60. Actualitatea la NIP: Alte învăţături eretice
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Motto: “ Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi.
Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat,
Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate,
Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.”(II Timotei,3,13-17)
Ultimul Cuvânt al “Dumnezeului de la Pucioasa”, intitulat Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului vine cu alte câteva inovaţii eretice:
1. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu;
2. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu;
3. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.
.
.
1. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu
.
Tulburările ideologice din primele veacuri creştine au fost tranşate în urma dezbaterilor amănunţite ele episcopilor adunaţi la primele două Sinoade Ecumenice, în urma cărora se poate spune că învăţătura de credinţă ortodoxă s-a cristalizat.
De atunci şi până astăzi, învăţătura credinţei creştine se cuprinde pe scurt, dar în cuvinte lămurite, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de sfinţii părinţi la întîiul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi apoi definitivat în al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta, denumit şi «Crezul niceeo-constantinopolitan», nu este numai o expunere oficială a învăţăturii de credinţă creştină, ci şi o mărturisire de credinţă pe care trebuie s-o cunoască şi s-o rostească fiecare creştin în parte. De aici decurge obligativitatea învăţării Crezului de către fiecare creştin.
Primul articol de credinţă este următorul:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Articolul 1 din Simbolul Credinţei arată că Dumnezeu-Tatăl este Creatorul (Făcătorul, Ziditorul) şi Proniatorul (Purtătorul de grijă, Atotţiitorul) lumii. Lumea înseamnă cerul şi pământul şi tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută şi nevăzută. Lumea văzută este tot ceea ce se poate cunoaşte cu simţurile omeneşti, iar cea nevăzută sunt îngerii, buni şi răi (v. Col. I, 16).
Ca Dumnezeu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Făcător al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (v. Ioan I, 3), dar nu ca şi cum Tatăl S-ar fi slujit de Fiul ca de o unealtă vie, ci ca Fiul să lucreze împreună cu Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi avînd aceeaşi putere creatoare ca şi Tatăl. Exprimarea prin Fiul este deosebit de concludentă şi importantă. Nu se spune “Toate s-au făcut de către Fiul “ ci se spune “Toate s-au făcut prin Fiul”. Această exprimare nu este singulară, ci o regăsim şi în epistolele paveline:
“Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.” (Col. 1, 12-16) (sublin.ns.)
Sf. Apostol Pavel completează aşadar rolul de reprezentare (întru Fiul ) cu rolul instrumental (prin Fiul ) şi cu rolul final (pentru Fiul), dar nu aminteşte nimic despre o delegare specială şi singulară a Fiului pentru actul în sine al creaţiei. Nu vom găsi nicăieri în Biblie pentru acest subiect o exprimare de genul de către Fiul. Aşadar, toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au avut o contribuţie egală şi partajată, dar nedespărţită şi neamestecată, la creaţia propriu-zisă, având o aceeaşi şi împreună lucrare, după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul:
“…Căci Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit;şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit. De aceea Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un Dumnezeu. Căci una şi aceeaşi este fiinţa, puterea şi lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, nefiind şi neînţelegându-se nici unul fără celălalt.” (Sf.Maxim Mărturisitorul: A doua sută de capete gnostice)(sublin.ns.)
Aşadar, Unul este Dumnezeu, pentru că Una este Dumnezeirea. Una şi aceeaşi este, o întreagă unitate după fiinţă, şi o întreagă Treime după ipostasuri. Dar, pentru fiecare Persoană se disting atribute definitorii: Tatăl este Creatorul şi Proniatorul prin excelenţă, deşi toate trei Persoanele participă la creaţie şi la susţinerea ei; Fiul este Mântuitorul şi Moştenitorul, dar mântuieşte în primul rând pentru a face ascultare de voia Tatălui, cu puterea lucrătoare a Duhului; Duhul Sfânt este Mângâietorul şi Sfinţitorul, dar nu vine decât trimis de Fiul şi purces de la Tatăl.
Pe vremuri, când Verginica ţinea frâiele “lucrării” de la Pucioasa şi-i povăţuia pe creştini, învăţătura ei (deşi plină de alte aberaţii) păstra totuşi faţă de Sfânta Treime respectul şi recunoaşterea moştenită din tradiţia ortodoxă. Prin anii aceia, Verginica încă mai recunoştea pentru Tatăl însuşirea de Făcător al cerului şi al pământului, aşa cum învăţase ea Crezul în copilărie de la părinţii ei. Astfel, într-o “vorbire” atribuită Maicii Domnului, Verginica spunea:
“ …Grăieşte Maica Mea ţie, popor creştin:
Eu sunt care vorbesc: mama Fiului ceresc. Şi cu Mine e Fiul Meu, e şi Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului, sunt şi ucenicii şi sfinţii. Am venit nu cum se plimbă oamenii cu avioanele; am venit în zbor, cu Duhul. O, copii, o, seminţia părintelui Avraam! Dacă oamenii nu vor să cunoască această lucrare dumnezeiască, ca să trăiască viaţă fără de moarte, Dumnezeu va face să se împlinească numărul din piatră, din copaci şi nu va rămâne de ruşine… ” ( 9/ 22 septembrie 1978.)
Învăţătura aceasta (“Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului”) este astăzi contrazisă flagrant de noile născociri ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşiţă, care pretind că numai Fiul a fost autorul creaţiei:
“Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Să consemnăm alterarea gravă a mesajului biblic, prin trecerea de la lucrarea sinergică a Treimii celei de o fiinţă: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” la lucrarea individualizată, exclusivă, a Fiului: “după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit”.
Este adevărat că Biblia foloseşte aici două registre: primul, la nivel intenţional, cînd se preferă forma la plural (…după chipul şi după asemănarea Noastră) şi al doilea, la nivel aplicativ, când se preferă forma la singular (…a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său). Să observăm însă că această a doua formă, vocabula “Său” este aleasă tocmai pentru a sublinia unitatea în Treime a lui Dumnezeu în actul creaţiei, şi nu particularizarea lucrării numai către Fiul. Pentru că şi la început s-a ales exprimarea implicită, referitoare la Sfânta Treime: “Şi a zis Dumnezeu: "Să facem…” şi nicidecum varianta explicită: “Şi au zis Dumnezeu: "Să facem…”. Iată textul biblic la care tocmai ne-am referit:
“Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. " ” (Fac.1, 26-27)
În accepţiunea liderilor pucioşi, ar trebui sine qua non schimbată partea de început a Crezului, pentru a sublinia textual că nu Tatăl, ci Fiul este Făcătorul cerului şi al pământului.
Acestă învăţătură eretică despre Fiul Creatorul este confirmată imediat în continuare, prin următorele fraze, de data aceasta atribuite “Tatălui Ceresc”, prin care se spune că Fiul nu numai că l-a plămădit din lut pe om, dar i-a dat şi suflare de viaţă, duh din duhul Lui:
“– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi, pentru a sublinia rolul decisiv de Creator pe care L-a avut Tatăl Ceresc la facerea omului, şi că Duhul de la Tatăl purcede, subliniază că nu Fiul, ci Tatăl este Cel Care a suflat suflare de viaţă peste om:
“…le este dat […]să primească îndată şi pe Sfântul Duh[…]le este dat nu numai prin suflare în faţă, cum l-a primit mai înainte Adam de la Dumnezeu Tatăl şi mai pe urmă ucenicii lui Hristos prin suflarea lui Hristos (Ioan 20,22), ci, deodată, în chip nevăzut, ca o suflare (Fapte 2,2)a Duhului ce suflă în chip vădit harul Duhului.” (Calist Patriarhul: Capete despre rugăciune; Filocalia, vol.8.)(sublin.ns.)
.
.
2. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu
.
O altă învăţătură eretică promovată de liderii pucioşi este cea prin care i se atribuie lui Adam (în afară de păcatul originar, şi mai înaintea lui) şi tragedia căderii legiunilor de îngeri din cer. Cităm următoarele:
“L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Aşadar, păcatul “originar” pentru care Adam a fost alungat din Rai pentru neascultare nu era deloc originar!! Adam era la recidivă, întrucât făcuse mai înainte un pocinog şi mai mare – e drept, rămas nesancţionat, de parcă Dumnezeu n-ar fi observat că era cazul s-o facă. Faţă de muşcarea din fructul oprit, care denotă mai degrabă indolenţă şi minte îngustă, uzurparea premeditată a tronului ceresc şi surparea unei întregi cete de îngeri era o ispravă cu adevărat dezastruoasă şi inacceptabilă!
Se afirmă în continuare că, după crearea Evei ( probabil că Eva era “cadoul” făcut de Dumnezeu pentru acest “domnu’ Goe” al începuturilor, după ce prin semeţia lui trântise la pământ o ceată de îngeri, despre care se zice că-i slujeau!!), Adam s-a semeţit şi mai mult (normal, dacă nu l-a tras nimeni de urechi pentru prima poznă, ca să se îndrepte, o fi crezut că este pe calea cea bună):
“O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Consecinţa? Adam a căzut şi el din cer, odată cu satana care l-a ispitit să mănânce din pomul oprit.
Două, chiar trei întrebări rămân deocamdată fără răspuns:
1. De ce prima greşeală (mai mare, prin consecinţe directe) a lui Adam a fost total ignorată, iar a doua (aparent mai mică) a fost sever sancţionată?
2. Dacă satan era din ceata îngerilor căzuţi, cum de mai dădea el târcoale prin rai, sub înfăţişare de şarpe? Ca pe urmă, după pozna lui Adam, cea cu fructul oprit, satan să cadă din nou (unde să mai cadă, pentru că el era căzut deja?) împreună cu Adam!
