vine vremea să nu le mai căsătorim. Nu să le trimitem în mânăstiri, ci să le ţinem în casele noastre. E scris în Scriptură.” (8/21 iulie 1973)
“Plâng îngerii şi se întristează pentru pruncul care se naşte pe pământ în vremile de azi. Nu face Dumnezeu lucruri ca să nu se mai nască pruncul. Dar cine voieşte să fie pentru Dumnezeu, să respingă căsătoria. Cununia voastră şi naşterea pruncilor voştri să nu fie în poftă şi în păcat…” (4 august 1974)
“ Dumnezeu s-a hotărât ca să nu mai fie căsătorie. Acum ce facem noi, stricăm legea? Dar cu ce să împlinim legea dacă nu am cu ce? (1 august 1979)
“ Nu că dacă face nuntă ruda ta, să te duci la nuntă. Nu să te duci la nuntă că e fratele tău. E scris în carte, creştine, să nu stai la masă cu nelegiuirea şi cu păcătosul” (3/16 aprilie 1975)
“ … Creştinilor, supravegheaţi-vă copiii, că Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească. ” (21 noiembrie/4 decembrie 1975)
“…Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…” (4 decembrie 1975)
“Nu te mai căsători, fecioară, şi tu, fecior! Nu te mai îmbrăca frumos, nu, tată, nu mai e vremea.” (30 noiembrie/13 decembrie 1977)
“ Copilaşii Mei, Dumnezeu a interzis căsătoria pentru păcat…”(25 iunie 1979)
“ Domnul a oprit căsătoria pentru că numai e timp de întinare şi de pofte trupeşti,…” (1 mai 1982)
“ O, poporule al Domnului, tinerii mei din turma mea! Vă roagă Domnul să nu vă supăraţi pe El că v-a oprit căsătoria, că v-a oprit acum, când e gata să vă dea răsplata ca să fiţi ai Lui, ai cerului şi nu ai iadului.” (12/25 iunie 1982) “ Uitaţi-vă şi nu mai doriţi fecioarelor căsătorie, că Dumnezeu s-a supărat şi nu mai face căsătorii.” (23 februarie 1976)
“ Nu am venit ca să te căsătoresc, că dacă nu veneam Eu ca să te căsătoresc, şi aşa te căsătoreai tu cu fiicele Sodomei. Dar Domnul Iisus a venit şi te-a făcut ucenic şi ţi-a dat femeie din fiicele lui Israel. Că nu ştie femeia ta să te servească, nu-i nimic. Că nu ştie să te îngrijească, nu-i nimic. Dar nu aşa ca lumea, ci ca ai Mei creştini din vremurile de demult.”(11/24 aprilie 1977)
“ …Dacă ai fi credincios, nu ai mai dori să te căsătoreşti şi nici fii şi fiice nu ai mai dori. Pentru că ţi-i ia vremea aceasta. Te-ai scrie în Cartea unor fii: feciori şi fecioare…”(23 iunie 1977)
În schimb, Nicodimul Pucios minte cu neruşinare:
“Căsătoria rămâne o opţiune personală nealterată” (citat, pag.93). În sprijinul acestei afirmaţii el se foloseşte de un alt text mincinos, de data aceasta preluat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa din 5/18 mai 1997. Acest text stufos inventează două căsătorii, pentru a împăca şi capra şi varza: “căsătoria pentru om” şi “căsătoria pentru Dumnezeu” , pentru a le putea apoi substitui una cu alta în voie, aşa cum îi cere “demonstraţia” pe care şi-a propus-o:
“ Dar ce înseamnă căsătoria pentru om? Dar ce înseamnă căsătoria pentru Dumnezeu? Căsătoria pentru om e una, şi căsătoria pentru Dumnezeu e alta. Pentru om, căsătoria este naştere de fii ai oamenilor, iar pentru Dumnezeu este naştere de fii ai lui Dumnezeu.” (citatul apare reprodus în carte la pag.94)
Nicodimul Pucios îl acuză apoi pe Adrian Niculcea de “derapaj de la onestitate” pentru citarea trunchiată a unui text din Canonul 12 al Sinodului de la Gangra. Întrucât Adrian Niculcea nu specifică în articolul său sursa de unde a citat acest text, este greu de apreciat dacă omisiunea îi aparţine lui, sau este preluată ca atare din sursa folosită. Cert este că Nicodimul Pucios dă o importanţă exagerată porţiunii care lipseşte (este vorba de segmentul de text “cei ce cu evlavie poartă mătăsuri”) pentru a crea un nor de fum în care să se poată ascunde adevărata problemă: cei ce folosesc în mod ostentativ haină învelitoare cu scopul de a se evidenţia (este cazul pucioşilor, care foloseau pe atunci exclusiv haine albe, prin care ei îşi exteriorizau statutul de “popor ales” sau “popor al lui Dumnezeu” ) îi defăimează indirect pe cei ce folosesc îmbrăcăminte obişnuită, iar canonul 12 de la Gangra spune despre ei “să fie anatema”. Asta ar fi trebuit să-l îngrijoreze pe Nicodimul Pucios: faptul că pucioşii lui sunt chiar sub influenţa acestui canon care-i anatemizează pentru mândria de a se arăta în public că sunt “aleşi” , şi nu să-i caute nod în papură lui Adrian Niculcea, pe care-l acuză în mod gratuit de “exagerare grosolană”. Defăimarea celorlalţi nu se face neapărat în mod explicit, ci chiar indirect, prin simpla expunere în public a unor haine care transmit un mesaj, adică a unei ţinute de elecţie.
§8. O “armonie” forţată
Nicodimul Pucios lansează apoi concluzia că Sinodul de la Gangra este “în armonie cu cerinţele Hrisovului de la Pucioasa”. În acest scop, el asociază canonul 21 al Sinodului cu câteva precepte ale Hrisovului, dar nu spune nimic despre celelalte, care promovează lucruri diferite (revenirea la vechiul calendar, de pildă). Nicodimul Pucios se opreşte la 5 subiecte pe care le consideră “în armonie” cu cele corespondente din Hrisov:
1. Preţuirea fecioriei, împreună cu smerenia
2. Preţuirea înfrânării
3. Preţuirea abţinerii de la îndeletniciri lumeşti
4. Preţuirea simplităţii şi moderaţiei în îmbrăcăminte
5. Condamnarea luxului în îmbrăcăminte.
Nicodimul Pucios sugerează în fals că acest articol (al 21-lea) ar relua toate problemele anterioare, reformulându-le ca atare. În realitate, articolul 21 este un grupaj de recomandări concluzive, formulate în spiritul articolelor anterioare, dar fără a le înlocui pe acestea cu o sinteză. Anatemizarea care însoţeşte canonul 12, spre exemplu, referitoare la portul hainelor care evidenţiază asceza părută rămâne, aşadar, valabilă. De asemenea, preţuirea înfrânării nu înseamnă şi abolirea căsătoriei, aşa cum înţeleg pucioşii astăzi. Abţinerea de la îndeletnicirile lumeşti nu înseamnă a renunţa la şcoli, la facultăţi şi la servicii remunerate, pentru a te apuca de agricultură (aşa cum înţeleg astăzi pucioşii).
În fine, Nicodimul Pucios pretinde că o deosebire esenţială între montanişti şi pucioşi este aceea că montaniştii pretindeau că liderul lor (Montanus) are Duhul Sfânt şi se identifică cu el, în timp ce la pucioşi Duhul Sfânt este identic cu... Duhul Sfânt. Nimic mai fals! Pucioşii pretind că Duhul Sfânt este neputincios fără “vasul” sau “trâmbiţa” prin care El lucrează sau suflă. În acest fel, chiar dacă Verginica, Maria sau Mihaela nu erau ele însele Duhul Sfânt, ele îndeplineau rolul instrumental de portavoce pentru Duhul Sfânt de la Pucioasa, fiind o prelungire materială a neputinţei spirituale a acestui Duh de a lucra cu forţe proprii.
“Neomontanismul” de la Pucioasa rămâne aşadar o sintagmă absolut justificată, oportună şi perfect valabilă, iar preotul profesor Adrian Niculcea are meritul de a fi lansat în mod inspirat această sintagmă în circuitul public.
§9. “Oastea Domnului” şi “Noul Ierusalim”
Nicodimul Pucios, în căutarea sa disperată de a legitima mişcarea schismatică a pucioşilor, face o asociere neavenită cu o altă “mişcare” creştină: “Oastea Domnului”. Considerându-le pe amândouă “mişcări de renaştere spirituală ivite în sânul Bisericii, cu asistenţa tainică a Duhului Sfânt” (v. pag.99), Nicodimul Pucios ignoră în mod deliberat deosebirile fundamentale dintre ele. În plus, nu analizează şi faptul că aceste mişcări coexistă simultan (chiar dacă în planuri paralele) într-o rivalitate eternă, ireconciliabilă şi, mai ales ineficientă – îndată ce niciuna n-a reuşit să facă acea mult-trâmbiţată “renaştere spirituală a Bisericii”.
Ei bine, principalele deosebiri dintre ele sunt următoarele:
1. Oastea Domnului este recunoscută de B.O.R., în timp ce NIP nu este;
2. Oastea Domnului a fost reintegrată în structurile oficiale ale B.O.R ca asociaţie religioasă creştin-ortodoxă, în timp ce NIP este o biserică schismatică, nerecunoscută de nici o altă biserică ortodoxă, nu numai de B.O.R.;
3. Oastea Domnului recunoaşte preoţia canonică a B.O.R. şi o respectă nu numai declarativ, ci şi prin lucrarea concretă a preotului în mijlocul “ostaşilor”. Dimpotrivă, NIP nu recunoaşte preoţia canonică a B.O.R., ci o preoţie inventată şi falsificată, care nu se administrează prin punerea mâinilor episcopilor (hirotonie), ci prin bunul plac al liderilor pucioşi.
4. Oastea Domnului este sub ascultarea chiriarhului locului, în timp ce NIP n-a fost niciodată;
5. Oastea Domnului păstrează nemodificate: slujbele religioase canonice, calendarul şi sinaxarul Bisericii, în timp ce NIP le-a modificat pe toate acestea;
6. Oastea Domnului recunoaşte canonul Sfintei Scripturi, în timp ce NIP l-a “completat” cu mii de pagini de text apocrif, pe care l-a intitulat în mod abuziv “Cuvântul lui Dumnezeu” şi (la slujbele religioase)“Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”.
