139. "Quo vadis, ecclesia?"(VIII)
Comentariu la capitolul intitulat “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?”
Acest capitol începe cu un motto semnificativ, un citat din Cuvântul lui Dumnezeu din 21 mai 1974:
„Israele, poporul Meu, nu schimba credinţa ta! Credinţa curată şi nepătată este credinţa ortodoxă şi religia ortodoxă. Amin.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 mai/3 iunie 1974).
Dacă ar fi meditat mai adânc la acest motto, părintele Nicodim ar fi sesizat că înşişi pucioşii, pe care el îi apără cu multă râvnă în această carte, sunt primii lui neîmplinitori. Desigur că, până la urmă, preacuviosul Nicodim a simţit pe pielea lui această neglijenţă, atunci când a fost şocat el însuşi să constate că pucioşii sunt departe de religia ortodoxă, chiar dacă în privinţa credinţei ortodoxe (teologia propriu-zisă) nu li se pot reproşa prea multe devieri. La viaţa religioasă însă, derapajele pucioşilor sunt atât de grave, încât îi plasează automat în vasta tabără a ereticilor. Preoţia lor necanonică (botezată de ei “preoţie după rânduiala lui Melchisedec), nerecunoaşterea, neascultarea şi nesupunerea faţă de ierarhii Bisericii, inovaţii năstruşnice în cultul creştin şi în viaţa creştină, un monahism şchiop şi slut (fără tundere în monahism, fără uniformă monahală, fără stareţ/stareţă şi fără ascultare canonică de chiriarhul locului), instaurarea unei noi Biserici schismatice, numită Biserica Noul Ierusalim, sunt doar câteva dintre alterările grave ale vieţii religioase la pucioşi. Paradoxul este că pucioşii nu recunosc niciuna dintre acuzaţiile care li se aduc , deşi ele sunt mai mult decât evidente.
Nicodimul Pucios neglijează cu nonşalanţă aceste grave anomalii, pentru a se lansa apoi imediat într-o polemică surdă cu contestatarii pucioşilor. El reproduce cu curaj în cartea sa o opinie a profesorului Tache Sterea de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, convins fiind că acesta nu are dreptate şi că l-ar putea cu uşurinţă combate. Părintele Tache însă, în această opinie, argumentează cu mult bun simţ caracterul ocult al “mesajelor” Virginiei Tudorache, primite de ea în stare de catalepsie:
„În Ortodoxie nimic nu îngrădeşte libertatea omului. Somnul în care cădea Virginia, încalcă voinţa liberă a omului. Lucrarea de mântuire presupune sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului. Fecioara Maria, când L-a primit pe Mântuitorul în ea, a fost perfect conştientă şi şi-a exprimat liber consimţământul, prin cuvintele: «Iată roaba Domnului». Virginia pare a fi posedată de un duh care încalcă libera ei voinţă şi gândire, aşa cum se întâmplă cu demonizaţii. Nici aceştia nu ştiu ce fac şi ce zic, iar când îi slăbeşte diavolul, nu-şi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Numai acest semn, şi ar fi suficient să nu mai dai credibilitate cuvintelor acestei femei, oricare ar fi ele.
Aşa se povesteşte în Pateric despre un călugăr pe care-l scula diavolul noaptea la rugăciune, până când l-a epuizat fizic. Abia apoi a mărturisit duhovnicului că un «înger» nu-l lasă noaptea să se odihnească suficient.
În concluzie, dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“. (Citat de la pag. 63 a cărţii “Quo vadis, Ecclesia?”)
Nicodimul Pucios se lansează imediat în combaterea părerii părintelui Tache Sterea cum că “Dumnezeu nu alterează voinţa liberă şi conştienţa proorocilor săi”. Un prim argument pe care îl aduce este că “Dumnezeu nu este oficial”. În plus, Nicodimul Pucios mai afirmă (cităm de la pag.63-64):
“Sfânta Scriptură oferă numeroase exemple din care rezultă că maniera de comunicare dintre Dumnezeu şi om nu a fost niciodată stereotipă şi convenţională, iar voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată.”