3. Dacă “îngerii îi slujeau lui Adam”, de ce a mai zis Dumnezeu că Adam e singur şi că nu e bine să stea singur şi fără nici un ajutor? (v. Fac. 2,18.) Cum îi slujeau îngerii lui Adam, dacă Dumnezeu declară că Adam era fără ajutor? (doar dacă nu trăgeau chiulul cu toţii)
Peste toate acestea, Sfânta Scriptură nu sugerează nicăieri că îngerii ar fi fost creaţi să-l servească pe Adam. Se spune însă că ei trebuia să-I aducă necontenit cinstire lui Dumnezeu, caz în care n-ar mai fi avut când să-l mai servească şi pe Adam:
“Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” ( Iov, 38,7) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi văd altfel lucrurile. Ei identifică exact cauza căderii îngerilor în propria lor libertate, folosită impropriu. În nici un caz căderea lor nu se poate atribui unei cauze externe, asupra căreia ei să nu aibă nici cel mai mic control. O astfel de alternativă, prezentată de liderii pucioşi ca fiind “inspirată” prin “Cuvântul lui Dumnezeu”, este la urma urmei şi profund imorală.
Părintele Stăniloae construieşte pe această temă următoarele aserţiuni, citând din omilia Dumnezeu nu e autorul răului a Sfântului Vasile cel Mare:
“…În fruntea lor este satana. Sfântul Vasile, descriind căderea satanei în opoziţie cu persistenţa lui Mihail, vede cauza fiecăreia în persistarea sau despărţirea liberă de Dumnezeu. “De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeaşi cauză, având şi el viaţă liberă şi prin libertatea lui având putinţa să rămână lângă Dumnezeu, sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe acesta libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi acela să apostazieze şi putea şi acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu.”.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.450) (sublin.ns.)
Aşadar, înstrăinarea de Dumnezeu şi nedragostea, care veneau din greşita folosire a propriei libertăţi, au fost cauzele căderii unora dintre îngeri, şi nu presupusa semeţie a lui Adam (despre care Biblia nu pomeneşte absolut nimic). Părintele Stăniloae concluzionează:
“ Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii lor stă în mândrie. Ei voiau să fie independenţi de Dumnezeu, întocmai ca Dumnezeu.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.456) (sublin.ns.)
Care să fie scopul pentru care liderii pucioşi au transferat aceste cauze şi le-au pus în cârca lui Adam? Inversând rolurile, ei prezintă situaţia ca şi când omul ar fi fost cauza căderii demonilor, şi nu invers. Astfel, învăţătura lor eretică ajunge să contrazică flagrant Biblia! Părintele Stăniloae precizează pe acest subiect:
“ Geneza prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat (Fapte 5,3; 1 Cor. 7,5; 1 Cor. 10,13; 1 tes. 3,59 ” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.458.) (sublin.ns.)
Ceea ce este deosebit de interesant e faptul că pe vremea Verginicăi nu se pomenea de o asemenea teorie aberantă şi eretică! Dimpotrivă, se vehicula aceeaşi învăţătură primită prin Sfânta Tradiţie, precum că nu Adam, ci îngerii sunt autorii propriei lor căderi, din cauza dorinţei lor de mărire, care ajunsese până la manifestări acute de duşmănie atât între ei, cât şi dinspre ei spre Păstorul lor (adică spre Dumnezeu):
. “ Copilaşii Mei, băgaţi bine de seamă, că multe lucruri sunt oprite pe loc. Uite mănăstirea Vladimireşti, e oprită pe loc. Cine a oprit slujba sfântă? Tot prin cei de acolo, prin cei ce au lucrat fărădelegea. Şi a intrat duşmănia între ei şi au început să vândă, şi atunci s-a încuiat. Duşmăneau oile pe păstor, îl duşmăneau ca de tâlhărie, că maicile de acolo nu erau mulţumite. Acolo s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu îngerii din cer. Aşa se întâmplă când intră duşmănia şi încăpăţânare în popor.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 13/26 iulie 1973) (sublin.ns.)
Apare destul de limpede că teoria despre “îngâmfarea lui Adam” care ar fi atras după sine căderea îngerilor, este o făcătură ieftină, tardivă, emanată din imaginaţia bolnavă a jalnicilor epigoni ai Verginicăi: liderii pucioşi ai secolului XXI, Mihaela şi Nicuşiţă.
.
.
3. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.
.
.
După părerea Mihaelei Tărcuţă, care continuă să fabuleze năzbâtii teologice pe marginea Bibliei, întitulându-le pompos “Cuvântul lui Dumnezeu”, una dintre consecinţele benigne ale acestei căderi a unora dintre îngeri este “înfiinţarea timpului”:
“De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi sunt de altă părere. Ei afirmă că timpul este determinat de expresia biblică “La început…” (v. Fac.1,1)
În Teologia Dogmatică Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae spunea:
“ Expresia biblică “la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Aici e locul să precizăm că însăşi expresia “la început”, când se produce actul creator şi apare creaţiunea, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. “La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; “la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Aceasta au remarcat-o sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând remarcabilele notaţii ale lui Platon asupra expresiei “deodată” (άπαξ). Pentru ei, “la început” al Genezei este “deodată” de la frontiera (în sens geometric) eternităţii şi timpului; adică, cum a arătat foarte bine sfântul Vasile, un fel de moment atemporal în sine, dar a cărui ţâşnire suscită timpul, punct de atingere, s-ar putea spune, al voinţei divine cu ceea ce, trecând de la nonexistenţă la existenţă, începe acum şi, neîncetând să înceapă, devine şi durează.” (op. cit. , Vol.1, pag.330) (sublin.ns.)
E uşor, dacă ai ceva talent şi înclinaţie nativă spre logoree, să mâzgăleşti pe hârtie panseuri pe care sa le dai apoi lui Pucioşiţă să le declame cu dicţie, ca să le zăpăcească minţile naivilor pucioşi. Mai greu pare a fi să mai pui mîna şi pe Carte, ca să te informezi înainte de a spune prostii. Cu atît mai mult atunci când ai o părere excelentă despre tine însăţi, iar “fabulaţia de jos” ţi se pare că devine instantaneu “inspiraţie de sus”.
………………………………….
Anca Estera
22 august 2008
…………………………………
P.S.
.
1. Mai sunt şi alte derapări de la mesajul biblic; cine are timp, poate să le comenteze dacă vrea. De exemplu, se afirmă că “Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte” (iar noi trebuie să subînţelegem de aici că numai şi numai la Pucioasa se mai întâmplă astăzi această minune: adică, numai acolo e Împărăţia lui Dumnezeu!), deşi Biblia spune limpede că Împărăţia lui Dumnezeu “nu este din lumea aceasta” (v. Ioan, 18,36). Alt exemplu: Între Fiul lui Dumnezeu şi liderii pucioşi nu mai există vreo relaţie de “ascultare”, în sens de “subordonare ierarhică”, ci de “egalitate în drepturi şi demnităţi”. Urmarea nu se lasă mult aşteptată: “Hristos” pare umbrit de statura “uriaşă” a liderilor pucioşi, marginalizat, descumpănit chiar: El nu ştie cum să Se mai facă evidenţiat de către “popor”, îndată ce nu mai stă în faţă, ci alături de liderii pucioşi, de a căror bună dispoziţie şi stare de sănătate depinde nemijlocit “venirea “ Sa:
“…nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc…”(sublin.ns.)
Celelalte preţiozităţi, repetiţii, patetisme sau tautologii (de genul …calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată…) nu merită a fi comentate.
.
2. În continuare transcriem integral “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19 august 2008. Textele referite mai sus au fost evidenţiate cu culoare roşie:
Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului
Din sărbătoare în sărbătoare Mă las cuvânt în cartea Mea de azi pentru hrana ta cea din cer, popor care eşti credincios venirii Mele iarăşi de la Tatăl la om. Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit. Şi după ce el s-a smuls din Mine ca să fie de sine, Eu şi cu Tatăl am plâns cu plâns dumnezeiesc după om cinci mii de ani şi mai bine, şi apoi Tatăl M-a trimis pe pământ ca să întocmească prin Mine întoarcerea omului la Tatăl. Toată sarcina păcatelor omului am purtat-o pe pământ, şi apoi le-am pironit pe cruce împreună cu Mine, şi apoi am înviat pentru om şi l-am luat şi M-am dus cu el la Tatăl cu lucrarea salvării lui întocmită şi I-am spus Tatălui: Tată, iată Omul! Aşa am lucrat Eu atunci salvarea omului pierdut din rai, iar acum Mă fac cuvânt peste pământ şi vin din Tatăl pe calea aceasta şi îl învăţ mult pe om, îl învăţ să treacă din trup în duh, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, căci voia Mea aceasta este: sfinţirea omului. Amin. O, şi de ce sfinţirea omului? De ce aceasta, o, Tată al Meu?
– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu. L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.
O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut. O, câtă durere pe Noi de atunci şi până azi, Fiule Unule al Meu! De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată. Am coborât acum, la sfârşit de timp, cu slava cuvântului Tău pe pământ, şi iarăşi Tu lucrezi cuvânt de facere a omului aşa cum lucrai când îi grăiai lui Moise pentru poporul Israel ca să-l faci pe el împărăţie a lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte şi unde poate cu puterea Sa, dar omul s-a ridicat tot mereu şi s-a semeţit faţă în faţă cu Dumnezeu, aşa cum a fost şi cu poporul cel din vremea lui Moise, căruia Tu i-ai grăit atât de mult timp de patruzeci de ani, şi în mijlocul căruia Ne-am arătat cu multul slava şi puterea cea prin cuvânt rostită să fie şi să lucreze la vedere ca să aibă Dumnezeu un popor pe pământ între popoare.
