87. Puţină matematică
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Motto: “Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi.Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24, 23-27).
Matematicienii sunt, poate, singurii oameni care pot face , fără nici un efort, din rahat, bici. Cum? Foarte simplu. Apelând la sofisme. De exemplu, pentru ei nu este nici o problemă pentru a demonstra că 1=2. Mai întâi, pornesc de la binecunoscuta formulă algebrică care spune că “produsul sumei prin diferenţă este egal cu diferenţa de pătrate”. Cu alte cuvinte,
(a+a)·(a-a)=a²-a²
Apoi, în expresia a²-a² dau factor comun pe a şi obţin:
a²-a²= a·(a-a). De aici le rezultă că:
(a+a)·(a-a)= a·(a-a). Apoi ei simplifică fiecare membru al egalităţii de mai sus cu factorul comun (a-a) şi le rezultă:
(a+a)= a , adică:
2·a = a , Apoi simplifică cu a şi vor obţine:
2= 1, ceea ce este totuna cu 1=2 , c.c.t.d.
Ei bine, cam aşa ceva au făcut şi pucioşii în ediţia a doua a cărţii lor intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”. Folosindu-se probabil de un matematician expert, dar expirat, s-au grăbit să demonstreze prin formule cabalistice că “prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”. De aceea au şi numit-o sfântă. Să le punem însă o întrebare, poate prea simplă pentru ei, de genul “Oare, chiar 1=2 ?” . Întrebarea sună aşa:
“ Dacă Virginia a fost sfântă pentru că Dumnezeu a vorbit prin ea, atunci Maria, sora ei, de ce nu este numită sfântă? Că doar şi prin Maria a vorbit Dumnezeu, tot la fel ca prin Verginica”.
Întrebarea s-a pus ceva mai demult pe acest blog, dar fără vreun ecou. Cu toate acestea, deşi răspunsul pucioşilor întârzie, el trebuie să fie cumva de genul următor: “Maria nu a fost sfântă, pentru că deşi de regulă 1=2, totuşi uneori 1>2 , şi deci Verginica, pentru că a fost prima, a fost “mai mare la cer” decât Maria.”
Pentru a putea pătrunde mai adânc în dedesubturile sofismelor pucioase, va trebui să reproducem mai întâi textul buclucaş. Iată-l:
Adevărul, demonstrat matematic
1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea omul!
2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
a. Învăţătura cerească (adâncă, consistentă, coerentă şi canonică): «Asemenea este împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa» (Ev. Matei, 13/24);
«Iubiţii mei copilaşi, cu dragoste sfântă vă împărtăşesc cuvinte de la Duhul Sfânt şi învăţături spre folosul mântuirii sufletelor voastre» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
b. Iubirea paternă (blândă, caldă, plină de dor pentru mântuirea omului): «Eu sunt Păstorul Cel bun. Păstorul Cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale» (Ev. Ioan, 10/11);
«Domnul v-a iubit pe voi mult de tot, că nu a fost vreodată iubire asemănătoare cu a Lui pentru cei mai mici ai Lui» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
c. Spiritul profetic (înălţător, transcedental, eshatologic): «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Ev. Matei, 25/13);
«Îndreptaţi-vă spre voile Domnului şi spre sfinţenie, ca El să vă îmbrace cu putere de sus şi să-şi poată Domnul împlini planul Său cu voi» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
d. Iconomia suprafirească (precisă, înţeleaptă, echilibrată): «Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa» (Ev. Luca, 12/42-43);
«Nimeni din voi să nu caute folosul său, ci unul altuia slujiţi cu dragoste, ca să aveţi parte de truda voastră» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
e. Cuminţenia îngerească (precaută, dulce, diafană): «păziţi-vă de aluatul fariseilor» (Ev. Marcu, 8/15);
«Iar tu, copil cuminte, ce stai cu luare-aminte şi cu frică în faţa Domnului, de ce nu ajuţi pe fratele tău care şade nepăsător?» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
f. Dăruirea jertfelnică (altruistă, universală): «Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii» (Ev. Ioan, 6/33);
«Tot ce faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, căci de la Domnul veţi primi plata» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
g. Ineditul atemporal (original, constructiv): «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Ev. Matei, 5/17);
«Viaţa pe pământ e scurtă. Nu o pierde pe cealaltă, veşnică, pentru aceasta. Tu singur îţi poţi pregăti locul în cer, cât de frumos vrei să-ţi fie» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul!
3. Din proorociile sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa. Dumnezeu a chemat prin cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta El şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: «şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit» (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu!
Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul: «Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8.).
«O, vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20)
Vom lua acum pe rând fiecare pas al “demonstraţiei”matematicienilor pucioşi:
*
1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea omul!
Un adevăr este (teoretic vorbind) demonstrabil matematic, dacă pleacă de la axiome corecte. Or, prima aserţiune, care îşi propune să demonstreze că prin Verginica a vorbit Dumnezeu”, pleacă dela o premisă greşită: larga circumstanţiere a timpului, operată prin adverbul “Întotdeauna” .
Să ne aplecăm puţin asupra următoarei “mărturisiri”, apărută în capitolul “Mărturisirile creştinilor, la 25 martie 1995”
“ Am alergat, disperată, la maica Verginica şi i-am spus necazul. După ce m-a ascultat, mi-a spus să nu mai calc poruncile lui Dumnezeu, mi-a pus mîinile pe cap în formă de cruce (era în timpul grăirii dumnezeieşti) şi Domnul m-a întrebat dacă cred că voi fi sănătoasă.” (Dănciucă Elena, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.34)
Elena Dănciucă descrie aici un episod trăit de ea pe vremea “vorbirii dumnezeieşti” a Verginicăi. Episodul acesta scoate în evidenţă o neconcordanţă gravă cu alte “mărturii”, care pretindeau că “vorbirea dumnezeiască” se producea “întotdeauna” numai în timpul somnului Verginicăi, perioadă în care ea era întinsă pe pat, nu se mişca, nu auzea şi nu simţea nimic. Doar gura ei vorbea fără ea. Cum dar mai putea ea atunci să asculte cu atenţie, apoi să mai şi converseze, sau să-şi pună şi mâinile pe capetele creştinilor?