Păi atuncea părintele Tache avea dreptate zicând că: “dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“.
Mai mult, Nicodimul Pucios nici măcar nu este consecvent, deoarece el elaborează imediat o lungă demonstraţie prin care se străduieşte să ne convingă că proorocia Apocalipsei a fost primită de Sf. Ioan Evanghelistul pe când voinţa sa liberă era puternic alterată! Cităm de la pag.65 concluzia acestei demonstraţii nicodimopucioşeşti:
“Aşadar, nici o indicaţie despre aşa-zisa „conştiinţă trează“ a proorocului, care devine vas al proorociei. Mai degrabă, totul s-a petrecut în extaz, în transă, într-o disociere temporară, dar profundă, între trup şi duh.”
Nicodimul Pucios este însă consecvent în inconsecvenţă. El şarjează aşadar, împotrivindu-se evidenţei:
“Alterarea, chiar şi parţială, a facultăţilor senzoriale, în prezenţa Fiinţei divine, este întâlnită şi în alte ocazii.” (citat de la pag.65). Şi Nicodimul Pucios ne înşiră “ocaziile” una după alta: Petru la Iope, Pavel în vis, din nou Petru pe când era scos din închisoare de către un înger, şi iarăşi Pavel, pe când era “răpit la al treilea cer”, Iezechiel în mijlocul unui câmp de oase, toţi au avut (în opinia Nicodimului Pucios) “simţurile amorţite, sau adormite, sau suspendate temporar”. (citat de la pag.67). Reamintim că este vorba de acelaşi Nicodim care afirmase că “voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată” de Dumnezeu (citat de la pag. 64). Este însă greu de crezut că cineva care are simţurile “suspendate temporar”, cum era Verginica, şi-ar mai putea exercita “voinţa liberă”, fie măcar şi parţial. Dar pe Nicodimul Pucios aceste contradicţii se pare că nu-l deranjează, ba dimpotrivă, sunt un stimulent ca să meargă mai departe cu supoziţiile lui.
După ce ne “demonstrează” că de multe ori Dumnezeu a vorbit în vis cu proorocii Săi (caz în care voinţa liberă a proorocilor era, practic, suspendată) Nicodimul Pucios ne linişteşte cu argumentul că Dumnezeu are la îndemână şi alte mijloace de comunicare “în care voinţa liberă a omului nu poate fi pusă la îndoială” (Citat de la pag. 69).
Da, este adevărat, dar asta nu rezolvă cu nimic cazurile în care voinţa omului este încălcată! Este vorba de situaţii distincte, pe care Nicodimul Pucios vrea să le amestece pentru a le confunda însuşirile caracteristice. Un procedeu deloc onest, dar se pare că eficient. Nicodimul Pucios inventează conceptul de “disponibilizare anticipată”, prin care, chipurile, proorocii dau undă verde lui Dumnezeu ca să le umple lor urechile oricând şi oricum cu texte prooroceşti:
“Până la urmă, adevăraţii prooroci îşi exprimau voinţa liberă printr-o totală disponibilizare anticipată, expresie a dăruirii şi a dragostei lor de Dumnezeu. Acest gest unic devenea expresia acceptării perene, definitive chiar, de a fi servi ascultători întru totul faţă de Dumnezeu.” (Citat de la pag. 71).
Ce minciună sfruntată! Câte împotriviri făţişe a avut Iona, şi numai mânia lui Dumnezeu l-a înduplecat să-I fie prooroc pentru cetatea Ninive! Câte codeli şi şovăiri a avut Ieremia, până ce a consimţit ca să-L asculte pe Dumnezeu! Chiar şi Nicodimul Pucios constată acest lucru, fără să realizeze cât de ridicol este atunci când se contrazice pe sine:
“Proorocul Ieremia, fiind încă tânăr, încearcă să fugă de chemarea la proorocie: „O, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr.“ (Ieremia, 1/6).” (Citat de la pag. 72).