Cel mai mare duşman din om împotriva Noastră nu este păcatul lui, o, Fiule îndurerat ca şi Mine, Tatăl, ci este necredinţa din el, căci ea îl dezbracă pe om de Dumnezeu. O, Te-am trimis apoi pe pământ acum două mii de ani şi nu Ţi-a încurcat venirea şi lucrarea de facere iarăşi a omului, nu Ţi-au încurcat-o păcatele omului, ci Ţi-a încurcat-o necredinţa lui, tată, căci cei plini de păcate Te-au cunoscut şi Te-au primit în ei şi Te-au purtat apoi şi Te-au arătat lumii prin smerenia lor, căci mai smerit este un păcătos, străin de Noi prin păcat, decât un drept care se îndreptăţeşte pe sine înaintea lui Dumnezeu prin faptele dreptăţii lui şi ale slujirii lui înaintea Noastră, Fiule scump. Acum două mii de ani i-ai luat pe cei trei dintre ucenicii pe care Ţi-i descoperisem ca să-Ţi arăţi cu ei lucrarea între oameni şi Te-ai suit cu ei pe munte înalt şi Ţi-ai lăsat văzută slava pe care o ai de la Mine mai înainte de întemeierea lumii, căci faţa Ta şi veşmintele Tale au strălucit ca soarele şi s-au făcut albe ca lumina, şi Te-ai arătat cu Moise şi cu Ilie şi ai grăit cu ei înaintea celor cu credincioşie şi spuneai despre patima Ta, care avea să urmeze pentru răscumpărarea omului, iar Petru a dat să-Ţi spună să rămâi pe munte şi să facă trei colibe, Ţie şi lui Moise şi lui Ilie, dar voia Ta a fost să pătimeşti pentru salvarea omului, şi atunci Tu prin nor luminos ai umbrit priveliştea de pe munte, iar Eu, Tatăl, am rostit peste ei din nor şi am spus: «Acesta este Fiul Meu iubit, întru Care am binevoit şi pe Acesta să-L ascultaţi». După ce Tu i-ai ridicat de jos, din spaima lor, ei au văzut că numai Tu mai erai cu ei, şi le-ai spus lor să nu spună nimănui de slava Ta cu ei până ce Tu nu Te vei ridica prin învierea Ta. O, Fiule scump, Îţi arătasei lor Scriptura venirii lui Ilie, precum era scris în Scripturi să fie, şi ai făcut înţeleasă lucrarea lui Ioan Botezătorul, care vestise în vremea aceea tuturor împărăţia cerurilor şi pocăinţa oamenilor spre Dumnezeu, ca să Se milostivească Domnul de ei. O, Fiule scump, tot aşa Mi-am slobozit Eu în ziua aceasta de sărbătoare glasul Meu peste cei de azi credincioşi lucrării Tale peste pământ şi peste om, şi tot aşa le grăiesc şi lor şi le spun aşa: Cuvântul Acesta este Fiul Meu, întru Care binevoiesc; de El să ascultaţi! Amin.
– Iar Eu sunt cuvântul Tău, o, Tată al Meu, şi le spun lor: Cel ce Mă ascultă pe Mine ascultă pe Tatăl, Care M-a trimis, căci în Mine Tatăl Se slăveşte cu tot cuvântul Său, cu toată lucrarea Sa. Amin.
O, poporul Meu, nu-i place duhului potrivnic când aude de la Mine că-ţi zic poporul Meu; nu-i place să audă că ţarina neamului român e patria Mea cea de azi, patria venirii Mele pe pământ după două mii de ani pentru Scriptura naşterii din nou a lumii, precum este scris în Scripturi să lucrez. Iată, Eu nu Mă încurc nici azi în păcatele omului, ci Mă încurc în necredinţa lui, iar tu să iubeşti slava Mea din mijlocul tău şi să-i fii credincios, căci împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, şi de aceea lumea n-o primeşte şi n-o vrea pe ea, fiindcă ea se are pe ea, şi altfel ea nu mai vrea. Eu însă îi spun ei că vine biciul lui Ilie şi va cădea în usturime după usturime lumea, şi pace nu va fi, şi va fi facere cu durere, şi va fi Dumnezeu cu lucrarea Sa peste pământ şi Se va slăvi prin ea, precum este scris să se împlinească aşa. Amin.
O, poporul Meu de la izvor, scoală-te dis-de-dimineaţă şi iarăşi să-Mi aşezi sărbătoare cu strângere la izvor, că vin la izvor ca să bea cei ce însetează după Mine şi după tine, iar tu să-I aşezi Domnului popas cu ei, căci El îi strânge lângă El şi îi hrăneşte pe cei ce-L caută, pe cei ce vor să înveţe să fie. Cere la Mine vreme slujitoare Mie şi ţie pentru cei ce vin după hrană din cer, că e frumos să ceri la Dumnezeu, fiule, şi e frumos să fii fiu al Său, fiu care cere Tatălui pe cele care Tatăl îi spune lui să le ceară. Amin.
Binecuvântată să fie strângerea poporului cel plin de dor, căci iată, se îndreaptă spre izvor cu inima, cu dorirea şi apoi cu pasul şi apoi cu hrănirea lui din gura Mea! Amin.
Binecuvântat să fii tu, cel ce pregăteşti masă de sărbătoare şi popas Domnului ca să fie cu oamenii, cu cei ce vin crezând şi învăţând să creadă ca să fie! Amin.
Binecuvântată să-ţi fie înţelepciunea şi fapta ei pentru care tu te pregăteşti înaintea celor ce vin la izvor, o, poporul Meu! Eu, Domnul, îţi dau de la Mine ca să ai şi ca să poţi pentru mărturisirea Mea, căci am voit şi vreau să-Mi fii mărturisitor, tată. Vremea blândă să te însoţească la sărbătoarea cea pentru mama Mea Fecioară, şi tot şi toate să fie pentru slujirea sărbătorii, poporul Meu. Amin.
O, poporul Meu, să nu judeci cu judecată pe aproapele tău, ci numai pe tine, tată, căci altfel nu este mântuire, ci este judecată. Cel ce ştie această minunată lucrare, acela scapă de judecata faptelor lui rele înaintea lui Dumnezeu, iar cine lucrează altfel, acela a şi fost judecat, căci a călcat peste Dumnezeu, Care nu vrea moartea celui greşit, ci voieşte învierea lui. Amin. Ai grijă de mântuirea ta, fiule, căci Eu ţi-o lucrez, numai tu s-o doreşti şi s-o ai. Eu sunt Cel ce lucrez înaintea şi în urma omului neputincios, aşa cum am lucrat mereu. În ziua de joi M-am făcut trup şi sânge pe masă la cină şi M-am dăruit ucenicilor Mei, şi numai a doua zi am împlinit ceea ce Eu le-am dat lor la cina cea de taină, şi am lucrat mai dinainte ceea ce le-am dat prin jertfa Mea, şi, iarăşi, Mă fac pâine şi vin pe altar şi apoi se duce cu Mine la bolnav sau la cel credincios şi Mă împarte cel ce Mă împarte spre viaţa omului. Lucrez şi înaintea şi în urma omului, aşa cum lucrez şi cu acest cuvânt ieşit din gura Mea odată cu taina cea de pe altar a jertfei Mele cea pentru om. Mă fac trup şi cuvânt pe masa Mea de azi, şi prin cuvânt lucrez şi Mă fac şi Mă dau ţie trup şi cuvânt, poporul Meu. Voiesc să-l vindec de necredinţă şi de îndoială pe cel ce stă aşa în poporul Meu, şi nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc cu duh din cer, cu dragoste din cer şi nu de pe pământ, tată. Naşterea cea de sus, aceasta este dorirea Mea peste om, dorire care Mă arde în piept, poporul Meu. Sfinţirea ta este cărarea Mea spre tine, iar tu să fii ca Mine, blând şi smerit cu inima, şi să stai cu credincioşie înaintea Mea pentru lucrul tău cu Mine, că am nevoie mai mult decât oricând de fii cu credincioşie, iubitori şi plini de dor de cer în ei, căci cerul este scaunul Meu de domnie, poporul Meu, şi de pe el împărăţesc peste tot şi peste toate dacă-l am în om. Amin.
Voi, copii din porţi, fiţi-Mi copii, tată, căci dragostea din voi este de copil, iar cei ce vă judecă pe voi şi nu vă iubesc, aceia nu sunt copii, ci sunt judecători, şi tot aşa şi văd. Voi însă fiţi plini de planul Meu cel dumnezeiesc şi nu vă potriviţi durerii care dă mereu să vă doboare puterea cea pentru Mine, şi cu ea în voi aşa să puteţi pentru Mine, căci vai celui fără cruce ca şi a Mea, şi vai celui ce-şi face el crucea lui ca s-o poarte! Fiţi îndelung răbdători, tată, şi slujiţi-Mi cu iubire, că am nevoie de slujirea voastră, tată, şi prin răbdarea şi slujirea voastră cea pentru Mine Eu, Domnul, voi câştiga Tatălui pe mulţi, şi apoi voi lucra mult ca să împlinesc Scripturile cele din urmă: naşterea din nou a lumii, cer nou şi pământ nou şi slavă de nou Ierusalim pe pământ, precum este scris. Amin.
O, calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată, şi pe ea Eu trebuie să grăiesc şi nu să tac, iar tu să lucrezi după cuvântul Meu ca un fiu, căci fiul Meu este cel ce ascultă de Mine aşa cum Eu ascult de Tatăl şi Îi sunt Lui Fiu iubit, întru Care El binevoieşte, şi de Care tu să asculţi, o, poporul Meu. Amin, amin, amin.
19-08-2008
…………………………………
…………………………………
Completare
Caruselul ereziilor continuă:
4. Învăţătura despre mântuirea omului prin sine însuşi, prin puterea voinţei sale
5. Învăţătura despre iertarea deplină a păcatelor pentru cei care iubesc lucrarea de cuvânt de la Pucioasa
6. Învăţătura despre renunţarea la virtuţile înţelepciunii şi iubirii, ca fiind netrebuincioase, dacă sunt înlocuite cu ascultarea
7. Învăţătura despre renunţarea la toate virtuţile creştineşti, deoarece “virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”
4. Învăţătura despre mântuirea omului prin sine însuşi, prin puterea voinţei sale
În “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3-06-2008, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” promovează o învăţătură eretică destul de asemănătoare cu noile erezii de tip New Age: omul nu poate fi salvat de nimeni şi de nimic, în afară de el însuşi. Omul devine propriul său mântuitor, iar mântuirea este un simplu act de voinţă. Implicit, creştinismul de la Noul Ierusalim se dezvăluie a fi un creştinism de faţadă, căci jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos devine superfluă. Bineînţeles că modul concret în care omul devine propriul său mântuitor este prin ascultare oarbă de liderii de la Pucioasa, care sunt prezentaţi ca fiind “cei trimişi”, adică singurii exponenţi în viaţă ai voinţei “Dumnezeului de la Noul Ierusalim-Pucioasa”:
“O, fiilor, să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu, tată, căci cei ce nu ascultă de Dumnezeu, aceia nu ascultă de cei trimişi la ei, şi aceia greşesc şi vor greşi şi apoi vor fi prăbuşiţi prin neascultarea lor. Nimeni şi nimic nu te poate salva decât tu, cel ce ai fost sau nu pe voia Mea, dar Eu te învăţ lucrarea iubirii, tată, şi te învăţ după cum a fost omul de iubitor sau de neiubitor după ce l-am făcut Eu pe el, căci din pilde se înţelepţeşte cel ce voieşte să se înţelepţească, iar Eu numai în pilde am grăit pe pământ, şi tot aşa grăiesc şi din cer.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 3-06-2008, sublin.ns.)
