134. "Quo vadis, ecclesia?"(III)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea sfântă Noul Ierusalim”
Părintele Nicodim încearcă să dovedească aici o continuitate proorocească asupra aşa-zisei “Cetăţi Sfinte Noul Ierusalim” de la Pucioasa. În acest sens, o primă tentativă este aceea de a identifica “cetatea” de la Pucioasa cu cea proorocită în cartea Apocalipsei, la temeiurile 3,12 şi 21,10.
Or, o minimă comparaţie ilustrează mai degrabă deosebirile, decât asemănările dintre cele două “cetăţi”. Mai întâi de toate că la Pucioasa nu se poate vorbi despre o “cetate” decât la peiorativ, sau cel mult în termeni poetici. Ograda lui Ilie Bunea, chiar dacă a fost întărită cu ziduri înalte de 2 metri ca să nu mai pătrundă nici picior de orătanie de la vecini, rămâne ceea ce a fost: o ogradă ţărănească, acum cu ifose apocaliptice. Trecem cu vederea deocamată faptul că sintagma “cetate sfântă” este incompatibilă cu un teren luat cu japca de către liderii pucioşi prin înşelăciune de la Ilie Bunea, pe motiv că “terenul era de fapt al lui Dumnezeu, şi Iliuţă trebuia să I-l dea înapoi, ca să nu-L supere”. Ăsta până la urmă e un caz penal de escrocherie calificată, care e de competenţa justiţiei, nu a noastră, a celor care observăm “fenomenul” din exterior.
Aşadar, nici vorbă de “cetate” în termenii amintiţi de Apocalipsa, 21,16-22: lungimea şi lăţimea ogrăzii lui Ilie Bunea nu au 12000 de stadii (2200 km), înălţimea zidurilor nu este de 144 de coţi (69,12 metri); zidăria nu este din iaspis; cetatea nu este de aur curat, temeliile zidurilor cetăţii nu sunt împodobite cu pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint, ametist); cele 12 porţi al “cetăţii” sunt de fapt 12 uşi ale “templului” şi nu sunt din mărgăritare; cetatea nu are o piaţă din aur curat şi nici templu, în timp ce “cetatea” pucioşilor are un “templu” în mijlocul ei. Nicodimul Pucios, deşi ştia mai mult ca sigur de aceste grave neconcordanţe, nu s-a sfiit să identifice Cetatea Noul Ierusalim de la Pucioasa cu cetatea Noul Ierusalim proorocită în Apocalipsă. Paradoxal, Nicodimul Pucios se contrazice grav pe sine atunci când, într-un alt capitol (este vorba de capitolul MONTANISM ŞI „NEOMONTANISM“, şi anume la paragraful “Apocalipsa: cartea împotmolirii înţelepţilor lumii”) de la pag.85, Nicodimul Pucios pretinde că toate cele arătate mai sus şi neîmplinite încă se vor împlini abia atunci când o altă cetate, de data asta aidoma cu cea din Apocalipsă, va coborî din cer pentru a o desăvârşi pe prima, adică pe caricatura zidită de pucioşi. Atunci, de ce o mai identifică el pe prima cu cea desăvârşită, care n-a venit încă, iar în celălalt capitol pretinde că doar “o prefigurează”? Cităm pentru autentificare:
“... tot aşa, Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, zidită la Pucioasa cu mâini curate, de către oameni îndeletniciţi cu lucrarea sfinţeniei, prefigurează Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, care se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou. Aceasta va împlini, dar tot duhovniceşte, celelalte aspecte ale proorociei, care nu puteau fi zidite în 1992 la modul propriu, de mâna omului (v. Apocalipsa, 21/16-21):
1. – cetatea de aur curat, ca sticla cea curată;
2. – lungimea, lăţimea şi înălţimea cetăţii, fiecare de câte 12000 de stadii (2200 km);
3. – zidăria zidului, de iaspis, limpede cum e cristalul;
4. – zidul înalt de 144 de coţi (70 metri);
5. – temeliile zidului, împodobite cu douăsprezece pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint şi ametist);
6. – cele douăsprezece porţi, lucrate din douăsprezece mărgăritare: fiecare poartă, dintr-o perlă;
7. – uliţele cetăţii, din aur curat, şi străvezii ca sticla.” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 85 ).