Halal “totală disponibilizare anticipată” la aceşti prooroci, pentru care pleda atât de sigur pe sine şi cu atâta zel Nicodimul Pucios! Proorocii erau şi ei oameni, cu slăbiciunile şi cu limitele lor. Şi cu cât erau ei mai responsabili, cu atât mai vârtos fugeau de “disponibilizarea anticipată” a Nicodomului Pucios, considerându-se nepregătiţi şi nevrednici pentru o misiune atât de mare.
Concluzia Nicodimului Pucios este stupefiantă: proorocul, care ar trebui să aibă voinţa liberă şi nealterată, este de fapt lipsit total de discernământ, o “legumă” aşa cum era Virginia Tudorache pe când primea “comunicările din cer”:
“Ca şi în starea de vis, contribuţia personală a proorocului aflat în trezie (exceptând dăruirea sa anticipată, totală şi fără rezerve de îndoială în suflet) este irelevantă.” (Citat de la pag. 73).
Odată demonstrat faptul că era normal ca Virginia să primească mesaje despre care să nu aibă habar, Nicodimul Pucios trece la registre mai înalte: “A dat vreodată diavolul sfaturi bune?” (Citat de la pag. 73). Întrebarea e cu tâlc: Îndată ce mesajele Virginiei erau pline de îndemnuri bune, înseamnă că ele nu puteau aduce cu sine proorocii de la diavolul, ci de la Dumnezeu. Uită Nicodimul Pucios de proverbul românesc: “ajunge un par la un car de oale”. Adică, e suficient ca 1 la mie din învăţătura “proorocească” a Virginiei să aibă otrava ereziei, ca celelalte 999 de părţi bune să nu mai fie de nici un folos. De altfel, aici remarcăm o logică viciată profund la părintele Nicodim: el pleacă de la premisa falsă că “diavolul nu poate da niciodată sfaturi bune”. Îl contrazicem cu patos: dimpotrivă, cea mai eficientă lucrare distructivă este să amesteci binele cu răul, pentru a nu se mai şti unde şi ce şi cum trebuie corectat. Sfaturile bune sunt doar pentru adormirea conştiinţei, iar cele rele (amestecate între cele bune), sunt pentru uciderea ei.
Nicodimul Pucios se străduieşte să convingă că diavolul, chiar dacă ar da sfaturi bune până la o vreme, tot va trebui “în cele din urmă “să-şi dea arama pe faţă” (Citat de la pag. 73). Problema este că, odată conştiinţa omului adormită, o “dare pe faţă” a aramei diavolului ar fi lipsită de orice reacţie de împotrivire. Tocmai de aceea a şi fost adormită conştiinţa celui amăgit de „sfaturi bune”
Nicodimul Pucios se întreabă candid:
“Cât să mai aşteptăm, aşadar, până ce presupusa înşelăciune a diavolului îşi va arăta, concret şi la vedere, „roadele“, pentru ca să le putem da, în sfârşit, dreptate celor care astăzi calomniază gratuit Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfânta Virginia?” (Citat de la pag. 74).
Îi răspundem noi: Nu mai aşteptăm. Roadele acestuei înşelăciuni sunt însăşi amăgirea Nicodimului Pucios pe care, într-un moment de trezire, a avut puterea s-o scuture de pe el, despărţindu-se definitiv de liderii pucioşi şi de ereziile lor.
Dar, pe vremea când le cânta liderilor pucioşi în strună şi le scria această carte pentru interesul lor, Nicodimul Pucios era în altă barcă, fiind convins că ştie încotro merge şi că îi bate vântul din pupa.
Ultimul paragraf al acestui capitol, intitulat “Adevărul, demonstrat matematic”, este o mostră de infantilism îngâmfat, prin care la Nicodimul Pucios totul pare a fi posibil, inclusiv de a face din rahat, bici. Nicodimul Pucios se sforţează să demonstreze “matematic” că albul este negru, şi viceversa. Pentru că Sfânta Virginia era “...detaşată senzorial de lumea materială” (Citat de la pag.75), Nicodimul Pucios concluzionează că “...prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”. Suntem înclinaţi a-i da dreptate la acest punct, dar tot avem o nedumerire: Cum rămâne cu afirmaţia anterioară: “ voinţa liberă a omului n-a fost nicicând încălcată”? Era de acord Virginia să vorbească gura fără ea?
