58. Mişcările pietiste şi înnoirea vieţii religioase din România
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Motto: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! “(Galateni, 1:8-9)
Cuprins:
1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)
1.1. Sibiu, 1923
1.2. Maglavit,1935
1.3. Sâmbăta de Sus, 1939
1.4. Vladimireşti, 1941
1.5. Maluri, 1955
1.6. Pucioasa, 1992
2. “Evanghelia” de la Pucioasa
2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”
2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni
2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele
3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii
4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică
5. România: “El ombilico del mondo”
6. Concluzii: cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge
6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”
6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor
6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti
6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios
6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea
* * *
1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)
Secolul al XX-lea a fost marcat de o serie de revolte surde faţă de o religiozitate aflată într-o stare confuză, în care declinul ei interior şi pericolul subminării externe concurau într-un mod nefast: evoluţionismul, ateismul, comunismul agresiv, dar şi indiferentismul religios al unor creştini şi conformismul unor clerici, se instauraseră şi rodeau încet, dar sigur, din sănătatea trupului neajutorat al Bisericii.
Neajutorat, oare? Dar nu îngăduie Dumnezeu toate, cu infinita Lui răbdare? Ba da, dar pentru unii românaşi mai exaltaţi, sau pentru alţii – cunoscuţi drept clienţi fideli ai clinicilor psihiatrice, nu aşa păreau să stea lucrurile. Îndată ce în mintea lor s-a aprins acest beculeţ şi ea “s-a luminat” de această descoperire senzaţională (“Io-te-te, cât de neajutorată e Biserica noastră!!!”) un gând, o efervescenţă, o alertă care li se părea lor a fi neapărat “de la Duhul Sfânt”, nu le-a mai dat pace:
“ Dumnezeu este acum în mare pericol!
El plânge şi este neputincios şi trebuie ajutat urgent!
Cineva trebuie să preia frâiele!
Dumnezeu mă cheamă pe mine în ajutor!
Dumnezeu mă înrolează în Oştirea Sa!
Dumnezeu mă trimite pe Mine !
Sunt Cineva! Pe cai!
Ia, atenţiune! toată lumea: ochii spre Mine şi ascultă comanda la Mine!
Din clipa aceasta, nimeni nu mai mişcă de capul lui!
Eu sunt Liderul Suprem. ”
Instabilitatea, confuzia, agresiunea făţişă asupra creştinilor de rând, au reprezentat motivaţia spontană pentru “naşterea” unor noi lideri religioşi şi au pregătit terenul pe care au înflorit o serie de manifestări pietiste pseudo-creştine, refractare şi centrifuge, care refuză sistematic îndelunga-răbdare ca model creştin de excepţie, specific şi benefic pentru vremurile tulburi. În schimb, aceşti lideri “carismatici” concep înnoirea trăirii creştine din Biserică mai degrabă printr-o detaşare de trupul Bisericii, decât printr-o împrospătare a duhului ei, ignorînd că acest gest duce inexorabil la schismă, la despărţirea de Capul ei, Care este Hristos.
Aşa au apărut şi la noi în istorie, unul după altul, personaje dubioase care “au simţit” că Dumnezeu “le cere lor ceva”: înnoirea radicală a vieţii religioase din România.
1.1. Sibiu, 1923
“Iluminat de Duhul Sfânt”, preotul ortodox Iosif Trifa, considerat de unii a fi “prima trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”: Quo vadis, Ecclesia?, pag.407, Editura Ro-Emaus, 2006), se simte chemat în mod special să dea o orientare nouă, radical diferită, în viaţa creştinilor, pe care el o denumeşte Oastea Domnului. Iată ce declara el:
“Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei oşti. Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant, Care M-a pus să suflu în trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă”.
Preotul Iosif Trifa nu se credea a fi chiar trâmbiţa, ci doar gornistul care suflă în ea (o manipulează). Totuşi, o umbră de neîncredere l-a urmărit toată viaţa: până pe patul de moarte, el s-a rugat fierbinte de toţi adepţii lui “ostaşi”să nu părăsească Biserica, simţind parcă faptul că aruncase o scânteie periculoasă, care poate aprinde focul răzvrătirii. Şi aşa a şi fost. De la convingerea că “ostaşii” sunt o elită a ortodoxiei, până la a identifica “răul major” ca fiind ascuns tocmai în sânul “castei preoţimii”, n-a fost decât un pas. Războiul Oastei şi-a găsit repede adversarul, mai întâi în persoana mitropolitului Nicolae Bălan (care a refuzat să promoveze pentru ea unele derogări de la canoanele Bisericii) şi mai apoi în toţi preoţii Bisericii. Iată ce mărturiseşte Traian Dorz, considerat de către adepţi ca un veritabil “Apostol” al Oastei:
“Oficialitatea clericală, îngrăşată de lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică, pe care Duhul Sfânt îl aduce în poporul nostru şi în Biserica noastră, prin Oastea Domnului. Şi atunci, bufniţele furioase, supărate pe lumina ce venea să la tulbure ascunzişurile, s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă, şi să-l ucidă pe purtătorul ei.” (Traian Dorz: Hristos, mărturia mea,Vol. I, pag. 118.)
Or, a blama fără discernământ toată preoţimea, acuzând-o de fratricid în stilul agresiv dezvăluit mai sus, este o mostră de lipsă de discernământ şi o iresponsabilitate gravă faţă de însăşi Biserica lui Hristos, adică tocmai Acela pe care voiau ei, “ostaşii”, să-L slujească.
Oastea Domnului a avut “eroii” săi:
– Primul “gornist” al “primei trâmbiţe apocaliptice”: preotul Iosif Trifa;
– “Apostolii” Oastei: Traian Dorz, Ioan Marini;
– “Ofiţerii” Oastei : scriitorii Alexandru Lascarov-Moldovanu, Ioan Oprişan; preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia, etc.
– Trădătorii Oastei (au fost şi sunt destui, dar nu merită să le mai amintim numele).
După moartea preotului Iosif Trifa, Oastea Domnului a eşuat în lupte intestine, sfârşind prin a se sfâşia în două: o grupare la Sibiu, care a găsit forţa umilinţei de a recunoaşte că a mai săvârşit şi greşeli, nu numai fapte bune, iar apoi s-a întors spăşită în sânul Bisericii, asemenea fiului risipitor; şi o alta, care s-a încrâncenat în schismă, apoi şi-a cantonat cartierul general la Simeria, drapându-se în veşminte neoprotestante şi continuând “vitejeşte” războiul cu Biserica-mamă.
1.2. Maglavit,1935
Un cioban, cunoscut de săteni pentru limitele sale psiho-senzoriale, a avut brusc impresia că monotonia vieţii lui de păstor îi este spartă de o vizită extraterestră. Neştiutor de carte, gângav şi cam panc de urechi, Petrache Lupu n-a auzit în viaţa lui că “…pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut dintre oameni şi nici nu poate să-L vadă”(I Tim.6,16). El s-a convins deodată, singur, că “Moşul-Dumnezeu” îl cheamă pe el, Lupu Petrache ( ca şi pe Simon Petru altădată), la rezidirea Bisericii din temelii şi la proorocie binecuvântată. Şi îndată Petrache iese din muţenia sa, şi se ridică, şi se aprinde, şi propovăduieşte, şi profeţeşte, şi prin el se inflamează o ţară întreagă la foamea de minuni, vindecări şi la viziuni apocaliptice. Biserica a oscilat doar o clipă, între mirare şi neîncredere, şi a fost de ajuns această slăbiciune de moment ca tânărul cioban să devină îndrăzneţ şi arogant. Susţinut de personalităţi politice ale vremii, dornice de senzaţional şi de publicitate, el intră cu opincile în cele mai selecte cercuri mondene, speriindu-le cu spectrul războiului mondial şi cu sfârşitul lumii care bate la uşă, cochetând cu damele de salon şi cu opulenţa lumii pe care o combătea cu duhul lui Ilie şi cu îndrăzneala lui Ioan Botezătorul.