7. Creştinii din Oastea Domnului frecventează locaşurile de cult ale B.O.R. şi le recunoaşte ca “locaşuri sfinte”, în timp ce credincioşii din NIP le evită în mod sistematic şi în schimb, şi-au construit paraclise şi locaşuri de cult separate, cu regim de “circuit închis”;
Nicodimul Pucios îşi face iluzii că, asemenea Oastei Domnului, şi NIP va fi recunoscută cândva, într-un viitor neprecizat, de către B.O.R.:
“În prezent, arhiereii (şi în principal, episcopul locului) abordează o atitudine mai deferentă faţă de Noul Ierusalim, dezvăluind o potenţială deschidere şi poate chiar o înţelegere parţială a realităţilor de la Pucioasa.” (citat de la pag.101)
Dacă ar fi fost sincer măcar cu sine însuşi, Nicodimul Pucios ar fi mărturisit ceea ce ştia bine pe vremea aceea, şi anume că lucrurile stau complet diferit, şi ar fi scris adevărul: că arhiereii abordează o atitudine la fel de indiferentă ca şi până acum faţă de acel grup de creştini exaltaţi care se cred a fi “Noul Ierusalim”, dar care se scaldă în schismă şi în erezii, sunt nesupuşi, îngâmfaţi, inculţi teologic, impertinenţi şi iresponsabili. Arhiereii din B.O.R. păstrează o potenţială deschidere a Bisericii faţă de oile cele rătăcite de la NIP, dacă ele se vor lepăda de erezia pucioşească, observând apoi rânduiala din Molitfelnic, ca orice eretic care se întoarce la ortodoxie, primind dezlegare de la duhovnic şi apoi mirungerea şi apoi reprimirea în Biserică. Ei au încă răbdare şi speranţă, dovedind o înţelegere totală a tristelor realităţi de la Pucioasa.
§10. Neomontanismul – o găselniţă pseudo-teologică ieftină?
Nicodimul Pucios pare convins că denumirea de “neomontanism” pe care Adrian Niculcea o atribuie Noului Ierusalim de la Pucioasa (NIP) este (cităm de la pag.101) “o găselniţă pseudo-teologică ieftină”. El reia, unul câte unul, cele 11 criterii pe care le consideră definitorii pentru montanişti (dar pe care le enumerase şi la pag. 92!), pentru a concluziona apoi pentru fiecare că orice tangenţă cu obiceiurile de la Pucioasa este exclusă:
“1. „Rezistenţă la persecuţii, dusă până la martiraj“: nu este cazul. Chiar şi când au fost persecuţii pe vremea comunistă, creştinii au preferat, pe cât posibil (şi chiar au fost ajutaţi de către Dumnezeu), să evite conflictele cele mai dure, cu autorităţile”
Comentariul nostru:
Vedem aici că nu persecuţiile sunt contestate, ci numai “rezistenţa la ele”. Nicodimul Pucios afirmă că “nu este cazul” să vorbim despre o “rezistenţă”, apreciind că pucioşii au evitat “conflictele cele mai dure cu autorităţile”. Când vorbim de “rezistenţă” la persecuţii, nu trebuie însă să ne aşteptăm la o împotrivire cu sabia goală în mână, ci mai degrabă la o împotrivire la chemarea spre lepădarea de credinţă, chemare venită din partea aupritorilor. Or, este cunoscut că pucioşii care au intrat în conflict cu autorităţile au preferat mai degrabă închisoarea, umilinţele, procesele strâmbe, relele tratamente, decât să renunţe la convingerile lor. În “mărturiile” lor, pucioşii se laudă cu persecuţiile suferite în vremea comunistă, cu anii de închisoare primiţi de câţiva dintre adepţi şi cu schingiuirile Verginicăi, a cărei “sfinţire” se bazează inclusiv pe aceste suferinţe nemeritate.
“2. „Viziuni extatice, anunţând cea de a doua venire a lui Hristos“: nu este cazul. Cuvântul lui Dumnezeu, privit ca fenomen în desfăşurare, este, într-adevăr, o realitate supranaturală, dar nu afectează statura demnă şi sobrietatea neutră a primitorilor”
Comentariul nostru: Aprecierea “nu este cazul” îl plasează pe Nicodimul Pucios într-una din următoarele postúri, ambele incomode pentru un autor cu pretenţii:
- fie este un mare mincinos;
- fie este neinformat sau un dezinformat. Ei bine, ar fi trebuit spus deschis că pucioşii au şi ei viziuni extatice, dar numai o parte dintre ele au fost publicate prin integrarea lor în aşa numitul “Cuvânt al lui Dumnezeu”. Cele incomode au fost însă ascunse cu grijă, pentru “a nu afecta statura demnă şi sobrietatea neutră a primitorilor” (adică, imaginea “comercială” a proorocilor pucioşi). Ei ştiu bine că pe acestea, oricine apucă de le citeşte, realizează pe loc că sunt fie halucinaţiile unei minţi bolnave, fie provin de la duhuri iraţionale.
“3. „Convingerea că toţi creştinii căzuţi din har nu se vor mai ridica vreodată“: dimpotrivă, creştinii sunt chemaţi în mod repetat, fie laici, fie clerici, „să se ridice odată!“ la statura de bărbat desăvârşit a lui Hristos”
Comentariul nostru: În realitate, pucioşii gândesc aproximativ la fel ca şi montaniştii, nuanţând un pic subiectul: cei care vor recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi noua ideologie de la Pucioasa ca fiind autentice lucrări ale Duhului Sfânt, mai au o şansă de a se ridica din “căderea din har” ; ceilalţi, în nici un caz.
“4. „Orice credincios poate deveni profet“: nu este la îndemâna oamenilor acest lucru. Dumnezeu a ales mereu prooroci, nu mulţi la număr, ci după voia Sa. În nici un caz nu a existat şi nu există prooroc care să se identifice cu Duhul Sfânt, aşa cum făcea Montanus; sau cu Sfântul Ilie, aşa cum mai târziu a făcut John Dovie”
Comentariul nostru: Şi pucioşii pretind că acest lucru este posibil, şi chiar pretind că au avut mai mulţi profeţi, mai înainte de Verginica. Cât priveşte “identificarea cu Duhul Sfânt”, nici ea nu lipseşte la pucioşi, numai că este mult mai subtilă. Nu se spune direct: “Verginica era Duhul Sfânt” sau “Mihaela este Dumnezeu întrupat”, ci se lasă să se înţeleagă că Duhul Sfânt, Hristos, şi de fapt întreaga Fiinţă Dumnezeiască, a devenit neputincioasă, fără instrumentele de excepţie, “trâmbiţele” sau “sculele Domnului”, care sunt Verginica, Mihaela şi Nicuşor. Deci, dacă Verginica vorbeşte, atunci Duhul Sfânt vorbeşte prin ea, şi altfel El nu poate, nu mai poate. Dacă Mihaela “prooroceşte”, atunci Hristos prooroceşte prin ea, şi altfel El nu poate, nu mai poate. Aceste femei mistificatoare se tem să se identifice în mod public cu vreuna dintre Persoanele dumnezeirii, pentru că ele îşi cunosc prea bine limitele: nici o minune nu se va face prin ele vreodată, în afară de vorbăria goală. Şi de aceea ele se limitează în a-I reteza lui Dumnezeu atotputernicia, obilându-L să se conecteze la conştiinţa umanităţii exclusiv prin aceste relee “prooroceşti”, care sunt denumite pe rând “trâmbiţă” (Verginica), “punte” (Maria), “sol” sau “solniţă” (Mihaela) şi “sculă” (Nicuşor).
Cât priveşte identificare cu Sfântul Ilie, a existat şi la pucioşi cândva, în “poporul cel vechi”, zvonul că nea’Mişu (Dănciucă Gheorghe, zis şi “păstorul Daniel”) va fi întruparea Sfântului Ilie, odată cu venirea Domnului, dar această prostioară infantilă este de mult căzută în desuetudine (de când nea’ Mişu a devenit un bătrân mut şi neputincios), fiind astăzi dezavuată cu energie chiar de către liderii pucioşi.
“5. „Femeile pot conduce, pot sluji, pot vorbi în biserică“: nu, pentru că astfel este contrazisă Scriptura, care prevede contrariul (v. I Corinteni, 14/34,35). Este bine să precizăm, pentru a evita o posibilă confuzie, că nu este vorba aici şi de proorocie, căci proorocia înseamnă „a transmite“ Cuvântul lui Dumnezeu, nu „a vorbi“ din sine despre Dumnezeu: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, fiind purtaţi de Duhul Sfânt“ (II Petru, 1/21). „A vorbi“ în biserică, înseamnă exprimarea personală, care îmbracă toate aspectele afirmării publice, prin cuvânt, a sinelui: de la sporovăiala, bârfa, clevetirea, specific feminine, care creează dezordine şi lipsă de cuviinţă formală, până la vorbirea consacrată, liturgică, încredinţată numai bărbaţilor aleşi, dăruiţi slujirii pastorale şi responsabilităţii
de lideri ai bisericii. Cu proorocia este altceva. Ea este o legătură tainică, suprafirească, dintre Dumnezeu şi om.”
Comentariul nostru: Pucioşii au exact aceeaşi convingere, pe care au şi pus-o de mult în practică: femeile au liturghisit făcând lucrarea preotului, femeile au fost şi sunt lidere absolute ale BNI. Dar, pentru a putea afirma că “femeile nu pot vorbi în biserică, dar pot prooroci”, Nicodimul Pucios îşi exersează din nou oratoria machiavelică, scoţând “proorocia” din lunga listă de variante posibile ale vorbirii. Asta ar fi valabil doar dacă s-o fi gândit la proorocia prin semne, ca la surdo-muţi. Până şi “proorocia” Verginicăi se făcea tot prin vorbire, chiar dacă ea dormea dusă şi vorbea prin somn.
Raţionamentul preacuviosului eşuează însă într-o altă minciună:”pucioşii recunosc dreptul exclusiv al preoţilor şi episcopilor la slujiire, conducere şi propovăduire”. Atunci de ce mai conduce Mihaela Tărcuţă tot ce mişcă astăzi la NIP? De ce propovăduieşte ea, vorbind cu orele la adunările în care toţi ceilalţi o ascultă, muţi (de uimire, probabil) şi gata să adoarmă cu nasul în farfurie? Nicodimul Pucios ştie foarte bine acestea, căci a fost prezent la multe asemenea adunări, dar se preface că nu le ştie, ca să poată să zugrăvească o imagine cât mai idilică şi mai “canonică” pentru BNI.
“6. „Ascetism, disciplină penitenţială riguroasă“: nu este cazul la Biserica Noul Ierusalim.”
Comentariul nostru: Şi totuşi, pucioşii gândesc şi procedează exact la fel, deci e cazul!
“7. „Renunţarea la preoţie“: nu este cazul; dimpotrivă, Biserica Noul Ierusalim are preoţi hirotoniţi canonic, care slujesc după rânduiala tipiconală ortodoxă”
Comentariul nostru: Pucioşii au renunţat la preoţia canonică, înlocuind-o cu un surogat numit de ei “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”. Aceasta nu se face cu punerea mâinilor episcopului, deci nu este o preoţie validă. Cei doi lideri pucioşi îi învaţă pe adepţi doctrina lor, dar numai unul dintre ei (Nicuşor) este “preot” pucios, celălalt fiind femeie pucioasă(Mihaela)
“8. „Practicarea zilnică a abstinenţei, a postului, a mărturisirii păcatelor şi părăsirea oricărei preocupări pământeşti inutile“: da; parţial însă, atât cât se potriveşte unei vieţi normale mănăstireşti. De exemplu, mărturisirea greşelilor se face doar dacă ele apar, iar postul urmează rânduielilor bisericeşti obişnuite”
Comentariul nostru: Pucioşii procedează întocmai la fel! Formularea “parţial” este un eufemism nicodimopucioşesc.
