138. "Quo vadis, ecclesia?"(VII)
Comentariu la capitolul intitulat “Biserica Noul Ierusalim - o biserică a sfinţilor”
În încercarea de a demonstra (aparent, matematic) faptul că numai Biserica Noul Ierusalim este o Biserică a sfinţilor (şi, implicit, că restul bisericilor sunt ale păcătoşilor) Nicodimul Pucios se lansează într-o filozofie interogativ-inductivă, menită sa-l dirijeze pe cititor spre concluzii prefabricate:
1. Dumnezeu n-a fost niciodată înţeles de om, de aceea omul a luat-o razna implacabil, chiar dacă nu s-a dezlipit de biserică: "...cu mici excepţii, omul nu L-a înţeles niciodată, şi pentru că nu L-a înţeles, mereu I-a stat împotrivă" (citat de la pag.50)
2. Cu toate acestea, “Biserica are Duhul lui Dumnezeu, căci biserica este a sfinţilor” (citat de la pag.52)
3. Dar dacă Biserica nu mai are Duhul lui Dumnezeu, "trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul" (citat de la pag.53). Să consemnăm aici o primă contradicţie majoră pe care Nicodimul Pucios o face, în raport cu Sfânta Scriptură. Acolo găsim că Hristos este nedespărţit de Biserica Sa, prin Duhul pe care L-a pogorât la Cincizecime pentru veşnicie:
" ...şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele..."(Matei 28,20)
Probabil că Nicodimul Pucios a descoperit câteva zile în care Hristos a uitat să semneze condica de prezenţă şi a lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Biserica Sa, şi de aceea el L-a sancţionat imediat, cu constatarea acidă că Duhul Sfânt a lipsit de la slujba Lui din Biserică, şi chiar a uitat să se mai întoarcă, fiindcă după opinia pucioşilor, biserica din lume nu mai are Duhul Sfânt:
"...trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul..." (citat de la pag.53)
4.Extra Ecclesia există însă un popor curat, poporul pucios, care "trăieşte, deja, pentru şi în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53) Oare ştie Nicodimul pucios că Extra Ecclesia nulla salus?
Nicodimul Pucios nu sesizează ridicolul (împletit strâns cu erezia) propriei sale aserţiuni. Afirmaţia este ridicolă, îndată ce singurele criterii care-i definesc pe creştinii care "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" sunt acestea pe care le descrie Nicodimul Pucios la pag.53:
- ei nici nu se însoară, nici nu se mărită (deci trăiesc ca îngerii din ceruri);
- ei “fug de lume”, devenind astfel nişte maratonişti în perpetuitate;
- ei mănâncă numai vegetale, se îmbracă numai cu haine din fibre naturale, şi au mereu o conduită îngrijită.
Afirmaţia Nicodimului Pucios este şi eretică, deoarece dacă acest popor "trăieşte, deja, în împărăţia lui Dumnezeu", pucioşii nu mai au nevoie de Hristos, nici de a doua Sa venire prin care să le aducă Hristos Împărăţia lui Dumnezeu. Adică, pucioşii au dobândit această împărăţie singuri, prin strădaniile lor tenace şi strict personale (aşa cum pretind toţi sectarii, de altfel, căci numai ei sunt absolut siguri că "sunt mântuiţi")
Cu toate acestea, pucioşii pretind că aşteaptă şi ei a doua venire a lui Hristos - atunci când nu pretind altceva, căci ei mereu se contrazic în afirmaţiile lor ( şi de multe ori pot fi auziţi că "Hristos a venit deja la ei, în persoana Cuvântului care coboară mereu din cer la Pucioasa")
Oare de ce-L mai aşteaptă, atunci, dacă deja a venit? Numai ei ştiu. Venirea Lui la ei oricum nu se mai justifică, îndată ce ei "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53).
În paragraful "Somnul raţiunii naşte păcatul" (pag.53) Nicodimul Pucios face o interesantă comparaţie între pucioşi şi mormoni, observând că încă din anul 1834 mormonii au intuit că sfinţenia " este o cerinţă imperioasă, care lipsea în bisericile creştine ale vremii, numite de ei apostate". Nicodimul Pucios apreciază însă că titlul pe care şi l-au luat mormonii ("sfinţi ai ultimelor zile") este nemeritat (cităm) "datorită invataturilor lor ratacite". Îi reamintim Nicodimului Pucios că niciunul dintre cele trei criterii care definesc sfinţenia poporului pucios, ca "trăitor în împărăţia lui Dumnezeu" nu aminteşte - măcar în treacăt - de vreo condiţie legată de canonicitatea învăţăturii pe care o practică. În prezent mormonii au uitat de poligamia pe care o practicau strămoşii lor, sunt destul de rezervaţi faţă de ispitele "lumii", duc o viaţă cumpătată şi au mereu o ţinută vestimentară îngrijită. Ar putea cu oarecare îngăduinţă să fie consideraţi ca împlinitori ai celor trei criterii formulate de Nicodimul Pucios, deci atributul autointitulat de "sfinţi ai ultimelor zile" să nu fie chiar inacceptabil. Dar asta ar însemna să intre la concurenţă directă şi exclusivă cu pucioşii, ceea ce pentru preacuviosul Nicodim n-ar fi chiar de dorit. Cine ştie cine câştigă cursa până la urmă? La urma urmei, la capitolul "învăţături rătăcite" concurenţa dintre pucioşi şi mormoni ar fi destul de acerbă, căci fiecare dintre aceste două secte ţine cu mare îndârjire la ereziile ei.