“Lăsaţi-i…” spunea Gamaliel, “căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Faptele Ap. 5, 38-39)
Iar “trâmbiţa” lui Petrache s-a nimicit, după ce s-a risipit confuzia generalizată, aşa cum se risipeşte ceaţa la ivirea soarelui. Steaua lui Petrache Lupu s-a dovedit a fi un meteor rătăcit. Comuniştii au ras locul de la Maglavit numit “La Buturugi”, acolo unde predica Petrache mulţimilor, iar acest jalnic “sfânt Petre” al secolului al XX-lea a redevenit, spre sfîrşitul vieţii, dintr-o caricatură de profet, un ţăran obscur, un ilustru necunoscut, membru al Gospodăriei Agricole Colective din Maglavit.
Şi totuşi, pentru “proorociile” lui agramate şi tendenţioase, acest personaj controversat este considerat de unii a fi… nimeni altcineva decât “a doua trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 415)
1.3. Sâmbăta de Sus, 1939
Proaspăt întors de la Muntele Athos, Arsenie Boca îşi începe urcuşul duhovnicesc, văzut de unii “o Golgotă românească” (“părintele Nicodim”, op. cit. pag. 422) printr-un legendar post de 40 de zile şi 40 de nopţi, care l-au făcut să fie (cităm din nou) “animat de Duhul Sfânt cu râvna de a face să renască din propria ruină unul dintre cele mai puternice centre de spiritualitate din România interbelică”.
Zelul misionar al preotului Arsenie Boca, scrierile lui inspirate şi înnoirile făcute la mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop sunt incontestabile. Unii îl consideră sfânt, iar dacă Biserica va confirma oficial această cinstire, prin canonizare, nu vom pregeta să ne alăturăm necondiţionat acestei preţuiri. Singurul lucru care unii i l-ar putea reproşa, în principiu, lui Arsenie Boca, este faptul că nu a avut tăria de a tempera mai eficient entuziasmul deschis al maselor de credincioşi, care-l tratau încă din timpul vieţii ca pe un sfânt prooroc şi taumaturg, iubindu-l uneori peste măsură, ca pe un dumnezeu venit printre ei. De aceea, pe seama lui s-au construit cu prea multă uşurinţă şi unele legende: cum deschidea el doar prin rugăciune, în fiecare noapte, exact la orele 24, lacătele de fier ale închisorii; cum se teleporta dintr-o localitate într-alta, aflată la sute de kilometri depărtare; cum căpătase el darul înaintei-cunoaşteri; cum citea el păcatele din sufletele oamenilor veniţi la spovedanie, înainte ca aceştia să deschidă gura; cum îşi alegea el cu zgârcenie, pe criterii numai de el ştiute, puţinii credincioşi pe care urma să-i împărtăşească a doua zi; cum i s-a arătat lui un sfânt povăţuitor în timpul postului de 40 de zile; cum a făcut el să ţâşnească izvor din stâncă, asemenea lui Moise în pustie (izvor care a căpătat, se zice, puteri tămăduitoare); etc, etc.
Este şi motivul pentru care numele lui Arsenie Boca a fost rapid “confiscat” de unii întreprinzători, amatori în ale teologiei, care l-au agăţat prematur în panoplia sfinţilor şi l-au categorisit drept “un sfânt al lui Dumnezeu, a treia trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 429), lucru la care el nici măcar n-a visat. Este o mare nedreptate adusă acestui om drept al lui Dumnezeu, aceea de a fi manipulat post-mortem de către indivizi dubioşi, cu o identitate incertă, care se dau drept clerici pentru a-şi atinge interesele lor obscure, sectare. La urma urmei, spre deosebire de celelalte “trâmbiţe” care “au fost” sau care “vor urma” după el, Arsenie Boca este singurul care n-a adus nici un fel de tulburare în Biserică, prin inovaţii sau prin deviaţii sectare, el fiind un preot ortodox desăvârşit.
S-a sfârşit şi el într-un anonimat absolut, după ce a pictat cu talent biserica de la Drăgănescu. A trăit toată viaţa într-o remarcabilă modestie, şi nu a ieşit din firescul trăirii anonime creştine decât prin atât: a reuşit, cu voie sau fără voie, să hrănească exaltarea miilor de creştini de bună credinţă, veniţi la Sâmbăta sau la Prislop, cu acele mângâieri pietiste, izvorâte din miracole discutabile, care le întărea acestora sentimentul că nu sunt părăsiţi în vremurile comuniste de restrişte, ci că Dumnezeu încă îi mai cercetează în ascuns prin minuni săvârşite doar sub ochii lor, de către sfinţii Lui de pe pământ şi din ceruri.
1.4. Vladimireşti, 1941
La 25 martie 1941, la Vladimireşti se punea piatra de temelie a unei noi biserici. Nimic neobişnuit? Ba da, căci această biserică se zidea nu oricum, ci “după poruncă cerească”. Doar cu câţiva ani înainte, tânăra Vasilica Barbu primise în “vedenie cerească” o poruncă de la Mântuitorul, ca ea să-I zidească Lui o mănăstire de fecioare, închinată Maicii Sale. Deşi unii o credeau pe Vasilica “bolnavă”, nebună” sau “îndrăcită”, s-au găsit totuşi destui entuziaşti care să dea credit vedeniilor sale. Mănăstirea s-a zidit repede, cu o înfocare juvenilă, tinerele fecioare găsind aici un refugiu material şi spiritual, într-o vreme bântuită de sărăcia şi nesiguranţa aduse de vântul războiului.
Viziunile Vasilicăi Barbu (devenită Veronica în 1940, odată cu intrarea în monahism) erau din ce în ce mai intens colorate, mai concludente, mai imperative. Ele prooroceau despre o Biserică vie, despre o singură religie, despre viitorul monahismului, despre lepădarea de credinţă, despre cei care vor primi cununa muceniciei. Dar tocmai Veronica n-a avut parte de această cunună, şi asta pentru că n-a mai vrut, atunci când i s-a ivit ocazia. În anul 1955, prigoana comunistă a ajuns şi la Vladimireşti, iar vieţuitoarele au fost fie mutate pe la alte mănăstiri, fie risipite în lume. Maica Veronica a suferit închisoare, dar a preferat în locul martirajului o căsătorie care, deşi se spune că “i-a fost impusă” şi “a fost numai de formă”, a mototolit toate voturile ei monahale şi jertfele unei tinereţi îngropate la Vladimireşti.