“9. „A doua căsătorie se respinge, iar prima nu este încurajată“: nu este cazul; îndată ce toţi au ales să-şi călugărească viaţa, problema căsătoriei nu se mai pune ca opţiune primară”
Comentariul nostru: Pucioşii au mers aici chiar mai departe: ei au respins inclusiv prima căsătorie, considerând-o preacurvie instituţionalizată.
“10. „Ştiinţele şi artele, toată educaţia lumii, deşertăciunile şi aberaţiile comportamentale sunt respinse“: da, cu excepţia învăţăturii cereşti, primite de la Dumnezeu, a educaţiei generale şi pragmatice, şi, în particular, a artei creştine, care este promovată la cote de înaltă ţinută”
Comentariul nostru: Pe ansamblu, pucioşii resping orice fel de educaţie instituţionalizată pentru ei şi pentru copiii lor. Câţiva adepţi care au însă studii artistice de specialitate sunt păstraţi pentru a fi folosiţi ca mână de lucru neplătită, de pe urma căreia toţi pucioşii se întreţin. Aceşti artişti plastici sunt singurii autorizaţi (“binecuvântaţi”) de către liderii pucioşi ca să izvodească icoane, troiţe şi alte lucrări de artă, în principal pentru a fi apoi comercializate – dar şi pentru cadouri, sau pentru a câştiga bunăvoinţa unor reprezentanţi ai autorităţilor civile şi politice.
“11. „Credinţa că Noul Ierusalim se va coborî curând pe pământ în micul oraş frigian Pepuza“: da; parţial însă, întrucât o proorocie atât de exactă ca aceea din Apocalipsa, 21/2, nu poate fi ignorată. Întrucât Frigia nu mai există, şi poate nici Pepuza, Noul Ierusalim ceresc va coborî în alt loc, în care Dumnezeu a bătut un ţăruş de statornicire şi a zidit, prin aleşii Săi, prototipul lui: Biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa.
Comentariul nostru: Ei bine, aici suntem nevoiţi să consemnăm prima şi ultima deosebire între montanişti şi pucioşi. Pucioşii cred că Noul Ierusalim s-a coborât deja pe pământ, în micul oraş dâmboviţean Pucioasa (mai precis, la Glodeni-Vale, o comună suburbană învecinată) în timp ce montaniştii, dacă ar mai trăi ei sau urmaşii lor, ar aştepta şi astăzi coborârea lui la Pepuza.
§11. Neomontanismul: o erezie veche în straie noi
Nicodimul Pucios îşi încheie eseul lui cu convingerea că “neomontanismul este o erezie a unui teolog dogmatic” (citat de la pag.103), făcând aluzie la faptul că preotul Adrian Niculcea era pe vremea aceea şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. El se bazează pe propria constatare că, dintre cele 11 precepte montaniste, doar trei se regăsesc la pucioşii neomontanişti, şi acelea parţial. Noi am demonstrat că cel puţin 10 sunt identice sau foarte asemănătoare. Faptul că Nicodimul Pucios îşi permite în final să “proorocească” nişte consecinţe fatale, drapate sub haina “pedepsirii” lui Adrian Niculcea pentru curajul lui de a-şi exprima liber opinia despre pucioşi este o grosolănie de ultima speţă. Căci nu mor caii când vor câinii. Adrian Niculcea a zidit între timp o frumoasă biserică, este sănătos şi bine-merçi, preot respectat la parohia sa din cartierul Titan, ceea ce nu se poate spune şi despre Nicodimul Pucios, care între timp a dat ortul popii.
§1. Neomontanismul de la Pucioasa
Nicodimul Pucios îşi fixează în continuare ca ţintă demolarea articolului “Puncte de vedere – Neomontanismul de la Pucioasa” publicat de părintele profesor Adrian Niculcea în ziarul “Vestitorul” din 15 ianuarie 1993, care la rândul său demolase metodic în acest eseu mitul “sfintei congregaţii a Noului Ierusalim”.
Obiectivul principal al Nicodimului Pucios şi preacuvios este acela de a restaura aici “valorile” pucioşilor, care ieşiseră serios şifonate după pledoaria din respectivul articol al lui Adrian Niculcea. Este vorba în principal de “ puritatea simţurilor, hrana vegetariană şi postul creştinesc” (citat de la pag.79 din cartea “Quo vadis, Eccesia?”), temeinic contestate de către preotul Niculcea într-un context mai larg (în care el nu le consideră esenţiale pentru mântuire, aşa cum le consideră pucioşii, în varianta severă pe care ei o practică). Desigur că puritatea simţurilor poate fi considerată un criteriu esenţial, dar nu şi în circumstanţa în care ea este falsificată, fiind echivalată cu blamarea căsătoriei, aşa cum promovează pucioşii în doctrina lor în care căsătoria, din sfântă taină a Bisericii, a devenit păcat. Tot aşa şi cu postul creştinesc: el este un lucru lăudabil, dar neesenţial, căci altminteri nu ar fi lăsat Biserica atâtea dezlegări într-o paletă atât de largă, care vizează în primul rând pe copii, pe bătrâni, pe bolnavi, pe femeile însărcinate sau pe neputincioşi. Ilie Tesviteanul sau Maria Egipteanca sau alţi sfinţi care au trăit în pustie, nu puneau atâta preţ pe “postul creştinesc”, hrănindu-se la nevoie şi cu fiinţe vii (lăcuste, spre exemplu) dar asta nu i-a împiedicat să fie sfinţi. Hrana exclusiv vegetariană este un lucru impresionant în sine, dar nu prin hrană se mântuieşte omul, ci prin milă, dreptate şi adevăr.
§2. “Legământul de la Pucioasa” – o colecţie de neconcordanţe
Nicodimul Pucios citează apoi cu generozitate un text preluat din articolul părintelui Niculcea, pentru a-l avea ca suport la ulterioarele lui comentarii negative. Cităm şi noi respectivul pasaj, preluându-l de la pag.78-79 a cărţii preacuviosului Nicodim:
„Textul «legământului» de la Pucioasa ne dă în continuare să înţelegem că dacă România este Noul Ierusalim, cetatea proorocită în Apocalipsă şi coborâtă, deja, în istorie, biserica construită la Glodeni, cu arhitectura ei atât de originală, nu este altceva decât «templul» acestei cetăţi. Intrarea în incinta acestui edificiu super-sacru, deja nu se mai poate face decât prin adoptarea unei rigori ieşită din comun. «Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească, continuă textul, şi pentru ca Domnul să-Şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala»; este vorba în continuare de câteva exigenţe speciale, între care renunţarea la unirea conjugală a soţilor, renunţarea la carne şi la băuturi alcoolice tari, adoptarea calendarului pe stil vechi, revenirea la vestimentaţia anticvă («ţinuta portului creştinesc, după rânduiala Sfintei Scripturi») etc.
O primă observaţie. Identificarea Noului Ierusalim cu România, spre care se vor îndrepta, potrivit d-lui Marian Zidaru, «toţi cei care vor dori să scape din focul care va cuprinde întreaga omenire», în jurul căreia «se vor aduna toţi oamenii care vor vedea adevărul», dar mai ales «toţi cei care vor voi să asculte cuvântul Domnului sau să-l citească (şi care pentru aceasta vor fi nevoiţi să înveţe limba română)» (am citat din „Vestitorul“ din 30.11.1992, pag. 5 col. 2), nu pot să nu ne amintească versetele 41-43 din rugăciunea regelui Solomon, rostită cu ocazia sfinţirii templului de la Ierusalim:
«Chiar străinul care nu este din poporul Tău Israel, se roagă Solomon, de va veni pentru numele Tău din pământ îndepărtat [...] şi el va veni şi se va ruga în templul acesta, să-l asculţi (O, Doamne) din cer, din locaşul şederii Tale...» (III Regi, 8/41-43). Este evident că entuziaştii neomontanişti interpretează capitolul 21 al Apocalipsei prin prisma relatărilor despre construirea şi sfinţirea templului lui Solomon din mijlocul vechiului Ierusalim, evenimente descrise în capitolul 8 al cărţii a III-a a Regilor.
Lectura fragmentară a Bibliei, dar mai ales înţelegerea ei superficială a jucat însă adepţilor mişcării «Noului Ierusalim» o farsă rară. Capitolul 21 al Apocalipsei descrie într-adevăr viziunea Sfântului Ioan despre Noul Ierusalim, Cetatea cea cu douăsprezece porţi. În versetul 22 Sfântul Ioan evanghelistul adaugă însă un
amănunt tulburător, care a scăpat cu totul atenţiei vizionarilor de la Pucioasa. În timp ce textul «Noului legământ» semnat de PS Irineu Bistriţeanul vorbeşte despre biserica de la Pucioasa ca despre «templul» Noului Ierusalim din România, Sfântul Ioan, referindu-se la cetatea «Noul Ierusalim» din viziunea sa, declară scurt: «Şi templu n-am văzut în ea, căci Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul este templul ei (al cetăţii Noul Ierusalim, n.r.)»“.
Comentând acest text, Nicodimul Pucios apreciază că părintele Niculcea se înşeală, atunci când (cităm de la pag. 79) “sesizează ceea ce el crede a fi o gravă neconcordanţă de termeni”. De aceea, preacuviosul apelează la un eufemism (cităm de la pag.80): “...s-a încercat desfiinţarea celei mai noi mişcări religioase de înnoire spirituală a Bisericii, apărută chiar în sânul B.O.R.”, pentru a masca adevărul. Dar adevărul gol-goluţ este că Noul Ierusalim de la Pucioasa (NIP) nu este o “mişcare” în sânul B.O.R., ci o altă biserică, o biserică eretică şi schismatică, Biserica Noul Ierusalim (B.N.I.), apărută şi desprinsă din sânul Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), cu care nu mai are de mult nici o tangenţă. Am zis “eretică” înainte de a demonstra detaliat acest lucru, pentru simplul fapt că orice schismă este ea însăşi o erezie (în timp ce, nu orice erezie duce neapărat la schismă). Deci orice biserică schismatică este automat şi eretică, îndată ce dispreţuieşte porunca lui Hristos: “Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).