Perorând despre sfinţenie şi despre păcat, Nicodimul Pucios ajunge repede la concluzia că toţi teologii creştini consideră azi că păcatul este inevitabil - concluzie care este un fals calificat. Există, dimpotrivă, numeroşi teologi care exemplifică sfinţenia - în limitele fireşti ale fiinţei umane - chiar prin propria lor viaţă, iar sfinţii nu sunt deloc rupţi de contemporaneitate. Este suficient să-l amintim doar pe Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva, trăitor al sfârşitului de secol XX, care ne-a arătat prin viaţa sa curată că păcatul nu este inevitabil.
Aşadar, chiar dacă ar exista pe undeva (aşa cum pretinde Nicodimul Pucios) nişte "apologeţi ai trăirilor împarţite (şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; si altfel spus, atât cu păcatul, cât şi cu aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie)." (citat de la pag.55), ei nu pot fi reprezentativi pentru Biserica Ortodoxă, îndată ce viaţa îi contrazice. Sfantul Ioan Iacob Românul n-a cunoscut asa-zisa găselniţă nicodimopucioşiană, intitulată "aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie", ci a cunoscut sfinţenia, cu care s-a îmbrăcat şi aşa s-a mutat, îmbrăcat cu ea, la cele veşnice.
Urmează paragraful cu titlul "Biserica, trup al lui Hristos" care, deşi scurt, caută a fi foarte persuasiv. El sugerează că există probabilitatea ca Biserica (mlădiţele Viei, care este Hristos), primind Trupul şi Sângele Domnului cu nevrednicie, să fie tăiată din Viţă (adică, despărţită de Hristos) şi apoi aruncată în foc. Dar aici intervine scamatoria Nicodimului Pucios, care scoate din "jobenul lui Dumnezeu" o altă biserică. Există la Dumnezeu (cităm din pag.55) "întotdeauna păstrată o Biserică formată din mladiţe care au rămas în viţă, căci El a făgăduit că va rămâne cu sfinţii până la sfârşitul veacurilor (v. Ev. Matei, 28/20)". Aluzia la Biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa este mai mult decât străvezie: aceasta ar fi tocmai biserica păstrată de Nicodimul Pucios în "jobenul lui Dumnezeu".
Nicodimul Pucios pledează apoi pentru altă idee: sfinţirea "se face prin Cuvântul lui Dumnezeu"(citat de la pag.56). Să remarcăm faptul că sintagma "Cuvântul lui Dumnezeu" a fost confiscată de pucioşi din anul 1955 încoace, ei considerând-o un fel de proprietate privată (adică, numai şi numai mesajele de la Pucioasa ar reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu) deşi toti ceilalti creştini, atunci cand folosesc sintagma Cuvântul lui Dumnezeu se raportează cu prioritate la Sfânta Scriptură. Rezultă că sfinţenia este idisolubil legată de cunoaşterea şi recunoaşterea exclusivă a mesajelor de la Pucioasa, ca fiind singurele "mântuitoare". Era strict necesar acest lucru şi în perioada anterioară anului 1955? Au fost mai putin sfinţi Teodora de la Sihla, Filoteea de la Arges, Calinic de la Cernica, Ioan Iacob Hozevitul, pentru că n-au avut ca dreptar Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa? Nicodimul Pucios se raportează însă cu dibăcie doar la prezent, lăsând perioada anterioară anului 1955 într-un con de umbră:
" Tot poporul primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi toti sunt chemati la sfintenie: " Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun." (II Timotei,2/21)" (citat de la pag.56)
Să observăm că acest citat integrează un temei scripturistic care nu se referă nici la Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, nici la perioada prezentă, deoarece Pavel, în epistola sa către Timotei, nu condiţiona câtuşi de puţin sfinţenia de cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa. Altele sunt cerinţele care vor fi temelia sfinţeniei lui Timotei, formulate la modul concret şi particular un pic mai devreme în aceeaşi epistolă:
- să se întărească în harul care este în Hristos Iisus (v. 2 Tim. 2,1) şi în credinţa în El (v. 2 Tim. 2,13)
- să se silească a se arăta încercat înaintea lui Dumnezeu, cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului (2 Tim. 2,15)
- să fugă de deşartele vorbiri lumesti pentru a nu rătăci de la adevăr (v. 2 Tim. 2,16-18).
La modul general, Pavel formulează aici o singură conditie:
- să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului (v. 2 Tim. 2,19), adaugând îndată şi răsplata cuvenită acestei conduite:
"...de se va curati cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit,..." (2 Tim. 2,21).
Nici vorbă, aşadar, despre necesitatea unui "Cuvânt" inventat de oameni îndrăzneţi ai secolului XX, ca venind din partea lui Dumnezeu.