Singura potrivire (şi aceea, doar parţială) este aceea că atât “cetatea” pucioşilor, cât şi cetatea Apocalipsei, nu au (cităm din Apocalipsa, cap21, vers.23) “ ...trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze”. Asta pentru simplul motiv că ele sunt iluminate în alt mod: pe cea a Apocalipsei (cităm din nou din Apocalipsa, cap.21, vers.23) “ ...slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul”, în timp ce pe “cetatea” pucioşilor, pucioşii au luminat-o, iar făclia ei este becul electric conectat la 220V.
Ar mai fi o deosebire mai puţin semnificativă. Despre porţile cetăţii Apocalipsei se spune că (cităm din Apoc. 21,25) “ ...nu se vor mai închide ziua”. Despre porţile “cetăţii” de la Pucioasa se ştie că nu se deschid nici ziua, nici noaptea, ele fiind un simbol al separării pucioşilor de lume.
Apoi se apelează la o profeţie atribuită Sf. Nifon al Constantianei, care sugerează că sfârşitul veacurilor şi Judecata cea Mare vor avea loc în anul 1992 ( anul construirii bisericii de la Glodeni-Vale fiind 1991). Părintele Nicodim vede în această proorocie că (cităm): “...sfârşitul puterii absolute a diavolului în lume [...] s-a proorocit a fi anul 1992 după Hristos: “ Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi îl va nimic cu strălucirea venirii Sale” (II Tes.2/8)” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 ). Apoi, Nicodimul Pucios concluzionează în fals:
“ Împlinirea acestei Scripturi este Coborârea Cuvântului lui Dumnezeu, căci el este “suflarea gurii Sale” care nimiceşte fărădelegea, prin venirea lui Dumnezeu, Cuvânt, pe pământ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 )
De ce spunem “în fals”? Pentru că nu la anul 1992 este reclamată de către pucioşi coborârea “Cuvântului lui Dumnezeu,” ci la anul 1955. Atunci se pretinde că a început, prin Verginica, această “lucrare” sau lucrătură a “Cuvântului” în lume. Amestecarea intenţionată de către Nicodimul Pucios a reperelor temporale este un procedeu incorect şi imoral. Anul 1992 nu reprezintă nimic (reamintim că 1991 este anul zidirii şi târnosirii bisericii de la Glodeni-Vale), dar ca să salveze aparenţele, Nicodimul Pucios recurge la un şiretlic. El pretinde că perioada 22 iulie 1991-12 decembrie 1991 (adică, de la punerea pietrei de temelie a bisericii până la târnosirea ei) corespunde cu primele luni ale “anului bisericesc 1992”. Se ştie că anul bisericesc începe la 1 septembrie, deci Nicodimul Pucios presupune că 1 septembrie 1991 coincide cu prima zi a anului bisericesc 1992. În această logică, prima zi a primului an bisericesc (anul 1 după Hristos) ar fi trebuit să fie la 1 septembrie anul zero! Dar, întrucât se ştie că Naşterea Domnului a fost serbată de creştini mai întâi la 6 ianuarie, apoi la 25 decembrie, rezultă că prima zi a primului an bisericesc (1 septembrie, anul zero) are loc cu circa 3 luni înainte de Naşterea lui Hristos, adică trei luni înainte de începerea erei creştine, ceea ce dovedeşte că raţionamentul părintelui Nicodim este forţat şi deci inacceptabil. Anul zidirii bisericii de la Glodeni-Vale a fost 1991 şi va rămâne 1991, oricât s-ar strădui Nicodimul Pucios să demonstreze că 1991 era 1992, ca să-l „potrivească” cu anul „proorociei sfântului Nifon al Constantianei”.
Oricum ar fi, 1991 sau 1992 n-au adus nici cea mai mică schimbare în peisajul universal; nicidecum schimbările apocaliptice ale respectivei „proorocii”. De asemenea, nici din 1992 încoace nu s-a văzut vreo schimbare majoră în lume: nici sfârşitul puterii absolute a diavolului, nici sfârşitul lumii sau al veacurilor, nici Judecata cea Mare. Toate aceste rămân doar în închipuirea pucioşilor care sunt convinşi că ele s-au întâmplat, deşi realitatea înconjurătoare îi contrazice în mod categoric.