Al doilea pas al “demonstraţiei” încearcă să concluzioneze că “prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul” (Citat de la pag. 76). Argumentul – deşi dezvoltat în 7 puncte cvasi-echivalente – se rezumă la postulatul “vorbirea Virginiei purta în sine atributele dumnezeirii” . Ei şi? Nu ne avertizează Sf. Ap. Pavel că “însuşi satana se preface în înger al luminii”? (v. 2Cor. 11,14). A vorbi frumos şi elevat este principalul atu pentru escrocii cei mai stilaţi. Înşelăciunea nu cunoaşte limite, ci dimpotrivă, ea se bazează tocmai pe depăşirea sau spargerea limitelor. Diavolul e rău, dar nu e prost. El poate da clase oricui vrea să se apuce de escrocherii, căci el “ este mincinos şi tatăl minciunii” (v. Ioan, 8,44)
Nicodimul Pucios s-a înşelat amarnic la acest punct, şi asta a putut-o constata el însuşi ceva mai târziu, chiar “pe pielea lui”, dar atunci era deja prea târziu, căci înşelăciunea pucioşilor îşi făcuse efectele asupra lui.
Nicodimul Pucios concluzionează uşuratic şi entuziast că “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” (Citat de la pag.77). Chiar dacă am admite aşa ceva, tot nu putem admite acea concluzie a lui care extrapolează la timpul prezent o situaţie care este de domeniul istoriei:
“Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul” (Citat de la pag.77). Dacă am admite că acest “cuvânt al lui Dumnezeu” era pe vremea Verginicăi al lui Dumnezeu , adică “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” , de ce am admite în mod obligatoriu că este şi astăzi, când Virginia nu mai este? Nicodimul Pucios a trişat aici printr-un joc de cuvinte, dar curând după aceasta el va fi victima propriei sale înşelătorii.Nicodimul Pucios era, dar nu mai este.
Acest capitol începe cu un motto semnificativ, un citat din Cuvântul lui Dumnezeu din 21 mai 1974:
„Israele, poporul Meu, nu schimba credinţa ta! Credinţa curată şi nepătată este credinţa ortodoxă şi religia ortodoxă. Amin.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 mai/3 iunie 1974).
Dacă ar fi meditat mai adânc la acest motto, părintele Nicodim ar fi sesizat că înşişi pucioşii, pe care el îi apără cu multă râvnă în această carte, sunt primii lui neîmplinitori. Desigur că, până la urmă, preacuviosul Nicodim a simţit pe pielea lui această neglijenţă, atunci când a fost şocat el însuşi să constate că pucioşii sunt departe de religia ortodoxă, chiar dacă în privinţa credinţei ortodoxe (teologia propriu-zisă) nu li se pot reproşa prea multe devieri. La viaţa religioasă însă, derapajele pucioşilor sunt atât de grave, încât îi plasează automat în vasta tabără a ereticilor. Preoţia lor necanonică (botezată de ei “preoţie după rânduiala lui Melchisedec), nerecunoaşterea, neascultarea şi nesupunerea faţă de ierarhii Bisericii, inovaţii năstruşnice în cultul creştin şi în viaţa creştină, un monahism şchiop şi slut (fără tundere în monahism, fără uniformă monahală, fără stareţ/stareţă şi fără ascultare canonică de chiriarhul locului), instaurarea unei noi Biserici schismatice, numită Biserica Noul Ierusalim, sunt doar câteva dintre alterările grave ale vieţii religioase la pucioşi. Paradoxul este că pucioşii nu recunosc niciuna dintre acuzaţiile care li se aduc , deşi ele sunt mai mult decât evidente.