Nicodimul Pucios reclamă apoi că formularea uzuală (existentă şi în Simbolul de credintă creştin) despre Biserică: " ...una sfântă, sobornicească şi apostolească " este deja perimată şi demagogică, deoarece:
a) " biserica nu mai este de mult una, ci mai multe" (citat de la pag.57)
b) biserica nu mai este sfântă deoarece "a fost cucerită de tagma păcătoşilor" (citat de la pag.57)
c) biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult şi " s-au mutat în lumea nevazută" (citat de la pag.57) iar alţii nu le-au mai luat locul.
d) biserica este sobornicească numai ocazional şi, oricum, sobornicitatea " a fost furată de la bisericile locale ale lui Hristos şi însuşită de bisericile instituţionalizate, organisme-fantomă..."(citat de la pag.58)
Să analizăm pe rând aceste aserţiuni.
a) Crezul creştin nu vorbeşte de o biserică “una” ci de o biserică “una sfântă”. Pot fi aşadar mai multe, chiar oricâte biserici pot fi, dar una singură este sfântă. Dezarticulând această însuşire care ar trebui să fie monolitică (“una sfântă”), Nicodimul Pucios speculează cu dibăcie efectul propriei sale manevre, reclamând că: nemaifiind o singură biserică, nici Crezul creştin nu mai e de actualitate. În consecinţă, înfiinţarea unei noi biserici (Biserica Noul Ierusalim) devine strict necesară. Ea nu încalcă cu nimic Crezul creştin ci, prin autodeclarata ei “sfinţenie”, chiar îl restaurează.
b) Nicodimul Pucios inventează apoi o aşa-zisă “cucerire” a bisericii sfinte strămoşeşti de către păcătoşi, cu efectul prezumptiv că biserica îşi pierde în acest mod sfinţenia. Ei bine, el ar fi trebuit să ştie că sfinţenia bisericii este imuabilă, căci ea este trupul lui Hristos, iar Hristos nu poate fi conceput sau acceptat fără trup. Chiar dacă biserica e plină ochi cu necredincioşi aflaţi în vizită, ea nu-şi pierde sfinţenia, deşi ea nu o mai comunică, ci o păstrează pentru sine. Este cazul tuturor bisericilor care, dintr-un motiv sau altul, devin lipsite de operativitate. Hagia Sofia din Constantinopol, spre exemplu, deşi a fost cucerită de necredincioşi, păstrează în sine sfinţenia întreagă, chiar dacă este pusă în imposibilitate de a o mai comunica oamenilor. Ea este şi va fi în veac tot Hagia Sofia. Credincioşii ei fie au fost martirizaţi, fie au fost risipiţi şi s-au mutat cu slujirea între zidurile altor biserici, dar au dus mai departe şi au păstrat cu sine duhul bisericii care aparent a fost desacrată de către necredincioşi. A afirma că biserica a fost în totalitate “cucerită de tagma păcătoşilor” este o afirmaţie tendenţioasă, neserioasă, gratuită şi lipsită de orice temei de bun simţ.
c) Afirmând că “biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult”, Nicodimul Pucios îi amestecă cu viclenie şi pe prooroci în tagma apostolilor, pentru a dovedi apoi că Biserica Noul Ierusalim, care pretinde că este singura biserică pe care o conduce un “duh proorocesc”, este legitimă şi net superioară BOR, care nu mai are nici apostoli, nici prooroci. În realitate, apostolicitatea este legată exclusiv de apostoli, nu şi de prooroci. Întrebarea care se pune imediat este: cât de apostolească mai este Biserica Noul Ierusalim, dacă şi ei îi lipsesc apostolii? Nicodimul Pucios nu răspunde la această întrebare, pe care de altfel se fereşte să o şi pună. El lasă însă să se înţeleagă că prezenţa “proorocilor” în Biserica Noul Ierusalim este suficientă ca apostolicitatea ei să nu mai poată fi contestată.
d) Afirmaţia preacuviosului Nicodim că “biserica este sobornicească numai ocazional” este lipsită de orice fundament şi orice exemplificare. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că “biserica locală” (în sensul pe care el îl înţelege pentru “biserică locală”) este sobornicească, în timp ce instituţia Bisericii (respectiv, BOR), deşi – paradoxal – e condusă tocmai de un sobor de creştini consacraţi prin har, numit Sfântul Sinod, nu este sobornicească. Atunci care este soborul “bisericii locale”? Care este soborul Bisericii Noul Ierusalim, care se pretinde a fi sobornicească: “proorocii” Mihaela şi Nicuşor? Poate prin prisma faptului că ei cumulează simultan, adică în chip “sobornicesc”, funcţiile de prooroc/proorociţă, păstor/păstoriţă, duhovnic/duhovniciţă, speaker(orator şi purtător de cuvânt)/speakeriţă, preot, episcop, etc., etc.?
În concluzie, cele 4 argumente aduse de Nicodimul Pucios pentru a “demonstra” că BOR nu mai este sfântă, deci nu mai corespunde prerogativelor prevăzute în Crezul creştin, sunt demagogice, neîntemeiate, şi până la urmă, false. Ele dovedesc o părere preconcepută, oportunistă, a autorului, şi o totală lipsă de imparţialitate. În mod evident, Nicodimul Pucios încearcă să promoveze Noul Ierusalim de la Pucioasa pe uşa strâmtă din dos ca fiind “singura biserică sfântă, sobornicească şi apostolească.