Înseamnă că pretinsa “vorbire în somn” nu era chiar aşa cum se credea. Dimpotrivă, textul de mai sus arată limpede că (uneori, măcar) o înşelătorie omenească ar putea fi perfect plauzibilă. Creştinii erau convinşi însă de ceea ce vedeau: o persoană considerată sfântă, întinsă pe un pat într-un întuneric destul de întunecos, şi care vorbea “prin somn”. Când se scula, întotdeauna pretindea că nu ştie ce a vorbit Domnul prin ea, şi apoi le cerea celorlalţi spectatori să-i spună şi ei ce şi cum a fost. Dănciucă Elena pretinde cu totul altceva: că Verginica “a ascultat” până la capăt păsul ei (semn că era atentă şi că ştia bine ce face) apoi “a vorbit” la subiect, dând un răspuns aşteptat ( semn că ştia şi mai bine ce face), apoi a pus mâinele în formă de cruce ( semn că ştia care este forma crucii) şi a întrebat-o inconştientă (aşa, ca de la Domnul) : “Crezi că te vei face sănătoasă?” Femeia, biata de ea, ce putea să răspundă? Mai mult ca sigur că a spus: “Cred!” . Şi uite-aşa se încheie o şedinţă scurtă de spiritism cu tente de şamanism. Ceilalţi însă, au rămas la fel de convinşi ca şi înainte că Verginica dormise dusă, şi “când se trezea, nu ştia ce a vorbit Domnul prin ea… ”! Deci, hai să mai fim şi puţin serioşi. Verginica nu vorbea numai prin somn, ci vorbea tot timpul. Vorbele ei erau considerate mereu “de la Domnul”, că doar era o “proorociţă a Domnului”. O situaţie absolut similară se întâmplă în zilele noastre cu succesoarea succesoarei Verginicăi: Mihaela Tărcuţă. Mihaela are pretenţia că tot ce vorbeşte ea “este de la Domnul”. Când adepţii pucioşi uită acest lucru şi îşi permit să aibă păreri personale, Mihaela le aminteşte aspru şi mustrător: “Eu nu vorbesc de la mine, când vorbesc,…” ( iar pucioşii trebuie să înţeleagă singuri restul: ”…ci de la Domnul”. Într-o vreme, adepţii pucioşi primiseră ordin prin “cuvânt din cer “ să-şi facă fiecare câte un “caiet” cu scopul de a ţine un fel de jurnal zilnic. Scopul caietelor era ca liderii pucioşi ( care citeau des şi meticulos caietele) să aibă o oglindă exactă asupra întâmplărilor zilei, inclusiv gândurile, frământările, nemulţumirile, conflictele sau afinităţile adepţilor lor. În acest mod, ei controlau totul printr-o inedită formă de “spovedanie”. Mihaela făcea adesea comentarii pe aceste caiete, folosind un pix de culoare roşie. Comentariile erau considerate tot ca mesaje venite din partea lui Dumnezeu. Ele erau o formă de comunicare generală, dar cu circuit închis, deoarece erau citite în adunare, ca învăţături corective valabile pentru toţi, dar niciodată nu erau date publicităţii. Adepţii nu făceau nici un efort ca să creadă că adnotările Mihaelei, care căpătaseră chiar o denumire consacrată şi canonică: “ însemnarea cu roşu din data de[…] de pe caietul lui[…] ( şi aici urma numele pucioşelului, sau pucioşiţei care administra caietul respectiv)” sunt chiar mesaje venite de la Dumnezeu, deoarece stilul, semantica, linia melodică, orientarea generală, prolixicitatea frazelor, chiar şi unele greşeli de gramatică, semănau ca două picături de apă cu cele din scrierile destinate publicului larg şi intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu”, ceea ce demonstrează că autorul lor era acelaşi. Spre deosebire de pucioşi, şi eu cred cu tărie acelaşi lucru (că scrierile reproduc gândurile acelaşi autor), dar numai dacă inversăm autorii: nu Mihaela reproduce vorbirea lui Dumnezeu, ci “Dumnezeul care vorbeşte la Pucioasa” este doar o etichetă cu sclipici care legitimează vorbirea Mihaelei.
O altă găselniţă menită să-i controleze mai bine pe adepţii mai turbulenţi sau cu tendinţe centrifuge a fost “cuvântul în şoaptă”. Aceste “cuvinte în şoaptă” erau aduse de Mihaela “din cer” numai pentru pucioşii în cauză, ca să-i scuture puţin şi să-i sperie, ca să-şi bage minţile în cap. Stilul era acelaşi, ricoşând între linguşiri şi ameninţări, dar tonul era adesea suficient de aspru ca să-i sperie pe recalcitranţi. Am exemplificat pe acest blog un “cuvânt în şoaptă” în articolul cu nr. 12: La Pucioasa se minte “ de îngheaţă apele”. Partea a II-a : Avatarurile celor două pietre vii.
În multe alte situaţii, adepţii pucioşi mărturisesc deschis faptul că Verginica făcea proorocii şi minuni “în timpul lucrărilor”, dar le făcea cu conştiinţa trează, adică în stare de veghe:
“ Nu pot uita prima întâlnire. M-a chemat aproape de patul ei de suferinţă, m-a mângâiat şi m-a strigat pe numele cel mic: Petrică. Acest lucru m-a surprins. Şi m-a înfricoşat totodată, fiindcă gândeam că nu are de unde să-mi ştie numele.” (Ivan I. Petre, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.16) Aşa cum Domnul a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti în pustie, tot aşa şi Verginica înmulţeşte hrana pe la nunţi şi pe la ospeţe:
“ Părinţii mei erau oameni săraci şi nu au putut pregăti hrană prea multă, dar sora Verginica, fiind prezentă ne-a spus să nu ne temem, că Domnul va înmulţi hrana. Şi de atunci noi nu ne-am despărţit de sora Verginica…” (Ivan Maria, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.35) În timpul unor “lucrări”, departe de a fi inconştientă, Verginica face vindecări minunate:
“ A doua minune pe care am trăit-o a fost cu fratele meu cel mai mic care a fost născut cu malformaţii[…] Atunci, am plecat împreună cu părinţii şi cu fratele meu bolnav la Maluri, la Verginica, care în timpul unei lucrări, când vorbea Domnul prin ea, a luat copilul în braţe, l-a închinat şi de atunci copilul s-a vindecat.” (Nicolae Ion, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.37)
Verginica are şi dialoguri secrete cu Domnul, pe care le dezvăluie numai dacă şi atunci când este cazul:
“ Şi m-a rugat să le duc cu maşina la fotograf pentru fotografia de pe cruce; m-a surprins pentru că a aşezat pe mama Andreiana la mijloc şi cele două fiice într-o parte şi în cealaltă. Am comentat această aşezare şi mi-a şoptit: fii cuminte, că aşa mi-a spus Domnul să fac. Şi a rânduit toate pentru înmormântare” . (Bănescu Emilian, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.37) Verginica însăşi pretinde că nu întotdeauna ea nu ştia ce grăieşte Domnul prin gura ei:
“ Câteodată, când îmi punea unele întrebări, mă privea atentă, cu o privire deosebită aşteptând răspunsul meu şi prin această atitudine simţeam că întrebarea nu este de la ea şi înţelegeam să fiu cât mai sincer, mai ales că, în multe cazuri, ea nu avea de unde să ştie rostul sau sensul întrebării. În aceste situaţii îndrăzneam s-o întreb de ce îmi pune asemenea întrebări, şi îmi răspundea că Domnul a pus-o să mă întrebe. Mi-a explicat că în cazul în care intervine Domnul să-i spună ceva, o face atentă, şi apoi îi vorbeşte.” (Ioniţă Valeriu, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.46) Unele “învieri din morţi” ale unor morţi care nu muriseră de tot s-au făcut tot prin “lucrări” minunate, în stare de veghe:
“ Când a avut băiatul trei ani, într-o zi a găsit pe masă nişte pastile pentru inimă, de ale soţiei, 10-12 bucăţi, pe care le-a înghiţit, şi după puţin timp a început să tremure, a căzut şi a murit. În acele clipe de disperare am luat copilul în braţe şi am plecat cu el la mama Verginica. Când m-a văzut cu copilul în braţe şi a constatat că e mort, a strigat: „Doamne, Doamne, vezi această durere!“. Şi Domnul i-a zis: „Ia-l în braţe!“. Mama Verginica l-a luat în braţe. A văzut cum copilul rămâne neclintit şi mi l-a dat înapoi. Domnul i-a spus şi a doua şi a treia oară să-l ia în braţe. A treia oară copilul a deschis ochii şi a zis încet: „mamă!“. (Achim Nicolae, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.23)
Unele mărturii dezmint categoric o detaşare senzorială totală a Verginicăi pe parcursul “lucrărilor de cuvânt”:
“Îmi amintesc cum mulţi creştini veneau necăjiţi, bolnavi, iar Dumnezeu, prin gura şi prin mâna fecioarei Verginica, îi mângâia şi îi vindeca de orice boală, îi binecuvânta, îi încuraja şi îi sfătuia.” (Stoica Nicolae, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.55)
Prima concluzie:
Ca fiinţă umană, sfânta Virginia nu era întotdeauna detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia adesea vorbea omul!