Nicodimul Pucios neglijează cu nonşalanţă aceste grave anomalii, pentru a se lansa apoi imediat într-o polemică surdă cu contestatarii pucioşilor. El reproduce cu curaj în cartea sa o opinie a profesorului Tache Sterea de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, convins fiind că acesta nu are dreptate şi că l-ar putea cu uşurinţă combate. Părintele Tache însă, în această opinie, argumentează cu mult bun simţ caracterul ocult al “mesajelor” Virginiei Tudorache, primite de ea în stare de catalepsie:
„În Ortodoxie nimic nu îngrădeşte libertatea omului. Somnul în care cădea Virginia, încalcă voinţa liberă a omului. Lucrarea de mântuire presupune sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului. Fecioara Maria, când L-a primit pe Mântuitorul în ea, a fost perfect conştientă şi şi-a exprimat liber consimţământul, prin cuvintele: «Iată roaba Domnului». Virginia pare a fi posedată de un duh care încalcă libera ei voinţă şi gândire, aşa cum se întâmplă cu demonizaţii. Nici aceştia nu ştiu ce fac şi ce zic, iar când îi slăbeşte diavolul, nu-şi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Numai acest semn, şi ar fi suficient să nu mai dai credibilitate cuvintelor acestei femei, oricare ar fi ele.
Aşa se povesteşte în Pateric despre un călugăr pe care-l scula diavolul noaptea la rugăciune, până când l-a epuizat fizic. Abia apoi a mărturisit duhovnicului că un «înger» nu-l lasă noaptea să se odihnească suficient.
În concluzie, dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“. (Citat de la pag. 63 a cărţii “Quo vadis, Ecclesia?”)
Nicodimul Pucios se lansează imediat în combaterea părerii părintelui Tache Sterea cum că “Dumnezeu nu alterează voinţa liberă şi conştienţa proorocilor săi”. Un prim argument pe care îl aduce este că “Dumnezeu nu este oficial”. În plus, Nicodimul Pucios mai afirmă (cităm de la pag.63-64):
“Sfânta Scriptură oferă numeroase exemple din care rezultă că maniera de comunicare dintre Dumnezeu şi om nu a fost niciodată stereotipă şi convenţională, iar voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată.”
Păi atuncea părintele Tache avea dreptate zicând că: “dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“.
Mai mult, Nicodimul Pucios nici măcar nu este consecvent, deoarece el elaborează imediat o lungă demonstraţie prin care se străduieşte să ne convingă că proorocia Apocalipsei a fost primită de Sf. Ioan Evanghelistul pe când voinţa sa liberă era puternic alterată! Cităm de la pag.65 concluzia acestei demonstraţii nicodimopucioşeşti:
“Aşadar, nici o indicaţie despre aşa-zisa „conştiinţă trează“ a proorocului, care devine vas al proorociei. Mai degrabă, totul s-a petrecut în extaz, în transă, într-o disociere temporară, dar profundă, între trup şi duh.”
Nicodimul Pucios este însă consecvent în inconsecvenţă. El şarjează aşadar, împotrivindu-se evidenţei:
“Alterarea, chiar şi parţială, a facultăţilor senzoriale, în prezenţa Fiinţei divine, este întâlnită şi în alte ocazii.” (citat de la pag.65). Şi Nicodimul Pucios ne înşiră “ocaziile” una după alta: Petru la Iope, Pavel în vis, din nou Petru pe când era scos din închisoare de către un înger, şi iarăşi Pavel, pe când era “răpit la al treilea cer”, Iezechiel în mijlocul unui câmp de oase, toţi au avut (în opinia Nicodimului Pucios) “simţurile amorţite, sau adormite, sau suspendate temporar”. (citat de la pag.67). Reamintim că este vorba de acelaşi Nicodim care afirmase că “voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată” de Dumnezeu (citat de la pag. 64). Este însă greu de crezut că cineva care are simţurile “suspendate temporar”, cum era Verginica, şi-ar mai putea exercita “voinţa liberă”, fie măcar şi parţial. Dar pe Nicodimul Pucios aceste contradicţii se pare că nu-l deranjează, ba dimpotrivă, sunt un stimulent ca să meargă mai departe cu supoziţiile lui.