Paragraful următor (“Chemarea la Cina Domnului”) lansează o nouă teorie “revoluţionară”: Cina Domnului este gata, iar Cuvântul lui Dumnezeu este “chemarea la Cină”. Conform Scripturii, unii răspund imediat chemării la Cină, dar alţii întârzie pentru că sunt ocupaţi să-şi încerce boii, ţarinele şi nevestele. Cei care răspund sunt (cităm de la pag.58) “mireasa lui Hristos, Biserica Noul Ierusalim, care trăieşte credinţa pe care o propovăduieşte, şi de aceea ea este însăşi mireasa cea adevărată, care ţine aprinsă candela iubirii, care este învăţată să vegheze [...] să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos [...] şi cine s-o îmbrace (preoţia nou-aşezată prin har)”.
Nicodimul Pucios mărturiseşte aici deschis că Biserica Noul Ierusalim este o biserică nouă, condusă de o “preoţie nou-aşezată prin har”. Această preoţie pucioasă, instituită fără hirotonie, făcută “după ureche” (adică peste bărbaţi lipsiţi de cea mai elementară cultură teologică, fără seminar teologic – iar facultate, nici atât) este ea însăşi o încălcare flagrantă a Scripturii, care menţionează explicit că preoţia trebuie făcută numai aşa cum a fost rânduită de către apostoli (v. Tit, 1,5) adică prin punerea mâinilor apostolilor (v. 2 Tim. 1,6)
Nicodimul Pucios reclamă apoi o aşa-zisă nepăsare în BOR faţă de venirea lui Hristos pe norii cerului. Este un neadevăr grosolan. Nimeni nu are dreptul şi nu-i poate cere Bisericii să promoveze printre credincioşi o aşteptare angoasată, ca venind de la nişte slujitori leneşi, indolenţi şi răi, care se tem de întoarcerea Stăpânului lor, ci o aşteptare liniştită şi demnă pe care o conferă însăşi condiţia de chivernisitori ai talantului încredinţat, pe care s-au străduit să-l înmulţească, aducând încă un talant. În schimb, printre adepţii pucioşi ai Bisericii Noul Ierusalim există mulţi creştini de-a dreptul terorizaţi de “neîmplinirile” personale care (cred ei) îi fac nedemni pentru perpetuitate de “apropiata venire a lui Hristos” care se anunţă de către “proorocii” pucioşi a fi iminentă, dar care se tot amână de vreo 50 de ani încoace. La rândul lor, liderii pucioşi se străduiesc din răsputeri (inclusiv prin iscodirea sistematică a adepţilor la spovedania colectivă) să inducă în supuşii lor sentimentul unei vinovăţii incurabile, care-i face pe aceştia “păpuşi”, adică marionete lipsite de orice urmă de personalitate.
“Nepăsarea alungă sfinţenia”, constată Nicodimul Pucios în continuare. În schimb, “ Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui, cu care “va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios”. Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească, popor chemat să intre în corabia sfinţeniei de duh şi de trup, chemat la înţelepciune, la lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia aestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă...” (citat de la pag.60)
Ultima frază explică întrucâtva realitatea de la Pucioasa care este departe de mult trâmbiţata ”sfinţenie”. Dacă luăm în calcul numai nemulţumirile manifeste şi chiar ura declarată dintre unii adepţi proeminenţi ai mişcării Noul Ierusalim de la Pucioasa, vom constata fie că sfinţenia lor n-a existat niciodată, fie că n-a fost “ocrotită cu grijă” de către liderii pucioşi, devenind treptat o palidă amintire.
Cu toate acestea, Nicodimul Pucios continuă să proclame o sfinţenie imaginară şi încheie capitolul cu un oarecare optimism: “Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu”. În optica pucioşilor însă, această asemănare lucrează aproape exclusiv la înnobilarea trupului şi prea puţin pentru suflet. Cităm selectiv de la pag.61:
- “Creştinul nu mai mănâncă şi nu mai bea la masa lumii”;
- El “respinge carnea şi alcoolul”;
- El “fuge de învăţătura lumii” şi de “...ştiinţa lui Antichrist, care-l îndepărtează de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu ce izvorăşte din cer”;
- “îşi lucrează cu mâinile sale pe cele trebuincioase” (fals prin omisiune, deoarece sunt multe lucruri de uz sau de consum curent pe care ei şi le cumpără de pe piaţă: pantofii, stofele, pânzeturile, uleiul, făina, orezul, etc., etc.);
- “nu iubeşte luxul şi bogăţia şi poftele veacului acestuia” (excepţie fac însă liderii pucioşi, care iubesc confortul ultramodern: încălzirea centrală cu circuite elecrice pe sub pardoseală, maşinile scumpe, etc.)
- “El îşi fereşte copiii de învăţătura lui Antichrist (televizorul)” (În schimb, Internetul este folosit din plin de liderii pucioşi, fără a se întreba prea mult a cui fereastră mai e şi drăcovenia aceasta: a diavolului, sau a lui Dumnezeu”)
Nicodimul Pucios reitereză apoi mărturisirea deschisă a schismei pucioşilor faţă de BOR, pe motiv de sfinţenie auto-proclamată:
“Dumnezeu, prin binecuvântările şi proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o biserică nouă, o biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor” (citat de la pag.62)Dacă Biserica Noul Ierusalim va fi în viitor o biserică a sfinţilor, rămâne de văzut. Până acum, în afară de câţiva adepţi ameţiţi de mândria de a se crede “aleşi” şi apoi culeşi, ea n-a convins pe nimeni.