Care sunt expresiile pe care Adrian Niculcea le evidenţiază a fi în neconcordanţă cu realitatea? Să evidenţiem şi noi câteva, lăsând la aprecierea cititorului dacă ele exprimă realitatea sau nu:
– “România este Noul Ierusalim” (în contextul în care, până acum, peste tot se spunea că Noul Ierusalim este numai la Pucioasa)
– “România este Noul Ierusalim, cetatea proorocită în Apocalipsă şi coborâtă, deja, în istorie” ( în contextul în care dimensiunile teritoriului României nu corespund cu laturile de peste 2000 km ale cetăţii Noul Ierusalim din Apocalipsă, pe de o parte; iar pe de alta, nici o transformare formală sau de fond nu a afectat România în ultimii zeci de ani – dacă ne referim exclusiv la aspectul religios, nu la cel politico-economic)
– “ biserica construită la Glodeni, cu arhitectura ei atât de originală, nu este altceva decât «templul» acestei cetăţi” . Chiar dacă pucioşii o numesc uneori “templu”, să reamintim celor care nu sunt familiari cu avatarurile pucioşeşti că mai există un “templu”, anterior bisericii de la Glodeni”, zis “templul lui mama Gigi” de la Pucioasa. Este vorba de o clădire de locuit cu un etaj şi multe camere, a cărei zidire a început în anul 1973, situată în oraşul Pucioasa, unde şi-a petrecut Verginica Tudorache-Stoica ultimii 7 ani din viaţă. Aşadar pucioşii au de fapt două temple. Care este cel din Apocalipsă? Deşi “templul” de la Glodeni a fost gata abia în decembrie 1991, totuşi începând cu anul 1973 (când Verginica s-a mutat de la Maluri în “templul” de la Pucioasa), în “Cuvântul lui Dumnezeu” s-a făcut referire în mod sistematic doar la “templul” Verginicăi care se zidise pentru ea la Pucioasa“ :
“Fiilor, deschideţi ochii şi mergeţi la bisericuţă şi sărutaţi templul” (30 iulie/12 august 1973)
“…Daniele, fiicele de la templu, împreună cu Maria, vor să ia serviciu la fabrica de marmeladă, pentru că sunt în lipsă pământeşte. Dar în lipsurile duhovniceşti, ce să facem noi? Cine mă serveşte la templu? Dacă poate să servească şi pe Domnul şi serviciul, să meargă. Când o veni de la serviciu şi voi zice să facă ceva, nu se supără? Dacă poate să împlinească lucrul Meu, le dau voie să meargă.” (20 mai /2 iunie 1973)
“Dacă te-ai dus la serviciu, fii atent, că serviciul te înşeală, şi să nu munceşti la serviciu mai mult decât duhovniceşte. Uite, M-am supărat pe Maria de la templu, care s-a dus la serviciu. Se supără când mai trebuie să facă ceva, că e nedormită” (13/26 iulie 1973)
“ Ţara română şi conducătorul, e pentru dărâmarea templului lui Dumnezeu, dar voi vedea. Vom trăi şi vom vedea.”(27 iunie 1988)
Şi la fecioara de la Parepa, am zidit temelia acelei locuinţe până la jumătate şi s-a oprit pentru că toţi din familia aceea s-au răzvrătit, şi lucrul s-a oprit. Nu se ridică la temelie şi la acoperiş dacă poporul este încăpăţânat. La zidul templului Meu strigă cărămida la Mine!” (13/26 iulie 1973)
“ O să vină de la apus şi de la miazăzi şi de la miazănoapte şi o să staţi toţi la un loc, într-o casă. Şi atunci pentru ce se face această adunare de familii în jurul templului Meu? Pentru sminteală? Pentru greşeli? O, nu de aceasta am adus din răsărit şi miazănoapte, ca să vă smintiţi unii pe alţii. Vai prin cine vine sminteala!” (15/28 octombrie 1979)
“…Toată suferinţa vasului Meu e din greşeala poporului şi mai e şi din farmece. Vrăjitoarea care s-a alăturat lângă templu, e plătită să distrugă trâmbiţa Mea, ca prin farmecele ei să nimicească pe Verginica…” (4 decembrie 1975)
“ … În popor să fie de toate meseriile, ca nimeni să nu ia meseriaşi din afară, fierar sau zidar, sau croitor, că, luând din lume, ai amestecat lucrul bun cu cel rău. Să nu mai intre păgâni la lucrul Meu şi să nu socotească ei casele din jurul templului Meu că sunt la fel ca şi casele celorlalţi.”(26 septembrie/9 octombrie 1975)
“…Verginico, fii atentă la cuvintele Domnului. Iată ce-ţi spune Domnul:
spune-i lui Petrică Horja, poştaşul Meu, că aşa grăieşte Domnul către poştaşul Său:
Petre, Petre, [...] Întru toate lucrurile te-am apropiat de templul Meu. Ţi-am dat un dar frumos, dar văd că te-a doborât mândria, ca pe Lucifer. [...] Nicolae crede cu toată inima că toată munca pe care o face la templu, nu este a lui, ci zice că este a Domnului, dar tu, Petre, niciodată n-ai spus, căci lucrurile ce ţi le-am dat spre a-Mi servi, ai pus stăpânire pe ele, fără de a mai da dovadă de adevăr.
Petre, Petre, cer de la tine: pentru ce faci aceste tulburări cerului sfânt?
Te aştept. Răspunde-Mi!
Sfârşit,
Iisus Hristos.” (5/18 martie 1966)
“… Verginico, fii atentă la cuvintele Mele pe care Eu voiesc să ţi le spun numai ţie şi celor ce Eu le spun în faţa ta.
Verginico, va veni la templu unul dintre cei răzvrătiţi (Turculeţ, n.r.).
Eu, Domnul, n-am să-i grăiesc nici un cuvânt afară de cele ce-ţi dau ţie acum [...]
Sfârşit,
Domnul Iisus Hristos.” (10/23 martie 1966)
“ Iată, fii credincios şi nu Mă tăgădui. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui până la sfârşit îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Cel viu, căci moartea nu va mai fi apoi. Vin curând, şi moarte nu va mai fi. Amin. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia, dar lasă-Mă să-ţi pun pecetea cea vie peste turma ta. Fă-o să-ţi audă glasul, căci vin spre tine. Iată, e glasul Meu, e cuvântul Meu, sunt trimişii Mei, şi cine-i primeşte pe ei, pe Mine Mă primeşte acela. Fii credincios, că vin cu plata, vin, fiul Meu, vin să Mă slăvesc în Ierusalim. Amin.” (21 aprilie/4 mai 1991)
Aşadar, aproape douăzeci de ani nu s-a făcut nici o “proorocie” depre “templul” care va fi ridicat în 1991 la Glodeni-Vale, ci s-a vorbit numai în legătură cu “templul “ Verginicăi de la Pucioasa! Cel de-al doilea “templu, “Templul de la Glodeni”, începe a fi anunţat abia în 1991, ca “turn de mărturie” pentru cele care vor fi şi vor înlocui “templul oficial” (B.O.R.), căzut între timp în dizgraţia pucioşilor:
Lucrez din cer, şi voiesc să-Mi fac arătarea peste România, şi voiesc să aşez un semn peste România. [...] Trudesc să ridic turn de mărturie, care să mărturisească apoi despre ieslea aceasta şi să rostesc din vârful acestei pietre numele României şi numele celui uns peste România. Voiesc să aşez la loc vremile şi serbările Mele cereşti, căci iată, urâciunea pustiirii şi-a înfipt ţăruşul ei în templul Meu cel sfânt şi Mi-a strămutat de la locul lor zilele cereşti.” (16/29 octombrie 1991)
§3. Biserica-templu de la Pucioasa
Prima interogaţie retorică pe care Nicodimului Pucios şi-o propune a o analiza este “Biserica poate fi templu?” (citat de la pag. 81) El încearcă să superficializeze gravitatea obiecţiei ridicată de părintele Niculcea referitoare la inconsecvenţa pucioşilor, care declară că cetatea NIP are un “templu” în mijlocul ei, în timp ce Apocalipsa, referindu-se la cetatea Noul Ierusalim care va fi coborâtă din ceruri, declară: “...şi templu n-am văzut în ea căci Domnul, Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul, este templul ei” (Apoc. 21,22)
Nicodimul Pucios deturnează sensul real al obiecţiei (a fost, sau n-a fost proorocită prezenţa templului în cetatea Noul Ierusalim?) către o dilemă colaterală: este, sau nu este adecvat termenul de “templu”, atribuit bisericii zidite la Glodeni-Pucioasa?. Cu dibăcie şi “profesionalism”, pe o pagină întreagă, preacuviosul Nicodim “dovedeşte” că da, termenul respectiv este adecvat deoarece cuvântul “templu” poate fi acceptat, in extremis, pentru orice biserică ortodoxă. El nu răspunde însă la întrebarea “a fost sau nu a fost proorocită prezenţa templului în cetatea Noul Ierusalim?” decât printr-un lanţ de sofisme, menite să arunce într-un con de umbră răspunsul pe care însăşi Scriptura îl dă acestei întrebări (v. Apoc. 21,22)
§4. O cetate, două cetăţi
Nicodimul Pucios pretinde că împlinirea proorociei privind (cităm de la pag.84) “evenimentele consemnate în continuare în capitolul 21 al Apocalipsei” nu este de actualitate, deoarece aceste evenimente nu sunt contemporane cu noi la modul propriu!!! El adaugă:
“ La modul figurat, adică duhovniceşte, da, are loc împlinirea unei proorocii sub ochii noştri: se naşte o Cetate Sfântă, Noul Ierusalim, care „se pogoară din cer“ în anul 7500 de la facerea lumii (anul bisericesc 1992); adică este construită după planuri dictate detaliat, din cer, prin cuvânt dumnezeiesc,...”
Oare Nicodimul Pucios chiar nu sesizează ridicolul afirmaţiilor sale? A existat vreodată o proorocie adevărată care s-a împlineşte “la modul figurat”? Şi asta înseamnă că se împlineşte “duhovniceşte”? Biserica de la Glodeni este ea o iluzie, sau ceva indubitabil de concret? Nu este ea o împlinire la modul propriu a aspiraţiilor pucioşeşti? Dar de când modul figurat înseamnă “duhovniceşte”? Şi atunci, modul propriu cum mai este? Poate fi aplicat “modul figurat” aşa cum pretinde Nicodimul Pucios, prin construirea concretă (la modul propriu, de data aceasta) a unei biserici “după planuri dictate detaliat, din cer” ? Coborârea din cer a cetăţii se rezumă doar la “coborârea din cer a planurilor ei de execuţie”?
Nicodimul Pucios recunoaşte că biserica de la Glodeni este un “kitch” care pastişează la modul meschin cetatea Noul Ierusalim din Apocalipsă, dar promite că ea doar o prefigurează (cităm de la pag.84) :
“...prefigurează Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, care se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou. Aceasta va împlini, dar tot duhovniceşte, celelalte aspecte ale proorociei, care nu puteau fi zidite în 1992 la modul propriu,
de mâna omului (v. Apocalipsa, 21/16-21)”
Şi Nicodimul Pucios se vede nevoit să înşire nu una, ci 7 neîmpliniri, una mai stufoasă decât alta, care dovedesc cu vârf şi îndesat că biserica de la Pucioasa nu este decât un surogat zidit la repezeală din materiale ieftine şi stricăcioase. Iată ce însuşiri ar fi trebuit să aibă această cetate, dacă ar fi coborât cu adevărat din cer:
“1. – cetatea să fie de aur curat, ca sticla cea curată;
2. – lungimea, lăţimea şi înălţimea cetăţii, fiecare de câte 12000 de stadii (2200 km);
3. – zidăria zidului să fie de iaspis, limpede cum e cristalul;
4. – zidul să fie înalt de 144 de coţi (70 metri);
5. – temeliile zidului să fie împodobite cu douăsprezece pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint şi ametist);
6. – cele douăsprezece porţi să fie lucrate din douăsprezece mărgăritare: fiecare poartă, dintr-o perlă;
7. – uliţele cetăţii să fie din aur curat, şi străvezii ca sticla.”