Veronica Barbu şi preotul Ioan Iovan (care a slujit la Vladimireşti între anii 1949 şi 1955, reînviind aici practica necanonică a spovedaniei colective) sunt consideraţi de unii a fi “a patra”, respectiv “a cincea trâmbiţă apocaliptică” (“Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 430)
1.5. Maluri, 1955
După un post de patruzeci de zile, care i s-a cerut în urma unor viziuni, tânăra Virginia Tudorache primeşte un “dar” neobişnuit: acela de a fi “vasul ales” prin care Dumnezeu urma să le comunice oamenilor tot ce ar mai fi fost de zis pentru pregătirea lor de marea întâlnire: revenirea lui Hristos pe pământ, întru mărire şi slavă. Maniera “de lucru” era de asemenea neobişnuită pentru istoria creştină: Virginia cădea într-un somn profund, cataleptic, şi apoi începea să vorbească singură. Vorbirea ei era considerată a fi “vorbirea lui Dumnezeu”. La început, informaţiile (denumite generic “Cuvântul lui Dumnezeu” sau, mai pe scurt, “Cuvântul”) erau într-o armonie mulţumitoare cu mesajul biblic: creştinii erau îndemnaţi să ducă o viaţă autentic ortodoxă, să frecventeze biserica în mod regulat, să apeleze la toate Sfintele Taine, să-i respecte pe preoţi, indiferent de neîmplinirile lor, să nu aibă nici un fel de legături cu sectanţii şi, în general, să se păzească de orice păcat. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea şi unele inconsecvenţe grave cu adevărurile de doctrină păstrate în Biserică, dar chiar şi cu propriile “proorocii” enunţate anterior:
– “Cuvântul” reclamă necesitatea unor trepte ierarhice inexistente în Biserică : prooroci, străjeri, călăuze, predicatori. Despre casta “predicatorilor” se spune că “şi ei sunt de la Dumnezeu”, concurându-i serios pe preoţi:
“…iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– În acelaşi timp, se pretindea că preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu:
“Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. “ (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– După un timp, predicatorii au căzut în mândria celor “aleşi”, încât şi-au pierdut şi ei darul de la Dumnezeu, ca şi preoţii:
“Predicatorii au pierdut darul prin prin faptele mândriei… …“Să nu faci ca preoţii şi ca predicatorii de acum, care, dacă nu le mai merge meseria, au stricat darul lui Dumnezeu prin poftele lor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– Dar chiar şi în aceste împrejurări, şi preoţii şi predicatorii trebuiau preţuiţi pe mai departe:
“Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator…” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– Două luni mai târziu, predicatorii au fost opriţi să mai predice, pe motiv că nu mai împlinesc legea (învăţătura cea nouă, adusă prin Verginica) şi că aduc proorocii mincinoase la popor:
“…Verginico… Te duci la predicatorii de Evanghelie, adică de legea Sfântă, şi spune-le la cei ce se numesc predicatori: Domnul nu vă lasă pe voi să daţi poporului nădejde mincinoasă. Pentru ce profeţiţi legea sfântă şi n-o trăiţi? Pentru ce prevestiţi poporului nădejdi mincinoase? (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)
– Se prefigurează deci o schimbare dinamică şi radicală a polilor de putere, în favoarea Verginicăi şi a aleşilor ei, iar predicatorii (împreună cu cei care-i mai ascultau pe aceştia) sunt ameninţaţi cu blestemul, pe motiv că prin nesocotirea învăţăturii adusă de Verginica, ei nu-L ascultă, de fapt, pe Dumnezeu:
“Spune Verginico şi la predicatori şi la poporul care face parte de prevestirea lor, că Domnul le spune aşa: dacă nu Mă ascultă…şi dacă nu ia aminte la cuvintele Mele prin aleşii mei trimişi în mijlocul lor şi nu vor să creadă, atunci voi da ca toţi, şi predicator, şi ascultător, îi voi da sub blestem, să fie sub picioarele tuturor popoarelor pământului” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)
– Dar, după alte cinci luni, “Dumnezeul de la Maluri” iarăşi se răzgândeşte, şi-i îndeamnă pe cei care îşi doresc în inima lor să se facă predicatori, să nu pregete să se facă, ba le mai dă şi indicaţii cum să se poarte în această nouă postură:
“…Vrei să fii predicator, fii. Dar cine spune la cineva. “Nu fura, nu curvi”, plată de la Mine va primi. Dar mai întâi hrăneşte-te tu cu ea, şi pe urmă dă-o la altul. Semănătura ta să fie văzută, şi pe urmă dă-o la altul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6/19 decembrie 1965)
– La începuturile “lucrării”prin Verginica, “Dumnezeul de la Maluri” nu ura preoţii, şi spunea că aceştia încă “au darul de la Dumnezeu” . Deci, ei ori nu l-au pierdut, aşa cum s-a (contra)zis mai înainte (la 16/29 mai 1965), ori l-au redobândit între timp:
“O, Eu nu urăsc preoţii, căci ei au darul de la Mine, dar veţi şti că din cauza mândriei, mulţi preoţi nu vor mai fi duhovniceşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27 octombrie 1965)
– Toţi ceilalţi prooroci (în afară de Verginica, desigur) sunt însă brutal “eliminaţi din joc”, deoarece la început erau prea mulţi. Era chiar o adevărată inflaţie de “prooroci”, care se concurau unii pe alţii:
“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Auzi? Spune, tată, crezi? Încă odată vă şoptesc: fiţi atenţi, nu căutaţi să aveţi mai mulţi prooroci, căci cine se duce la alt prooroc, acela nu va rămâne, şi se va pierde în zări. Crezi? Vino la Mine şi stai cu Mine, copilul Meu. Nu te pierde în zări, nu avea altă masă, căci mâncând multe mâncăruri, ţi se apleacă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 octombrie/12 noiembrie 1965)
“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă.Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 3 /16 noiembrie 1965)
– Celelalte proorocii care au mai fost, dar nu mai sunt, sunt puse şi ele sub semnul îndoielii; deoarece s-au risipit, ele par a fi fost de la oameni, nu de la Dumnezeu:
“ Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 3 /16 noiembrie 1965)
– După inundaţiile din 1970, Verginica s-a mutat de la Maluri la Pucioasa. A continuat să “proorocească”, adunând în jurul ei oameni simpli, dornici să-L asculte şi să-L “consulte” pe Dumnezeu în cele mai mărunte “probleme” ale vieţii: “dacă e bine să vândă vaca”; dacă e bine să mărite fata”; dacă va fi recoltă bogată anul acesta”, etc. etc. Ei au înconjurat-o pe Verginica cu o atenţie exagerată, care se cuvenea mai degrabă Maicii Domnului, căci aşa lăsase Domnul îndemn către apostolul Ioan, şi prin el către toţi creştinii: “Iată mama ta!”(Ioan 19,27). De acum încolo se pretindea că singura proorocie adevărată este cea de la Pucioasa. Celelalte care au fost, acum nu mai sunt, toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia dreaptă:
“După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 25 februarie/10 martie 1971).
Deşi se afirmă negru pe alb că (cităm) “Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi”, totuşi, după moartea Verginicăi, darul proorociei “a trecut” la “mama Maria”, sora sa. După o vreme a murit şi “mama Maria”, iar darul proorociei a trecut la “mama Mihaela” şi la “fratele Nicuşor”, ultimii (dar nu cei din urmă?) lideri apocaliptici. Dar “poporul Domnului”, cel adunat cu atâta migală de “mama Verginica” timp de 25 de ani, “n-a mai trecut” la noii lideri de la Pucioasa, ci s-a risipit până la unul, fiind înlocuit mai târziu cu “poporul cel nou”. În mod firesc, oricine se poate întreba ce rod a mai avut această zbatere a Verginicăi timp de 25 de ani, în afară de a se ţine sus o ştafetă pe care au înşfăcat-o alţii, mai iuţi de mână şi mai abili manipulatori ai nebăgării de seamă.