În încercarea de a demonstra (aparent, matematic) faptul că numai Biserica Noul Ierusalim este o Biserică a sfinţilor (şi, implicit, că restul bisericilor sunt ale păcătoşilor) Nicodimul Pucios se lansează într-o filozofie interogativ-inductivă, menită sa-l dirijeze pe cititor spre concluzii prefabricate:
1. Dumnezeu n-a fost niciodată înţeles de om, de aceea omul a luat-o razna implacabil, chiar dacă nu s-a dezlipit de biserică: "...cu mici excepţii, omul nu L-a înţeles niciodată, şi pentru că nu L-a înţeles, mereu I-a stat împotrivă" (citat de la pag.50)
2. Cu toate acestea, “Biserica are Duhul lui Dumnezeu, căci biserica este a sfinţilor” (citat de la pag.52)
3. Dar dacă Biserica nu mai are Duhul lui Dumnezeu, "trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul" (citat de la pag.53). Să consemnăm aici o primă contradicţie majoră pe care Nicodimul Pucios o face, în raport cu Sfânta Scriptură. Acolo găsim că Hristos este nedespărţit de Biserica Sa, prin Duhul pe care L-a pogorât la Cincizecime pentru veşnicie:
" ...şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele..."(Matei 28,20)
Probabil că Nicodimul Pucios a descoperit câteva zile în care Hristos a uitat să semneze condica de prezenţă şi a lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Biserica Sa, şi de aceea el L-a sancţionat imediat, cu constatarea acidă că Duhul Sfânt a lipsit de la slujba Lui din Biserică, şi chiar a uitat să se mai întoarcă, fiindcă după opinia pucioşilor, biserica din lume nu mai are Duhul Sfânt:
"...trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul..." (citat de la pag.53)
4.Extra Ecclesia există însă un popor curat, poporul pucios, care "trăieşte, deja, pentru şi în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53) Oare ştie Nicodimul pucios că Extra Ecclesia nulla salus?
Nicodimul Pucios nu sesizează ridicolul (împletit strâns cu erezia) propriei sale aserţiuni. Afirmaţia este ridicolă, îndată ce singurele criterii care-i definesc pe creştinii care "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" sunt acestea pe care le descrie Nicodimul Pucios la pag.53:
- ei nici nu se însoară, nici nu se mărită (deci trăiesc ca îngerii din ceruri);
- ei “fug de lume”, devenind astfel nişte maratonişti în perpetuitate;
- ei mănâncă numai vegetale, se îmbracă numai cu haine din fibre naturale, şi au mereu o conduită îngrijită.
Afirmaţia Nicodimului Pucios este şi eretică, deoarece dacă acest popor "trăieşte, deja, în împărăţia lui Dumnezeu", pucioşii nu mai au nevoie de Hristos, nici de a doua Sa venire prin care să le aducă Hristos Împărăţia lui Dumnezeu. Adică, pucioşii au dobândit această împărăţie singuri, prin strădaniile lor tenace şi strict personale (aşa cum pretind toţi sectarii, de altfel, căci numai ei sunt absolut siguri că "sunt mântuiţi")
Cu toate acestea, pucioşii pretind că aşteaptă şi ei a doua venire a lui Hristos - atunci când nu pretind altceva, căci ei mereu se contrazic în afirmaţiile lor ( şi de multe ori pot fi auziţi că "Hristos a venit deja la ei, în persoana Cuvântului care coboară mereu din cer la Pucioasa")
Oare de ce-L mai aşteaptă, atunci, dacă deja a venit? Numai ei ştiu. Venirea Lui la ei oricum nu se mai justifică, îndată ce ei "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53).
În paragraful "Somnul raţiunii naşte păcatul" (pag.53) Nicodimul Pucios face o interesantă comparaţie între pucioşi şi mormoni, observând că încă din anul 1834 mormonii au intuit că sfinţenia " este o cerinţă imperioasă, care lipsea în bisericile creştine ale vremii, numite de ei apostate". Nicodimul Pucios apreciază însă că titlul pe care şi l-au luat mormonii ("sfinţi ai ultimelor zile") este nemeritat (cităm) "datorită invataturilor lor ratacite". Îi reamintim Nicodimului Pucios că niciunul dintre cele trei criterii care definesc sfinţenia poporului pucios, ca "trăitor în împărăţia lui Dumnezeu" nu aminteşte - măcar în treacăt - de vreo condiţie legată de canonicitatea învăţăturii pe care o practică. În prezent mormonii au uitat de poligamia pe care o practicau strămoşii lor, sunt destul de rezervaţi faţă de ispitele "lumii", duc o viaţă cumpătată şi au mereu o ţinută vestimentară îngrijită. Ar putea cu oarecare îngăduinţă să fie consideraţi ca împlinitori ai celor trei criterii formulate de Nicodimul Pucios, deci atributul autointitulat de "sfinţi ai ultimelor zile" să nu fie chiar inacceptabil. Dar asta ar însemna să intre la concurenţă directă şi exclusivă cu pucioşii, ceea ce pentru preacuviosul Nicodim n-ar fi chiar de dorit. Cine ştie cine câştigă cursa până la urmă? La urma urmei, la capitolul "învăţături rătăcite" concurenţa dintre pucioşi şi mormoni ar fi destul de acerbă, căci fiecare dintre aceste două secte ţine cu mare îndârjire la ereziile ei.