Urmează un paragraf intitulat “Împărăţia cerurilor pe pământ”. Este o viziune idilic- sămănătoristă asupra comunităţii Noul Ierusalim de la Pucioasa care, în afară de faptul că şi-a autoimpus nişte ciudăţenii în ţinută, îmbrăcăminte şi hrană, nu se deosebeşte cu nimic de alte comunităţi care îşi propun o “viaţă creştină de obşte”. Minciuna, înşelătoria, invidia, ura, clevetirea, lenea, lăcomia, necredinţa, abjurarea, trădarea, arghirofilia, adulterul, deznădejdea dusă până la tentativa de suicid, n-au dispărut nici la creştinii pucioşi, ci doar s-au diminuat într-o proporţie semnificativă: la unii mai puţin, la alţii mai mult. Pe ansamblu însă, nici nu poate fi vorba de “sfinţenie” ci de “aspiraţia colectivă la sfinţenie”, aspiraţie care de fapt o au toţi creştinii de pretutindeni, care sunt cât de cât responsabili. Neîmplinirile pucioşilor sunt uneori atât de izbitoare şi supărătoare, încât “Cuvântul lui Dumnezeu” abundă în mustrări şi dezvăluiri (mai mult aluzive, ca să fie protejată cât de cât imaginea de ansamblu a comunităţii) asupra unor situaţii incompatibile cu statura creştinească.
În acest context, a folosi pentru Noul Ierusalim de la Pucioasa expresia “Împărăţia cerurilor pe pământ” nu mai este un eufemism, ci de-a dreptul o batjocură sfidătoare. Nicodimul Pucios chiar crede că cititorii lui sunt proşti sau orbi, ca să nu observe cât de multe şi grave sunt anomaliile adunate de-a lungul timpului în “obştile” de la Pucioasa, Târgovişte şi de aiurea?
Nicodimul Pucios accentuează în schimb (dacă n-o poate face pe plan duhovnicesc) asupra realizărilor materiale ale pucioşilor, făcute din truda lor, cu lucrul mâinilor, dar şi cu bani străini, sau cu donaţii materiale primite ca ajutoare. El enumeră căsuţele, corturile, silozurile şi fântânile zidite de pucioşi. Se elogiază în scrierea sa aşa-zisele “Sărbători ale Creştinătăţii Româneşti”, organizate abuziv în numele întregii creştinătăţi, deşi aici numai pucioşii erau consideraţi creştini. Aceste sărbători erau organizate bianual la Pucioasa, dar la un moment dat au fost anulate de către liderii pucioşi, pătrunşi şi ei de lipsa lor de eficienţă. Cu toate acestea, deşi Nicodimul Pucios ştia foarte bine că aceste “sărbători” erau anulate de câţiva ani buni, el le prezenta ca fiind foarte actuale. Nici din anul apariţiei cărţii (2006) încoace, aceste “sărbători” nu s-au mai reluat.
Singurele activităţi “duhovniceşti” menţionate de Nicodimul Pucios sunt editarea unui ziar mensual, organizarea unor expoziţii de sculptură, pictură şi aşezări rurale, spectacole de muzică, poezie şi “teatru creştin”.
Ultimul paragraf al acestui capitol este intitulat “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Este vorba de un document conceput în anul 1991 şi care ar trebui să guverneze exact viaţa creştinilor pucioşi. În realitate, el nu se mai respectă decât parţial, pentru că de atunci încoace liderii pucioşi au impus alte norme, mai stricte şi mai ciudate. Peştele şi măslinele (“mâncarea săracului”) au fost interzise, deşi “Hrisovul” mărturisea că sunt îngăduite. Cei care ar dori să intre în locaşul bisericii, sau măcar în curtea ei, vor constata că sunt opriţi, deşi împlinesc toate cerinţele din “Hrisov”. Liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu au limitat la maximul accesul în aşa-zisa mănăstire de la Pucioasa (“mănăstire” despre care Nicodimul Pucios nu aminteşte nimic, fiind un subiect prea delicat, datorită multiplelor ei încălcări ale canoanelor), aşa încât aici nu pot intra decât câţiva “aleşi”, confirmaţi nominal de către cei 2 stăpâni absoluţi: Mihaela şi Nicuşor.
Nicodimul Pucios încheie acest paragraf cu o frază optimistă, dar profund mincinoasă:
“ Acesta este legământul cel nou, şi, totodată, cuvânt de mărturie a începutului de viaţă autentic creştină, condusă nemijlocit de către Dumnezeu. ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 25 )
Viaţa pucioşilor de la Pucioasa nu poate fi “autentic creştină” îndată ce minciuna, nedragostea şi erezia sunt încă la ele acasă, iar conducerea nemijlocită a pucioşilor aparţine celor doi lideri absoluţi: Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, care îşi exercită puterea în chip discreţionar.