*
2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
a. Învăţătura cerească (adâncă, consistentă, coerentă şi canonică): «Asemenea este împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa» (Ev. Matei, 13/24); «Iubiţii mei copilaşi, cu dragoste sfântă vă împărtăşesc cuvinte de la Duhul Sfânt şi învăţături spre folosul mântuirii sufletelor voastre» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Învăţătura Virginiei este uneori atât de adâncă, de te înfunzi în ea; dar nu este nici pe departe consistentă, nici coerentă, şi cu atât mai puţin canonică. Pe acest blog se regăsesc obiecţii severe la canonicitate ( ex.: articolul nr.63: Caruselul ereziilor ), la consistenţă şi coerenţă (ex.: articolul nr. 26: Maxime, cugetări şi învăţături “adânci” ) ; articolul nr.27: Mesaje contradictorii şi exagerări ) ; articolul nr.31: Proorocii neîmplinite )
b. Iubirea paternă (blândă, caldă, plină de dor pentru mântuirea omului): «Eu sunt Păstorul Cel bun. Păstorul Cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale» (Ev. Ioan, 10/11); «Domnul v-a iubit pe voi mult de tot, că nu a fost vreodată iubire asemănătoare cu a Lui pentru cei mai mici ai Lui» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Paradoxal, dar şi diavolul iubeşte, şi încă iubeşte cu pasiune. De regulă, el iubeşte ce-i al lui, şi iubeşte să facă răul. Alteori, iubeşte chiar oameni. Şi când îi iubeşte nu face rău nimănui, afară de cei care îi sunt rivali în dragoste. Scrie în Biblie: “Atunci tânărul a zis către înger: "Frate Azaria, eu am auzit că această fată a fost măritată cu şapte bărbaţi şi că toţi au pierit în camera de nuntă. Eu însă sunt singur la tata şi mă tem ca nu cumva intrând la ea să mor ca şi ceilalţi. Pe ea o iubeşte un demon care nu face rău nimănui, decât numai celor ce se apropie de ea.”(Tobit, 6.14)
Şi păcătoşii iubesc cu iubire drăcească pe cei ce iubesc păcatul, pentru că spune Scriptura:
“ Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. ”(Luca, 6,35)
Deci iubirea, fie ea şi paternă, nu poate fi, nu are cum să fie un argument irefutabil că vine neapărat de la Dumnezeu.
c. Spiritul profetic (înălţător, transcedental, eshatologic): «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Ev. Matei, 25/13); «Îndreptaţi-vă spre voile Domnului şi spre sfinţenie, ca El să vă îmbrace cu putere de sus şi să-Si poată Domnul împlini planul Său cu voi» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Am spus deja că multe dintre profeţii au fost vădite ca fiind mincinoase (deşi, era suficientă doar una de acest fel, ca să facă praf tot “spiritul profetic”al Verginicăi !! ) Referinţe pe acest blog: articolul nr.31: Proorocii neîmplinite şi articolul nr.36: “Sfânta” Virginia.
Autorul alegaţiilor de la punctul c. nici măcar nu este original: “spiritul profetic” a fost o încarnare anterioară prolifică şi notorie: Hellen G White, autoare a peste 2000 de ”viziuni” şi “proorocii” pentru adventiştii de ziua a 7-a.
d. Iconomia suprafirească (precisă, înţeleaptă, echilibrată): «Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa» (Ev. Luca, 12/42-43); «Nimeni din voi să nu caute folosul său, ci unul altuia slujiţi cu dragoste, ca să aveţi parte de truda voastră» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Dimpotrivă, tot “Cuvântul” este o logoree dezlânată, redundantă, laxă, prolixă, incoerentă, plină de contradicţii şi predicţii mincinoase. Nici vorbă de “iconomie”. Mulţi cititori de ocazie s-au exprimat nedumeriţi, arătând că nu regăsesc în aceste scrieri nimic din frumuseţea, echilibrul şi sobrietatea Sfintei Scripturi. Orice asemănare între Biblie şi “Cuvântul” de la Pucioasa este întru totul de negăsit.
Cât priveşte diareea de limbaj care pretinde că precizia, înţelepciunea şi echilibrul sunt suprafireşti, demobilizând astfel pe oricine ca să le mai caute sau să aspire la ele, ele sunt expresia unui raţionament semidoct, care se contorsionează să pară canonic cu orice preţ.
e. Cuminţenia îngerească (precaută, dulce, diafană): «păziţi-vă de aluatul fariseilor» (Ev. Marcu, 8/15); «Iar tu, copil cuminte, ce stai cu luare-aminte şi cu frică în faţa Domnului, de ce nu ajuţi pe fratele tău care şade nepăsător?» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Cuminţenia este formă de exprimare liberă a echilibrului interior şi a conjugării sinelui cu poruncile lui Dumnezeu şi cu Biserica Lui cea Universală. Acolo unde nu există ascultare de Biserică, ci mândrie şi schismă, acolo nu mai putem vorbi de cuminţenie. Biserica autonomă “Noul Ierusalim” este o expresie a superbiei şi a dispreţului faţă de Biserica Ortodoxă Română, pe care ei, pe de o parte o denunţă ca fiind “decăzută din drepturi”, iar pe de alta (din interese de autolegitimare), o proclamă – unilateral – drept “mamă spirituală”.
f. Dăruirea jertfelnică (altruistă, universală): «Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii» (Ev. Ioan, 6/33); «Tot ce faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, căci de la Domnul veţi primi plata» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Verginica instituie un cult al personalităţii “proorocului laic”, a cărui legitimitate se autoproclamă de la sine. Acest cult s-a amplificat până la paroxism în vremea preluării conducerii sectei de către Mihaela Tărcuţă. Dăruirea tradiţională a creştinilor, dedicată implicit lui Hristos, se transferă treptat spre Verginica, iar apoi în mod prioritar spre Mihaela. În timp ce, în zilele noastre, “cultul Verginicăi” se estompează voit şi în mod vizibil, o nouă idolatrie aprinde inimile multor creştini pucioşi, care o consideră pe Mihaela drept o nouă “întrupare a lui Iisus Hristos”.
g. Ineditul atemporal (original, constructiv): «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Ev. Matei, 5/17); «Viaţa pe pământ e scurtă. Nu o pierde pe cealaltă, veşnică, pentru aceasta. Tu singur îţi poţi pregăti locul în cer, cât de frumos vrei să-ţi fie» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea: Prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul!