După ce ne “demonstrează” că de multe ori Dumnezeu a vorbit în vis cu proorocii Săi (caz în care voinţa liberă a proorocilor era, practic, suspendată) Nicodimul Pucios ne linişteşte cu argumentul că Dumnezeu are la îndemână şi alte mijloace de comunicare “în care voinţa liberă a omului nu poate fi pusă la îndoială” (Citat de la pag. 69).
Da, este adevărat, dar asta nu rezolvă cu nimic cazurile în care voinţa omului este încălcată! Este vorba de situaţii distincte, pe care Nicodimul Pucios vrea să le amestece pentru a le confunda însuşirile caracteristice. Un procedeu deloc onest, dar se pare că eficient. Nicodimul Pucios inventează conceptul de “disponibilizare anticipată”, prin care, chipurile, proorocii dau undă verde lui Dumnezeu ca să le umple lor urechile oricând şi oricum cu texte prooroceşti:
“Până la urmă, adevăraţii prooroci îşi exprimau voinţa liberă printr-o totală disponibilizare anticipată, expresie a dăruirii şi a dragostei lor de Dumnezeu. Acest gest unic devenea expresia acceptării perene, definitive chiar, de a fi servi ascultători întru totul faţă de Dumnezeu.” (Citat de la pag. 71).
Ce minciună sfruntată! Câte împotriviri făţişe a avut Iona, şi numai mânia lui Dumnezeu l-a înduplecat să-I fie prooroc pentru cetatea Ninive! Câte codeli şi şovăiri a avut Ieremia, până ce a consimţit ca să-L asculte pe Dumnezeu! Chiar şi Nicodimul Pucios constată acest lucru, fără să realizeze cât de ridicol este atunci când se contrazice pe sine:
“Proorocul Ieremia, fiind încă tânăr, încearcă să fugă de chemarea la proorocie: „O, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr.“ (Ieremia, 1/6).” (Citat de la pag. 72).
Halal “totală disponibilizare anticipată” la aceşti prooroci, pentru care pleda atât de sigur pe sine şi cu atâta zel Nicodimul Pucios! Proorocii erau şi ei oameni, cu slăbiciunile şi cu limitele lor. Şi cu cât erau ei mai responsabili, cu atât mai vârtos fugeau de “disponibilizarea anticipată” a Nicodomului Pucios, considerându-se nepregătiţi şi nevrednici pentru o misiune atât de mare.
Concluzia Nicodimului Pucios este stupefiantă: proorocul, care ar trebui să aibă voinţa liberă şi nealterată, este de fapt lipsit total de discernământ, o “legumă” aşa cum era Virginia Tudorache pe când primea “comunicările din cer”:
“Ca şi în starea de vis, contribuţia personală a proorocului aflat în trezie (exceptând dăruirea sa anticipată, totală şi fără rezerve de îndoială în suflet) este irelevantă.” (Citat de la pag. 73).
Odată demonstrat faptul că era normal ca Virginia să primească mesaje despre care să nu aibă habar, Nicodimul Pucios trece la registre mai înalte: “A dat vreodată diavolul sfaturi bune?” (Citat de la pag. 73). Întrebarea e cu tâlc: Îndată ce mesajele Virginiei erau pline de îndemnuri bune, înseamnă că ele nu puteau aduce cu sine proorocii de la diavolul, ci de la Dumnezeu. Uită Nicodimul Pucios de proverbul românesc: “ajunge un par la un car de oale”. Adică, e suficient ca 1 la mie din învăţătura “proorocească” a Virginiei să aibă otrava ereziei, ca celelalte 999 de părţi bune să nu mai fie de nici un folos. De altfel, aici remarcăm o logică viciată profund la părintele Nicodim: el pleacă de la premisa falsă că “diavolul nu poate da niciodată sfaturi bune”. Îl contrazicem cu patos: dimpotrivă, cea mai eficientă lucrare distructivă este să amesteci binele cu răul, pentru a nu se mai şti unde şi ce şi cum trebuie corectat. Sfaturile bune sunt doar pentru adormirea conştiinţei, iar cele rele (amestecate între cele bune), sunt pentru uciderea ei.