Părintele Nicodim încearcă să dovedească aici o continuitate proorocească asupra aşa-zisei “Cetăţi Sfinte Noul Ierusalim” de la Pucioasa. În acest sens, o primă tentativă este aceea de a identifica “cetatea” de la Pucioasa cu cea proorocită în cartea Apocalipsei, la temeiurile 3,12 şi 21,10.
Or, o minimă comparaţie ilustrează mai degrabă deosebirile, decât asemănările dintre cele două “cetăţi”. Mai întâi de toate că la Pucioasa nu se poate vorbi despre o “cetate” decât la peiorativ, sau cel mult în termeni poetici. Ograda lui Ilie Bunea, chiar dacă a fost întărită cu ziduri înalte de 2 metri ca să nu mai pătrundă nici picior de orătanie de la vecini, rămâne ceea ce a fost: o ogradă ţărănească, acum cu ifose apocaliptice. Trecem cu vederea deocamată faptul că sintagma “cetate sfântă” este incompatibilă cu un teren luat cu japca de către liderii pucioşi prin înşelăciune de la Ilie Bunea, pe motiv că “terenul era de fapt al lui Dumnezeu, şi Iliuţă trebuia să I-l dea înapoi, ca să nu-L supere”. Ăsta până la urmă e un caz penal de escrocherie calificată, care e de competenţa justiţiei, nu a noastră, a celor care observăm “fenomenul” din exterior.
Aşadar, nici vorbă de “cetate” în termenii amintiţi de Apocalipsa, 21,16-22: lungimea şi lăţimea ogrăzii lui Ilie Bunea nu au 12000 de stadii (2200 km), înălţimea zidurilor nu este de 144 de coţi (69,12 metri); zidăria nu este din iaspis; cetatea nu este de aur curat, temeliile zidurilor cetăţii nu sunt împodobite cu pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint, ametist); cele 12 porţi al “cetăţii” sunt de fapt 12 uşi ale “templului” şi nu sunt din mărgăritare; cetatea nu are o piaţă din aur curat şi nici templu, în timp ce “cetatea” pucioşilor are un “templu” în mijlocul ei. Nicodimul Pucios, deşi ştia mai mult ca sigur de aceste grave neconcordanţe, nu s-a sfiit să identifice Cetatea Noul Ierusalim de la Pucioasa cu cetatea Noul Ierusalim proorocită în Apocalipsă. Paradoxal, Nicodimul Pucios se contrazice grav pe sine atunci când, într-un alt capitol (este vorba de capitolul MONTANISM ŞI „NEOMONTANISM“, şi anume la paragraful “Apocalipsa: cartea împotmolirii înţelepţilor lumii”) de la pag.85, Nicodimul Pucios pretinde că toate cele arătate mai sus şi neîmplinite încă se vor împlini abia atunci când o altă cetate, de data asta aidoma cu cea din Apocalipsă, va coborî din cer pentru a o desăvârşi pe prima, adică pe caricatura zidită de pucioşi. Atunci, de ce o mai identifică el pe prima cu cea desăvârşită, care n-a venit încă, iar în celălalt capitol pretinde că doar “o prefigurează”? Cităm pentru autentificare:
“... tot aşa, Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, zidită la Pucioasa cu mâini curate, de către oameni îndeletniciţi cu lucrarea sfinţeniei, prefigurează Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, care se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou. Aceasta va împlini, dar tot duhovniceşte, celelalte aspecte ale proorociei, care nu puteau fi zidite în 1992 la modul propriu, de mâna omului (v. Apocalipsa, 21/16-21):
1. – cetatea de aur curat, ca sticla cea curată;
2. – lungimea, lăţimea şi înălţimea cetăţii, fiecare de câte 12000 de stadii (2200 km);
3. – zidăria zidului, de iaspis, limpede cum e cristalul;
4. – zidul înalt de 144 de coţi (70 metri);
5. – temeliile zidului, împodobite cu douăsprezece pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint şi ametist);
6. – cele douăsprezece porţi, lucrate din douăsprezece mărgăritare: fiecare poartă, dintr-o perlă;
7. – uliţele cetăţii, din aur curat, şi străvezii ca sticla.” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 85 ).