“Ineditul atemporal” este o construcţie verbală plină de nonsens. Ineditul nu poate fi atemporal, deoarece este în mod intrinsec temporal, el marcând un nou început. Dimpotrivă, construcţiile derivate inventate aici (ineditul original, ineditul constructiv), sunt nişte tautologii ieftine. Gustul pentru inedit al autorului anonim al “analizei matematice” de la Pucioasa i-a jucat multiple feste, dovedindu-i o incultură pretenţioasă şi spoită. Ineditul lansat prin “sfânta” Virginia este că “Dumnezeul” de la Pucioasa e neputincios prin sine: el are nevoie neapărată de glas de om căzut în nesimţire prin care să le poată vorbi oamenilor. Amăgirea îi este însă bine planificată, şi tocmai de aceea a avut un succes deplin: printre mii de îndemnuri bune, furate din învăţătura cerului, cu care “a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani” diavolul a reuşit să-şi strecoare şi ideile lui otrăvite: separarea creştinilor pucioşi de Biserica strămoşească, cultul liderilor sectari, preoţia necanonică, o “altă Evanghelie”, o altă biserică, diabolizarea căsătoriei, etc, etc.
Expresia “Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia” ar putea fi valabilă, dacă rezultatele “vorbirii prooroceşti” ar fi notabile. Or, Verginica însăşi, în mai multe rânduri, vine (în duh) la şedinţele de spiritism ale pucioşilor ca să se plângă de rezultatele dezastruoase ale propovăduirii ei: Aproape fără excepţie, toţi cei din “poporul cel de demult” au părăsit învăţătura pucioasă şi “s-au întors în lume”.
“ Iubiţii mei copii, am venit să sar în foc pentru voi, să sar în apă pentru voi. Am venit să mă bag în adânc după voi ca să vă scot pe mal şi să vă aşez pe cale. De ce, mămică, m-aţi părăsit? De ce aţi crezut voi că vă puteţi furişa de mine? Cum aţi putut voi să vă faceţi atât de mult prieteni cu moartea şi cu păcatul? Voi aţi avut pe voi pecete de sfinţenie. Voi aţi fost unşii lui Dumnezeu şi aţi fost bogaţi în daruri dumnezeieşti. Aţi fost îmbrăcaţi mai frumos decât îngerii, căci voi aţi avut mai multă cunoştinţă decât cei din cer, căci cei din cer stau cu frică şi ascultă pe Domnul când vine la voi să vă descopere ceea ce n-a descoperit nimănui în vremile trecute. Când vorbea Dumnezeu cu voi, stăteau îngerii să audă şi să afle taina acestor vremuri şi să se bucure de voi. Aţi fost îmbrăcaţi cu podoabe de neînchipuit, iubiţii mei. Cum de v-aţi îndurat să vă dezbrăcaţi de ele? Ce va face lumea cu voi în ziua când se vor arăta podoabele pe care le-aţi dat de pe voi în schimbul unui veşmânt stricăcios? Voi n-aţi fost născuţi pentru slava asta trecătoare. Voi aţi avut soartă cerească şi nu v-aţi născut ca să fiţi ca şi cei de pe pământ, şi trebuia să fiţi şi să vă îmbrăcaţi apoi ca îngerii din cer. De ce, mămică, n-aţi fost voi cuminţi ca să fi ascultat pe Dumnezeu aşa cum au ascultat fiii lui Noe când le dăduse Dumnezeu poruncă să stea curaţi ca să rămână vii? Fiii lui Noe nu numai că au stat curaţi, dar au şi avut soţii aceştia, şi erau ca fraţii şi erau ca îngerii şi de aceea au rămas vii şi au intrat în barca salvării. Cum de n-aţi avut voi putere să biruiţi voi răul şi păcatul care s-a sculat să se lupte cu voi şi să vă înghită? Cum de n-aţi putut? Cum, că atâta putere a stat deasupra voastră gata să se aşeze peste voi şi să vă îmbrace ca să fiţi puternici în luptă şi să fiţi sfinţi ai lui Dumnezeu? Cum, mămică, cum? Mă frâng şi mă sfărâm cu duhul. Cum, mămică, cum? De ce aţi uitat de Dumnezeu? De ce aţi uitat de mine? De ce n-aţi mai vrut să credeţi că eu va trebui să vin înapoi şi să vă cer socoteală? Nu puteţi nici unul din voi să spuneţi că n-aţi uitat. Aţi uitat, fiindcă iată cum vă găsesc. ”(din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27-11-1990)
A doua concluzie:
Dacă, prin absurd, am admite că Dumnezeu este Cel care a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, printre care să strecoare şi învăţături diavoleşti, de mult împărăţia lui Dumnezeu s-ar fi dezbinat întru sine. Dar Biserica Ortodoxă a rămas neclintită, iar “lucrarea” Verginicăi a fost zadarnică, aşa cum singură mărturiseşte, zicând că poporul ei s-a risipit, iar pe ea au uitat-o. Iar urmaşii ei de la Pucioasa se află astăzi într-o derivă şi o dezbinare intestină fără precedent. De aceea:
Prin sfânta Virginia, atunci când nu vorbea omul, vorbea diavolul!
*
3. Din proorociile sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt şi Dumnezeu.
Multe din proorociile “sfintei” Virginia”, fiind dovedite ca proorocii mincinoase, nu puteau veni de la Dumnezeu, Care este Adevărul. Omul sfânt nu se putea folosi de minciuni, iar Dumnezeu – Care este Preasfânt, nici atâta.
Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu (omul curat nu avea nevoie de aşa ceva; omul curat este şi credincios, iar credinţa lui neştirbită nu-i cere noi confirmări ale existenţei lui Dumnezeu) şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa (omul curat este convins de nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi nu-I cere lui Dumnezeu proba iubirii). Dumnezeu a chemat prin cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel (aceasta ar însemna că Dumnezeu nu mai cheamă toată creaţia la mântuire, ci numai pe cei aleşi, cei care se auto-intitulează “poporul cel nou”. Prin acesta , ei Îl fac mincinos pe Dumnezeu, Care a promis că nu-Şi va abandona Biserica Sa pentru o nouă biserică, o biserică naţionalist-şovină (“Biserica-Mireasă a Pucioşilor Rrromâni de la Noul Ierusalim”), ci va fi cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor. Ei îl fac mincinos şi pe Pavel, care le grăia Galatenilor: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.”). Prin acesta El şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: «şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit» (fragment din Crezul creştin).(Hristos Şi-a ales o biserică-mireasă la Cincizecime, căreia i-a făgăduit că nu o va părăsi. Este un afront să fie acuzat acum că Îşi alege o altă mireasă, abandonând-o pe prima.)
A treia concluzie:
De aceea: Pentru că la Dumnezeu nu este nici minciună, nici dezbinare, ci unitate şi adevăr,
Prin sfânta Virginia nu vorbea Dumnezeu!
Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa nu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi nu este de la Dumnezeu, şi nu este Dumnezeu, şi Dumnezeu nu este Cuvântul de la Pucioasa, ci este Dumnezeul cerului şi al pământului: «Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8.).