Omul se poate mântui numai prin voinţa sa, îndată ce toate stau în voinţa lui:
“ Acum vă îndemn să învăţaţi întreagă iubirea şi purtarea ei, care stă în puterea voastră de a voi pentru ea, şi apoi Eu, Domnul, voi privi peste voi şi voi vedea şi Mă voi bucura sau Mă voi întrista, căci omul pe cât poate de mult pe atât se şi lasă neputincios, şi toate stau în voinţa lui.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 11-05-2008, sublin.ns. )
În realitate, afirmaţia evidenţiată mai sus prin subliniere este falsă. Chiar dacă Mântuitorul a spus că prin voinţă omul poate muta şi munţii, totuşi nu toate stau în voinţa omului. Omul nu poate să-L vadă şi să-L cunoască pe Dumnezeu în Fiinţa Sa transcendentală; omul nu se poate mântui pe sine însuşi, fără a-şi împropria jertfa pe cruce a Domnului Iisus Hristos; omul nu poate cunoaşte taina morţii înainte de a o gusta el însuşi; omul nu poate sonda anumite taine ale universului, care nu-i sunt îngăduite sau îi sunt imposibile din punct de vedere tehnic; omul nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu, chiar dacă i se pare lui că o poate face. Încă odată, “Cuvântul” de la Pucioasa se dovedeşte a fi o platformă lansatoare de minciuni.
Neascultarea de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor (“ucenicii” favoriţi ai “Dumnezeului de la Noul Ierusalim-Pucioasa”, aleşii lui “din vecii”) va fi urmată de pedepse usturătoare pentru supuşii lor care îi invidiază şi apoi se răzvrătesc împotriva lor:
“ O, dacă Eu lucrez mai mult printr-un ucenic, şi lucrez altceva decât cu tine, lucrez aşa după măsura Mea şi după alegerea cea din vecii, iar tu să nu ridici păcat de invidie în inima ta împotriva Mea şi a fratelui tău, căci acesta este de nouă ori păcat mai mare decât orice păcat mare pe care-l poate omul săvârşi, căci prin păcatul invidiei a venit moartea pe pământ, şi iată, omul care face păcatul invidiei poartă în el moarte.
O, fiule, învaţă de la Mine taina mântuirii de rău şi nu te teme, tată, să te ştiu cu ale tale dedesubturi, că e bine să te ştiu, ca să te scap apoi de plata cea dureroasă a celor ascunse ale tale, căci dacă Adam nu M-a lăsat să-l curăţ, aşa cum a făcut şi urmaşul său care şi-a ucis fratele prin păcatul invidiei, aceştia n-au scăpat de plata cea dureroasă pentru cele cu care ei s-au ascuns de Dumnezeu. O, învaţă-te, fiule, să te deprinzi cu învăţătura Mea şi s-o iei spre lucrare, tată, ca să te scap din dureri prin lucrarea iubirii şi a credinţei şi a luminii, căci lucrarea lui Dumnezeu nu se opreşte în loc, ci, din contra, lucrează şi nu se împiedică în om, şi ea se învederează în cele ce dau s-o împiedice pe ea, căci lucrarea dumnezeiască este cea vorbită de rău, nu cea vorbită de bine de mulţi. Eu am fost vorbit de rău pe pământ ca un răufăcător, ca un păcătos, şi aşa a lucrat apoi dreptatea cea pentru Mine, şi a lucrat prin umilinţa Mea.
I-am spus mereu poporului Meu cel de ieri şi cel de azi, i-am spus să nu se răzvrătească, iar cel ce nu a ascultat nu a înţeles ce i-am spus.
O, ia aminte, tu, cel ce te-ai răzvrătit şi încă te răzvrăteşti în stânga şi în dreapta ta! Te va pedepsi, tată, acest păcat, căci păcatul tău îşi va arăta rodul şi vei fi pedepsit după rodul tău, şi rodul te va ustura, tată, şi te va învinui.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 3-06-2008, sublin.ns.)
5. Învăţătura despre iertarea deplină a păcatelor pentru cei care iubesc lucrarea de cuvânt de la Pucioasa
Sfânta Scriptură învaţă că omului îi trebuie iubire mare de Dumnezeu, ca să i se ierte păcatele. În mod insidios însă, la Noul Ierusalim de la Pucioasa se face o translaţie de la iubirea de Dumnezeu la iubirea de lucrarea de cuvânt de la Pucioasa. Astfel se ajunge ca simpla “iubire a lucrării de la Noul Ierusalim” să aducă automat cu sine iertarea păcatelor acelora care sunt capabili de acest sentiment:
“ Vai celui ce nu are cine să-i îndrepte viaţa şi vina şi să-l împace cu Dumnezeu, căci omul singur nu poate face aceasta, de vreme ce este vinovat de păcat, ci îi trebuie mijlocitor pentru vina lui, pentru viaţa lui, pentru patima lui, şi iată, numai umilinţă în toată clipa îi trebuie lui pentru vindecarea lui de păcat, şi apoi îi trebuie iubire pentru Dumnezeu, iubire mare, căci femeii păcătoase i s-au iertat păcatele numai pentru că a iubit pe Dumnezeu cu putere, cu putere multă, tată. O, iată ce face iubirea pentru Dumnezeu în om! Cel ce iubeşte mult această lucrare de cuvânt, lucrarea Mea de venire iarăşi cu salvarea din păcat a omului, i se iartă lui păcatele numai pentru atât, numai să văd Eu la el toate câte erau în inima femeii păcătoase, care a venit după Mine cu lacrimi de pocăinţă şi cu iubire fără margini pentru fiinţa Mea, pentru lucrarea Mea peste om, şi fericit este la Mine cel care Mă cunoaşte şi Mă urmează apoi cu multă iubire, după ce M-a aflat în acest izvor, cu care Eu vin acum pe pământ. Amin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-05-2008, sublin.ns. )
6. Învăţătura despre renunţarea la virtuţile înţelepciunii şi iubirii, ca fiind netrebuincioase, dacă sunt înlocuite cu ascultarea
Alte erezii năucitoare apar în “Cuvântul” din 27-09-2008. Iubirea şi înţelepciunea, două virtuţi esenţiale pentru creştini, sunt desfiinţate ca nefolositoare şi înlocuite cu ascultarea oarbă de liderii pucioşi:
“ Omului nu-i trebuie înţelepciune, ci îi trebuie ascultare. Dacă omul vine după Mine şi nu-şi ia crucea, adică ascultarea, cu care să Mă urmeze în tot cuvântul Meu de peste el, atunci el se face Mie vrăjmaş,[…]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-2008 )
“ Nu-i trebuie omului înţelepciune, ci îi trebuie ascultare, tată, căci de la ascultare vine şi credinţa, vine şi statornicia, vine toată împlinirea, tată.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-2008 )
“ Nu-i trebuie omului iubire, ci ascultare îi trebuie. Eu aşa Îl iubesc pe Tatăl. Amin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008 )
“ După ce omul nu Mă mai ascultă el nu Mă mai iubeşte, căci iubirea înseamnă ascultare, şi nimic altceva nu înseamnă iubirea.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008 )
După fazele pregătitoare, creştinului i se sugerează în chip meşteşugit că ascultarea de Dumnezeu, care tocmai a substituit înţelepciunea şi iubirea, ar trebui să fie de fapt ascultare de “ Cuvântul “ de la Pucioasa, lansat în numele lui Dumnezeu de către liderii pucioşi, Mihaela şi Nicuşor:
“ Iubirea nu este altceva decât ascultare de Dumnezeu şi de tot cuvântul Lui cel pentru viaţa omului.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008, sublin. ns.)
7. Învăţătura despre renunţarea la toate virtuţile creştineşti, deoarece “virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”
Aceste desfiinţări incredibile ale iubirii şi înţelepciunii confirmă şi întăresc o altă desfiinţare, mai veche şi mai cuprinzătoare, lansată cu oarece timp în urmă de o adeptă de la Noul Ierusalim pe un blog personal, la comanda liderilor pucioşi: toate virtuţile creştine sunt inacceptabile! iar dacă ele totuşi sunt, atunci “put urât înaintea lui Dumnezeu”:
“Cei ce sunt creştini ai Noului Ierusalim, sunt aşa prin faptele lor, prin inima lor curată, care-i fac pe ei fideli alegerii pe care au pus-o peste viaţa lor. Iată câteva trăsături în linii mari a şcolii Noului Ierusalim. Educaţia lucrului făcut bine, spiritul gospodăresc cu bun gust, hărnicia, sunt numai un rezultat al conduitei sufleteşti şi duhovniceşti pe care fiecare creştin ar trebui să caute să şi-o îmbunătăţească pentru a avea puterea umilinţei, a smereniei – ţinta vieţii alături de Domnul. E de amintit aici o vorbă mare, spusă la un moment dat într-un film rusesc recent realizat, „Ostrovul”: „Virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”. Poate de aceea mulţi creştini devin trădători, devin lupi, negând ceea ce odată au îmbrăţişat din toată inima, pentru că au căutat să li se puncteze virtuţile, imaginea, şi nu să aibă curajul umilinţei.” (citat din blogul Noul Ierusalim)
Este vizibil faptul că motivaţia ascunsă a lansării acestor inepţii îl constituie ranchiuna pe acei “mulţi creştini” care, odată lămuriţi despre farsa de la Noul Ierusalim, le-au întors dosul liderilor pucioşi, i-au părăsit şi au avut curajul să strige în gura mare în agora: “Regele (de la Pucioasa) e gol!”