Este vreuna dintre ele împlinită măcar în parte? Nicidecum. Dimpotrivă, biserica de la Glodeni este atât de perisabilă, încât mereu plouă prin acoperiş iar pucioşii tot cârpesc la ea în fiecare an în preajma Paştilor, străduindu-se să-i dea un aer cât mai sărbătoresc (adică mai comercial, căci la comerţul de imagine ei nu s-au zgârcit niciodată). Totuşi, Nicodimul Pucios îşi imaginează cu patos că (cităm de la pag.85) “zidirea văzută de pe pământ are o corespondenţă în ceruri: cetatea din lumea nevăzută, care se va pogorî din cer la plinirea vremii: „Se lucrează şi temelie pe pământ, şi temelie în cer. Voi lucraţi aici cu cerul, şi alţi copii de ai Mei lucrează în altă parte cu cerul, şi este cerul tot, în mare serbare, în ziua aceasta“.” O nouă mărturisire, aşadar, că “cetatea” sfântă” de la Pucioasa este un fals ordinar! Ea nu are decât o legătură fantasmagorică cu adevărata cetate a Apocalipsei! Şi întrucât temelia “mişcării” religioase de la Pucioasa este un fals, falsă este şi toată şandaramaua care a fost zidită deasupra ei!
Mai mult, Nicodimul Pucios se contrazice grav şi la etapa coborârii din cer a adevăratei cetăţi a Apocalipsei. Deşi la pag.84, după cum am arătat deja, el pretindea că (cităm) “Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, [...] se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou”, la pagina 86 el “prooroceşte” cu totul altceva: nu va mai coborî din cer o cetate nouă, care să respecte toate standardele proorocite în cartea Apocalipsei (despre lungime, lăţime, temelie, zidărie, porţi, uliţele cetăţii) ci va fi schimbată (transfigurată) cea veche de la Glodeni, pe baza proorociei “Iată, noi le facem pe toate”:
“În etapa finală, odată cu venirea Domnului şi cu împlinirea voinţei Lui („Iată, noi le facem pe toate.“, Apocalipsa, 21/5), locaşul sfânt se înnoieşte, aşa cum tot universul va fi transfigurat („Şi am văzut cer nou şi pământ nou“ – Apocalipsa, 21/1) şi devine din pietricica albă (v. Apocalipsa, 2/17), Chivotul – Sfânta Sfintelor Bisericii Cereşti, „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului“ (Apocalipsa, 22/1). România devine Noul Canaan, dar nu în sens de ţară-stat, care delimitează strict administrativ un teritoriu în care se vorbeşte limba română, ci, mai degrabă, ca areal al strămoşilor noştri, a căror răspândire geografică pe o zonă de circa 2200 km diametru, pare a fi, după aprecierile istoricilor, întru totul plauzibilă.” O înşiruire de baliverne care se contrazic grav cu afirmaţiile anterioare şi care compromit definitiv orice sâmbure de condescendenţă şi compasiune care ar putea eventual veni din partea cititorului.
Ca s-o dreagă, oracolul de la Pucioasa adaugă imediat că:
“...în aceeaşi etapă, la plinirea vremii, Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, cea nefăcută de mână, şi care împlineşte (duhovniceşte!) toate profeţiile de amănunt (dimensiuni, materiale preţioase, strălucire cerească), descrise în capitolul 21 al Apocalipsei, se va pogorî din cer şi va îmbrăca într-o ocrotire cerească pământul român, ţara strălucirilor, proorocită de Proorocul Daniel (v. Apocalipsa, 21/2; Daniel, 11/41).”
Vor fi aşadar două cetăţi sfinte cu numele Noul Ierusalim: una a pucioşilor (zidită în 1991 şi apoi “reînnoită duhovniceşte” odată cu venirea Domnului) şi una pogorâtă din ceruri, la plinirea vremii. Nicodimul Pucios nu ne mai spune cum vor fi plasate ele: una într-alta, sau una după alta (sau poate, una peste alta? Cine ştie!?) Un lucru merită însă a fi corijat: pretenţia pucioşilor şi a preacuviosului lor “purtător de cuvânt” şi totodată “oracol de Pucioasa” că proorocul Daniel s-ar fi referit cumva la România atunci când folosea sintagma “ţara strălucirilor” este total nefondată. Nu numai că proorocul Daniel nu localizează nicăieri această “ţară”, dar din contextul biblic reiese că ea nu poate fi alta decât Ţara Sfântă, adică Israelul istoric.
§5. Hrisovul de la Pucioasa şi rigorile lui
Nicodimul Pucios susţine apoi că “rigurozitatea” Hrisovului “mănăstirii” Noul Ierusalim este un lucru firesc, cerut (în coordonate diferite) şi în alte mănăstiri. Lui i se mai pare firesc şi faptul ca o mănăstire să-şi impună propriile sale “rigurozităţi”, fără însă de a le raporta şi la canoanele aflate în vigoare. Întrebarea firească pentru început va fi însă următoarea: Este incinta de la Glodeni Pucioasa, împreună cu biserica şi vieţuitorii ei, o mănăstire autentică? Răspunsul tranşant este: Nu! Ea nu este mănăstire din mai multe motive:
- vieţuitorii ei nu sunt tunşi în monahism, după canoanele Bisericii
- vieţuitorii ei nu poartă haina monahală
- vieţuitorii ei nu au un stareţ sau o stareţă de care să facă ascultare
- vieţuitorii ei nu au aşezăminte separate pe sexe, ci trăiesc în devălmăşie, bărbaţi şi femei, chiar dacă folosesc pentru dormit clădiri separate (excepţie fac doar liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, care dorm în aceeaşi cameră, deşi nu sunt căsătoriţi)
- vieţuitorii ei nu sunt sub ascultarea unui episcop ortodox – şi aceasta pare a fi încălcarea esenţială şi sursa tuturor celorlalte.
Iar dacă nu sunt închinoviaţi într-o autentică mănăstire canonică, de ce ar mai impune ei alte restricţii, numite de preacuviosul Nicodim “rigurozităţi”? Cui folosesc ele? Nicodimul Pucios mai ascunde aici un lucru: deşi toţi pucioşii respectă cu stricteţe toate “rigurozităţile”, numai unii (aleşi pe sprânceană de către liderii pucioşi) au dreptul concret şi real de a pătrunde în incinta păzită a aşa-zisei “mănăstiri”, iar aceştia sunt extrem de puţini. Ceilalţi trăiesc în curţi separate şi nu au pătruns niciodată dincolo de porţile”mănăstirii”, iar în biserica-templu, nici atâta.
§6. A fi sau...a nu fi, căci ...va fi (tertipuri teologice nicodimopucioşiene)
Adrian Niculcea constată cu uimire că pucioşii pretind, ca nişte autentici pungaşi ai cuvântului răstălmăcit, că toate proorociile din Biblie privind România (!!?) s-au împlinit prin actul solemn al înălţării bisericii-templu de la Glodeni-Pucioasa. Cităm de la pag.89 care este părerea părintelui Niculcea:
„Aflăm astfel din textul intitulat «Legământ nou – Cuvânt de mărturie» că prin înălţarea bisericii-templu de la Glodeni- Pucioasa «se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului (?) cum că România va fi regina aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim». Urmează apoi citatul din Apocalipsă, capitolul 21: «Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu...».
Ne întrebăm care ar putea fi acea misterioasă Carte a Adevărului, care să cuprindă asemenea proorocii despre România? Apocalipsa în nici un caz, cel puţin în forma pe care o cunoaştem. S-ar părea că este vorba de profeţiile lui Sundar Singh“.
Aici, Nicodimul Pucios răstălmăceşte cu neruşinare adevărul, transformând timpul prezent folosit în Hrisov (cităm): “se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului” într-un “prezent-continuu” inventat de el, care se prelungeşte în mod nedefinit în viitor:
“...se referă la un proces în derulare, de durată, pentru care construirea Mănăstirii Noul Ierusalim se constituie exclusiv ca un reper luminos în negura timpului. Exprimarea „se împlinesc toate proorociile“ trebuie înţeleasă, aşadar, ca fiind ea însăşi o proorocie aflată într-o continuă desfăşurare, într-un prezent continuu, care se va sfârşi şi se va desăvârşi atunci când va veni Cel Desăvârşit.
Deocamdată, acest prezent continuu se prelungeşte în viitor. Spre exemplu: „România va fi regină aleasă şi binecuvântată între popoare“ abia când alegerea ei (care, de altfel, este făcută din veşnicie, de către Dumnezeu) şi binecuvântarea dată de Dumnezeu odată cu naşterea ei în istorie, vor fi recunoscute de celelalte popoare.” (citat de la pag.89-90)
Exemplul cu România, ales de către Nicodimul Pucios, îi dă pe faţă şmecheria ieftină. Adică, România va fi “regină” aleasă de Dumnezeu abia atunci când vor binevoi alţii (cei mai mulţi dintre ei fiind de altă religie) s-o recunoască de “ţară aleasă”. Cred că va trebui să aşteptăm mult şi bine clipa aceea (căci asta ar trebui să însemne scamatoria nicodimopucioşească referitoare la “prezentul continuu care se prelungeşte în viitor”).
Adrian Niculcea constatase corect că timpul săvârşirii acţiunii (la data Hrisovului, adică în anul 1991) este prezentul: “se împlinesc toate proorociile”; deci, la data scrierii articolului ( anul 2006), Nicodimul Pucios ar fi trebuit să scrie că “s-au împlinit toate proorociile”. Dar, întrucât ele nu s-au împlinit, ci încă sunt în curs de împlinire până la calendele greceşti, Nicodimul Pucios (crede că) salvează el situaţia, inventând “prezentul continuu” românesc (după modelul englezesc, probabil), care este “în derulare, de durată” (citat de la pag.90). De aceea el construieşte acest tertip teologico-gramatical şi afirmă textual, după cum am mai văzut:
“Exprimarea „se împlinesc toate proorociile“ trebuie înţeleasă, aşadar, ca fiind ea însăşi o proorocie aflată într-o continuă desfăşurare, într-un prezent continuu, care se va sfârşi şi se va desăvârşi atunci când va veni Cel Desăvârşit.
Deocamdată, acest prezent continuu se prelungeşte în viitor.”