Perorând despre sfinţenie şi despre păcat, Nicodimul Pucios ajunge repede la concluzia că toţi teologii creştini consideră azi că păcatul este inevitabil - concluzie care este un fals calificat. Există, dimpotrivă, numeroşi teologi care exemplifică sfinţenia - în limitele fireşti ale fiinţei umane - chiar prin propria lor viaţă, iar sfinţii nu sunt deloc rupţi de contemporaneitate. Este suficient să-l amintim doar pe Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva, trăitor al sfârşitului de secol XX, care ne-a arătat prin viaţa sa curată că păcatul nu este inevitabil.
Aşadar, chiar dacă ar exista pe undeva (aşa cum pretinde Nicodimul Pucios) nişte "apologeţi ai trăirilor împarţite (şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; si altfel spus, atât cu păcatul, cât şi cu aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie)." (citat de la pag.55), ei nu pot fi reprezentativi pentru Biserica Ortodoxă, îndată ce viaţa îi contrazice. Sfantul Ioan Iacob Românul n-a cunoscut asa-zisa găselniţă nicodimopucioşiană, intitulată "aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie", ci a cunoscut sfinţenia, cu care s-a îmbrăcat şi aşa s-a mutat, îmbrăcat cu ea, la cele veşnice.
Urmează paragraful cu titlul "Biserica, trup al lui Hristos" care, deşi scurt, caută a fi foarte persuasiv. El sugerează că există probabilitatea ca Biserica (mlădiţele Viei, care este Hristos), primind Trupul şi Sângele Domnului cu nevrednicie, să fie tăiată din Viţă (adică, despărţită de Hristos) şi apoi aruncată în foc. Dar aici intervine scamatoria Nicodimului Pucios, care scoate din "jobenul lui Dumnezeu" o altă biserică. Există la Dumnezeu (cităm din pag.55) "întotdeauna păstrată o Biserică formată din mladiţe care au rămas în viţă, căci El a făgăduit că va rămâne cu sfinţii până la sfârşitul veacurilor (v. Ev. Matei, 28/20)". Aluzia la Biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa este mai mult decât străvezie: aceasta ar fi tocmai biserica păstrată de Nicodimul Pucios în "jobenul lui Dumnezeu".
Nicodimul Pucios pledează apoi pentru altă idee: sfinţirea "se face prin Cuvântul lui Dumnezeu"(citat de la pag.56). Să remarcăm faptul că sintagma "Cuvântul lui Dumnezeu" a fost confiscată de pucioşi din anul 1955 încoace, ei considerând-o un fel de proprietate privată (adică, numai şi numai mesajele de la Pucioasa ar reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu) deşi toti ceilalti creştini, atunci cand folosesc sintagma Cuvântul lui Dumnezeu se raportează cu prioritate la Sfânta Scriptură. Rezultă că sfinţenia este idisolubil legată de cunoaşterea şi recunoaşterea exclusivă a mesajelor de la Pucioasa, ca fiind singurele "mântuitoare". Era strict necesar acest lucru şi în perioada anterioară anului 1955? Au fost mai putin sfinţi Teodora de la Sihla, Filoteea de la Arges, Calinic de la Cernica, Ioan Iacob Hozevitul, pentru că n-au avut ca dreptar Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa? Nicodimul Pucios se raportează însă cu dibăcie doar la prezent, lăsând perioada anterioară anului 1955 într-un con de umbră:
" Tot poporul primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi toti sunt chemati la sfintenie: " Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun." (II Timotei,2/21)" (citat de la pag.56)
Să observăm că acest citat integrează un temei scripturistic care nu se referă nici la Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, nici la perioada prezentă, deoarece Pavel, în epistola sa către Timotei, nu condiţiona câtuşi de puţin sfinţenia de cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa. Altele sunt cerinţele care vor fi temelia sfinţeniei lui Timotei, formulate la modul concret şi particular un pic mai devreme în aceeaşi epistolă:
- să se întărească în harul care este în Hristos Iisus (v. 2 Tim. 2,1) şi în credinţa în El (v. 2 Tim. 2,13)
- să se silească a se arăta încercat înaintea lui Dumnezeu, cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului (2 Tim. 2,15)
- să fugă de deşartele vorbiri lumesti pentru a nu rătăci de la adevăr (v. 2 Tim. 2,16-18).
La modul general, Pavel formulează aici o singură conditie:
- să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului (v. 2 Tim. 2,19), adaugând îndată şi răsplata cuvenită acestei conduite:
"...de se va curati cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit,..." (2 Tim. 2,21).
Nici vorbă, aşadar, despre necesitatea unui "Cuvânt" inventat de oameni îndrăzneţi ai secolului XX, ca venind din partea lui Dumnezeu.