1.6. Pucioasa, 1992
Ultima trâmbiţă apocaliptică, a şaptea, este (după afirmaţiile adepţilor de la Pucioasa) “Însuşi Domnul”, care întemeiază “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP). Dar, dacă ar fi să fie aşa, toată suflarea L-ar auzi pe Domnul, după cum este scris:
“Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor.”(Apoc. 10,7)
”Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 11,15)
Or, despre felul “primirii” acestui “Cuvânt” în zilele noastre, la “Noul Ierusalim” de la Pucioasa se vorbeşte întotdeauna în şoaptă, ca de o mare “taină a lui Dumnezeu”, ocolindu-se cu obstinaţie orice amănunte concrete. Deşi Sfânta Scriptură spune limpede că a şaptea trâmbiţă va fi tot un înger, liderii pucioşi se încăpăţânează să afirme că “Însuşi Domnul este” ultima trâmbiţă, pentru a se armoniza în afirmaţii şi în concepţii cu maniera actuală de primire a “Cuvântului”. Spre deosebire de modul de “primire” a “Cuvântului” de către “trâmbiţele“ precedente, care, unele “aveau viziuni”, iar altele vorbeau prin somn, ultima manieră de primire a “Cuvântului” (se spune că) este “prin auzire directă”. Se afirmă în mod sistematic că, începând cu anul 1990, “Cuvântul este auzit de cei 14 vieţuitori ai mănăstirii”, ceea ce este un fals. Niciodată “cei 14” nu au auzit “în grup”, sau “în adunare” acest “Cuvânt”. Se ştie însă că cei doi lideri actuali de la Pucioasa, Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, pretind că “aud” Cuvântul venind de sus, din cer, mai întâi printr-un vuiet ca o suflare de vânt, iar apoi în chip desluşit. Mai mult ca sigur este că nici Nicuşor nu aude nimic, ci este doar un complice al acestei farse, iar “Cuvântul” este doar o compoziţie meşteşugită de-a Mihaelei, singura care este în stare, printre semidocţii de la Pucioasa, de a alcătui asemenea scrieri (capacitate personală autentică, dovedită de ea cu prisosinţă în numeroase ocazii).
“Taina lui Dumnezeu” despre “Cuvânt” se dovedeşte a fi o banală şi meschină ascundere omenească, o farsă meşteşugită, pentru ca adevărul incomod, dar simplu ca lumina zilei, să nu iasă la iveală: acela că “Dumnezeu întotdeauna a lucrat în istorie cu iconomie, şi de aceea este scump la toate. Şi de aceea El este scump şi la vorbă, nicidecum un palavragiu”.
2. “Evanghelia” de la Pucioasa
2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”
Scrierile “sfinte” de la Pucioasa, adunate de creştinii pucioşi începând cu anul 1955, se remarcă printr-o diversitate de idei şi de exprimări tulburi, adesea contradictorii între ele, sau în disonanţă stridentă cu mesajul Sfintei Scripturi, toate fiind amestecate într-un veritabil “kitch pseudoteologic”. N-au lipsit nici la Verginica, nici la Maria, inconsecvenţele demascatoare, specifice limitelor omeneşti, sau “proorociile bombastice”, care anunţau o “Românie” apocaliptică – “regină” a celorlalte popoare – şi un regat iluzoriu condus de pe tron de venerabilul rege Mihai I, şi chiar un al 7-lea Patriarh, în persoana arhiereului Irineu Bistriţeanul. Abia în 1990 s-a făcut remarcată în peisajul de la Pucioasa o personalitate puternică, voluntară şi ceva mai mult instruită (dar mai puţin educată): Mihaela Tărcuţă. Ea a reuşit să imprime “Cuvântului” un suflu nou şi un aer de suportabilă credibilitate, ca fiind (eventual) de la Dumnezeu. Dar înşelăciunea n-a avut viaţă lungă: neîmplinirea proorociilor despre România, despre regele Mihai şi despre al 7-lea patriarh, precum şi o auto-adulare deşănţată a noilor lideri, Mihaela şi Nicuşor, au demascat definitiv caracterul fraudulos al acestor scrieri şi le-au compromis iremediabil. O contribuţie semnificativă la această demascare au adus-o chiar unele proorocii fabulate cu multă insolenţă, care promovau “informaţii”noi şi incredibile, într-o contradicţie flagrantă cu mesajul biblic al Sfintei Scripturi: cum “România a fost primul pământ ieşit de sub ape, la facerea lumii…”, cum, “…tot România a fost primul pământ ieşit de sub ape, după “potopul lui Noe”; cum “Adam a fost zidit de Dumnezeu din glodul luat chiar din grădina de la Glodeni, acolo unde s-a construit în 1991 biserica cu 33 de cupole”( şi tocmai de aceea Glodenii se numesc Glodeni!!) ; cum “Dumnezeu a ales România încă de la Facerea lumii ca să fie pământul sfânt al revenirii Sale a doua oară”; etc, etc, etc...
Deja se pretinde că la Pucioasa se consumă ultimele scenarii ale Apocalipsei, aflată într-o stare avansată a evoluţiei. Aici, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” vorbeşte aparte (între patru ochi) unui “popor” ales de el dintre români, ca să-l formeze ca gardă de onoare, şi care va fi să-l întâmpine cu cinste la a doua sa venire pe pământ. Confuziile nu întârzie să apară: deja, acolo se vorbeşte că această A Doua Venire A Domnului ar fi însăşi “coborârea Cuvântului”, căci “Dumnezeu este Cuvântul”, nu-i aşa? (cf. Ioan 1,1). Deci “Dumnezeu Fiul trebuia să vină, dar a şi venit ca un fur, noaptea” ( o expresie nici măcar originală, mult îndrăgită de adventişti), însă El nu a fost simţit şi recunoscut de creştini. Doar unii “mai cu moţ” L-au recunoscut, iar aceştia sunt “creştinii de la Pucioasa”.
2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni
Aceşti creştini au strâns cu pioşenie cât au putut de mult din “vorbirea de azi a Domnului”, din care au tipărit în anul 1995, selectiv, un volum intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Ulterior (în anul 2006) ei au scos o ediţie îmbogăţită (aproape 2000 de pagini!), dar şi puternic cosmetizată, în care s-a căutat pe cât posibil să se ascundă prin corecţii frauduloase toate inexactităţile şi exagerările semnalate în Ediţia întâi. Prin aceasta însă, ei au dovedit cu prisosinţă că “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” a mai şi greşit, pe ici, pe colo; dar are oameni aleşi de el, scule de nădejde, liderii pucioşi care-l “corectează” la greu.
Cartea aceasta, îmbogăţită cu şapte peceţi desenate pe cotorul coperţii (intenţionat, ca să corespundă unui anumit mesaj din Apocalipsă – Apoc. 5:1,5; 6:1), este folosită în mod sistematic la slujbele pucioşilor drept completare a Evangheliei zilei, citindu-se din ea în mod solemn, după formula introducătoare: “Din Sfînta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire!” O inovaţie canonică inacceptabilă, dar considerată perfect valabilă de către cei de la Pucioasa, care se mai şi pretind că sunt “mai ortodocşi decât papa”, şi că “respectă” necondiţionat Biserica şi pe preoţii ei. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, îi anatemizează în chip repetat, pentru a nu fi vreun dubiu, pe toţi cei care vin la popor cu o “altă Evanghelie”. Partea caraghioasă şi ridicolă (dacă n-ar fi dureroasă) este că faţă de lume, ei nu recunosc niciodată vreo inovaţie scripturistică, afirmând cu candoare că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” de 2000 de pagini nu aduce nici o filă în plus Sfintei Scripturi! O minciună insuportabilă, dar, din păcate, nici măcar nu este singura.
2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele
În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul 22, ni se arată clar în ce constă Legea cea nouă a lui Hristos:
Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.
Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.