«O, vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20)
Motto: “Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi.Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24, 23-27).
Matematicienii sunt, poate, singurii oameni care pot face , fără nici un efort, din rahat, bici. Cum? Foarte simplu. Apelând la sofisme. De exemplu, pentru ei nu este nici o problemă pentru a demonstra că 1=2. Mai întâi, pornesc de la binecunoscuta formulă algebrică care spune că “produsul sumei prin diferenţă este egal cu diferenţa de pătrate”. Cu alte cuvinte,
(a+a)·(a-a)=a²-a²
Apoi, în expresia a²-a² dau factor comun pe a şi obţin:
a²-a²= a·(a-a). De aici le rezultă că:
(a+a)·(a-a)= a·(a-a). Apoi ei simplifică fiecare membru al egalităţii de mai sus cu factorul comun (a-a) şi le rezultă:
(a+a)= a , adică:
2·a = a , Apoi simplifică cu a şi vor obţine:
2= 1, ceea ce este totuna cu 1=2 , c.c.t.d.
Ei bine, cam aşa ceva au făcut şi pucioşii în ediţia a doua a cărţii lor intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”. Folosindu-se probabil de un matematician expert, dar expirat, s-au grăbit să demonstreze prin formule cabalistice că “prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”. De aceea au şi numit-o sfântă. Să le punem însă o întrebare, poate prea simplă pentru ei, de genul “Oare, chiar 1=2 ?” . Întrebarea sună aşa:
“ Dacă Virginia a fost sfântă pentru că Dumnezeu a vorbit prin ea, atunci Maria, sora ei, de ce nu este numită sfântă? Că doar şi prin Maria a vorbit Dumnezeu, tot la fel ca prin Verginica”.
Întrebarea s-a pus ceva mai demult pe acest blog, dar fără vreun ecou. Cu toate acestea, deşi răspunsul pucioşilor întârzie, el trebuie să fie cumva de genul următor: “Maria nu a fost sfântă, pentru că deşi de regulă 1=2, totuşi uneori 1>2 , şi deci Verginica, pentru că a fost prima, a fost “mai mare la cer” decât Maria.”
Pentru a putea pătrunde mai adânc în dedesubturile sofismelor pucioase, va trebui să reproducem mai întâi textul buclucaş. Iată-l:
Adevărul, demonstrat matematic
1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea omul!
2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
a. Învăţătura cerească (adâncă, consistentă, coerentă şi canonică): «Asemenea este împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa» (Ev. Matei, 13/24);
«Iubiţii mei copilaşi, cu dragoste sfântă vă împărtăşesc cuvinte de la Duhul Sfânt şi învăţături spre folosul mântuirii sufletelor voastre» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
b. Iubirea paternă (blândă, caldă, plină de dor pentru mântuirea omului): «Eu sunt Păstorul Cel bun. Păstorul Cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale» (Ev. Ioan, 10/11);
«Domnul v-a iubit pe voi mult de tot, că nu a fost vreodată iubire asemănătoare cu a Lui pentru cei mai mici ai Lui» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
c. Spiritul profetic (înălţător, transcedental, eshatologic): «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Ev. Matei, 25/13);
«Îndreptaţi-vă spre voile Domnului şi spre sfinţenie, ca El să vă îmbrace cu putere de sus şi să-şi poată Domnul împlini planul Său cu voi» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
d. Iconomia suprafirească (precisă, înţeleaptă, echilibrată): «Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa» (Ev. Luca, 12/42-43);
«Nimeni din voi să nu caute folosul său, ci unul altuia slujiţi cu dragoste, ca să aveţi parte de truda voastră» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
e. Cuminţenia îngerească (precaută, dulce, diafană): «păziţi-vă de aluatul fariseilor» (Ev. Marcu, 8/15);
«Iar tu, copil cuminte, ce stai cu luare-aminte şi cu frică în faţa Domnului, de ce nu ajuţi pe fratele tău care şade nepăsător?» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
f. Dăruirea jertfelnică (altruistă, universală): «Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii» (Ev. Ioan, 6/33);
«Tot ce faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, căci de la Domnul veţi primi plata» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
g. Ineditul atemporal (original, constructiv): «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Ev. Matei, 5/17);
«Viaţa pe pământ e scurtă. Nu o pierde pe cealaltă, veşnică, pentru aceasta. Tu singur îţi poţi pregăti locul în cer, cât de frumos vrei să-ţi fie» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul!
3. Din proorociile sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa. Dumnezeu a chemat prin cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta El şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: «şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit» (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu!
Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul: «Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8.).
«O, vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20)
Vom lua acum pe rând fiecare pas al “demonstraţiei”matematicienilor pucioşi:
*
1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia nu vorbea omul!
Un adevăr este (teoretic vorbind) demonstrabil matematic, dacă pleacă de la axiome corecte. Or, prima aserţiune, care îşi propune să demonstreze că prin Verginica a vorbit Dumnezeu”, pleacă dela o premisă greşită: larga circumstanţiere a timpului, operată prin adverbul “Întotdeauna” .
Să ne aplecăm puţin asupra următoarei “mărturisiri”, apărută în capitolul “Mărturisirile creştinilor, la 25 martie 1995”
“ Am alergat, disperată, la maica Verginica şi i-am spus necazul. După ce m-a ascultat, mi-a spus să nu mai calc poruncile lui Dumnezeu, mi-a pus mîinile pe cap în formă de cruce (era în timpul grăirii dumnezeieşti) şi Domnul m-a întrebat dacă cred că voi fi sănătoasă.” (Dănciucă Elena, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.34)
Elena Dănciucă descrie aici un episod trăit de ea pe vremea “vorbirii dumnezeieşti” a Verginicăi. Episodul acesta scoate în evidenţă o neconcordanţă gravă cu alte “mărturii”, care pretindeau că “vorbirea dumnezeiască” se producea “întotdeauna” numai în timpul somnului Verginicăi, perioadă în care ea era întinsă pe pat, nu se mişca, nu auzea şi nu simţea nimic. Doar gura ei vorbea fără ea. Cum dar mai putea ea atunci să asculte cu atenţie, apoi să mai şi converseze, sau să-şi pună şi mâinile pe capetele creştinilor?