Nicodimul Pucios reclamă apoi că formularea uzuală (existentă şi în Simbolul de credintă creştin) despre Biserică: " ...una sfântă, sobornicească şi apostolească " este deja perimată şi demagogică, deoarece:
a) " biserica nu mai este de mult una, ci mai multe" (citat de la pag.57)
b) biserica nu mai este sfântă deoarece "a fost cucerită de tagma păcătoşilor" (citat de la pag.57)
c) biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult şi " s-au mutat în lumea nevazută" (citat de la pag.57) iar alţii nu le-au mai luat locul.
d) biserica este sobornicească numai ocazional şi, oricum, sobornicitatea " a fost furată de la bisericile locale ale lui Hristos şi însuşită de bisericile instituţionalizate, organisme-fantomă..."(citat de la pag.58)
Să analizăm pe rând aceste aserţiuni.
a) Crezul creştin nu vorbeşte de o biserică “una” ci de o biserică “una sfântă”. Pot fi aşadar mai multe, chiar oricâte biserici pot fi, dar una singură este sfântă. Dezarticulând această însuşire care ar trebui să fie monolitică (“una sfântă”), Nicodimul Pucios speculează cu dibăcie efectul propriei sale manevre, reclamând că: nemaifiind o singură biserică, nici Crezul creştin nu mai e de actualitate. În consecinţă, înfiinţarea unei noi biserici (Biserica Noul Ierusalim) devine strict necesară. Ea nu încalcă cu nimic Crezul creştin ci, prin autodeclarata ei “sfinţenie”, chiar îl restaurează.
b) Nicodimul Pucios inventează apoi o aşa-zisă “cucerire” a bisericii sfinte strămoşeşti de către păcătoşi, cu efectul prezumptiv că biserica îşi pierde în acest mod sfinţenia. Ei bine, el ar fi trebuit să ştie că sfinţenia bisericii este imuabilă, căci ea este trupul lui Hristos, iar Hristos nu poate fi conceput sau acceptat fără trup. Chiar dacă biserica e plină ochi cu necredincioşi aflaţi în vizită, ea nu-şi pierde sfinţenia, deşi ea nu o mai comunică, ci o păstrează pentru sine. Este cazul tuturor bisericilor care, dintr-un motiv sau altul, devin lipsite de operativitate. Hagia Sofia din Constantinopol, spre exemplu, deşi a fost cucerită de necredincioşi, păstrează în sine sfinţenia întreagă, chiar dacă este pusă în imposibilitate de a o mai comunica oamenilor. Ea este şi va fi în veac tot Hagia Sofia. Credincioşii ei fie au fost martirizaţi, fie au fost risipiţi şi s-au mutat cu slujirea între zidurile altor biserici, dar au dus mai departe şi au păstrat cu sine duhul bisericii care aparent a fost desacrată de către necredincioşi. A afirma că biserica a fost în totalitate “cucerită de tagma păcătoşilor” este o afirmaţie tendenţioasă, neserioasă, gratuită şi lipsită de orice temei de bun simţ.
c) Afirmând că “biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult”, Nicodimul Pucios îi amestecă cu viclenie şi pe prooroci în tagma apostolilor, pentru a dovedi apoi că Biserica Noul Ierusalim, care pretinde că este singura biserică pe care o conduce un “duh proorocesc”, este legitimă şi net superioară BOR, care nu mai are nici apostoli, nici prooroci. În realitate, apostolicitatea este legată exclusiv de apostoli, nu şi de prooroci. Întrebarea care se pune imediat este: cât de apostolească mai este Biserica Noul Ierusalim, dacă şi ei îi lipsesc apostolii? Nicodimul Pucios nu răspunde la această întrebare, pe care de altfel se fereşte să o şi pună. El lasă însă să se înţeleagă că prezenţa “proorocilor” în Biserica Noul Ierusalim este suficientă ca apostolicitatea ei să nu mai poată fi contestată.
d) Afirmaţia preacuviosului Nicodim că “biserica este sobornicească numai ocazional” este lipsită de orice fundament şi orice exemplificare. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că “biserica locală” (în sensul pe care el îl înţelege pentru “biserică locală”) este sobornicească, în timp ce instituţia Bisericii (respectiv, BOR), deşi – paradoxal – e condusă tocmai de un sobor de creştini consacraţi prin har, numit Sfântul Sinod, nu este sobornicească. Atunci care este soborul “bisericii locale”? Care este soborul Bisericii Noul Ierusalim, care se pretinde a fi sobornicească: “proorocii” Mihaela şi Nicuşor? Poate prin prisma faptului că ei cumulează simultan, adică în chip “sobornicesc”, funcţiile de prooroc/proorociţă, păstor/păstoriţă, duhovnic/duhovniciţă, speaker(orator şi purtător de cuvânt)/speakeriţă, preot, episcop, etc., etc.?
În concluzie, cele 4 argumente aduse de Nicodimul Pucios pentru a “demonstra” că BOR nu mai este sfântă, deci nu mai corespunde prerogativelor prevăzute în Crezul creştin, sunt demagogice, neîntemeiate, şi până la urmă, false. Ele dovedesc o părere preconcepută, oportunistă, a autorului, şi o totală lipsă de imparţialitate. În mod evident, Nicodimul Pucios încearcă să promoveze Noul Ierusalim de la Pucioasa pe uşa strâmtă din dos ca fiind “singura biserică sfântă, sobornicească şi apostolească.