“Evanghelia cea nouă”, respectiv “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din zilele noastre, ne propune o a treia poruncă, o altă lege a iubirii, şi mai nouă decât cea din Evanghelia după Matei: să-i iubim din toată inima pe liderii de la Pucioasa şi răsplata noastră nu va întârzia: vom fi absolviţi de toate păcatele, numai pentru atât:
“O, poporul Meu, a venit clipa să-ţi spun ţie, tată, un cuvânt cu putere, şi iată ce-ţi spun: voi, cei care aţi crezut şi credeţi şi veţi crede în lucrarea Mea de cuvânt, purtându-vă după Mine prin ea, prin glasul ei învăţător pentru viaţa din om, iubiţi-Mi mult aceşti copii prin care trec ca să vă hrănesc pe voi cu multul Meu cuvânt de iubire şi de înviere, şi vi se vor ierta vouă păcatele numai pentru atât, tată, căci sarcina Mea de peste ei este grea, şi ei trebuie iubiţi cu toată inima din om, şi nicidecum să-i învinuiţi pe ei vreodată pentru rătăcirea inimii din creştin, ci trebuie primiţi de creştin pentru ca să se vindece el de rătăcirea lui şi să nu cadă prin ea, că iarăşi spun: nimeni şi nimic nu-i poate face rău omului decât păcatul din el, pentru care nimeni şi nimic nu are vină în afară de el întru totul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” , 18 mai 2008, sublin.ns).
Cum trebuie înţelese, la modul concret, aceste porunci care se referă la cei doi lideri pucioşi, aceşti “copii ai lui Dumnezeu”, care “ trebuie iubiţi cu toată inima din om”?
Iată cum:
1. s-o iubeşti din toată inima ta pe Mihaela Tărcuţă, liderul Nr.1 de la Pucioasa;
Iar a doua la fel ca şi prima, este:
2. să-l iubeşti din toată inima ta şi pe Nicuşor Nedelcu, liderul Nr.2 de la Pucioasa;
Iar a treia, la fel de importantă ca şi primele două, este :
3. să-i iubeşti pe amândoi ca pe tine însuţi şi nu care cumva să-i învinuieşti pe ei vreodată.
Întrebarea firească este: dacă îi iubeşti pe cei doi cu toată inima, ce mai rămâne din inima ta pentru Dumnezeu? Că şi pe Dumnezeu ar trebui să-L iubim, şi încă tot “cu toată inima”.
Doar dacă nu cumva chiar ei sunt Dumnezeu.
Iar unii creştini de la Pucioasa chiar cred aceasta.
Şi aşa s-a ajuns la rătăcirea rătăcirilor: În zilele noastre, sub ochii noştri care se pare că “nu văd nimic, de orbi ce sunt”, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din nou, la Pucioasa, în doi iluştri necunoscuţi, deveniţi peste noapte cei doi “Fii-Copii ai lui Dumnezeu: Mihaela şi Nicuşor”.
3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii
Oricât de “pneumatici” ar fi cei de la Noul Ierusalim, nici la Pucioasa nu se trăieşte cu aer. Mălaiul se cumpără cu bani, iar banii nu cresc nici în copaci, nici în straturile de ceapă. Şi curentul electric, şi gazul, şi benzina costă bani. Deşi “banul e ochiul dracului”, trebuia găsit sau inventat ceva, ca să iasă bani.
Liderii pucioşi, responsabili “desemnaţi”cu întreţinerea “poporului lui Dumnezeu” pe care l-au adunat în jurul lor, au găsit cu cale că cel mai bine se trăieşte din artă. Din arta altora, fireşte. Au avut norocul să-i întâlnească pe naivii artişti Zidaru Marian şi Zidaru Victoria, care au avut ghinionul să-i întâlnească pe isteţii lideri de la Pucioasa. Din “mariajul” lor a ieşit o afacere trăznet: Zidarii întreţineau de acum poporul Noului Ierusalim cu bani grei, iar liderii pucioşi le dădeau Zidarilor (şi întregii lumi, prostită cu minciuni abil ticluite) impresia falsă că “Zidarii sunt liderii Noului Ierusalim”. Afacerea a mers strună la început, până ce a început să scârţâie. Zidarii şi-au dat seama într-un târziu de înşelăciune şi au încercat să protesteze. Dar era chiar prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate. Liderii pucioşi jucaseră tare şi au câştigat. Ei deja pretindeau de acum că sunt “copiii lui Dumnezeu”şi că Dumnezeu cel Atotputernic e neputincios singur, şi că nu poate face nimic decât prin Ei, şi că nu trece spre pământ cu “Cuvântul” Lui decât prin Ei, deci Ei trebuie iubiţi şi ascultaţi orbeşte, deci şi Zidarii trebuiau să li se supună lor întru toate:
“O, Mă bucur ca un Dumnezeu, copii care-Mi staţi porţi pentru ca să vin să-Mi hrănesc cu viaţă poporul. Mă bucur, tată, chiar dacă pe voi vă dor toate când Mă ţineţi să trec prin voi şi să stau apoi cu poporul prin cuvânt”. (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.).
În consecinţă, Zidarii s-au supus liderilor pucioşi întru totul, şi iar în consecinţă au inventat la comanda lor o artă nouă, care urma să individualizeze toată ideologia Noului Ierusalim. Tema fertilităţii transfigurate, crucile strâmbe, sculpturile fabuloase reprezentând personaje imaginate de ei, dar mărturisite şi de Vechiul Testament (Melchisedec, Moise, Avraam, David şi Goliat, Adam şi Eva), îngerii ciclopici, serafimii şchiopi şi ciungi, au fost temele lor predilecte. Orice protest exterior al societăţii civile, spre exemplu asupra necesităţii respectării staturii canonice a crucii creştine, a fost ignorat de către Zidari cu o nepăsare imperială. Toate icoanele şi crucile canonice au fost lăsate în seama “ucenicilor”, iar ei au continuat să promoveze crucile strâmbe, sculpturile fabuloase şi picturile nonconformiste, marcate uneori de o fecunditate lascivă. Dar “ucenicii” care lucrau în umbră şi-au întrecut repede maeştrii. “Şcoala Noului Ierusalim” a fost o găselniţă a liderilor pucioşi, sub numele căreia se puteau vinde icoane şi cruci superbe, pictate de iluştrii necunoscuţi Dănuţ S. şi Măriuţa P., sub numele acoperitor şi semnătura falsificată a lui Marian Zidaru. Şi aceasta a fost tot o grosolană înşelăciune, speculată în spatele Zidarilor de către liderii pucioşi, un fals uriaş cu conotaţii penale, care dăinuie până astăzi, fiindcă manevra este deosebit de eficientă din punct de vedere financiar: cota artistică înaltă a lui Marian Zidaru este speculată la negru şi folosită intensiv ca să scoată bani, prin exploatarea muncii cinstite a unor “ucenici” anonimi interpuşi, plasaţi fraudulos la cea mai înaltă cotă artistică. Oare cum vor reacţiona sutele de cumpărători ai “artei creştine de la Pucioasa”, când vor constata că au fost înşelaţi?