Înseamnă că pretinsa “vorbire în somn” nu era chiar aşa cum se credea. Dimpotrivă, textul de mai sus arată limpede că (uneori, măcar) o înşelătorie omenească ar putea fi perfect plauzibilă. Creştinii erau convinşi însă de ceea ce vedeau: o persoană considerată sfântă, întinsă pe un pat într-un întuneric destul de întunecos, şi care vorbea “prin somn”. Când se scula, întotdeauna pretindea că nu ştie ce a vorbit Domnul prin ea, şi apoi le cerea celorlalţi spectatori să-i spună şi ei ce şi cum a fost. Dănciucă Elena pretinde cu totul altceva: că Verginica “a ascultat” până la capăt păsul ei (semn că era atentă şi că ştia bine ce face) apoi “a vorbit” la subiect, dând un răspuns aşteptat ( semn că ştia şi mai bine ce face), apoi a pus mâinele în formă de cruce ( semn că ştia care este forma crucii) şi a întrebat-o inconştientă (aşa, ca de la Domnul) : “Crezi că te vei face sănătoasă?” Femeia, biata de ea, ce putea să răspundă? Mai mult ca sigur că a spus: “Cred!” . Şi uite-aşa se încheie o şedinţă scurtă de spiritism cu tente de şamanism. Ceilalţi însă, au rămas la fel de convinşi ca şi înainte că Verginica dormise dusă, şi “când se trezea, nu ştia ce a vorbit Domnul prin ea… ”! Deci, hai să mai fim şi puţin serioşi. Verginica nu vorbea numai prin somn, ci vorbea tot timpul. Vorbele ei erau considerate mereu “de la Domnul”, că doar era o “proorociţă a Domnului”. O situaţie absolut similară se întâmplă în zilele noastre cu succesoarea succesoarei Verginicăi: Mihaela Tărcuţă. Mihaela are pretenţia că tot ce vorbeşte ea “este de la Domnul”. Când adepţii pucioşi uită acest lucru şi îşi permit să aibă păreri personale, Mihaela le aminteşte aspru şi mustrător: “Eu nu vorbesc de la mine, când vorbesc,…” ( iar pucioşii trebuie să înţeleagă singuri restul: ”…ci de la Domnul”. Într-o vreme, adepţii pucioşi primiseră ordin prin “cuvânt din cer “ să-şi facă fiecare câte un “caiet” cu scopul de a ţine un fel de jurnal zilnic. Scopul caietelor era ca liderii pucioşi ( care citeau des şi meticulos caietele) să aibă o oglindă exactă asupra întâmplărilor zilei, inclusiv gândurile, frământările, nemulţumirile, conflictele sau afinităţile adepţilor lor. În acest mod, ei controlau totul printr-o inedită formă de “spovedanie”. Mihaela făcea adesea comentarii pe aceste caiete, folosind un pix de culoare roşie. Comentariile erau considerate tot ca mesaje venite din partea lui Dumnezeu. Ele erau o formă de comunicare generală, dar cu circuit închis, deoarece erau citite în adunare, ca învăţături corective valabile pentru toţi, dar niciodată nu erau date publicităţii. Adepţii nu făceau nici un efort ca să creadă că adnotările Mihaelei, care căpătaseră chiar o denumire consacrată şi canonică: “ însemnarea cu roşu din data de[…] de pe caietul lui[…] ( şi aici urma numele pucioşelului, sau pucioşiţei care administra caietul respectiv)” sunt chiar mesaje venite de la Dumnezeu, deoarece stilul, semantica, linia melodică, orientarea generală, prolixicitatea frazelor, chiar şi unele greşeli de gramatică, semănau ca două picături de apă cu cele din scrierile destinate publicului larg şi intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu”, ceea ce demonstrează că autorul lor era acelaşi. Spre deosebire de pucioşi, şi eu cred cu tărie acelaşi lucru (că scrierile reproduc gândurile acelaşi autor), dar numai dacă inversăm autorii: nu Mihaela reproduce vorbirea lui Dumnezeu, ci “Dumnezeul care vorbeşte la Pucioasa” este doar o etichetă cu sclipici care legitimează vorbirea Mihaelei.
O altă găselniţă menită să-i controleze mai bine pe adepţii mai turbulenţi sau cu tendinţe centrifuge a fost “cuvântul în şoaptă”. Aceste “cuvinte în şoaptă” erau aduse de Mihaela “din cer” numai pentru pucioşii în cauză, ca să-i scuture puţin şi să-i sperie, ca să-şi bage minţile în cap. Stilul era acelaşi, ricoşând între linguşiri şi ameninţări, dar tonul era adesea suficient de aspru ca să-i sperie pe recalcitranţi. Am exemplificat pe acest blog un “cuvânt în şoaptă” în articolul cu nr. 12: La Pucioasa se minte “ de îngheaţă apele”. Partea a II-a : Avatarurile celor două pietre vii.
În multe alte situaţii, adepţii pucioşi mărturisesc deschis faptul că Verginica făcea proorocii şi minuni “în timpul lucrărilor”, dar le făcea cu conştiinţa trează, adică în stare de veghe:
“ Nu pot uita prima întâlnire. M-a chemat aproape de patul ei de suferinţă, m-a mângâiat şi m-a strigat pe numele cel mic: Petrică. Acest lucru m-a surprins. Şi m-a înfricoşat totodată, fiindcă gândeam că nu are de unde să-mi ştie numele.” (Ivan I. Petre, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.16) Aşa cum Domnul a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti în pustie, tot aşa şi Verginica înmulţeşte hrana pe la nunţi şi pe la ospeţe:
“ Părinţii mei erau oameni săraci şi nu au putut pregăti hrană prea multă, dar sora Verginica, fiind prezentă ne-a spus să nu ne temem, că Domnul va înmulţi hrana. Şi de atunci noi nu ne-am despărţit de sora Verginica…” (Ivan Maria, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.35) În timpul unor “lucrări”, departe de a fi inconştientă, Verginica face vindecări minunate:
“ A doua minune pe care am trăit-o a fost cu fratele meu cel mai mic care a fost născut cu malformaţii[…] Atunci, am plecat împreună cu părinţii şi cu fratele meu bolnav la Maluri, la Verginica, care în timpul unei lucrări, când vorbea Domnul prin ea, a luat copilul în braţe, l-a închinat şi de atunci copilul s-a vindecat.” (Nicolae Ion, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.37)
Verginica are şi dialoguri secrete cu Domnul, pe care le dezvăluie numai dacă şi atunci când este cazul:
“ Şi m-a rugat să le duc cu maşina la fotograf pentru fotografia de pe cruce; m-a surprins pentru că a aşezat pe mama Andreiana la mijloc şi cele două fiice într-o parte şi în cealaltă. Am comentat această aşezare şi mi-a şoptit: fii cuminte, că aşa mi-a spus Domnul să fac. Şi a rânduit toate pentru înmormântare” . (Bănescu Emilian, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.37) Verginica însăşi pretinde că nu întotdeauna ea nu ştia ce grăieşte Domnul prin gura ei:
“ Câteodată, când îmi punea unele întrebări, mă privea atentă, cu o privire deosebită aşteptând răspunsul meu şi prin această atitudine simţeam că întrebarea nu este de la ea şi înţelegeam să fiu cât mai sincer, mai ales că, în multe cazuri, ea nu avea de unde să ştie rostul sau sensul întrebării. În aceste situaţii îndrăzneam s-o întreb de ce îmi pune asemenea întrebări, şi îmi răspundea că Domnul a pus-o să mă întrebe. Mi-a explicat că în cazul în care intervine Domnul să-i spună ceva, o face atentă, şi apoi îi vorbeşte.” (Ioniţă Valeriu, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.46) Unele “învieri din morţi” ale unor morţi care nu muriseră de tot s-au făcut tot prin “lucrări” minunate, în stare de veghe:
“ Când a avut băiatul trei ani, într-o zi a găsit pe masă nişte pastile pentru inimă, de ale soţiei, 10-12 bucăţi, pe care le-a înghiţit, şi după puţin timp a început să tremure, a căzut şi a murit. În acele clipe de disperare am luat copilul în braţe şi am plecat cu el la mama Verginica. Când m-a văzut cu copilul în braţe şi a constatat că e mort, a strigat: „Doamne, Doamne, vezi această durere!“. Şi Domnul i-a zis: „Ia-l în braţe!“. Mama Verginica l-a luat în braţe. A văzut cum copilul rămâne neclintit şi mi l-a dat înapoi. Domnul i-a spus şi a doua şi a treia oară să-l ia în braţe. A treia oară copilul a deschis ochii şi a zis încet: „mamă!“. (Achim Nicolae, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.23)
Unele mărturii dezmint categoric o detaşare senzorială totală a Verginicăi pe parcursul “lucrărilor de cuvânt”:
“Îmi amintesc cum mulţi creştini veneau necăjiţi, bolnavi, iar Dumnezeu, prin gura şi prin mâna fecioarei Verginica, îi mângâia şi îi vindeca de orice boală, îi binecuvânta, îi încuraja şi îi sfătuia.” (Stoica Nicolae, în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag.55)
Prima concluzie:
Ca fiinţă umană, sfânta Virginia nu era întotdeauna detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin sfânta Virginia adesea vorbea omul!