Motto: “ Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi.
Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat,
Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate,
Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.”(II Timotei,3,13-17)
Ultimul Cuvânt al “Dumnezeului de la Pucioasa”, intitulat Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului vine cu alte câteva inovaţii eretice:
1. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu;
2. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu;
3. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.
.
.
1. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu
.
Tulburările ideologice din primele veacuri creştine au fost tranşate în urma dezbaterilor amănunţite ele episcopilor adunaţi la primele două Sinoade Ecumenice, în urma cărora se poate spune că învăţătura de credinţă ortodoxă s-a cristalizat.
De atunci şi până astăzi, învăţătura credinţei creştine se cuprinde pe scurt, dar în cuvinte lămurite, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de sfinţii părinţi la întîiul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi apoi definitivat în al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta, denumit şi «Crezul niceeo-constantinopolitan», nu este numai o expunere oficială a învăţăturii de credinţă creştină, ci şi o mărturisire de credinţă pe care trebuie s-o cunoască şi s-o rostească fiecare creştin în parte. De aici decurge obligativitatea învăţării Crezului de către fiecare creştin.
Primul articol de credinţă este următorul:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Articolul 1 din Simbolul Credinţei arată că Dumnezeu-Tatăl este Creatorul (Făcătorul, Ziditorul) şi Proniatorul (Purtătorul de grijă, Atotţiitorul) lumii. Lumea înseamnă cerul şi pământul şi tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută şi nevăzută. Lumea văzută este tot ceea ce se poate cunoaşte cu simţurile omeneşti, iar cea nevăzută sunt îngerii, buni şi răi (v. Col. I, 16).
Ca Dumnezeu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Făcător al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (v. Ioan I, 3), dar nu ca şi cum Tatăl S-ar fi slujit de Fiul ca de o unealtă vie, ci ca Fiul să lucreze împreună cu Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi avînd aceeaşi putere creatoare ca şi Tatăl. Exprimarea prin Fiul este deosebit de concludentă şi importantă. Nu se spune “Toate s-au făcut de către Fiul “ ci se spune “Toate s-au făcut prin Fiul”. Această exprimare nu este singulară, ci o regăsim şi în epistolele paveline:
“Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.” (Col. 1, 12-16) (sublin.ns.)
Sf. Apostol Pavel completează aşadar rolul de reprezentare (întru Fiul ) cu rolul instrumental (prin Fiul ) şi cu rolul final (pentru Fiul), dar nu aminteşte nimic despre o delegare specială şi singulară a Fiului pentru actul în sine al creaţiei. Nu vom găsi nicăieri în Biblie pentru acest subiect o exprimare de genul de către Fiul. Aşadar, toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au avut o contribuţie egală şi partajată, dar nedespărţită şi neamestecată, la creaţia propriu-zisă, având o aceeaşi şi împreună lucrare, după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul:
“…Căci Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit;şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit. De aceea Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un Dumnezeu. Căci una şi aceeaşi este fiinţa, puterea şi lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, nefiind şi neînţelegându-se nici unul fără celălalt.” (Sf.Maxim Mărturisitorul: A doua sută de capete gnostice)(sublin.ns.)
Aşadar, Unul este Dumnezeu, pentru că Una este Dumnezeirea. Una şi aceeaşi este, o întreagă unitate după fiinţă, şi o întreagă Treime după ipostasuri. Dar, pentru fiecare Persoană se disting atribute definitorii: Tatăl este Creatorul şi Proniatorul prin excelenţă, deşi toate trei Persoanele participă la creaţie şi la susţinerea ei; Fiul este Mântuitorul şi Moştenitorul, dar mântuieşte în primul rând pentru a face ascultare de voia Tatălui, cu puterea lucrătoare a Duhului; Duhul Sfânt este Mângâietorul şi Sfinţitorul, dar nu vine decât trimis de Fiul şi purces de la Tatăl.
Pe vremuri, când Verginica ţinea frâiele “lucrării” de la Pucioasa şi-i povăţuia pe creştini, învăţătura ei (deşi plină de alte aberaţii) păstra totuşi faţă de Sfânta Treime respectul şi recunoaşterea moştenită din tradiţia ortodoxă. Prin anii aceia, Verginica încă mai recunoştea pentru Tatăl însuşirea de Făcător al cerului şi al pământului, aşa cum învăţase ea Crezul în copilărie de la părinţii ei. Astfel, într-o “vorbire” atribuită Maicii Domnului, Verginica spunea:
“ …Grăieşte Maica Mea ţie, popor creştin:
Eu sunt care vorbesc: mama Fiului ceresc. Şi cu Mine e Fiul Meu, e şi Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului, sunt şi ucenicii şi sfinţii. Am venit nu cum se plimbă oamenii cu avioanele; am venit în zbor, cu Duhul. O, copii, o, seminţia părintelui Avraam! Dacă oamenii nu vor să cunoască această lucrare dumnezeiască, ca să trăiască viaţă fără de moarte, Dumnezeu va face să se împlinească numărul din piatră, din copaci şi nu va rămâne de ruşine… ” ( 9/ 22 septembrie 1978.)
Învăţătura aceasta (“Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului”) este astăzi contrazisă flagrant de noile născociri ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşiţă, care pretind că numai Fiul a fost autorul creaţiei:
“Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Să consemnăm alterarea gravă a mesajului biblic, prin trecerea de la lucrarea sinergică a Treimii celei de o fiinţă: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” la lucrarea individualizată, exclusivă, a Fiului: “după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit”.
Este adevărat că Biblia foloseşte aici două registre: primul, la nivel intenţional, cînd se preferă forma la plural (…după chipul şi după asemănarea Noastră) şi al doilea, la nivel aplicativ, când se preferă forma la singular (…a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său). Să observăm însă că această a doua formă, vocabula “Său” este aleasă tocmai pentru a sublinia unitatea în Treime a lui Dumnezeu în actul creaţiei, şi nu particularizarea lucrării numai către Fiul. Pentru că şi la început s-a ales exprimarea implicită, referitoare la Sfânta Treime: “Şi a zis Dumnezeu: "Să facem…” şi nicidecum varianta explicită: “Şi au zis Dumnezeu: "Să facem…”. Iată textul biblic la care tocmai ne-am referit:
“Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. " ” (Fac.1, 26-27)
În accepţiunea liderilor pucioşi, ar trebui sine qua non schimbată partea de început a Crezului, pentru a sublinia textual că nu Tatăl, ci Fiul este Făcătorul cerului şi al pământului.
Acestă învăţătură eretică despre Fiul Creatorul este confirmată imediat în continuare, prin următorele fraze, de data aceasta atribuite “Tatălui Ceresc”, prin care se spune că Fiul nu numai că l-a plămădit din lut pe om, dar i-a dat şi suflare de viaţă, duh din duhul Lui:
“– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi, pentru a sublinia rolul decisiv de Creator pe care L-a avut Tatăl Ceresc la facerea omului, şi că Duhul de la Tatăl purcede, subliniază că nu Fiul, ci Tatăl este Cel Care a suflat suflare de viaţă peste om:
“…le este dat […]să primească îndată şi pe Sfântul Duh[…]le este dat nu numai prin suflare în faţă, cum l-a primit mai înainte Adam de la Dumnezeu Tatăl şi mai pe urmă ucenicii lui Hristos prin suflarea lui Hristos (Ioan 20,22), ci, deodată, în chip nevăzut, ca o suflare (Fapte 2,2)a Duhului ce suflă în chip vădit harul Duhului.” (Calist Patriarhul: Capete despre rugăciune; Filocalia, vol.8.)(sublin.ns.)
.
.
2. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu
.
O altă învăţătură eretică promovată de liderii pucioşi este cea prin care i se atribuie lui Adam (în afară de păcatul originar, şi mai înaintea lui) şi tragedia căderii legiunilor de îngeri din cer. Cităm următoarele:
“L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Aşadar, păcatul “originar” pentru care Adam a fost alungat din Rai pentru neascultare nu era deloc originar!! Adam era la recidivă, întrucât făcuse mai înainte un pocinog şi mai mare – e drept, rămas nesancţionat, de parcă Dumnezeu n-ar fi observat că era cazul s-o facă. Faţă de muşcarea din fructul oprit, care denotă mai degrabă indolenţă şi minte îngustă, uzurparea premeditată a tronului ceresc şi surparea unei întregi cete de îngeri era o ispravă cu adevărat dezastruoasă şi inacceptabilă!
Se afirmă în continuare că, după crearea Evei ( probabil că Eva era “cadoul” făcut de Dumnezeu pentru acest “domnu’ Goe” al începuturilor, după ce prin semeţia lui trântise la pământ o ceată de îngeri, despre care se zice că-i slujeau!!), Adam s-a semeţit şi mai mult (normal, dacă nu l-a tras nimeni de urechi pentru prima poznă, ca să se îndrepte, o fi crezut că este pe calea cea bună):
“O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Consecinţa? Adam a căzut şi el din cer, odată cu satana care l-a ispitit să mănânce din pomul oprit.
Două, chiar trei întrebări rămân deocamdată fără răspuns:
1. De ce prima greşeală (mai mare, prin consecinţe directe) a lui Adam a fost total ignorată, iar a doua (aparent mai mică) a fost sever sancţionată?
2. Dacă satan era din ceata îngerilor căzuţi, cum de mai dădea el târcoale prin rai, sub înfăţişare de şarpe? Ca pe urmă, după pozna lui Adam, cea cu fructul oprit, satan să cadă din nou (unde să mai cadă, pentru că el era căzut deja?) împreună cu Adam!
3. Dacă “îngerii îi slujeau lui Adam”, de ce a mai zis Dumnezeu că Adam e singur şi că nu e bine să stea singur şi fără nici un ajutor? (v. Fac. 2,18.) Cum îi slujeau îngerii lui Adam, dacă Dumnezeu declară că Adam era fără ajutor? (doar dacă nu trăgeau chiulul cu toţii)
Peste toate acestea, Sfânta Scriptură nu sugerează nicăieri că îngerii ar fi fost creaţi să-l servească pe Adam. Se spune însă că ei trebuia să-I aducă necontenit cinstire lui Dumnezeu, caz în care n-ar mai fi avut când să-l mai servească şi pe Adam:
“Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” ( Iov, 38,7) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi văd altfel lucrurile. Ei identifică exact cauza căderii îngerilor în propria lor libertate, folosită impropriu. În nici un caz căderea lor nu se poate atribui unei cauze externe, asupra căreia ei să nu aibă nici cel mai mic control. O astfel de alternativă, prezentată de liderii pucioşi ca fiind “inspirată” prin “Cuvântul lui Dumnezeu”, este la urma urmei şi profund imorală.
