8. Moralitatea originală de la NIP
8. Moralitatea originală de la NIP
Secta “Noul Ierusalim” de la Pucioasa (NIP)
este cunoscută mai nou şi prin cazul de adulter (sau mai degrabă, poligamie)
de la Coşereni, care aruncă o lumină neaşteptată asupra moralităţii
"originale" instaurată la NIP, odată cu inovaţia numită "obşte". Obştea este o modalitate de a îmbina unele cerinţe
monahale, dorite şi mult trâmbiţate de ideologia NIP, cu refuzul categoric şi
încrâncenat al liderilor sectei de a accepta ascultarea canonică faţă de
episcopul locului. Denumite şi "chiticele",
obştile
s-au dorit a fi un fel de chibuţuri româneşti în care se practică o parodie de comunism creştin,
la scară redusă şi stângaci calchiată. Mai multe persoane, nemulţumite de
propriile neîmpliniri creştineşti, după ce au renunţat la toate legăturile cu
rudele şi cu "lumea", dar şi la bunurile materiale, pe care
le-au lichidat (iar banii i-au adus la picioarele liderilor NIP , aşa cum se proceda pe vremea lui Anania şi a
Safirei, dar cu riscuri substanţial mai mici, deoarece “sfinţii” lideri pucioşi n-au fost niciodată în stare să facă vreo minune, ca
Sfântul Petru), s-au adunat în casa unei "gazde", formând o “obşte”,
adică o sucursală a NIP. Împreună trăiesc, împreună
muncesc, împreună se roagă, împreună mănâncă, împreună se culcă, pentru că aşa
se roagă ei în fiecare seară: "Cu pace împreună
ne vom culca, că Tu întru nădejde ne-ai aşezat". Acesta este
terenul propice pe care s-a putut întâmpla "necazul de la Coşereni".
Or mai fi fost niscaiva necazuri din acestea şi prin alte obşti
pucioşeşti, Dumnezeu le mai ştie! Cert este că liderii sectei NIP
urmăresc cu însutită grijă deturnarea atenţiei oricărui curios de la acest
subiect, îndată ce ei forţează insistent
promovarea unui mare neadevăr despre principalele două “obşti” ale Noului Ierusalim: “Noul Ierusalim” de la Pucioasa (NIP) şi “Noul Ierusalim” de la
Târgovişte (NIT). Şi anume, ei
pretind că “obştile nu sunt mixte”: "la Pucioasa locuiesc numai
băieţii, iar la Târgovişte numai fetele". Despre aceste obşti
însă, NIP
şi NIT,
toţi sătenii din Glodeni-Vale (de lângă Pucioasa) şi cei din Valea Voievozilor (de
lângă Târgovişte) pot da oricând mărturie, îndată ce nu numai ele, dar şi
restul “obştilor” cunoscute, sunt în majoritate mixte. Până la urmă, nici n-ar
fi un rău în asta, dacă s-ar putea păstra măsura în toate aspectele văzute şi
nevăzute ale traiului în comun, dar de ce se ascunde adevărul? Pentru a se
evita orice rea bănuială? Când răul se săvârşeşte, el tot va ieşi ca undelemnul
la suprafaţa apei.
Un alt caz de imoralitate este divorţul civil al lui Nicolae
Nedelcu, dar mai ales consecinţele lui, dintre care cea mai însemnată este îndârjirea
cu care se ascunde statutul lui de "preot
divorţat". Indirect, toţi creştinii sunt minţiţi, sugerându-li-se
la modul implicit să observe şi să respecte statutul de “feciorelnic” al lui
Nicuşor. Nu mai puţin gravă este însă şi abandonarea nepăsătoare şi apoi
surghiunirea soţiei şi a propriului său copil, o fetiţă minoră, pe care nu
numai că n-o mai vede de atunci decât o dată pe an, dar nici despre instrucţia
ei şcolară nu s-a interesat. Este inexplicabil cum au reuşit liderii acestei
secte să tăinuiască atâţia ani aceste grave fapte penale (divorţ viciat de
mărturii false, sechestrare de persoane, privare de libertate, împiedicarea deliberată
a copiilor de dreptul de a învăţa carte, etc.), fapte care ar fi trebuit de
mult să atragă sesizarea din oficiu a autorităţilor civile şi penale. Oare de
ce nimeni nu a avut curajul să dezvăluie falsul în declaraţii publice al lui Nicolae
Nedelcu? Cum a reuşit el să păcălească instanţa, îndată ce avea un copil minor?