Singura potrivire (şi aceea, doar parţială) este aceea că atât “cetatea” pucioşilor, cât şi cetatea Apocalipsei, nu au (cităm din Apocalipsa, cap21, vers.23) “ ...trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze”. Asta pentru simplul motiv că ele sunt iluminate în alt mod: pe cea a Apocalipsei (cităm din nou din Apocalipsa, cap.21, vers.23) “ ...slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul”, în timp ce pe “cetatea” pucioşilor, pucioşii au luminat-o, iar făclia ei este becul electric conectat la 220V.
Ar mai fi o deosebire mai puţin semnificativă. Despre porţile cetăţii Apocalipsei se spune că (cităm din Apoc. 21,25) “ ...nu se vor mai închide ziua”. Despre porţile “cetăţii” de la Pucioasa se ştie că nu se deschid nici ziua, nici noaptea, ele fiind un simbol al separării pucioşilor de lume.
Apoi se apelează la o profeţie atribuită Sf. Nifon al Constantianei, care sugerează că sfârşitul veacurilor şi Judecata cea Mare vor avea loc în anul 1992 ( anul construirii bisericii de la Glodeni-Vale fiind 1991). Părintele Nicodim vede în această proorocie că (cităm): “...sfârşitul puterii absolute a diavolului în lume [...] s-a proorocit a fi anul 1992 după Hristos: “ Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi îl va nimic cu strălucirea venirii Sale” (II Tes.2/8)” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 ). Apoi, Nicodimul Pucios concluzionează în fals:
“ Împlinirea acestei Scripturi este Coborârea Cuvântului lui Dumnezeu, căci el este “suflarea gurii Sale” care nimiceşte fărădelegea, prin venirea lui Dumnezeu, Cuvânt, pe pământ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 )
De ce spunem “în fals”? Pentru că nu la anul 1992 este reclamată de către pucioşi coborârea “Cuvântului lui Dumnezeu,” ci la anul 1955. Atunci se pretinde că a început, prin Verginica, această “lucrare” sau lucrătură a “Cuvântului” în lume. Amestecarea intenţionată de către Nicodimul Pucios a reperelor temporale este un procedeu incorect şi imoral. Anul 1992 nu reprezintă nimic (reamintim că 1991 este anul zidirii şi târnosirii bisericii de la Glodeni-Vale), dar ca să salveze aparenţele, Nicodimul Pucios recurge la un şiretlic. El pretinde că perioada 22 iulie 1991-12 decembrie 1991 (adică, de la punerea pietrei de temelie a bisericii până la târnosirea ei) corespunde cu primele luni ale “anului bisericesc 1992”. Se ştie că anul bisericesc începe la 1 septembrie, deci Nicodimul Pucios presupune că 1 septembrie 1991 coincide cu prima zi a anului bisericesc 1992. În această logică, prima zi a primului an bisericesc (anul 1 după Hristos) ar fi trebuit să fie la 1 septembrie anul zero! Dar, întrucât se ştie că Naşterea Domnului a fost serbată de creştini mai întâi la 6 ianuarie, apoi la 25 decembrie, rezultă că prima zi a primului an bisericesc (1 septembrie, anul zero) are loc cu circa 3 luni înainte de Naşterea lui Hristos, adică trei luni înainte de începerea erei creştine, ceea ce dovedeşte că raţionamentul părintelui Nicodim este forţat şi deci inacceptabil. Anul zidirii bisericii de la Glodeni-Vale a fost 1991 şi va rămâne 1991, oricât s-ar strădui Nicodimul Pucios să demonstreze că 1991 era 1992, ca să-l „potrivească” cu anul „proorociei sfântului Nifon al Constantianei”.
Oricum ar fi, 1991 sau 1992 n-au adus nici cea mai mică schimbare în peisajul universal; nicidecum schimbările apocaliptice ale respectivei „proorocii”. De asemenea, nici din 1992 încoace nu s-a văzut vreo schimbare majoră în lume: nici sfârşitul puterii absolute a diavolului, nici sfârşitul lumii sau al veacurilor, nici Judecata cea Mare. Toate aceste rămân doar în închipuirea pucioşilor care sunt convinşi că ele s-au întâmplat, deşi realitatea înconjurătoare îi contrazice în mod categoric.