Ingenioasă metodă de a uni trecutul, prezentul şi viitorul într-o minciună mare şi gogonată, numită “proorocie aflată într-o continuă desfăşurare” (adică, nu se mai împlineşte niciodată, dar încă ne dă speranţe). România este, aşadar (dar nu este încă) “regină aleasă şi binecuvântată între popoare” (v.pag.90). Adică, este când va fi, dar nu este când este şi nici înainte nu era, când era. Ăsta-i prezentul continuu al Nicodimului Pucios, care se prelungeşte în viitor, târând tot trecutul după el.
Pentru cei care încă mai ezită să creadă că România este (dar va fi) simultan “nou Canaan, nou Eden, şi nou Ierusalim” (v. pag. 89) oracolul de la Pucioasa le sugerează să accepte măcar că e Nou Ierusalim, şi aşa se va declara mulţumit:
“Dacă nu pot vedea duhovniceşte în România un nou Canaan şi un nou Eden, ei vor trebui măcar să recunoască faptul că nou Ierusalim ea este deja, căci aşa a numit-o Domnul: „...ea este Noul Ierusalim, care va triumfa peste toate popoarele şi peste toate înălţimile.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 30 septembrie/13 octombrie 1990).” (citat de la pag.90)
Dacă era riguros, Nicodimul Pucios ar fi scris: “...căci aşa au zis liderii pucioşi că a numit-o Domnul”, pentru că dumnealui nu L-a auzit vreodată pe Domnul să-i fi făcut lui o asemenea destăinuire despre Noul Ierusalim, pe care el s-o preia apoi şi s-o transforme în declaraţie solemnă.
§7. Alte tertipuri teologice: teze şi antiteze
Sub titlul “Tertipuri teologice: teza neomontanismului”, Nicodimul Pucios abordează un subiect spinos: este Noul Ierusalim de la Pucioasa (NIP), aşa cum pretinde Adrian Niculcea, o sectă “neomontanistă”?
El îl acuză de la bun început pe Adrian Niculcea că încearcă să obţină câştig de cauză prin “omisiuni, exagerări, confuzii intenţionate, de locuri, persoane şi termeni.”(v. pag.91). Îndată însă, vrând să exemplifice “exagerările”, Nicodimul Pucios se contrazice pe sine atunci când minimalizează acele 2 pricini pe care profesorul Niculcea le evidenţiază drept cauze ale condamnării montaniştilor de către Biserică:
“– „aşteptarea coborârii Ierusalimului ceresc“;
– „învăţau împotriva căsătoriei“.” (v. pag.91).
Peste doar două pagini, Nicodimul Pucios se răzgândeşte: el consideră acum că neîmplinirea „aşteptării coborârii Ierusalimului ceresc“ a creat puternică emoţie negativă printre credincioşii antichităţii:
“Aşa cum neîmplinirile „noii profeţii“ a lui Montanus, privind iminenta revenire a lui Hristos, au adus grave prejudicii Apocalipsei lui Ioan, care a fost acoperită multă vreme de atunci, de un nor de suspiciune, tot aşa neîmplinirea coborârii Noului Ierusalim la Pepuza este speculată de Adrian Niculcea pentru a umbri credibilitatea profeţiei în sine (v. Apocalipsa, 21/2) şi împlinirea duhovnicească a ei la Pucioasa.”
Cât priveşte acuza “învăţau împotriva căsătoriei”, ea nu este mai puţin gravă, deoarece această inovaţie lovea în învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii despre cele 7 Taine al Bisericii.
Nicodimul Pucios consideră că dimpotrivă, aceste pricini sunt “secundare” şi de aceea se grăbeşte să le adauge şi pe cele principale (11 la număr) care-i defineau după părerea lui numai pe montanişti, nu şi pe pucioşi, şi pe care Adrian Niculcea pare-se că le-a neglijat. El nu realizează însă că şi aceste 11 pricini se aseamănă izbitor cu obiceiurile pucioşilor. Le cităm şi noi aici, preluându-le de la pag. 92:
“1. Rezistenţă la persecuţii, dusă până la martiraj, coroana vieţii umane;
2. Viziuni extatice, anunţând apropierea celei de a doua veniri a lui Hristos;
3. Convingerea că toţi creştinii căzuţi din har nu vor putea să se mai ridice vreodată;
4. Orice credincios poate deveni „profet“, aşa cum a fost Montanus, deoarece Hristos a promis pe Duhul Sfânt Mângâietorul, tuturor credincioşilor. În mod special, Montanus chiar s-a identificat pe sine cu Duhul Sfânt;
5. Toţi credincioşii sunt egali, cu drept de a prooroci, bărbaţi şi femei; femeile pot vorbi în Biserică, pot chiar şi sluji sau să devină lideri ai Bisericii;
6. Încurajarea unui stil de viaţă nonconformist, spartan, şi evitarea încurcăturilor cu lumea fizică (separarea bisericii, de lume), deşi montaniştii nu erau ascetici sau eremiţi. (Să observăm însă că, dimpotrivă, alte izvoare istorice pretind că ei observau o disciplină penitenţială riguroasă şi un ascetism sever!);
7. Renunţarea la preoţie. Bătrânii îi învăţau pe cei tineri doctrina lor;
8. Practicarea zilnică a abstinenţei, postului, mărturisirii păcatelor şi părăsirea oricărei preocupări pământeşti inutile;
9. A doua căsătorie se respingea, iar prima nu era încurajată;
10. Ştiinţele şi artele, toată educaţia lumii, orice formă de viaţă ornamentală (podoabele) sau homosexuală (deviaţionismul comportamental) erau respinse;
11. Credinţa că Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 21/2) va coborî curând pe pământ în micul oraş frigian Pepuza.”
Pe toate acestea Nicodimul Pucios le vedea atunci a fi argumente în favoarea pucioşilor, adică “multiple deosebiri faţă de montanişti” (v. pag.93). N-a trecut mult ca să constate pe pielea lui că “multiplele deosebiri” erau de fapt “multiple asemănări”, şi aşa se explică şi dezertarea preacuviosului oracol Nicodim din “raiul pucios”, un an mai târziu.
Dacă ne oprim puţin doar la punctul 9., vom constata că problema căsătoriei este fals abordată de către Nicodimul Pucios, dar este şi un prilej de a-şi ilustra abilitatea oratorică pe această pistă falsă. Preacuviosul transferă centrul de greutate al problemei (este sau nu căsătoria o Sfântă Taină a Bisericii?) spre orizonturi colaterale. El preia textul referitor la căsătorie din Hrisov (deoarece aici lucrurile sunt prezentate într-o manieră puternic cosmetizată), pentru a se întreba apoi, candid: “Unde a văzut Adrian Niculcea îndemnul la abolirea căsătoriei?” Într-adevăr, în Hrisov este descris într-o manieră criptată mesajul real privind căsătoria:
“– să păzească şi să păstreze curăţenia trupească, dimpreună cupuritatea simţurilor;”(v. pag.93)
Există însă în Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa nenumărate mesaje absolut rigide, chiar patetice, privind abolirea căsătoriei. Iată câteva exemple:
“Daniele, a fost vremea când am căsătorit, dar vine vremea să nu le mai căsătorim. Nu să le trimitem în mânăstiri, ci să le ţinem în casele noastre. E scris în Scriptură.” (8/21 iulie 1973)
“Plâng îngerii şi se întristează pentru pruncul care se naşte pe pământ în vremile de azi. Nu face Dumnezeu lucruri ca să nu se mai nască pruncul. Dar cine voieşte să fie pentru Dumnezeu, să respingă căsătoria. Cununia voastră şi naşterea pruncilor voştri să nu fie în poftă şi în păcat…” (4 august 1974)
“ Dumnezeu s-a hotărât ca să nu mai fie căsătorie. Acum ce facem noi, stricăm legea? Dar cu ce să împlinim legea dacă nu am cu ce? (1 august 1979)
“ Nu că dacă face nuntă ruda ta, să te duci la nuntă. Nu să te duci la nuntă că e fratele tău. E scris în carte, creştine, să nu stai la masă cu nelegiuirea şi cu păcătosul” (3/16 aprilie 1975)
“ … Creştinilor, supravegheaţi-vă copiii, că Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească. ” (21 noiembrie/4 decembrie 1975)
“…Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…” (4 decembrie 1975)
“Nu te mai căsători, fecioară, şi tu, fecior! Nu te mai îmbrăca frumos, nu, tată, nu mai e vremea.” (30 noiembrie/13 decembrie 1977)
“ Copilaşii Mei, Dumnezeu a interzis căsătoria pentru păcat…”(25 iunie 1979)
“ Domnul a oprit căsătoria pentru că numai e timp de întinare şi de pofte trupeşti,…” (1 mai 1982)
“ O, poporule al Domnului, tinerii mei din turma mea! Vă roagă Domnul să nu vă supăraţi pe El că v-a oprit căsătoria, că v-a oprit acum, când e gata să vă dea răsplata ca să fiţi ai Lui, ai cerului şi nu ai iadului.” (12/25 iunie 1982) “ Uitaţi-vă şi nu mai doriţi fecioarelor căsătorie, că Dumnezeu s-a supărat şi nu mai face căsătorii.” (23 februarie 1976)
“ Nu am venit ca să te căsătoresc, că dacă nu veneam Eu ca să te căsătoresc, şi aşa te căsătoreai tu cu fiicele Sodomei. Dar Domnul Iisus a venit şi te-a făcut ucenic şi ţi-a dat femeie din fiicele lui Israel. Că nu ştie femeia ta să te servească, nu-i nimic. Că nu ştie să te îngrijească, nu-i nimic. Dar nu aşa ca lumea, ci ca ai Mei creştini din vremurile de demult.”(11/24 aprilie 1977)
“ …Dacă ai fi credincios, nu ai mai dori să te căsătoreşti şi nici fii şi fiice nu ai mai dori. Pentru că ţi-i ia vremea aceasta. Te-ai scrie în Cartea unor fii: feciori şi fecioare…”(23 iunie 1977)
În schimb, Nicodimul Pucios minte cu neruşinare:
“Căsătoria rămâne o opţiune personală nealterată” (citat, pag.93). În sprijinul acestei afirmaţii el se foloseşte de un alt text mincinos, de data aceasta preluat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa din 5/18 mai 1997. Acest text stufos inventează două căsătorii, pentru a împăca şi capra şi varza: “căsătoria pentru om” şi “căsătoria pentru Dumnezeu” , pentru a le putea apoi substitui una cu alta în voie, aşa cum îi cere “demonstraţia” pe care şi-a propus-o:
“ Dar ce înseamnă căsătoria pentru om? Dar ce înseamnă căsătoria pentru Dumnezeu? Căsătoria pentru om e una, şi căsătoria pentru Dumnezeu e alta. Pentru om, căsătoria este naştere de fii ai oamenilor, iar pentru Dumnezeu este naştere de fii ai lui Dumnezeu.” (citatul apare reprodus în carte la pag.94)
Nicodimul Pucios îl acuză apoi pe Adrian Niculcea de “derapaj de la onestitate” pentru citarea trunchiată a unui text din Canonul 12 al Sinodului de la Gangra. Întrucât Adrian Niculcea nu specifică în articolul său sursa de unde a citat acest text, este greu de apreciat dacă omisiunea îi aparţine lui, sau este preluată ca atare din sursa folosită. Cert este că Nicodimul Pucios dă o importanţă exagerată porţiunii care lipseşte (este vorba de segmentul de text “cei ce cu evlavie poartă mătăsuri”) pentru a crea un nor de fum în care să se poată ascunde adevărata problemă: cei ce folosesc în mod ostentativ haină învelitoare cu scopul de a se evidenţia (este cazul pucioşilor, care foloseau pe atunci exclusiv haine albe, prin care ei îşi exteriorizau statutul de “popor ales” sau “popor al lui Dumnezeu” ) îi defăimează indirect pe cei ce folosesc îmbrăcăminte obişnuită, iar canonul 12 de la Gangra spune despre ei “să fie anatema”. Asta ar fi trebuit să-l îngrijoreze pe Nicodimul Pucios: faptul că pucioşii lui sunt chiar sub influenţa acestui canon care-i anatemizează pentru mândria de a se arăta în public că sunt “aleşi” , şi nu să-i caute nod în papură lui Adrian Niculcea, pe care-l acuză în mod gratuit de “exagerare grosolană”. Defăimarea celorlalţi nu se face neapărat în mod explicit, ci chiar indirect, prin simpla expunere în public a unor haine care transmit un mesaj, adică a unei ţinute de elecţie.