Este de presupus că dacă la înfăţişările de rigoare nu s-a prezentat soţia
niciodată, apoi copila minoră nici atât, căci nu putea să se prezinte singură,
fără mama ei. Suntem nevoiţi să deducem de aici că Nicolae Nedelcu a declarat
în instanţă la divorţ că nu are nici un copil, aceasta fiind cea mai plauzibilă
variantă. Altminteri, instanţa s-ar fi sesizat şi ar fi oprit divorţul, până ce
ar fi fost consultată şi voinţa copilului, şi apoi luată în seamă. Dacă a fost
aşa (ceea ce deducem deocamdată prin raţionament), înseamnă că asta a făcut-o doar
ca să meargă procedura divorţului mai neted şi mai rapid; altminteri, copilul
trebuia adus la audiere în instanţă ca
să se pronunţe la care dintre părinţi vrea să rămână, şi atunci divorţul
fraudulos ar fi fost descoperit, inclusiv de către soţia lui. Dar aşa, biata
femeie a fost divorţată fără voie şi fără măcar să-şi închipuie. Poate că nici
azi nu ştie că e divorţată.
Dacă procedura divorţului era atât de necesară ca să
ridice nivelul calitativ pentru viitoarea prestaţie "preoţească" a
celor doi candidaţi căsătoriţi, de ce nu s-a aplicat ea mutatis mutandis şi lui Spiridon Şerban? Foarte simplu: nu pentru
că acest Spiridon ar fi un cine ştie ce mare caracter, capabil de împotrivire,
adică să fie el în stare să ţină piept presiunilor de buldozer ale
Mihaelei Tărcuţă, ci pentru că motivul real al divorţului fraudulos al lui Nicolae
Nedelcu era cu totul şi cu totul altul: "eliberarea" lui Nicolae de
orice obligaţii familiale (inclusiv de pensia alimentară, pe care nici n-a mai plătit-o
vreodată!), ca să fie el disponibil 100% pentru Mihaela. Pe Spiridon nu l-a mai
divorţat Mihaela, căci n-avea ce să facă cu el: Nicuşor-Nicuşiţă-Nicolae
Nedelcu îi era de ajuns. Imediat s-a văzut că a fost aşa, căci şi-a lăsat şi ea
soţul (fără acte de divorţ, de data aceasta), pe Emilian Tărcuţă, şi s-a mutat
în aceeaşi chilie cu Nicuşiţă. Trai,
nineacă! Asta era "adevărata" viaţă de mănăstire de la NIP,
pentru cei care îşi mai închipuie că acolo plouă cu flori de măr şi deasupra roiesc
coruri de îngeri.
După ce şi-au abandonat fiecare în parte soţul,
respectiv soţia, faţă de care erau
legaţi cu jurământ veşnic în faţa Sfântului Altar al bisericii ortodoxe, Mihaela
şi Nicuşiţă-Nicuşor au alcătuit un cuplu de nedespărţit. Nepăsători(amândoi) la
scandalul public şi la disperarea soţului (ea) respectiv soţiei şi fetiţei (el),
pe care i-au abandonat fără scrupule (soţia şi fetiţa lui Nicuşor- Nicuşiţă
fiind plasate cu domiciliu forţat la o creştină din comuna Valea Lungă, aflată undeva într-o
văgăună de munte), cuplul se afişează de atunci încoace fără jenă în cele mai
tandre poziţii, de parcă ar fi doi
amorezi tomnateci şi lunateci, alegând cu tupeu soluţia de a dormi sistematic,
de ani de zile, în aceeaşi cameră, deşi nu sunt (re)căsătoriţi. Drept este că
ei dorm în paturi diferite, iar de câţiva ani încoace l-au luat cu ei în cameră
şi pe Gigel, un tinerel mai isteţ, ca să pozeze de “martor” al neprihănirii lor;
şi astfel, prin prezenţa lui, să le închidă gura acelora care ar îndrăzni să-i acuze
de desfrânare. Dar un copilandru, pe
nume Marian, care de curiozitate i-a spionat pe gaura cheii când erau doar ei singuri,
n-a avut curajul să spună ce-a văzut, iar la insistenţele unora a spus doar
atât, că "ei se iubesc foarte mult". Ce să ştie bietul copil, din