*
2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
a. Învăţătura cerească (adâncă, consistentă, coerentă şi canonică): «Asemenea este împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa» (Ev. Matei, 13/24); «Iubiţii mei copilaşi, cu dragoste sfântă vă împărtăşesc cuvinte de la Duhul Sfânt şi învăţături spre folosul mântuirii sufletelor voastre» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Învăţătura Virginiei este uneori atât de adâncă, de te înfunzi în ea; dar nu este nici pe departe consistentă, nici coerentă, şi cu atât mai puţin canonică. Pe acest blog se regăsesc obiecţii severe la canonicitate ( ex.: articolul nr.63: Caruselul ereziilor ), la consistenţă şi coerenţă (ex.: articolul nr. 26: Maxime, cugetări şi învăţături “adânci” ) ; articolul nr.27: Mesaje contradictorii şi exagerări ) ; articolul nr.31: Proorocii neîmplinite )
b. Iubirea paternă (blândă, caldă, plină de dor pentru mântuirea omului): «Eu sunt Păstorul Cel bun. Păstorul Cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale» (Ev. Ioan, 10/11); «Domnul v-a iubit pe voi mult de tot, că nu a fost vreodată iubire asemănătoare cu a Lui pentru cei mai mici ai Lui» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Paradoxal, dar şi diavolul iubeşte, şi încă iubeşte cu pasiune. De regulă, el iubeşte ce-i al lui, şi iubeşte să facă răul. Alteori, iubeşte chiar oameni. Şi când îi iubeşte nu face rău nimănui, afară de cei care îi sunt rivali în dragoste. Scrie în Biblie: “Atunci tânărul a zis către înger: "Frate Azaria, eu am auzit că această fată a fost măritată cu şapte bărbaţi şi că toţi au pierit în camera de nuntă. Eu însă sunt singur la tata şi mă tem ca nu cumva intrând la ea să mor ca şi ceilalţi. Pe ea o iubeşte un demon care nu face rău nimănui, decât numai celor ce se apropie de ea.”(Tobit, 6.14)
Şi păcătoşii iubesc cu iubire drăcească pe cei ce iubesc păcatul, pentru că spune Scriptura:
“ Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. ”(Luca, 6,35)
Deci iubirea, fie ea şi paternă, nu poate fi, nu are cum să fie un argument irefutabil că vine neapărat de la Dumnezeu.
c. Spiritul profetic (înălţător, transcedental, eshatologic): «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Ev. Matei, 25/13); «Îndreptaţi-vă spre voile Domnului şi spre sfinţenie, ca El să vă îmbrace cu putere de sus şi să-Si poată Domnul împlini planul Său cu voi» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Am spus deja că multe dintre profeţii au fost vădite ca fiind mincinoase (deşi, era suficientă doar una de acest fel, ca să facă praf tot “spiritul profetic”al Verginicăi !! ) Referinţe pe acest blog: articolul nr.31: Proorocii neîmplinite şi articolul nr.36: “Sfânta” Virginia.
Autorul alegaţiilor de la punctul c. nici măcar nu este original: “spiritul profetic” a fost o încarnare anterioară prolifică şi notorie: Hellen G White, autoare a peste 2000 de ”viziuni” şi “proorocii” pentru adventiştii de ziua a 7-a.
d. Iconomia suprafirească (precisă, înţeleaptă, echilibrată): «Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa» (Ev. Luca, 12/42-43); «Nimeni din voi să nu caute folosul său, ci unul altuia slujiţi cu dragoste, ca să aveţi parte de truda voastră» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Dimpotrivă, tot “Cuvântul” este o logoree dezlânată, redundantă, laxă, prolixă, incoerentă, plină de contradicţii şi predicţii mincinoase. Nici vorbă de “iconomie”. Mulţi cititori de ocazie s-au exprimat nedumeriţi, arătând că nu regăsesc în aceste scrieri nimic din frumuseţea, echilibrul şi sobrietatea Sfintei Scripturi. Orice asemănare între Biblie şi “Cuvântul” de la Pucioasa este întru totul de negăsit.
Cât priveşte diareea de limbaj care pretinde că precizia, înţelepciunea şi echilibrul sunt suprafireşti, demobilizând astfel pe oricine ca să le mai caute sau să aspire la ele, ele sunt expresia unui raţionament semidoct, care se contorsionează să pară canonic cu orice preţ.
e. Cuminţenia îngerească (precaută, dulce, diafană): «păziţi-vă de aluatul fariseilor» (Ev. Marcu, 8/15); «Iar tu, copil cuminte, ce stai cu luare-aminte şi cu frică în faţa Domnului, de ce nu ajuţi pe fratele tău care şade nepăsător?» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Cuminţenia este formă de exprimare liberă a echilibrului interior şi a conjugării sinelui cu poruncile lui Dumnezeu şi cu Biserica Lui cea Universală. Acolo unde nu există ascultare de Biserică, ci mândrie şi schismă, acolo nu mai putem vorbi de cuminţenie. Biserica autonomă “Noul Ierusalim” este o expresie a superbiei şi a dispreţului faţă de Biserica Ortodoxă Română, pe care ei, pe de o parte o denunţă ca fiind “decăzută din drepturi”, iar pe de alta (din interese de autolegitimare), o proclamă – unilateral – drept “mamă spirituală”.
f. Dăruirea jertfelnică (altruistă, universală): «Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii» (Ev. Ioan, 6/33); «Tot ce faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, căci de la Domnul veţi primi plata» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980).
Verginica instituie un cult al personalităţii “proorocului laic”, a cărui legitimitate se autoproclamă de la sine. Acest cult s-a amplificat până la paroxism în vremea preluării conducerii sectei de către Mihaela Tărcuţă. Dăruirea tradiţională a creştinilor, dedicată implicit lui Hristos, se transferă treptat spre Verginica, iar apoi în mod prioritar spre Mihaela. În timp ce, în zilele noastre, “cultul Verginicăi” se estompează voit şi în mod vizibil, o nouă idolatrie aprinde inimile multor creştini pucioşi, care o consideră pe Mihaela drept o nouă “întrupare a lui Iisus Hristos”.
g. Ineditul atemporal (original, constructiv): «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Ev. Matei, 5/17); «Viaţa pe pământ e scurtă. Nu o pierde pe cealaltă, veşnică, pentru aceasta. Tu singur îţi poţi pregăti locul în cer, cât de frumos vrei să-ţi fie» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea: Prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul!