Paragraful următor (“Chemarea la Cina Domnului”) lansează o nouă teorie “revoluţionară”: Cina Domnului este gata, iar Cuvântul lui Dumnezeu este “chemarea la Cină”. Conform Scripturii, unii răspund imediat chemării la Cină, dar alţii întârzie pentru că sunt ocupaţi să-şi încerce boii, ţarinele şi nevestele. Cei care răspund sunt (cităm de la pag.58) “mireasa lui Hristos, Biserica Noul Ierusalim, care trăieşte credinţa pe care o propovăduieşte, şi de aceea ea este însăşi mireasa cea adevărată, care ţine aprinsă candela iubirii, care este învăţată să vegheze [...] să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos [...] şi cine s-o îmbrace (preoţia nou-aşezată prin har)”.
Nicodimul Pucios mărturiseşte aici deschis că Biserica Noul Ierusalim este o biserică nouă, condusă de o “preoţie nou-aşezată prin har”. Această preoţie pucioasă, instituită fără hirotonie, făcută “după ureche” (adică peste bărbaţi lipsiţi de cea mai elementară cultură teologică, fără seminar teologic – iar facultate, nici atât) este ea însăşi o încălcare flagrantă a Scripturii, care menţionează explicit că preoţia trebuie făcută numai aşa cum a fost rânduită de către apostoli (v. Tit, 1,5) adică prin punerea mâinilor apostolilor (v. 2 Tim. 1,6)
Nicodimul Pucios reclamă apoi o aşa-zisă nepăsare în BOR faţă de venirea lui Hristos pe norii cerului. Este un neadevăr grosolan. Nimeni nu are dreptul şi nu-i poate cere Bisericii să promoveze printre credincioşi o aşteptare angoasată, ca venind de la nişte slujitori leneşi, indolenţi şi răi, care se tem de întoarcerea Stăpânului lor, ci o aşteptare liniştită şi demnă pe care o conferă însăşi condiţia de chivernisitori ai talantului încredinţat, pe care s-au străduit să-l înmulţească, aducând încă un talant. În schimb, printre adepţii pucioşi ai Bisericii Noul Ierusalim există mulţi creştini de-a dreptul terorizaţi de “neîmplinirile” personale care (cred ei) îi fac nedemni pentru perpetuitate de “apropiata venire a lui Hristos” care se anunţă de către “proorocii” pucioşi a fi iminentă, dar care se tot amână de vreo 50 de ani încoace. La rândul lor, liderii pucioşi se străduiesc din răsputeri (inclusiv prin iscodirea sistematică a adepţilor la spovedania colectivă) să inducă în supuşii lor sentimentul unei vinovăţii incurabile, care-i face pe aceştia “păpuşi”, adică marionete lipsite de orice urmă de personalitate.
“Nepăsarea alungă sfinţenia”, constată Nicodimul Pucios în continuare. În schimb, “ Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui, cu care “va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios”. Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească, popor chemat să intre în corabia sfinţeniei de duh şi de trup, chemat la înţelepciune, la lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia aestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă...” (citat de la pag.60)
Ultima frază explică întrucâtva realitatea de la Pucioasa care este departe de mult trâmbiţata ”sfinţenie”. Dacă luăm în calcul numai nemulţumirile manifeste şi chiar ura declarată dintre unii adepţi proeminenţi ai mişcării Noul Ierusalim de la Pucioasa, vom constata fie că sfinţenia lor n-a existat niciodată, fie că n-a fost “ocrotită cu grijă” de către liderii pucioşi, devenind treptat o palidă amintire.
Cu toate acestea, Nicodimul Pucios continuă să proclame o sfinţenie imaginară şi încheie capitolul cu un oarecare optimism: “Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu”. În optica pucioşilor însă, această asemănare lucrează aproape exclusiv la înnobilarea trupului şi prea puţin pentru suflet. Cităm selectiv de la pag.61:
- “Creştinul nu mai mănâncă şi nu mai bea la masa lumii”;
- El “respinge carnea şi alcoolul”;
- El “fuge de învăţătura lumii” şi de “...ştiinţa lui Antichrist, care-l îndepărtează de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu ce izvorăşte din cer”;
- “îşi lucrează cu mâinile sale pe cele trebuincioase” (fals prin omisiune, deoarece sunt multe lucruri de uz sau de consum curent pe care ei şi le cumpără de pe piaţă: pantofii, stofele, pânzeturile, uleiul, făina, orezul, etc., etc.);
- “nu iubeşte luxul şi bogăţia şi poftele veacului acestuia” (excepţie fac însă liderii pucioşi, care iubesc confortul ultramodern: încălzirea centrală cu circuite elecrice pe sub pardoseală, maşinile scumpe, etc.)
- “El îşi fereşte copiii de învăţătura lui Antichrist (televizorul)” (În schimb, Internetul este folosit din plin de liderii pucioşi, fără a se întreba prea mult a cui fereastră mai e şi drăcovenia aceasta: a diavolului, sau a lui Dumnezeu”)
Nicodimul Pucios reitereză apoi mărturisirea deschisă a schismei pucioşilor faţă de BOR, pe motiv de sfinţenie auto-proclamată:
“Dumnezeu, prin binecuvântările şi proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o biserică nouă, o biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor” (citat de la pag.62)Dacă Biserica Noul Ierusalim va fi în viitor o biserică a sfinţilor, rămâne de văzut. Până acum, în afară de câţiva adepţi ameţiţi de mândria de a se crede “aleşi” şi apoi culeşi, ea n-a convins pe nimeni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.