§8. O “armonie” forţată
Nicodimul Pucios lansează apoi concluzia că Sinodul de la Gangra este “în armonie cu cerinţele Hrisovului de la Pucioasa”. În acest scop, el asociază canonul 21 al Sinodului cu câteva precepte ale Hrisovului, dar nu spune nimic despre celelalte, care promovează lucruri diferite (revenirea la vechiul calendar, de pildă). Nicodimul Pucios se opreşte la 5 subiecte pe care le consideră “în armonie” cu cele corespondente din Hrisov:
1. Preţuirea fecioriei, împreună cu smerenia
2. Preţuirea înfrânării
3. Preţuirea abţinerii de la îndeletniciri lumeşti
4. Preţuirea simplităţii şi moderaţiei în îmbrăcăminte
5. Condamnarea luxului în îmbrăcăminte.
Nicodimul Pucios sugerează în fals că acest articol (al 21-lea) ar relua toate problemele anterioare, reformulându-le ca atare. În realitate, articolul 21 este un grupaj de recomandări concluzive, formulate în spiritul articolelor anterioare, dar fără a le înlocui pe acestea cu o sinteză. Anatemizarea care însoţeşte canonul 12, spre exemplu, referitoare la portul hainelor care evidenţiază asceza părută rămâne, aşadar, valabilă. De asemenea, preţuirea înfrânării nu înseamnă şi abolirea căsătoriei, aşa cum înţeleg pucioşii astăzi. Abţinerea de la îndeletnicirile lumeşti nu înseamnă a renunţa la şcoli, la facultăţi şi la servicii remunerate, pentru a te apuca de agricultură (aşa cum înţeleg astăzi pucioşii).
În fine, Nicodimul Pucios pretinde că o deosebire esenţială între montanişti şi pucioşi este aceea că montaniştii pretindeau că liderul lor (Montanus) are Duhul Sfânt şi se identifică cu el, în timp ce la pucioşi Duhul Sfânt este identic cu... Duhul Sfânt. Nimic mai fals! Pucioşii pretind că Duhul Sfânt este neputincios fără “vasul” sau “trâmbiţa” prin care El lucrează sau suflă. În acest fel, chiar dacă Verginica, Maria sau Mihaela nu erau ele însele Duhul Sfânt, ele îndeplineau rolul instrumental de portavoce pentru Duhul Sfânt de la Pucioasa, fiind o prelungire materială a neputinţei spirituale a acestui Duh de a lucra cu forţe proprii.
“Neomontanismul” de la Pucioasa rămâne aşadar o sintagmă absolut justificată, oportună şi perfect valabilă, iar preotul profesor Adrian Niculcea are meritul de a fi lansat în mod inspirat această sintagmă în circuitul public.
§9. “Oastea Domnului” şi “Noul Ierusalim”
Nicodimul Pucios, în căutarea sa disperată de a legitima mişcarea schismatică a pucioşilor, face o asociere neavenită cu o altă “mişcare” creştină: “Oastea Domnului”. Considerându-le pe amândouă “mişcări de renaştere spirituală ivite în sânul Bisericii, cu asistenţa tainică a Duhului Sfânt” (v. pag.99), Nicodimul Pucios ignoră în mod deliberat deosebirile fundamentale dintre ele. În plus, nu analizează şi faptul că aceste mişcări coexistă simultan (chiar dacă în planuri paralele) într-o rivalitate eternă, ireconciliabilă şi, mai ales ineficientă – îndată ce niciuna n-a reuşit să facă acea mult-trâmbiţată “renaştere spirituală a Bisericii”.
Ei bine, principalele deosebiri dintre ele sunt următoarele:
1. Oastea Domnului este recunoscută de B.O.R., în timp ce NIP nu este;
2. Oastea Domnului a fost reintegrată în structurile oficiale ale B.O.R ca asociaţie religioasă creştin-ortodoxă, în timp ce NIP este o biserică schismatică, nerecunoscută de nici o altă biserică ortodoxă, nu numai de B.O.R.;
3. Oastea Domnului recunoaşte preoţia canonică a B.O.R. şi o respectă nu numai declarativ, ci şi prin lucrarea concretă a preotului în mijlocul “ostaşilor”. Dimpotrivă, NIP nu recunoaşte preoţia canonică a B.O.R., ci o preoţie inventată şi falsificată, care nu se administrează prin punerea mâinilor episcopilor (hirotonie), ci prin bunul plac al liderilor pucioşi.
4. Oastea Domnului este sub ascultarea chiriarhului locului, în timp ce NIP n-a fost niciodată;
5. Oastea Domnului păstrează nemodificate: slujbele religioase canonice, calendarul şi sinaxarul Bisericii, în timp ce NIP le-a modificat pe toate acestea;
6. Oastea Domnului recunoaşte canonul Sfintei Scripturi, în timp ce NIP l-a “completat” cu mii de pagini de text apocrif, pe care l-a intitulat în mod abuziv “Cuvântul lui Dumnezeu” şi (la slujbele religioase)“Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”.
7. Creştinii din Oastea Domnului frecventează locaşurile de cult ale B.O.R. şi le recunoaşte ca “locaşuri sfinte”, în timp ce credincioşii din NIP le evită în mod sistematic şi în schimb, şi-au construit paraclise şi locaşuri de cult separate, cu regim de “circuit închis”;
Nicodimul Pucios îşi face iluzii că, asemenea Oastei Domnului, şi NIP va fi recunoscută cândva, într-un viitor neprecizat, de către B.O.R.:
“În prezent, arhiereii (şi în principal, episcopul locului) abordează o atitudine mai deferentă faţă de Noul Ierusalim, dezvăluind o potenţială deschidere şi poate chiar o înţelegere parţială a realităţilor de la Pucioasa.” (citat de la pag.101)
Dacă ar fi fost sincer măcar cu sine însuşi, Nicodimul Pucios ar fi mărturisit ceea ce ştia bine pe vremea aceea, şi anume că lucrurile stau complet diferit, şi ar fi scris adevărul: că arhiereii abordează o atitudine la fel de indiferentă ca şi până acum faţă de acel grup de creştini exaltaţi care se cred a fi “Noul Ierusalim”, dar care se scaldă în schismă şi în erezii, sunt nesupuşi, îngâmfaţi, inculţi teologic, impertinenţi şi iresponsabili. Arhiereii din B.O.R. păstrează o potenţială deschidere a Bisericii faţă de oile cele rătăcite de la NIP, dacă ele se vor lepăda de erezia pucioşească, observând apoi rânduiala din Molitfelnic, ca orice eretic care se întoarce la ortodoxie, primind dezlegare de la duhovnic şi apoi mirungerea şi apoi reprimirea în Biserică. Ei au încă răbdare şi speranţă, dovedind o înţelegere totală a tristelor realităţi de la Pucioasa.
§10. Neomontanismul – o găselniţă pseudo-teologică ieftină?
Nicodimul Pucios pare convins că denumirea de “neomontanism” pe care Adrian Niculcea o atribuie Noului Ierusalim de la Pucioasa (NIP) este (cităm de la pag.101) “o găselniţă pseudo-teologică ieftină”. El reia, unul câte unul, cele 11 criterii pe care le consideră definitorii pentru montanişti (dar pe care le enumerase şi la pag. 92!), pentru a concluziona apoi pentru fiecare că orice tangenţă cu obiceiurile de la Pucioasa este exclusă:
“1. „Rezistenţă la persecuţii, dusă până la martiraj“: nu este cazul. Chiar şi când au fost persecuţii pe vremea comunistă, creştinii au preferat, pe cât posibil (şi chiar au fost ajutaţi de către Dumnezeu), să evite conflictele cele mai dure, cu autorităţile”
Comentariul nostru:
Vedem aici că nu persecuţiile sunt contestate, ci numai “rezistenţa la ele”. Nicodimul Pucios afirmă că “nu este cazul” să vorbim despre o “rezistenţă”, apreciind că pucioşii au evitat “conflictele cele mai dure cu autorităţile”. Când vorbim de “rezistenţă” la persecuţii, nu trebuie însă să ne aşteptăm la o împotrivire cu sabia goală în mână, ci mai degrabă la o împotrivire la chemarea spre lepădarea de credinţă, chemare venită din partea aupritorilor. Or, este cunoscut că pucioşii care au intrat în conflict cu autorităţile au preferat mai degrabă închisoarea, umilinţele, procesele strâmbe, relele tratamente, decât să renunţe la convingerile lor. În “mărturiile” lor, pucioşii se laudă cu persecuţiile suferite în vremea comunistă, cu anii de închisoare primiţi de câţiva dintre adepţi şi cu schingiuirile Verginicăi, a cărei “sfinţire” se bazează inclusiv pe aceste suferinţe nemeritate.
“2. „Viziuni extatice, anunţând cea de a doua venire a lui Hristos“: nu este cazul. Cuvântul lui Dumnezeu, privit ca fenomen în desfăşurare, este, într-adevăr, o realitate supranaturală, dar nu afectează statura demnă şi sobrietatea neutră a primitorilor”
Comentariul nostru: Aprecierea “nu este cazul” îl plasează pe Nicodimul Pucios într-una din următoarele postúri, ambele incomode pentru un autor cu pretenţii:
- fie este un mare mincinos;
- fie este neinformat sau un dezinformat. Ei bine, ar fi trebuit spus deschis că pucioşii au şi ei viziuni extatice, dar numai o parte dintre ele au fost publicate prin integrarea lor în aşa numitul “Cuvânt al lui Dumnezeu”. Cele incomode au fost însă ascunse cu grijă, pentru “a nu afecta statura demnă şi sobrietatea neutră a primitorilor” (adică, imaginea “comercială” a proorocilor pucioşi). Ei ştiu bine că pe acestea, oricine apucă de le citeşte, realizează pe loc că sunt fie halucinaţiile unei minţi bolnave, fie provin de la duhuri iraţionale.