Părintele Stăniloae construieşte pe această temă următoarele aserţiuni, citând din omilia Dumnezeu nu e autorul răului a Sfântului Vasile cel Mare:
“…În fruntea lor este satana. Sfântul Vasile, descriind căderea satanei în opoziţie cu persistenţa lui Mihail, vede cauza fiecăreia în persistarea sau despărţirea liberă de Dumnezeu. “De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeaşi cauză, având şi el viaţă liberă şi prin libertatea lui având putinţa să rămână lângă Dumnezeu, sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe acesta libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi acela să apostazieze şi putea şi acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu.”.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.450) (sublin.ns.)
Aşadar, înstrăinarea de Dumnezeu şi nedragostea, care veneau din greşita folosire a propriei libertăţi, au fost cauzele căderii unora dintre îngeri, şi nu presupusa semeţie a lui Adam (despre care Biblia nu pomeneşte absolut nimic). Părintele Stăniloae concluzionează:
“ Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii lor stă în mândrie. Ei voiau să fie independenţi de Dumnezeu, întocmai ca Dumnezeu.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.456) (sublin.ns.)
Care să fie scopul pentru care liderii pucioşi au transferat aceste cauze şi le-au pus în cârca lui Adam? Inversând rolurile, ei prezintă situaţia ca şi când omul ar fi fost cauza căderii demonilor, şi nu invers. Astfel, învăţătura lor eretică ajunge să contrazică flagrant Biblia! Părintele Stăniloae precizează pe acest subiect:
“ Geneza prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat (Fapte 5,3; 1 Cor. 7,5; 1 Cor. 10,13; 1 tes. 3,59 ” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.458.) (sublin.ns.)
Ceea ce este deosebit de interesant e faptul că pe vremea Verginicăi nu se pomenea de o asemenea teorie aberantă şi eretică! Dimpotrivă, se vehicula aceeaşi învăţătură primită prin Sfânta Tradiţie, precum că nu Adam, ci îngerii sunt autorii propriei lor căderi, din cauza dorinţei lor de mărire, care ajunsese până la manifestări acute de duşmănie atât între ei, cât şi dinspre ei spre Păstorul lor (adică spre Dumnezeu):
. “ Copilaşii Mei, băgaţi bine de seamă, că multe lucruri sunt oprite pe loc. Uite mănăstirea Vladimireşti, e oprită pe loc. Cine a oprit slujba sfântă? Tot prin cei de acolo, prin cei ce au lucrat fărădelegea. Şi a intrat duşmănia între ei şi au început să vândă, şi atunci s-a încuiat. Duşmăneau oile pe păstor, îl duşmăneau ca de tâlhărie, că maicile de acolo nu erau mulţumite. Acolo s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu îngerii din cer. Aşa se întâmplă când intră duşmănia şi încăpăţânare în popor.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 13/26 iulie 1973) (sublin.ns.)
Apare destul de limpede că teoria despre “îngâmfarea lui Adam” care ar fi atras după sine căderea îngerilor, este o făcătură ieftină, tardivă, emanată din imaginaţia bolnavă a jalnicilor epigoni ai Verginicăi: liderii pucioşi ai secolului XXI, Mihaela şi Nicuşiţă.
.
.
3. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.
.
.
După părerea Mihaelei Tărcuţă, care continuă să fabuleze năzbâtii teologice pe marginea Bibliei, întitulându-le pompos “Cuvântul lui Dumnezeu”, una dintre consecinţele benigne ale acestei căderi a unora dintre îngeri este “înfiinţarea timpului”:
“De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)
Sfinţii Părinţi sunt de altă părere. Ei afirmă că timpul este determinat de expresia biblică “La început…” (v. Fac.1,1)
În Teologia Dogmatică Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae spunea:
“ Expresia biblică “la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Aici e locul să precizăm că însăşi expresia “la început”, când se produce actul creator şi apare creaţiunea, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. “La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; “la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Aceasta au remarcat-o sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând remarcabilele notaţii ale lui Platon asupra expresiei “deodată” (άπαξ). Pentru ei, “la început” al Genezei este “deodată” de la frontiera (în sens geometric) eternităţii şi timpului; adică, cum a arătat foarte bine sfântul Vasile, un fel de moment atemporal în sine, dar a cărui ţâşnire suscită timpul, punct de atingere, s-ar putea spune, al voinţei divine cu ceea ce, trecând de la nonexistenţă la existenţă, începe acum şi, neîncetând să înceapă, devine şi durează.” (op. cit. , Vol.1, pag.330) (sublin.ns.)
E uşor, dacă ai ceva talent şi înclinaţie nativă spre logoree, să mâzgăleşti pe hârtie panseuri pe care sa le dai apoi lui Pucioşiţă să le declame cu dicţie, ca să le zăpăcească minţile naivilor pucioşi. Mai greu pare a fi să mai pui mîna şi pe Carte, ca să te informezi înainte de a spune prostii. Cu atît mai mult atunci când ai o părere excelentă despre tine însăţi, iar “fabulaţia de jos” ţi se pare că devine instantaneu “inspiraţie de sus”.
………………………………….
Anca Estera
22 august 2008
…………………………………
P.S.
.
1. Mai sunt şi alte derapări de la mesajul biblic; cine are timp, poate să le comenteze dacă vrea. De exemplu, se afirmă că “Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte” (iar noi trebuie să subînţelegem de aici că numai şi numai la Pucioasa se mai întâmplă astăzi această minune: adică, numai acolo e Împărăţia lui Dumnezeu!), deşi Biblia spune limpede că Împărăţia lui Dumnezeu “nu este din lumea aceasta” (v. Ioan, 18,36). Alt exemplu: Între Fiul lui Dumnezeu şi liderii pucioşi nu mai există vreo relaţie de “ascultare”, în sens de “subordonare ierarhică”, ci de “egalitate în drepturi şi demnităţi”. Urmarea nu se lasă mult aşteptată: “Hristos” pare umbrit de statura “uriaşă” a liderilor pucioşi, marginalizat, descumpănit chiar: El nu ştie cum să Se mai facă evidenţiat de către “popor”, îndată ce nu mai stă în faţă, ci alături de liderii pucioşi, de a căror bună dispoziţie şi stare de sănătate depinde nemijlocit “venirea “ Sa:
“…nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc…”(sublin.ns.)
Celelalte preţiozităţi, repetiţii, patetisme sau tautologii (de genul …calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată…) nu merită a fi comentate.
.
2. În continuare transcriem integral “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19 august 2008. Textele referite mai sus au fost evidenţiate cu culoare roşie:
Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului
Din sărbătoare în sărbătoare Mă las cuvânt în cartea Mea de azi pentru hrana ta cea din cer, popor care eşti credincios venirii Mele iarăşi de la Tatăl la om. Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit. Şi după ce el s-a smuls din Mine ca să fie de sine, Eu şi cu Tatăl am plâns cu plâns dumnezeiesc după om cinci mii de ani şi mai bine, şi apoi Tatăl M-a trimis pe pământ ca să întocmească prin Mine întoarcerea omului la Tatăl. Toată sarcina păcatelor omului am purtat-o pe pământ, şi apoi le-am pironit pe cruce împreună cu Mine, şi apoi am înviat pentru om şi l-am luat şi M-am dus cu el la Tatăl cu lucrarea salvării lui întocmită şi I-am spus Tatălui: Tată, iată Omul! Aşa am lucrat Eu atunci salvarea omului pierdut din rai, iar acum Mă fac cuvânt peste pământ şi vin din Tatăl pe calea aceasta şi îl învăţ mult pe om, îl învăţ să treacă din trup în duh, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, căci voia Mea aceasta este: sfinţirea omului. Amin. O, şi de ce sfinţirea omului? De ce aceasta, o, Tată al Meu?
– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu. L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.
O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut. O, câtă durere pe Noi de atunci şi până azi, Fiule Unule al Meu! De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată. Am coborât acum, la sfârşit de timp, cu slava cuvântului Tău pe pământ, şi iarăşi Tu lucrezi cuvânt de facere a omului aşa cum lucrai când îi grăiai lui Moise pentru poporul Israel ca să-l faci pe el împărăţie a lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte şi unde poate cu puterea Sa, dar omul s-a ridicat tot mereu şi s-a semeţit faţă în faţă cu Dumnezeu, aşa cum a fost şi cu poporul cel din vremea lui Moise, căruia Tu i-ai grăit atât de mult timp de patruzeci de ani, şi în mijlocul căruia Ne-am arătat cu multul slava şi puterea cea prin cuvânt rostită să fie şi să lucreze la vedere ca să aibă Dumnezeu un popor pe pământ între popoare.