Urmează un paragraf intitulat “Împărăţia cerurilor pe pământ”. Este o viziune idilic- sămănătoristă asupra comunităţii Noul Ierusalim de la Pucioasa care, în afară de faptul că şi-a autoimpus nişte ciudăţenii în ţinută, îmbrăcăminte şi hrană, nu se deosebeşte cu nimic de alte comunităţi care îşi propun o “viaţă creştină de obşte”. Minciuna, înşelătoria, invidia, ura, clevetirea, lenea, lăcomia, necredinţa, abjurarea, trădarea, arghirofilia, adulterul, deznădejdea dusă până la tentativa de suicid, n-au dispărut nici la creştinii pucioşi, ci doar s-au diminuat într-o proporţie semnificativă: la unii mai puţin, la alţii mai mult. Pe ansamblu însă, nici nu poate fi vorba de “sfinţenie” ci de “aspiraţia colectivă la sfinţenie”, aspiraţie care de fapt o au toţi creştinii de pretutindeni, care sunt cât de cât responsabili. Neîmplinirile pucioşilor sunt uneori atât de izbitoare şi supărătoare, încât “Cuvântul lui Dumnezeu” abundă în mustrări şi dezvăluiri (mai mult aluzive, ca să fie protejată cât de cât imaginea de ansamblu a comunităţii) asupra unor situaţii incompatibile cu statura creştinească.
În acest context, a folosi pentru Noul Ierusalim de la Pucioasa expresia “Împărăţia cerurilor pe pământ” nu mai este un eufemism, ci de-a dreptul o batjocură sfidătoare. Nicodimul Pucios chiar crede că cititorii lui sunt proşti sau orbi, ca să nu observe cât de multe şi grave sunt anomaliile adunate de-a lungul timpului în “obştile” de la Pucioasa, Târgovişte şi de aiurea?
Nicodimul Pucios accentuează în schimb (dacă n-o poate face pe plan duhovnicesc) asupra realizărilor materiale ale pucioşilor, făcute din truda lor, cu lucrul mâinilor, dar şi cu bani străini, sau cu donaţii materiale primite ca ajutoare. El enumeră căsuţele, corturile, silozurile şi fântânile zidite de pucioşi. Se elogiază în scrierea sa aşa-zisele “Sărbători ale Creştinătăţii Româneşti”, organizate abuziv în numele întregii creştinătăţi, deşi aici numai pucioşii erau consideraţi creştini. Aceste sărbători erau organizate bianual la Pucioasa, dar la un moment dat au fost anulate de către liderii pucioşi, pătrunşi şi ei de lipsa lor de eficienţă. Cu toate acestea, deşi Nicodimul Pucios ştia foarte bine că aceste “sărbători” erau anulate de câţiva ani buni, el le prezenta ca fiind foarte actuale. Nici din anul apariţiei cărţii (2006) încoace, aceste “sărbători” nu s-au mai reluat.
Singurele activităţi “duhovniceşti” menţionate de Nicodimul Pucios sunt editarea unui ziar mensual, organizarea unor expoziţii de sculptură, pictură şi aşezări rurale, spectacole de muzică, poezie şi “teatru creştin”.
Ultimul paragraf al acestui capitol este intitulat “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Este vorba de un document conceput în anul 1991 şi care ar trebui să guverneze exact viaţa creştinilor pucioşi. În realitate, el nu se mai respectă decât parţial, pentru că de atunci încoace liderii pucioşi au impus alte norme, mai stricte şi mai ciudate. Peştele şi măslinele (“mâncarea săracului”) au fost interzise, deşi “Hrisovul” mărturisea că sunt îngăduite. Cei care ar dori să intre în locaşul bisericii, sau măcar în curtea ei, vor constata că sunt opriţi, deşi împlinesc toate cerinţele din “Hrisov”. Liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu au limitat la maximul accesul în aşa-zisa mănăstire de la Pucioasa (“mănăstire” despre care Nicodimul Pucios nu aminteşte nimic, fiind un subiect prea delicat, datorită multiplelor ei încălcări ale canoanelor), aşa încât aici nu pot intra decât câţiva “aleşi”, confirmaţi nominal de către cei 2 stăpâni absoluţi: Mihaela şi Nicuşor.
Nicodimul Pucios încheie acest paragraf cu o frază optimistă, dar profund mincinoasă:
“ Acesta este legământul cel nou, şi, totodată, cuvânt de mărturie a începutului de viaţă autentic creştină, condusă nemijlocit de către Dumnezeu. ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 25 )
Viaţa pucioşilor de la Pucioasa nu poate fi “autentic creştină” îndată ce minciuna, nedragostea şi erezia sunt încă la ele acasă, iar conducerea nemijlocită a pucioşilor aparţine celor doi lideri absoluţi: Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, care îşi exercită puterea în chip discreţionar.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.