“3. „Convingerea că toţi creştinii căzuţi din har nu se vor mai ridica vreodată“: dimpotrivă, creştinii sunt chemaţi în mod repetat, fie laici, fie clerici, „să se ridice odată!“ la statura de bărbat desăvârşit a lui Hristos”
Comentariul nostru: În realitate, pucioşii gândesc aproximativ la fel ca şi montaniştii, nuanţând un pic subiectul: cei care vor recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi noua ideologie de la Pucioasa ca fiind autentice lucrări ale Duhului Sfânt, mai au o şansă de a se ridica din “căderea din har” ; ceilalţi, în nici un caz.
“4. „Orice credincios poate deveni profet“: nu este la îndemâna oamenilor acest lucru. Dumnezeu a ales mereu prooroci, nu mulţi la număr, ci după voia Sa. În nici un caz nu a existat şi nu există prooroc care să se identifice cu Duhul Sfânt, aşa cum făcea Montanus; sau cu Sfântul Ilie, aşa cum mai târziu a făcut John Dovie”
Comentariul nostru: Şi pucioşii pretind că acest lucru este posibil, şi chiar pretind că au avut mai mulţi profeţi, mai înainte de Verginica. Cât priveşte “identificarea cu Duhul Sfânt”, nici ea nu lipseşte la pucioşi, numai că este mult mai subtilă. Nu se spune direct: “Verginica era Duhul Sfânt” sau “Mihaela este Dumnezeu întrupat”, ci se lasă să se înţeleagă că Duhul Sfânt, Hristos, şi de fapt întreaga Fiinţă Dumnezeiască, a devenit neputincioasă, fără instrumentele de excepţie, “trâmbiţele” sau “sculele Domnului”, care sunt Verginica, Mihaela şi Nicuşor. Deci, dacă Verginica vorbeşte, atunci Duhul Sfânt vorbeşte prin ea, şi altfel El nu poate, nu mai poate. Dacă Mihaela “prooroceşte”, atunci Hristos prooroceşte prin ea, şi altfel El nu poate, nu mai poate. Aceste femei mistificatoare se tem să se identifice în mod public cu vreuna dintre Persoanele dumnezeirii, pentru că ele îşi cunosc prea bine limitele: nici o minune nu se va face prin ele vreodată, în afară de vorbăria goală. Şi de aceea ele se limitează în a-I reteza lui Dumnezeu atotputernicia, obilându-L să se conecteze la conştiinţa umanităţii exclusiv prin aceste relee “prooroceşti”, care sunt denumite pe rând “trâmbiţă” (Verginica), “punte” (Maria), “sol” sau “solniţă” (Mihaela) şi “sculă” (Nicuşor).
Cât priveşte identificare cu Sfântul Ilie, a existat şi la pucioşi cândva, în “poporul cel vechi”, zvonul că nea’Mişu (Dănciucă Gheorghe, zis şi “păstorul Daniel”) va fi întruparea Sfântului Ilie, odată cu venirea Domnului, dar această prostioară infantilă este de mult căzută în desuetudine (de când nea’ Mişu a devenit un bătrân mut şi neputincios), fiind astăzi dezavuată cu energie chiar de către liderii pucioşi.
“5. „Femeile pot conduce, pot sluji, pot vorbi în biserică“: nu, pentru că astfel este contrazisă Scriptura, care prevede contrariul (v. I Corinteni, 14/34,35). Este bine să precizăm, pentru a evita o posibilă confuzie, că nu este vorba aici şi de proorocie, căci proorocia înseamnă „a transmite“ Cuvântul lui Dumnezeu, nu „a vorbi“ din sine despre Dumnezeu: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, fiind purtaţi de Duhul Sfânt“ (II Petru, 1/21). „A vorbi“ în biserică, înseamnă exprimarea personală, care îmbracă toate aspectele afirmării publice, prin cuvânt, a sinelui: de la sporovăiala, bârfa, clevetirea, specific feminine, care creează dezordine şi lipsă de cuviinţă formală, până la vorbirea consacrată, liturgică, încredinţată numai bărbaţilor aleşi, dăruiţi slujirii pastorale şi responsabilităţii
de lideri ai bisericii. Cu proorocia este altceva. Ea este o legătură tainică, suprafirească, dintre Dumnezeu şi om.”
Comentariul nostru: Pucioşii au exact aceeaşi convingere, pe care au şi pus-o de mult în practică: femeile au liturghisit făcând lucrarea preotului, femeile au fost şi sunt lidere absolute ale BNI. Dar, pentru a putea afirma că “femeile nu pot vorbi în biserică, dar pot prooroci”, Nicodimul Pucios îşi exersează din nou oratoria machiavelică, scoţând “proorocia” din lunga listă de variante posibile ale vorbirii. Asta ar fi valabil doar dacă s-o fi gândit la proorocia prin semne, ca la surdo-muţi. Până şi “proorocia” Verginicăi se făcea tot prin vorbire, chiar dacă ea dormea dusă şi vorbea prin somn.
Raţionamentul preacuviosului eşuează însă într-o altă minciună:”pucioşii recunosc dreptul exclusiv al preoţilor şi episcopilor la slujiire, conducere şi propovăduire”. Atunci de ce mai conduce Mihaela Tărcuţă tot ce mişcă astăzi la NIP? De ce propovăduieşte ea, vorbind cu orele la adunările în care toţi ceilalţi o ascultă, muţi (de uimire, probabil) şi gata să adoarmă cu nasul în farfurie? Nicodimul Pucios ştie foarte bine acestea, căci a fost prezent la multe asemenea adunări, dar se preface că nu le ştie, ca să poată să zugrăvească o imagine cât mai idilică şi mai “canonică” pentru BNI.
“6. „Ascetism, disciplină penitenţială riguroasă“: nu este cazul la Biserica Noul Ierusalim.”
Comentariul nostru: Şi totuşi, pucioşii gândesc şi procedează exact la fel, deci e cazul!
“7. „Renunţarea la preoţie“: nu este cazul; dimpotrivă, Biserica Noul Ierusalim are preoţi hirotoniţi canonic, care slujesc după rânduiala tipiconală ortodoxă”
Comentariul nostru: Pucioşii au renunţat la preoţia canonică, înlocuind-o cu un surogat numit de ei “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”. Aceasta nu se face cu punerea mâinilor episcopului, deci nu este o preoţie validă. Cei doi lideri pucioşi îi învaţă pe adepţi doctrina lor, dar numai unul dintre ei (Nicuşor) este “preot” pucios, celălalt fiind femeie pucioasă(Mihaela)
“8. „Practicarea zilnică a abstinenţei, a postului, a mărturisirii păcatelor şi părăsirea oricărei preocupări pământeşti inutile“: da; parţial însă, atât cât se potriveşte unei vieţi normale mănăstireşti. De exemplu, mărturisirea greşelilor se face doar dacă ele apar, iar postul urmează rânduielilor bisericeşti obişnuite”
Comentariul nostru: Pucioşii procedează întocmai la fel! Formularea “parţial” este un eufemism nicodimopucioşesc.
“9. „A doua căsătorie se respinge, iar prima nu este încurajată“: nu este cazul; îndată ce toţi au ales să-şi călugărească viaţa, problema căsătoriei nu se mai pune ca opţiune primară”
Comentariul nostru: Pucioşii au mers aici chiar mai departe: ei au respins inclusiv prima căsătorie, considerând-o preacurvie instituţionalizată.
“10. „Ştiinţele şi artele, toată educaţia lumii, deşertăciunile şi aberaţiile comportamentale sunt respinse“: da, cu excepţia învăţăturii cereşti, primite de la Dumnezeu, a educaţiei generale şi pragmatice, şi, în particular, a artei creştine, care este promovată la cote de înaltă ţinută”
Comentariul nostru: Pe ansamblu, pucioşii resping orice fel de educaţie instituţionalizată pentru ei şi pentru copiii lor. Câţiva adepţi care au însă studii artistice de specialitate sunt păstraţi pentru a fi folosiţi ca mână de lucru neplătită, de pe urma căreia toţi pucioşii se întreţin. Aceşti artişti plastici sunt singurii autorizaţi (“binecuvântaţi”) de către liderii pucioşi ca să izvodească icoane, troiţe şi alte lucrări de artă, în principal pentru a fi apoi comercializate – dar şi pentru cadouri, sau pentru a câştiga bunăvoinţa unor reprezentanţi ai autorităţilor civile şi politice.
“11. „Credinţa că Noul Ierusalim se va coborî curând pe pământ în micul oraş frigian Pepuza“: da; parţial însă, întrucât o proorocie atât de exactă ca aceea din Apocalipsa, 21/2, nu poate fi ignorată. Întrucât Frigia nu mai există, şi poate nici Pepuza, Noul Ierusalim ceresc va coborî în alt loc, în care Dumnezeu a bătut un ţăruş de statornicire şi a zidit, prin aleşii Săi, prototipul lui: Biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa.
Comentariul nostru: Ei bine, aici suntem nevoiţi să consemnăm prima şi ultima deosebire între montanişti şi pucioşi. Pucioşii cred că Noul Ierusalim s-a coborât deja pe pământ, în micul oraş dâmboviţean Pucioasa (mai precis, la Glodeni-Vale, o comună suburbană învecinată) în timp ce montaniştii, dacă ar mai trăi ei sau urmaşii lor, ar aştepta şi astăzi coborârea lui la Pepuza.
§11. Neomontanismul: o erezie veche în straie noi
Nicodimul Pucios îşi încheie eseul lui cu convingerea că “neomontanismul este o erezie a unui teolog dogmatic” (citat de la pag.103), făcând aluzie la faptul că preotul Adrian Niculcea era pe vremea aceea şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. El se bazează pe propria constatare că, dintre cele 11 precepte montaniste, doar trei se regăsesc la pucioşii neomontanişti, şi acelea parţial. Noi am demonstrat că cel puţin 10 sunt identice sau foarte asemănătoare. Faptul că Nicodimul Pucios îşi permite în final să “proorocească” nişte consecinţe fatale, drapate sub haina “pedepsirii” lui Adrian Niculcea pentru curajul lui de a-şi exprima liber opinia despre pucioşi este o grosolănie de ultima speţă. Căci nu mor caii când vor câinii. Adrian Niculcea a zidit între timp o frumoasă biserică, este sănătos şi bine-merçi, preot respectat la parohia sa din cartierul Titan, ceea ce nu se poate spune şi despre Nicodimul Pucios, care între timp a dat ortul popii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.