Nicodimul Pucios se străduieşte să convingă că diavolul, chiar dacă ar da sfaturi bune până la o vreme, tot va trebui “în cele din urmă “să-şi dea arama pe faţă” (Citat de la pag. 73). Problema este că, odată conştiinţa omului adormită, o “dare pe faţă” a aramei diavolului ar fi lipsită de orice reacţie de împotrivire. Tocmai de aceea a şi fost adormită conştiinţa celui amăgit de „sfaturi bune”
Nicodimul Pucios se întreabă candid:
“Cât să mai aşteptăm, aşadar, până ce presupusa înşelăciune a diavolului îşi va arăta, concret şi la vedere, „roadele“, pentru ca să le putem da, în sfârşit, dreptate celor care astăzi calomniază gratuit Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfânta Virginia?” (Citat de la pag. 74).
Îi răspundem noi: Nu mai aşteptăm. Roadele acestuei înşelăciuni sunt însăşi amăgirea Nicodimului Pucios pe care, într-un moment de trezire, a avut puterea s-o scuture de pe el, despărţindu-se definitiv de liderii pucioşi şi de ereziile lor.
Dar, pe vremea când le cânta liderilor pucioşi în strună şi le scria această carte pentru interesul lor, Nicodimul Pucios era în altă barcă, fiind convins că ştie încotro merge şi că îi bate vântul din pupa.
Ultimul paragraf al acestui capitol, intitulat “Adevărul, demonstrat matematic”, este o mostră de infantilism îngâmfat, prin care la Nicodimul Pucios totul pare a fi posibil, inclusiv de a face din rahat, bici. Nicodimul Pucios se sforţează să demonstreze “matematic” că albul este negru, şi viceversa. Pentru că Sfânta Virginia era “...detaşată senzorial de lumea materială” (Citat de la pag.75), Nicodimul Pucios concluzionează că “...prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”. Suntem înclinaţi a-i da dreptate la acest punct, dar tot avem o nedumerire: Cum rămâne cu afirmaţia anterioară: “ voinţa liberă a omului n-a fost nicicând încălcată”? Era de acord Virginia să vorbească gura fără ea?
Al doilea pas al “demonstraţiei” încearcă să concluzioneze că “prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul” (Citat de la pag. 76). Argumentul – deşi dezvoltat în 7 puncte cvasi-echivalente – se rezumă la postulatul “vorbirea Virginiei purta în sine atributele dumnezeirii” . Ei şi? Nu ne avertizează Sf. Ap. Pavel că “însuşi satana se preface în înger al luminii”? (v. 2Cor. 11,14). A vorbi frumos şi elevat este principalul atu pentru escrocii cei mai stilaţi. Înşelăciunea nu cunoaşte limite, ci dimpotrivă, ea se bazează tocmai pe depăşirea sau spargerea limitelor. Diavolul e rău, dar nu e prost. El poate da clase oricui vrea să se apuce de escrocherii, căci el “ este mincinos şi tatăl minciunii” (v. Ioan, 8,44)
Nicodimul Pucios s-a înşelat amarnic la acest punct, şi asta a putut-o constata el însuşi ceva mai târziu, chiar “pe pielea lui”, dar atunci era deja prea târziu, căci înşelăciunea pucioşilor îşi făcuse efectele asupra lui.
Nicodimul Pucios concluzionează uşuratic şi entuziast că “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” (Citat de la pag.77). Chiar dacă am admite aşa ceva, tot nu putem admite acea concluzie a lui care extrapolează la timpul prezent o situaţie care este de domeniul istoriei:
“Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul” (Citat de la pag.77). Dacă am admite că acest “cuvânt al lui Dumnezeu” era pe vremea Verginicăi al lui Dumnezeu , adică “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” , de ce am admite în mod obligatoriu că este şi astăzi, când Virginia nu mai este? Nicodimul Pucios a trişat aici printr-un joc de cuvinte, dar curând după aceasta el va fi victima propriei sale înşelătorii.Nicodimul Pucios era, dar nu mai este.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.