tainele vieţii de adult! Mai mult, cei doi lideri “pucioşi” şi-au comandat în
ultima vreme un microbuz alb, nou-nouţ, marca Peugeot, pe care ei îl numesc,
chipurile, " biserică pe roţi ", în
care să facă ei doi, singuri-singurei, Sfânta Liturghie, în nopţile cu lună. În
acest microbuz ei au mai comandat să le fie montate două paturi speciale din
lemn de brad doar pentru ei doi, ca să-şi poată odihni oasele, atunci când sunt
plecaţi împreună amândoi în voiaje pastorale mai lungi. Gurile rele spun că microbuzul
(la care numai Nicuşor are cheia) ar putea servi şi de ascunzătoare pentru
lichidităţile în valută forte, adunate şi păstrate pentru zile negre de către
cei doi aventurieri, căci ei simt că se apropie ziua când vor trebui să dea
socoteală de toate matrapazlâcurile în faţa legii, a oamenilor şi a lui
Dumnezeu, şi atunci, de frică să nu-i omoare oamenii cu pietre, se vor sui în
Peugeot şi vor şterge putina în mare grabă. Unii creştini mai vechi şi mai
hârşiţi presupun însă că dintre cei doi "Fraţi",
unul dintre ei, cel mai isteţ, când va vedea că "se scufundă
corabia", va fugi singur cu maşina şi cu lichidităţile şi se va
adăposti pe la vreo vădană tinerică de prin Bucureştii Noi (care cică îl tot
aşteaptă cu stoicism, şi cu care se zice că mai schimbă el şi acum SMS-uri
pe furiş, ca s-o ţină mereu “caldă”), lăsându-l pe celălalt mai fleţ, cu
ochii în soare. Bârfe, speculaţii ieftine, răutăţi omeneşti(?).
Aceşti doi manipulatori de conştiinţe s-au propulsat
singuri în fruntea "credincioşilor" de la NIP, dând “din pinteni şi din coate”
şi strivind fără milă orice opoziţie şi orice murmur care s-au ivit printre
ceilalţi creştini. Supranumiţi de unii creştini din opoziţie "Fraţii Siamezi",
sau “Fraţii
Corsicani”, dar de ceilalţi mai creduli fiind consideraţi "Cei Doi Fii Unşi"
(cu toate alifiile, desigur), ei pot fi văzuţi mereu împreună, amestecându-se
în toate treburile “obştii” de al Pucioasa (dar şi la “obştea de la Târgovişte”, şi la “obştea de la Fundeni”,
şi toate în celelalte obşti, asupra cărora păstrează controlul absolut, la
amănunt) şi dând "indicăţii" ca doi “ceauşeşti”, dar cel mai adesea
pufnind şi proferând acuzaţii injurioase şi creând altercaţii pe lucruri de
nimic. În ultima vreme, din comoditate, conduc toate treburile prin interfon şi
prin telefoanele mobile, cu care îşi pierd mai multe ore din zi, spionând tot
ce mişcă în ograda lor şi în cele ale altor “obşti”. Mereu nemulţumiţi, mereu
cu capsa pusă, mereu gata de harţag, aceşti scandalagii nu se simt bine dacă nu
se ceartă în fiecare zi şi nu vituperează cu expresii mitocăneşti, în orice
vreme, pe câte cineva. Cârcotaşi din fire, au ajuns să se certe şi între
ei doi în ultima vreme (căci vremurile intimităţilor romantice de altădată s-au
cam dus, fiind înlocuite cu intimităţile pragmatice) şi atunci se declanşează
crize isterice: se dau cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ şi scot
zbierete înfiorătoare ca de porc dus la înjunghiere, care îi sperie pe toţi
vecinii din sat. Deşi în asemenea momente se poartă ca nişte grobieni şi pe
ansamblu sunt doi incapabili, ei mereu au impresia că sunt un model absolut de
moralitate creştină pentru ceilalţi şi că ei le ştiu pe toate, iar toţi ceilalţi
(cu excepţia câtorva acoliţi hipnotizaţi care-i adulează frenetic) sunt nişte imbecili.