Cel mai mare duşman din om împotriva Noastră nu este păcatul lui, o, Fiule îndurerat ca şi Mine, Tatăl, ci este necredinţa din el, căci ea îl dezbracă pe om de Dumnezeu. O, Te-am trimis apoi pe pământ acum două mii de ani şi nu Ţi-a încurcat venirea şi lucrarea de facere iarăşi a omului, nu Ţi-au încurcat-o păcatele omului, ci Ţi-a încurcat-o necredinţa lui, tată, căci cei plini de păcate Te-au cunoscut şi Te-au primit în ei şi Te-au purtat apoi şi Te-au arătat lumii prin smerenia lor, căci mai smerit este un păcătos, străin de Noi prin păcat, decât un drept care se îndreptăţeşte pe sine înaintea lui Dumnezeu prin faptele dreptăţii lui şi ale slujirii lui înaintea Noastră, Fiule scump. Acum două mii de ani i-ai luat pe cei trei dintre ucenicii pe care Ţi-i descoperisem ca să-Ţi arăţi cu ei lucrarea între oameni şi Te-ai suit cu ei pe munte înalt şi Ţi-ai lăsat văzută slava pe care o ai de la Mine mai înainte de întemeierea lumii, căci faţa Ta şi veşmintele Tale au strălucit ca soarele şi s-au făcut albe ca lumina, şi Te-ai arătat cu Moise şi cu Ilie şi ai grăit cu ei înaintea celor cu credincioşie şi spuneai despre patima Ta, care avea să urmeze pentru răscumpărarea omului, iar Petru a dat să-Ţi spună să rămâi pe munte şi să facă trei colibe, Ţie şi lui Moise şi lui Ilie, dar voia Ta a fost să pătimeşti pentru salvarea omului, şi atunci Tu prin nor luminos ai umbrit priveliştea de pe munte, iar Eu, Tatăl, am rostit peste ei din nor şi am spus: «Acesta este Fiul Meu iubit, întru Care am binevoit şi pe Acesta să-L ascultaţi». După ce Tu i-ai ridicat de jos, din spaima lor, ei au văzut că numai Tu mai erai cu ei, şi le-ai spus lor să nu spună nimănui de slava Ta cu ei până ce Tu nu Te vei ridica prin învierea Ta. O, Fiule scump, Îţi arătasei lor Scriptura venirii lui Ilie, precum era scris în Scripturi să fie, şi ai făcut înţeleasă lucrarea lui Ioan Botezătorul, care vestise în vremea aceea tuturor împărăţia cerurilor şi pocăinţa oamenilor spre Dumnezeu, ca să Se milostivească Domnul de ei. O, Fiule scump, tot aşa Mi-am slobozit Eu în ziua aceasta de sărbătoare glasul Meu peste cei de azi credincioşi lucrării Tale peste pământ şi peste om, şi tot aşa le grăiesc şi lor şi le spun aşa: Cuvântul Acesta este Fiul Meu, întru Care binevoiesc; de El să ascultaţi! Amin.
– Iar Eu sunt cuvântul Tău, o, Tată al Meu, şi le spun lor: Cel ce Mă ascultă pe Mine ascultă pe Tatăl, Care M-a trimis, căci în Mine Tatăl Se slăveşte cu tot cuvântul Său, cu toată lucrarea Sa. Amin.
O, poporul Meu, nu-i place duhului potrivnic când aude de la Mine că-ţi zic poporul Meu; nu-i place să audă că ţarina neamului român e patria Mea cea de azi, patria venirii Mele pe pământ după două mii de ani pentru Scriptura naşterii din nou a lumii, precum este scris în Scripturi să lucrez. Iată, Eu nu Mă încurc nici azi în păcatele omului, ci Mă încurc în necredinţa lui, iar tu să iubeşti slava Mea din mijlocul tău şi să-i fii credincios, căci împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, şi de aceea lumea n-o primeşte şi n-o vrea pe ea, fiindcă ea se are pe ea, şi altfel ea nu mai vrea. Eu însă îi spun ei că vine biciul lui Ilie şi va cădea în usturime după usturime lumea, şi pace nu va fi, şi va fi facere cu durere, şi va fi Dumnezeu cu lucrarea Sa peste pământ şi Se va slăvi prin ea, precum este scris să se împlinească aşa. Amin.
O, poporul Meu de la izvor, scoală-te dis-de-dimineaţă şi iarăşi să-Mi aşezi sărbătoare cu strângere la izvor, că vin la izvor ca să bea cei ce însetează după Mine şi după tine, iar tu să-I aşezi Domnului popas cu ei, căci El îi strânge lângă El şi îi hrăneşte pe cei ce-L caută, pe cei ce vor să înveţe să fie. Cere la Mine vreme slujitoare Mie şi ţie pentru cei ce vin după hrană din cer, că e frumos să ceri la Dumnezeu, fiule, şi e frumos să fii fiu al Său, fiu care cere Tatălui pe cele care Tatăl îi spune lui să le ceară. Amin.
Binecuvântată să fie strângerea poporului cel plin de dor, căci iată, se îndreaptă spre izvor cu inima, cu dorirea şi apoi cu pasul şi apoi cu hrănirea lui din gura Mea! Amin.
Binecuvântat să fii tu, cel ce pregăteşti masă de sărbătoare şi popas Domnului ca să fie cu oamenii, cu cei ce vin crezând şi învăţând să creadă ca să fie! Amin.
Binecuvântată să-ţi fie înţelepciunea şi fapta ei pentru care tu te pregăteşti înaintea celor ce vin la izvor, o, poporul Meu! Eu, Domnul, îţi dau de la Mine ca să ai şi ca să poţi pentru mărturisirea Mea, căci am voit şi vreau să-Mi fii mărturisitor, tată. Vremea blândă să te însoţească la sărbătoarea cea pentru mama Mea Fecioară, şi tot şi toate să fie pentru slujirea sărbătorii, poporul Meu. Amin.
O, poporul Meu, să nu judeci cu judecată pe aproapele tău, ci numai pe tine, tată, căci altfel nu este mântuire, ci este judecată. Cel ce ştie această minunată lucrare, acela scapă de judecata faptelor lui rele înaintea lui Dumnezeu, iar cine lucrează altfel, acela a şi fost judecat, căci a călcat peste Dumnezeu, Care nu vrea moartea celui greşit, ci voieşte învierea lui. Amin. Ai grijă de mântuirea ta, fiule, căci Eu ţi-o lucrez, numai tu s-o doreşti şi s-o ai. Eu sunt Cel ce lucrez înaintea şi în urma omului neputincios, aşa cum am lucrat mereu. În ziua de joi M-am făcut trup şi sânge pe masă la cină şi M-am dăruit ucenicilor Mei, şi numai a doua zi am împlinit ceea ce Eu le-am dat lor la cina cea de taină, şi am lucrat mai dinainte ceea ce le-am dat prin jertfa Mea, şi, iarăşi, Mă fac pâine şi vin pe altar şi apoi se duce cu Mine la bolnav sau la cel credincios şi Mă împarte cel ce Mă împarte spre viaţa omului. Lucrez şi înaintea şi în urma omului, aşa cum lucrez şi cu acest cuvânt ieşit din gura Mea odată cu taina cea de pe altar a jertfei Mele cea pentru om. Mă fac trup şi cuvânt pe masa Mea de azi, şi prin cuvânt lucrez şi Mă fac şi Mă dau ţie trup şi cuvânt, poporul Meu. Voiesc să-l vindec de necredinţă şi de îndoială pe cel ce stă aşa în poporul Meu, şi nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc cu duh din cer, cu dragoste din cer şi nu de pe pământ, tată. Naşterea cea de sus, aceasta este dorirea Mea peste om, dorire care Mă arde în piept, poporul Meu. Sfinţirea ta este cărarea Mea spre tine, iar tu să fii ca Mine, blând şi smerit cu inima, şi să stai cu credincioşie înaintea Mea pentru lucrul tău cu Mine, că am nevoie mai mult decât oricând de fii cu credincioşie, iubitori şi plini de dor de cer în ei, căci cerul este scaunul Meu de domnie, poporul Meu, şi de pe el împărăţesc peste tot şi peste toate dacă-l am în om. Amin.
Voi, copii din porţi, fiţi-Mi copii, tată, căci dragostea din voi este de copil, iar cei ce vă judecă pe voi şi nu vă iubesc, aceia nu sunt copii, ci sunt judecători, şi tot aşa şi văd. Voi însă fiţi plini de planul Meu cel dumnezeiesc şi nu vă potriviţi durerii care dă mereu să vă doboare puterea cea pentru Mine, şi cu ea în voi aşa să puteţi pentru Mine, căci vai celui fără cruce ca şi a Mea, şi vai celui ce-şi face el crucea lui ca s-o poarte! Fiţi îndelung răbdători, tată, şi slujiţi-Mi cu iubire, că am nevoie de slujirea voastră, tată, şi prin răbdarea şi slujirea voastră cea pentru Mine Eu, Domnul, voi câştiga Tatălui pe mulţi, şi apoi voi lucra mult ca să împlinesc Scripturile cele din urmă: naşterea din nou a lumii, cer nou şi pământ nou şi slavă de nou Ierusalim pe pământ, precum este scris. Amin.
O, calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată, şi pe ea Eu trebuie să grăiesc şi nu să tac, iar tu să lucrezi după cuvântul Meu ca un fiu, căci fiul Meu este cel ce ascultă de Mine aşa cum Eu ascult de Tatăl şi Îi sunt Lui Fiu iubit, întru Care El binevoieşte, şi de Care tu să asculţi, o, poporul Meu. Amin, amin, amin.
19-08-2008
…………………………………
…………………………………
Completare
Caruselul ereziilor continuă:
4. Învăţătura despre mântuirea omului prin sine însuşi, prin puterea voinţei sale
5. Învăţătura despre iertarea deplină a păcatelor pentru cei care iubesc lucrarea de cuvânt de la Pucioasa
6. Învăţătura despre renunţarea la virtuţile înţelepciunii şi iubirii, ca fiind netrebuincioase, dacă sunt înlocuite cu ascultarea
7. Învăţătura despre renunţarea la toate virtuţile creştineşti, deoarece “virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”
4. Învăţătura despre mântuirea omului prin sine însuşi, prin puterea voinţei sale
În “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3-06-2008, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” promovează o învăţătură eretică destul de asemănătoare cu noile erezii de tip New Age: omul nu poate fi salvat de nimeni şi de nimic, în afară de el însuşi. Omul devine propriul său mântuitor, iar mântuirea este un simplu act de voinţă. Implicit, creştinismul de la Noul Ierusalim se dezvăluie a fi un creştinism de faţadă, căci jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos devine superfluă. Bineînţeles că modul concret în care omul devine propriul său mântuitor este prin ascultare oarbă de liderii de la Pucioasa, care sunt prezentaţi ca fiind “cei trimişi”, adică singurii exponenţi în viaţă ai voinţei “Dumnezeului de la Noul Ierusalim-Pucioasa”:
“O, fiilor, să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu, tată, căci cei ce nu ascultă de Dumnezeu, aceia nu ascultă de cei trimişi la ei, şi aceia greşesc şi vor greşi şi apoi vor fi prăbuşiţi prin neascultarea lor. Nimeni şi nimic nu te poate salva decât tu, cel ce ai fost sau nu pe voia Mea, dar Eu te învăţ lucrarea iubirii, tată, şi te învăţ după cum a fost omul de iubitor sau de neiubitor după ce l-am făcut Eu pe el, căci din pilde se înţelepţeşte cel ce voieşte să se înţelepţească, iar Eu numai în pilde am grăit pe pământ, şi tot aşa grăiesc şi din cer.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 3-06-2008, sublin.ns.)