4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică
Liderii pucioşi au realizat că pierderea controlului asupra “poporului cel vechi”, cel adunat cu trudă de Verginica în decurs de 25 de ani, este inacceptabilă. De aceea, ei s-au străduit să-i agaţe pe “cei vechi” prin metode sentimentale. Ei au imaginat un gen de “Festivaluri” de artă şi cultură creştină, prin care nu numai că se promovau (spre cumpărare) creaţiile artistice ale cuplului Zidaru (precum şi cele pictate de “ucenici”, dar semnate fraudulos tot cu numele “Marian Zidaru”), dar se încerca şi o apropiere sentimentală a celor care, din motive bine întemeiate, părăsiseră de mai mulţi ani “lucrarea” de la Pucioasa. Festivalurile de la Pucioasa erau onorate de artişti de marcă, plătiţi generos… tot de către artiştii Zidaru. Adesea, ele degenerau într-o atmosferă petrecăreaţă, cu surle şi tobe şi cu mese întinse, departe de orice duh creştinesc. Deşi se auto-intitulau “creştine”, “Festivalurile” n-au iniţiat nici cel mai mic dialog pe teme majore de doctrină teologică, dovedind o crasă incultură teologică şi lăsând un gust amar celor mai râvnitori dintre creştini. Eşecul lor a fost atât de evident, încât chiar liderii pucioşi au concluzionat că este mai bine să se renunţe definitiv la ele. Ceea ce s-a şi întâmplat, de câţiva ani buni încoace.
5. România: “El ombilico del mondo”
“Proorociile” de la Pucioasa despre România sunt foarte inconsecvente. Când i se prooroceşte un destin apoteotic, în care ea va fi un fel de “ombilic al lumii”, când i se prevede pustiirea:
“…Românie, Românie, cum ai să rămâi pustie şi fără de milă şi fără putere dacă te-ai lăsat să fii condusă de păcate şi de trupurile străine, care au intrat peste graniţă la tine!” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 26 martie/8 aprilie 1973)
Grecii, chipurile, vor definitiva destinul religios al României:
“Căci pe pământul României va intra poporul grec şi acest popor este un popor de cinste înaintea Domnului. El va construi pe toate locurile mai înalte, sfinte cruci, şi vor fi ca numărul stelelor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 19 decembrie 1965)
Paradoxal, se pretinde că în Germania şi în China se mai găseşte credinţă sfântă, prin bălţi şi prin bălării, dar în România, în casele creştinilor şi în biserici, nu:
“…Multe familii s-au distrus. Parcă a venit vijelia, parcă a venit potopul lui Noe. Dar nu a venit potopul lui Noe, şi nici potop de vijelie, ci a venit un potop din China, a venit un potop din Germania, a venit un potop din Franţa, a venit un potop din Rusia, şi toate ţările au adus câte un potop. Dar dacă te duci în Germania, acolo vezi credinţă sfântă, iar dacă te duci în China şi mergi prin bălţi şi bălării, ajungi undeva la o credinţă nestricată. În toate ţările a rămas câte o insulă nestingherită de credinţă, numai în ţara Mea nu mai e, nu mai e, tată. Mergi prin baltă şi mărăcini, nu mai e credinţă sfântă. Cei cu credinţă sfântă sunt prinşi în sicrie. Aceia mai au credinţă sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 28 noiembrie/11 decembrie 1973)
Şi cu toate acestea, România va fi cândva un fel de “Buric al pământului”:
“România Mea, Ierusalimul măririi Mele, tu vei fi gloria Mea iubito şi din tine va răsări peste popoare cântare nouă, cântare de pace peste popoare iubito şi imn de slavă veşnică. Bucură-te Ierusalime Nou, bucură-te România Mea că iată vine Domnul la tine. Lărgeşte-ţi cortul şi vezi că vin la tine fiii tăi” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 12 octombrie 1990)
Tema alegerii României, ca ţară binecuvântată şi izbăvitoare a întregii omeniri, îi fascinează şi astăzi pe liderii pucioşi. Mai nou, există o îngrijorare că România nu merge chiar pe calea dorită de “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa”. Iată cum arată cele mai noi proorocii despre România pe această temă:
“…scumpă patria Mea de azi, patrie a lui Dumnezeu pe pământ acum, la sfârşit de timp. Tot cerul coboară pe vatra ta când vine să petreacă în mijlocul poporului Meu ales din tine ca să-Mi fie popor şi cale de venire a Mea de la Tatăl iarăşi pe pământ la om…că ai căzut în robie mai grea decât cea de mai înainte, tată. Un picuţ, şi nu va mai putea omul peste tine, ci voi putea numai Eu, numai Dumnezeu, căci tu eşti patria lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, cu care El vine pe vatra ta cuvânt de Duh Sfânt. Tu eşti patria cerească pe pământ. O, vino şi întreabă-Mă de soarta ta, vino, tată, şi ascultă de povaţa Mea, că eşti în vreme de cumpănă şi nu ştii cum să lucrezi pentru tine şi pentru Mine cu tine, iar Eu sunt Cel ce am în mâna Mea salvarea ta, care nu poate veni de la om, căci omul este pătimaş, şi este mincinos tot omul care nu-L iubeşte pe Dumnezeu pe pământ. “(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008.)
Altă dată, tot prin “Cuvânt” se spunea că după Ceauşescu va veni un conducător mai rău decât el; dar apoi va veni unul mai bun, care va introduce ordinea în stat şi în viaţa bisericească :
“… Suntem în drum. Uită-te bine la vremea de acum şi la vremea ce vine, căci acum stăpâneşte un om, şi în vremea care vine şi stă în faţă, alt om, dar omul acela nu va fi ca omul de acum. Acela nu va lucra cu sapa şi cu târnăcopul, ci va lucra cu toată puterea Mea. Va da la o parte toate trupurile întinate şi tot ce se află în drum spre rău, şi va face un drum foarte bun pentru creştini. De ar sta în faţa sa toate puterile duhurilor rele, toate vor fi nimicite. Israele, ţine minte aceste cuvinte. (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 aprilie 1973)
Această “proorocie” prezice că după Ceauşescu va veni la putere un alt conducător, un creştin autentic, care va netezi calea creştinilor, eventual prin instaurarea unui “regim teocratic creştin”. N-a fost să fie aşa, deşi la cârma ţării s-au perindat până acum nu unul, ci trei preşedinţi din 1989 încoace!
Proorocia nici măcar nu e singulară! Ea se repetă cu obstinaţie, dar întârzie să se împlinească:
“Vine vremea să fii obligat să fii creştin. Chiar împăratul care va veni te va obliga să fii creştin şi te va lua din urmă cu lucrurile, aşa cum se iau acum legionarii… (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 7 ianuarie 1974)
Inutil de a adăuga că nici proorocia aceasta nu s-a mai împlinit vreodată. Cât priveşte asemănarea cu legionarii, aceasta este complet deplasată: pe vremea aceea, legionarii erau băgaţi în temniţe, nicidecum să li se ceară să-şi restaureze propriile valori spirituale.
Iar acum se pretinde că România “a căzut în robie mai grea decât cea de mai înainte”! O aserţiune complet falsă, şi este de neînţeles cât de mult se contrazic aceste proorocii. Singurul lucru care le este comun este că sunt amândouă false.