În afară de poruncile cu conotaţie "spirituală" pe care le plasează cu
energie în stânga şi-n dreapta, şi care vizează mai ales subiecte ieftine
şi meschine, de genul "ce şi când ai voie să mănânci" şi " ce şi
cum ai voie să te îmbraci", "când ai voie să coşi" şi "când
ai voie să cumperi", “cine să primească vizitatorii” şi “cine să le
vorbeasc㔺i “ce să le vorbească”, “ce să se vândă “şi “ce să se cumpere”, “cine are voie să lucreze la bucătărie” şi “ce
mâncare să se facă şi cum să se facă”, "cine
are voie să se suie la volanul maşinii lor şi cine nu", “când ai voie să
faci focul” şi “vasele se spală numai cu apă rece, ca să economisim gazul”, "când
ai voie să dormi" şi "când ai voie să te speli" (nu prea des,
doar în două zile pe săptămână, marţea şi joia, probabil ca să facă
"obştea" economie la apă caldă şi la săpun), asigurându-i pe creduli
că toate poruncile acestea "vin direct de la Domnul", ei se mai
amestecă şi în cele mai tehnice probleme şi în cele mai filozofice controverse.
Construcţiile civile şi hidrotehnice, agricultura, silvicultura, viticultura,
apicultura, electrotehnica, telecomunicaţiile, informatica, zidăria, tâmplăria,
literatura şi arta, poezia şi muzica, filosofia şi religia, auto, moto, foto, etc, etc, nimic nu-i sperie,
nimic nu-i reţine, pentru că ei sunt convinşi că se pricep la toate ca nimeni
altul. În problemele tehnice însă, ei dau adesea dovadă de o crasă ignoranţă şi
o infatuată prostie, prin susţinerea încăpăţânată a celor mai stupide
aberaţii, prin care-i contrazic fără pic de jenă şi fără temei pe cei mai
profesionişti dintre meseriaşi. Inutil a a mai adăuga că ei, concomitent, se
laudă în gura mare în stânga şi-n dreapta cum că nimeni nu se mai pricepe ca ei
la toate câte sunt sau câte vor mai fi pe pământ şi în cer. Iar când lucrurile
ies prost, ferit-a sfântul să-şi recunoască vreodată o vină cât de mică! De
altfel, ei se contrazic pe sine înşişi de mai multe ori pe zi, zăpăcindu-i pe
supuşii lor, încât aceştia la un moment dat nici nu mai ştiu ce li se cere şi
ce trebuie să facă, iar unii pur şi simplu şi-au luat câmpii, disperaţi că nu-i
mai pot înţelege şi mulţumi pe cei doi stăpâni (un exemplu tipic îl constituie
“cazul” Costel Postăvaru, fugit cât mai departe de ei, în Spania). Poate cea
mai caraghioasă şi totodată stupidă şi lamentabilă interdicţie este aceea de a
nu mai mânca măsline. Paradoxal, deşi se ştie că măslinele şi peştele sunt
hrana creştinului sărac, la NIP şi în toate celelalte “obşti” nimeni nu mai
mănâncă nici peşte, nici măsline. În afară de motivaţiile oficiale, care ţin să
dea noi dimensiuni, inedite (şi lipsite de orice temei scripturistic) curăţeniei
trupeşti prin aceste interdicţii originale, există şi o explicaţie neoficială,
pe care toţi creştinii o ştiu, dar nimeni nu are curajul s-o dea pe faţă: ei
bine, adevărata cauză a acestor interdicţii este aceea că respectivele
"delicatese" creştineşti, nu sunt pe placul Mihaelei. Şi ce nu-i
place Mihaelei, pentru că nu e pe gustul ei (peştele are oase, iar măslinele
sunt spurcate, că le ţin turcii în butoaie cufundate în apa de mare, ca să se
conserve mai bine), nu trebuie să mai mănânce nici creştinii. Şi atunci, vine
un "Cuvânt din cer" care declară interdicţia oficială de a mânca
măsline, că sunt spurcate, şi peşte, că e spurcat şi are oase. Dacă brânza e
prea sărată şi şi ouăle cad greu la anumite stomacuri mai sensibile, vine
alt “Cuvânt din
cer” care declară că laptele
e tot carne, şi tot aşa şi cu brânza şi
cu ouăle, tot carne sunt, căci
din vietăţi sunt făcute. Dacă
sarea îi face rău la sănătate Mihaelei şi o îngraşă, atunci Mihaela nu mai
mănâncă nici sărat. Şi îndată vine un alt "Cuvânt
din cer" care le interzice creştinilor să mai mănânce cu sare. Şi
iată, încă o minune la Pucioasa: de vreun an de zile, creştinii nu mai
mănâncă nici sărat, după ce renunţaseră, cu părere de rău, la peşte şi chiar la
măsline. E drept, că unii mai mănâncă pe furiş, şi peşte, şi măsline, şi
sare, dar ei n-o să mărturisească asta în ruptul capului, căci se tem straşnic
de mustrarea aspră a "călăuzelor", dacă ele ar afla. Noroc că “Domnul” Pucioasei nu le dezvăluie celor doi
lideri chiar pe toate, cât sunt ei de
"prooroci" ai Lui, ci le
spune numai tot pe acelea pe care le
mărturisesc şi creştinii la spovedanie...cui?... tot liderilor, la care ei
se spovedesc. Pentru că ultima inovaţie pe linie de dogmă la NIP,
asta este: creştinii nu-şi mai săvârşesc spovedania fiecare la preotul lor, ci
o fac public, în faţa celor doi lideri absoluţi, Mihaela şi Nicuşor, care
judecă fiecare caz în parte şi apoi "dăruiesc" legările şi
dezlegările.