Omul se poate mântui numai prin voinţa sa, îndată ce toate stau în voinţa lui:
“ Acum vă îndemn să învăţaţi întreagă iubirea şi purtarea ei, care stă în puterea voastră de a voi pentru ea, şi apoi Eu, Domnul, voi privi peste voi şi voi vedea şi Mă voi bucura sau Mă voi întrista, căci omul pe cât poate de mult pe atât se şi lasă neputincios, şi toate stau în voinţa lui.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 11-05-2008, sublin.ns. )
În realitate, afirmaţia evidenţiată mai sus prin subliniere este falsă. Chiar dacă Mântuitorul a spus că prin voinţă omul poate muta şi munţii, totuşi nu toate stau în voinţa omului. Omul nu poate să-L vadă şi să-L cunoască pe Dumnezeu în Fiinţa Sa transcendentală; omul nu se poate mântui pe sine însuşi, fără a-şi împropria jertfa pe cruce a Domnului Iisus Hristos; omul nu poate cunoaşte taina morţii înainte de a o gusta el însuşi; omul nu poate sonda anumite taine ale universului, care nu-i sunt îngăduite sau îi sunt imposibile din punct de vedere tehnic; omul nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu, chiar dacă i se pare lui că o poate face. Încă odată, “Cuvântul” de la Pucioasa se dovedeşte a fi o platformă lansatoare de minciuni.
Neascultarea de liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor (“ucenicii” favoriţi ai “Dumnezeului de la Noul Ierusalim-Pucioasa”, aleşii lui “din vecii”) va fi urmată de pedepse usturătoare pentru supuşii lor care îi invidiază şi apoi se răzvrătesc împotriva lor:
“ O, dacă Eu lucrez mai mult printr-un ucenic, şi lucrez altceva decât cu tine, lucrez aşa după măsura Mea şi după alegerea cea din vecii, iar tu să nu ridici păcat de invidie în inima ta împotriva Mea şi a fratelui tău, căci acesta este de nouă ori păcat mai mare decât orice păcat mare pe care-l poate omul săvârşi, căci prin păcatul invidiei a venit moartea pe pământ, şi iată, omul care face păcatul invidiei poartă în el moarte.
O, fiule, învaţă de la Mine taina mântuirii de rău şi nu te teme, tată, să te ştiu cu ale tale dedesubturi, că e bine să te ştiu, ca să te scap apoi de plata cea dureroasă a celor ascunse ale tale, căci dacă Adam nu M-a lăsat să-l curăţ, aşa cum a făcut şi urmaşul său care şi-a ucis fratele prin păcatul invidiei, aceştia n-au scăpat de plata cea dureroasă pentru cele cu care ei s-au ascuns de Dumnezeu. O, învaţă-te, fiule, să te deprinzi cu învăţătura Mea şi s-o iei spre lucrare, tată, ca să te scap din dureri prin lucrarea iubirii şi a credinţei şi a luminii, căci lucrarea lui Dumnezeu nu se opreşte în loc, ci, din contra, lucrează şi nu se împiedică în om, şi ea se învederează în cele ce dau s-o împiedice pe ea, căci lucrarea dumnezeiască este cea vorbită de rău, nu cea vorbită de bine de mulţi. Eu am fost vorbit de rău pe pământ ca un răufăcător, ca un păcătos, şi aşa a lucrat apoi dreptatea cea pentru Mine, şi a lucrat prin umilinţa Mea.
I-am spus mereu poporului Meu cel de ieri şi cel de azi, i-am spus să nu se răzvrătească, iar cel ce nu a ascultat nu a înţeles ce i-am spus.
O, ia aminte, tu, cel ce te-ai răzvrătit şi încă te răzvrăteşti în stânga şi în dreapta ta! Te va pedepsi, tată, acest păcat, căci păcatul tău îşi va arăta rodul şi vei fi pedepsit după rodul tău, şi rodul te va ustura, tată, şi te va învinui.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 3-06-2008, sublin.ns.)
5. Învăţătura despre iertarea deplină a păcatelor pentru cei care iubesc lucrarea de cuvânt de la Pucioasa
Sfânta Scriptură învaţă că omului îi trebuie iubire mare de Dumnezeu, ca să i se ierte păcatele. În mod insidios însă, la Noul Ierusalim de la Pucioasa se face o translaţie de la iubirea de Dumnezeu la iubirea de lucrarea de cuvânt de la Pucioasa. Astfel se ajunge ca simpla “iubire a lucrării de la Noul Ierusalim” să aducă automat cu sine iertarea păcatelor acelora care sunt capabili de acest sentiment:
“ Vai celui ce nu are cine să-i îndrepte viaţa şi vina şi să-l împace cu Dumnezeu, căci omul singur nu poate face aceasta, de vreme ce este vinovat de păcat, ci îi trebuie mijlocitor pentru vina lui, pentru viaţa lui, pentru patima lui, şi iată, numai umilinţă în toată clipa îi trebuie lui pentru vindecarea lui de păcat, şi apoi îi trebuie iubire pentru Dumnezeu, iubire mare, căci femeii păcătoase i s-au iertat păcatele numai pentru că a iubit pe Dumnezeu cu putere, cu putere multă, tată. O, iată ce face iubirea pentru Dumnezeu în om! Cel ce iubeşte mult această lucrare de cuvânt, lucrarea Mea de venire iarăşi cu salvarea din păcat a omului, i se iartă lui păcatele numai pentru atât, numai să văd Eu la el toate câte erau în inima femeii păcătoase, care a venit după Mine cu lacrimi de pocăinţă şi cu iubire fără margini pentru fiinţa Mea, pentru lucrarea Mea peste om, şi fericit este la Mine cel care Mă cunoaşte şi Mă urmează apoi cu multă iubire, după ce M-a aflat în acest izvor, cu care Eu vin acum pe pământ. Amin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-05-2008, sublin.ns. )
6. Învăţătura despre renunţarea la virtuţile înţelepciunii şi iubirii, ca fiind netrebuincioase, dacă sunt înlocuite cu ascultarea
Alte erezii năucitoare apar în “Cuvântul” din 27-09-2008. Iubirea şi înţelepciunea, două virtuţi esenţiale pentru creştini, sunt desfiinţate ca nefolositoare şi înlocuite cu ascultarea oarbă de liderii pucioşi:
“ Omului nu-i trebuie înţelepciune, ci îi trebuie ascultare. Dacă omul vine după Mine şi nu-şi ia crucea, adică ascultarea, cu care să Mă urmeze în tot cuvântul Meu de peste el, atunci el se face Mie vrăjmaş,[…]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-2008 )
“ Nu-i trebuie omului înţelepciune, ci îi trebuie ascultare, tată, căci de la ascultare vine şi credinţa, vine şi statornicia, vine toată împlinirea, tată.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-2008 )
“ Nu-i trebuie omului iubire, ci ascultare îi trebuie. Eu aşa Îl iubesc pe Tatăl. Amin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008 )
“ După ce omul nu Mă mai ascultă el nu Mă mai iubeşte, căci iubirea înseamnă ascultare, şi nimic altceva nu înseamnă iubirea.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008 )
După fazele pregătitoare, creştinului i se sugerează în chip meşteşugit că ascultarea de Dumnezeu, care tocmai a substituit înţelepciunea şi iubirea, ar trebui să fie de fapt ascultare de “ Cuvântul “ de la Pucioasa, lansat în numele lui Dumnezeu de către liderii pucioşi, Mihaela şi Nicuşor:
“ Iubirea nu este altceva decât ascultare de Dumnezeu şi de tot cuvântul Lui cel pentru viaţa omului.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu din 27-09-2008, sublin. ns.)
7. Învăţătura despre renunţarea la toate virtuţile creştineşti, deoarece “virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”
Aceste desfiinţări incredibile ale iubirii şi înţelepciunii confirmă şi întăresc o altă desfiinţare, mai veche şi mai cuprinzătoare, lansată cu oarece timp în urmă de o adeptă de la Noul Ierusalim pe un blog personal, la comanda liderilor pucioşi: toate virtuţile creştine sunt inacceptabile! iar dacă ele totuşi sunt, atunci “put urât înaintea lui Dumnezeu”:
“Cei ce sunt creştini ai Noului Ierusalim, sunt aşa prin faptele lor, prin inima lor curată, care-i fac pe ei fideli alegerii pe care au pus-o peste viaţa lor. Iată câteva trăsături în linii mari a şcolii Noului Ierusalim. Educaţia lucrului făcut bine, spiritul gospodăresc cu bun gust, hărnicia, sunt numai un rezultat al conduitei sufleteşti şi duhovniceşti pe care fiecare creştin ar trebui să caute să şi-o îmbunătăţească pentru a avea puterea umilinţei, a smereniei – ţinta vieţii alături de Domnul. E de amintit aici o vorbă mare, spusă la un moment dat într-un film rusesc recent realizat, „Ostrovul”: „Virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”. Poate de aceea mulţi creştini devin trădători, devin lupi, negând ceea ce odată au îmbrăţişat din toată inima, pentru că au căutat să li se puncteze virtuţile, imaginea, şi nu să aibă curajul umilinţei.” (citat din blogul Noul Ierusalim)
Este vizibil faptul că motivaţia ascunsă a lansării acestor inepţii îl constituie ranchiuna pe acei “mulţi creştini” care, odată lămuriţi despre farsa de la Noul Ierusalim, le-au întors dosul liderilor pucioşi, i-au părăsit şi au avut curajul să strige în gura mare în agora: “Regele (de la Pucioasa) e gol!”
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.