6. Concluzii. Cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge
6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”
Dacă există în artă fenomenul de “Kitch”, el nu lipseşte nici în alte domenii ale creaţiei sensibile. Nici în religie nu poate lipsi, acolo unde se creează legătura dintre om şi Dumnezeu. Omul îşi imaginează modul în care el Îl cinsteşte pe Dumnezeu, şi apoi se luptă din răsputeri să I-l impună lui Dumnezeu, ca El să primească fără crâcnire modul de închinare conceput de om. Uită omul cine este “Olarul” şi cine “vasul de lut”. Uită omul că închinarea se face aşa cum voieşte Stăpânul, nu cum îşi închipuie sluga. La Pucioasa avem de-a face cu un joc, o caricatură de închinare, în care omul impune lui Dumnezeu regulile lui, iar Dumnezeu trebuie (ar trebui) să Se supună regulilor jocului. Tot sistemul de valori este inversat, sub pretextul că Dumnezeu vrea ceea ce vrea omul şi că El nu poate face nimic decât prin om. Sub motivaţia că pietismul este forma autentică de închinare şi de cinstire care trebuie adusă lui Dumnezeu, se inventează noi şi noi reguli pietiste, care se presupune că ar trebui să-L satisfacă pe Dumnezeu , în eventualitatea că El gândeşte la fel cu cei care inventează aceste năstruşnice reguli. Se construieşte pas cu pas o religie nouă, un “Kitch” care copiază scheletul religiei sănătoase şi se legitimează prin acesta, pentru a adăuga noi şi noi reguli restrictive, care leagă ceea ce fusese dezlegat de către Însuşi Dumnezeu. Arta creştină este şi ea, inevitabil, contaminată de mentalităţile acestui “Kitch”. Creştinismul, o religie a libertăţii (în afară de păcat), se transformă în viziunea liderilor pucioşi într-o religie a robiei, care robeşte nu numai păcatul, dar şi dragostea, chiar şi libertatea de a trăi firescul, în afară de păcat. Se ştie că în ideologiile liberale, tot ceea ce nu este interzis, este permis. În schimb, în ideologia de la Pucioasa tot ceea ce nu este permis în mod explicit, este interzis. Şi tot ce este interzis, dar respectat cu stricteţe, este prezentat ca o bravură şi ca o victorie şi ca o jertfă, ca o ardere de tot adusă lui Dumnezeu. Dar, despre aceste interdicţii infantile Sfântul Apostol Pavel spune:
“Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?
Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?
Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar.”(Gal. 4,9-11)
6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor
Prozelitismul în forţă, impus prin împingerea pe sub uşa bisericilor a unor ziare cu substrat ideologic religios, transformă mişcările pietiste în maşini de propagandă pseudo-creştină, iar “mişcările” devin adevărate partide religioase neoficiale. “Mişcăriştii” capătă statura şi statutul unor membri de partid anonimi, cărora li se impune executerea orbeşte a instrucţiunilor şi poruncilor liderilor lor. Adesea, ideologia acestor “pseudo-partide religioase” este marcată de puternice accente politice retrograde, cum ar fi naţionalismul obsesiv, dus până tangenţa cu unele idei fasciste revolute.
Noul Ierusalim de la Pucioasa este, practic, un partid religios neoficial şi ilegal, a cărui ideologie dizidentă este puternic marcată de caractere definitorii de sorginte utopică şi fascistă:
– a.) naţionalismul extremist, legat de dominarea mondială a celorlalte popoare:
“O, patria Mea de azi, luminează-te, căci soarta ta e în mâna Mea, nu e în mâna ta. Am venit la tine să te vestesc a Mea, să te vestesc mereu a Mea, căci Tatăl aşa a binevoit. Curând, curând tu Mă vei asculta pe deplin, şi Eu voi fi Domnul şi Dumnezeul tău, precum şi sunt, şi atunci vei fi şi tu precum sunt Eu, căci la Tatăl pe tron stă scris că tu eşti şi vei fi regină peste popoare, fiindcă Domnul este Stăpânul tău. “ (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008.)
“...curând, curând toate noroadele se vor apleca la slava cuvântului Tău de azi, cuvânt care curge peste noroade spre luminarea lor” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.)
În consecinţă, orice om va trebui obligatoriu să fie creştin şi tot creştinul se va numi român, iar limba română va fi impusă necondiţionat ca limbă de comunicare mondială, deoarece se pretinde că “Însuşi Dumnezeu vorbeşte în limba română”.
– b.) intoleranţă în general faţă de orice altă religie sau orice curent, sectă sau mişcare religioasă şi în special dizidenţă făţişă şi duşmănoasă faţă de Biserica Ortodoxă Română tradiţională, cu care se află în competiţie de legitimitate; secta Noul Ierusalim de la Pucioasa se opune ascultării ierarhice şi a reformismului de orice fel, pretinzând că ea este expresia cea mai pură a tradiţionalismului conservator ortodox; singurul arbitru în planul politicii religioase este lupta de clasă (organizată în forme oculte şi intolerante) cu Biserica majoritară (B.O.R.).
Deşi ideea de dizidenţă faţă de B.O.R. pare uşor forţată, îndată ce creştinii pucioşi se declară în mod consecvent creştini ortodocşi, ea îşi găseşte o justificare evidentă în istoria recentă a Noului Ierusalim. Ruptura între Noul Ierusalim de la Pucioasa şi B.O.R. s-a făcut după ianuarie 1993, în contextul “dezertării” principalului lor pilon de falsă legitimitate, arhiereul Irineu, şi pe fondul falimentului unor idei de bază ale mişcărilor pietiste, cum ar fi milenarismul şi iminenta (dar mereu amânata) venire a Domnului. Mai mult, în special pentru liderii pucioşi, preoţii şi episcopii care refuză să fie pasivi, docili sau măcar moderaţi vor deveni principalii lor duşmani, deoarece au capacitatea potenţială de a le demasca impostura, minciunile şi fraudele, chiar dacă demascările pe care ei le fac sunt considerate de către pucioşi “vorbire de rău asupra orânduielii lui Dumnezeu”. În consecinţă, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” proferează la adresa lor blesteme şi ameninţări:
“O, vai de cei ce ştiu ei, după cum zic ei că ştiu, şi care vorbesc de rău orânduiala Mea, că iată cum şi-au rupt şi cum îşi rup gâtul ca să nu le mai stea capul la locul lui, ca să nu mai fie Domnul Stăpânul lor, ci să fie ei fără Dumnezeu pe pământ! Cei ce nu-L iubesc pe Dumnezeu pe pământ, aceia nu fug de păcat şi de cursa lui, ci, din contra, fug spre păcat, fără să ştie ce fac, şi apoi se ascund cu el în ei înaintea lui Dumnezeu, dar Eu vin povăţuitor şi voiesc să-l luminez pe cel din întunericul lui şi să-l aşez pe cale dulce, pe cale cu fraţi, tată, căci cel fără proptea pe cale îşi rupe picioarele şi îşi primejduieşte mersul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.)
– c.) existenţa unor nuclee individualizate (numite generic “obşti”) centrate în jurul unui lider puternic, autodenumit “călăuză”, “vas ales” sau “sol al lui Dumnezeu pe pământ”, care guvernează solitar sau flancat permanent de un alt partener, considerat “lider asociat”; aceasta deoarece, în concepţia liderilor pucioşi, “obştile” sunt incapabile să se organizeze singure, şi din acest motiv sînt necesari lideri de profesie, recunoscuţi şi validaţi de ei înşişi, în numele Atotputernicului Dumnezeu, Care “nu poate nimic fără ei ”;
– d.) încercarea de a monopoliza toate mecanismele intime ale vieţii sociale, începând cu desfiinţarea căsătoriei, apoi continuând cu diabolizarea şcolilor de toate grade şi a serviciilor publice (serviciul militar obligatoriu, spre exemplu, a fost evitat ani de-a rândul de către copiii-băieţi ai adepţilor Noului Ierusalim, prin mijloace frauduloase, deloc ortodoxe), a serviciilor remunerate la patron sau la stat, şi terminând cu anihilarea individului ca entitate liberă, cu conştiinţă de sine independentă. Se pleacă de la premisa că, în mod inevitabil, conştiinţa maselor de creştini nu poate fi ridicată decît de o astfel de elită religioasă revoluţionară, adică de liderii pucioşi care au rol de “călăuze”, “soli” sau “prooroci” ai lui Dumnezeu;
– e.) glorificarea monahismului de tip chinovial şi cultul pentru virtuţile sfinţilor din antichitate; în acest scop, organizarea sectei Noul Ierusalim de la Pucioasa se face în aşa-zisele “obşti”. Ea se bazează pe copierea selectivă a unor obiceiuri ale aşezămintelor monahale şi apoi grefarea lor pe aceste “obşti” puternic centralizate, înalt ierarhizate şi superdisciplinate;
– f.) orientarea generală către clasa de mijloc şi cea mai puţin instruită, pentru o mai facilă manipulare ulterioară ;
– g.) misticism spectacular, bazat pe false minuni şi “comunicări” cu spiritele din “lumea de dincolo”, la “telefon” sau la “videofon”;
– h.) violenţă verbală orientată spre individ, a cărui personalitate este strivită de o ideologie bazată pe o umilinţă exacerbată, înjositoare, combinată cu impunerea unei preamăriri deşănţate a liderilor pucioşi;
– i.) demagogie socială, bazată pe promisiunile unei înnoiri radicale a vieţii, care se tot amână de la o generaţie la alta;
j.) încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti.