Îmbrăcaţi iarna în cojocele scumpe, boiereşti, (din
care şi-au făcut câteva rânduri, pe care le ţin tupilate prin laviţe) care abia
le cuprind rotunjimile pântecelui, iar vara în cămeşoaie largi de borangic,
aceste triste caricaturi ale lui Pat şi Patachon ai vremilor de apoi se disting de la o
poştă de ceilalţi creştini de rînd (prostimea),
prin fineţea gusturilor, calitatea aparte a hainelor, şi pretenţiozitatea
la mesele comune. Aici, pentru ei, se aduce o sticlă din cel mai bun vin, de
culoare roz, din care degustă numai ei amândoi câte un păhărel, şi apoi o pun
la loc, în timp ce vinul borşit e pentru creştinii de rând. Nimeni n-are curajul
să se atingă de sticla lor, probabil ştiu ei, adepţii, de ce. Pe furiş (deşi
acum toţi cunosc aceste tertipuri, dar se fac că nu le văd) slujnicele-surori
le aduc lor şi numai lor un castronel plin cu avocado, tăiat feliuţe, din
care mănâncă amândoi pe înfundate, ca doi porumbei, până ce-l termină. Inutil a
adăuga că celorlalţi nu li se aduce nici măcar o feliuţă din această
delicatesă, aşa că acestora nu le rămâne decât să se bucure la gândul
satisfacţiei papilare a celor doi stăpâni ai lor, care-i reprezintă în acest
mod în faţa întregii lumi şi a “Dumnezeului”
lor.
Cu o tenacitate absolut remarcabilă, ei
au eliminat pe rând din joc orice persoană care a manifestat faţă de ei fie şi
cea mai fină poziţie critică, şi s-au înconjurat numai de oportunişti. Laudele
pe care aceştia le aduc lor îi mângâie şi le fac bine, ca un adevărat balsam,
dar părerile cât de cât diferite sau dezaprobatoare ale altora îi îmbolnăvesc
şi-i aduc în pragul isteriei. Îndată, ei încep cu aceştia o luptă inegală de
replici, onomatopee şi cuvinte, în care cel care a îndrăznit să exprime o
părere diferită de a lor este strivit cu aserţiuni şi argumente din cele mai
dure şi adesea incongruente. Pentru a curma bâlciul, cel îndrăzneţ va prefera mai
degrabă să se declare învins şi să părăsească scena confruntărilor. Cel mai
recent conflict este cel cu cele două surori gemene, Teodora şi Anisia, (pe
care diaconulc Petre David le numea, în eseul său despre “Noul Ierusalim”, "călugăriţele de la Ghighiu"). Acestea au
încercat recent să evadeze din "raiul" de la NIP, după un conflict straşnic pe care l-au avut cu
"călăuza" Mihaela Tărcuţă; dar nemaifiind primite pe nicăieri pe la
mânăstiri, fiindcă erau considerate nişte “oi
ierusalemitene rătăcite”, au fost nevoite să se întoarcă plângând înapoi,
“cu coada între picioare” şi să mimeze
în continuare supunerea oarbă faţă de cele două "călăuze".
………………………
Anca Estera
5 februarie 2008
………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.