“Ineditul atemporal” este o construcţie verbală plină de nonsens. Ineditul nu poate fi atemporal, deoarece este în mod intrinsec temporal, el marcând un nou început. Dimpotrivă, construcţiile derivate inventate aici (ineditul original, ineditul constructiv), sunt nişte tautologii ieftine. Gustul pentru inedit al autorului anonim al “analizei matematice” de la Pucioasa i-a jucat multiple feste, dovedindu-i o incultură pretenţioasă şi spoită. Ineditul lansat prin “sfânta” Virginia este că “Dumnezeul” de la Pucioasa e neputincios prin sine: el are nevoie neapărată de glas de om căzut în nesimţire prin care să le poată vorbi oamenilor. Amăgirea îi este însă bine planificată, şi tocmai de aceea a avut un succes deplin: printre mii de îndemnuri bune, furate din învăţătura cerului, cu care “a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani” diavolul a reuşit să-şi strecoare şi ideile lui otrăvite: separarea creştinilor pucioşi de Biserica strămoşească, cultul liderilor sectari, preoţia necanonică, o “altă Evanghelie”, o altă biserică, diabolizarea căsătoriei, etc, etc.
Expresia “Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia” ar putea fi valabilă, dacă rezultatele “vorbirii prooroceşti” ar fi notabile. Or, Verginica însăşi, în mai multe rânduri, vine (în duh) la şedinţele de spiritism ale pucioşilor ca să se plângă de rezultatele dezastruoase ale propovăduirii ei: Aproape fără excepţie, toţi cei din “poporul cel de demult” au părăsit învăţătura pucioasă şi “s-au întors în lume”.
“ Iubiţii mei copii, am venit să sar în foc pentru voi, să sar în apă pentru voi. Am venit să mă bag în adânc după voi ca să vă scot pe mal şi să vă aşez pe cale. De ce, mămică, m-aţi părăsit? De ce aţi crezut voi că vă puteţi furişa de mine? Cum aţi putut voi să vă faceţi atât de mult prieteni cu moartea şi cu păcatul? Voi aţi avut pe voi pecete de sfinţenie. Voi aţi fost unşii lui Dumnezeu şi aţi fost bogaţi în daruri dumnezeieşti. Aţi fost îmbrăcaţi mai frumos decât îngerii, căci voi aţi avut mai multă cunoştinţă decât cei din cer, căci cei din cer stau cu frică şi ascultă pe Domnul când vine la voi să vă descopere ceea ce n-a descoperit nimănui în vremile trecute. Când vorbea Dumnezeu cu voi, stăteau îngerii să audă şi să afle taina acestor vremuri şi să se bucure de voi. Aţi fost îmbrăcaţi cu podoabe de neînchipuit, iubiţii mei. Cum de v-aţi îndurat să vă dezbrăcaţi de ele? Ce va face lumea cu voi în ziua când se vor arăta podoabele pe care le-aţi dat de pe voi în schimbul unui veşmânt stricăcios? Voi n-aţi fost născuţi pentru slava asta trecătoare. Voi aţi avut soartă cerească şi nu v-aţi născut ca să fiţi ca şi cei de pe pământ, şi trebuia să fiţi şi să vă îmbrăcaţi apoi ca îngerii din cer. De ce, mămică, n-aţi fost voi cuminţi ca să fi ascultat pe Dumnezeu aşa cum au ascultat fiii lui Noe când le dăduse Dumnezeu poruncă să stea curaţi ca să rămână vii? Fiii lui Noe nu numai că au stat curaţi, dar au şi avut soţii aceştia, şi erau ca fraţii şi erau ca îngerii şi de aceea au rămas vii şi au intrat în barca salvării. Cum de n-aţi avut voi putere să biruiţi voi răul şi păcatul care s-a sculat să se lupte cu voi şi să vă înghită? Cum de n-aţi putut? Cum, că atâta putere a stat deasupra voastră gata să se aşeze peste voi şi să vă îmbrace ca să fiţi puternici în luptă şi să fiţi sfinţi ai lui Dumnezeu? Cum, mămică, cum? Mă frâng şi mă sfărâm cu duhul. Cum, mămică, cum? De ce aţi uitat de Dumnezeu? De ce aţi uitat de mine? De ce n-aţi mai vrut să credeţi că eu va trebui să vin înapoi şi să vă cer socoteală? Nu puteţi nici unul din voi să spuneţi că n-aţi uitat. Aţi uitat, fiindcă iată cum vă găsesc. ”(din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27-11-1990)
A doua concluzie:
Dacă, prin absurd, am admite că Dumnezeu este Cel care a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, printre care să strecoare şi învăţături diavoleşti, de mult împărăţia lui Dumnezeu s-ar fi dezbinat întru sine. Dar Biserica Ortodoxă a rămas neclintită, iar “lucrarea” Verginicăi a fost zadarnică, aşa cum singură mărturiseşte, zicând că poporul ei s-a risipit, iar pe ea au uitat-o. Iar urmaşii ei de la Pucioasa se află astăzi într-o derivă şi o dezbinare intestină fără precedent. De aceea:
Prin sfânta Virginia, atunci când nu vorbea omul, vorbea diavolul!
*
3. Din proorociile sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt şi Dumnezeu.
Multe din proorociile “sfintei” Virginia”, fiind dovedite ca proorocii mincinoase, nu puteau veni de la Dumnezeu, Care este Adevărul. Omul sfânt nu se putea folosi de minciuni, iar Dumnezeu – Care este Preasfânt, nici atâta.
Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu (omul curat nu avea nevoie de aşa ceva; omul curat este şi credincios, iar credinţa lui neştirbită nu-i cere noi confirmări ale existenţei lui Dumnezeu) şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa (omul curat este convins de nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi nu-I cere lui Dumnezeu proba iubirii). Dumnezeu a chemat prin cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel (aceasta ar însemna că Dumnezeu nu mai cheamă toată creaţia la mântuire, ci numai pe cei aleşi, cei care se auto-intitulează “poporul cel nou”. Prin acesta , ei Îl fac mincinos pe Dumnezeu, Care a promis că nu-Şi va abandona Biserica Sa pentru o nouă biserică, o biserică naţionalist-şovină (“Biserica-Mireasă a Pucioşilor Rrromâni de la Noul Ierusalim”), ci va fi cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor. Ei îl fac mincinos şi pe Pavel, care le grăia Galatenilor: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.”). Prin acesta El şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: «şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit» (fragment din Crezul creştin).(Hristos Şi-a ales o biserică-mireasă la Cincizecime, căreia i-a făgăduit că nu o va părăsi. Este un afront să fie acuzat acum că Îşi alege o altă mireasă, abandonând-o pe prima.)
A treia concluzie:
De aceea: Pentru că la Dumnezeu nu este nici minciună, nici dezbinare, ci unitate şi adevăr,
Prin sfânta Virginia nu vorbea Dumnezeu!
Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa nu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi nu este de la Dumnezeu, şi nu este Dumnezeu, şi Dumnezeu nu este Cuvântul de la Pucioasa, ci este Dumnezeul cerului şi al pământului: «Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8.).
«O, vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.