6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti
Ajunşi la acest punct, suntem obligaţi la o privire de detaliu. Canoanele Bisericeşti sunt un reper inevitabil atunci când vorbim de legitimitatea unor acţiuni sau a unor idei promovate în dreptul sau în numele lui Dumnezeu. Nonşalanţa cu care secta “Noul Ierusalim” de la Pucioasa încalcă o serie de canoane ale Bisericii este, vorba cunoscutului reporter Cristi Tabără de la ProTv care îi chestiona deunăzi într-o emisiune proprie ( http://noul-ierusalim.info/?p=36 ) pe pucioşi, “uluitoare”:
. promovarea unei noi “Biserici” autointitulată Biserica Noului Ierusalim, care se prezintă singură ca unică alternativă legitimă la Biserica oficială (B.O.R.), dar care nu este recunoscută de nici o Biserică Ortodoxă autentică;
. atribuirea frauduloasă a titlului de “patriarh al Noului Ierusalim” pentru episcopul Irineu Bistriţeanul, deşi acesta s-a dezis categoric, în mod repetat şi definitiv, de orice tangenţă cu inovaţiile sectei de la Pucioasa şi cu liderii şi membrii acesteia; folosirea abuzivă a acestui titlu în dipticele Pucioasei.
. consacrări ilegale, adică “sfinţiri” de preoţi fără punerea mâinilor episcopului;
. introducerea de trepte necanonice în ierarhia “bisericii” lor: păstori, străjeri, predicatori, prooroci, călăuze.
. folosirea de către trei dintre “preoţii” sectei a titlului şi prerogativelor de “arhierei”, deşi nu au fost hirotoniţi în acest sens;
. promovarea unei “noi Evanghelii”, zisă “după sfânta Virginia”, şi folosirea ei ca atare la slujbele religioase;
. modificarea textelor liturgice ale rugăciunilor consacrate, prin adăugarea de texte necanonice din cartea intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”;
. săvârşirea (în antecedente) de liturghii de către femei şi bărbaţi nehirotoniţi;
. canonizări neoficiale de “sfinţi”(“sfânta” Virginia);
. nesupunerea vădită şi consecventă faţă de episcopul locului;
. convieţuiri mixte în aşezăminte denumite “mănăstiri”, fără ca aceste aşezăminte să respecte toate rânduielile monahale, fără să asculte de un stareţ sau de o stareţă şi fără să stea sub oblăduirea canonică a episcopului locului;
. abolirea Tainei Căsătoriei şi impunerea abstinenţei totale pentru toţi membrii sectei, inclusiv celor căsătoriţi;
. interzicerea consumului oricăror produse de origine animală, inclusiv peştele;
. promovarea unor interdicţii discriminatorii, numai pentru femei (ex: interdicaţia de a se urca pe bicicletă, de a se sui în copaci, de a conduce autoturisme, şi de a merge neînsoţite şi nesupravegheate la WC, etc.)
. cazuri izolate de poligamie ( cazul puciosului “Nicolae de la Coşereni ”)
. cazuri izolate de spiritism (cazul spiritului ” Mihail de la Fieni ”, cel “ucis cu cuţitul de către tâlhari”)
6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios
Ca ideologie, fascismul religios al sectei “Noul Ierusalim” se încadrează în extrema dreaptă a spectrului ortodox. Fascismul pucios este incompatibil cu libertatea individului şi cu diversitatea de opinii religioase. “Obştea” fascistă de tip Noul Ierusalim este o dictatură locală manipulată de un lider religios (Mihaela Tărcuţă) care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până la extrem (ea este autoare a show-ului naţionalist “Balada Română”, prezentat în public la unul dintre “Festivalurile” de la Pucioasa) ; pe lângă idealizarea românismului şi a propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios al creştinismului apostolic şi al stră-strămoşilor poporului român, se manifestă intoleranţă faţă de alte naţiuni/organizaţii religioase/ideologii de factură mistică. Naţionalismul exagerat este completat de:
– încălcarea gravă a drepturilor omului (dreptul copiilor pucioşi la şcolarizare de toate gradele, dreptul tinerilor pucioşi la o familie monogamă);
– anularea dreptului firesc al adepţilor pucioşi de a mai naşte copii în familiile deja existente;
– anularea dreptului firesc al adepţilor la un serviciu remunerat în structurile economice de stat sau private;
– anularea dreptului adepţilor la exprimare publică;
– anularea dreptului la liberă circulaţie a “supuşilor” pucioşi;
– eliminarea nemulţumiţilor şi a oponenţilor prin mijloace teroriste ( surghiuniri, ameninţări, alungări sau prin crearea intenţionată a unei atmosfere insuportabile, care duce inexorabil la auto-exil);
– o obsesie bolnăvicioasă faţă de problemele (reale sau închipuite) legate de viaţa, sănătatea, preamărirea întru slavă şi siguranţa personală a liderilor pucioşi ;
– promovarea şi întreţinerea unui deşănţat cult al personalităţii liderilor pucioşi;
– dorinţa de expansiune teritorială, care se manifestă prin interesul declarat al liderilor pucioşi pentru achiziţionarea treptată a tuturor terenurilor adiacente “mănăstirii” şi le alimentează visul megalomanic că, într-un viitor neprecizat, ţinuturi întregi din zonă (case, terenuri, chiar satul întreg Glodeni –Vale, limitrof cu oraşul Pucioasa) vor fi “recuperate pentru Domnul”, în perspectiva creării unui complex social-religios de tipul “chibuţurilor” din Israel, denumit strategic “cătun”:
“ …Am să aduc lângă acest cămin mulţi creştini şi am să fac un cătun, că totul se poate, numai dacă este voinţa ta…” (30 ianuarie 1979)
– blocarea sau chiar eliminarea prin expulzare şi exil a altor lideri de opinie care au concurat, fie şi involuntar, la statutul de “călăuze” ale “poporului ales”;
– promovarea unei religiozităţi forţate, necanonice, ruptă de comuniunea de credinţă ortodoxă cu megieşii ortodocşi din sat, care continuă să respecte obiceiurile părinteşti şi să frecventeze biserica locală;
– teroarea generalizată, prin inducerea în fiinţa adepţilor pucioşi a unui sentiment perpetuu al vinovăţiei pentru greşeli oricât de mici, dar cel mai adesea închipuite;
– descurajarea până la interzicere a oricăror manifestări cu caracter de “destindere” pentru supuşii pucioşi, în special a celor artistice (numai câţiva creştini sunt “avizaţi” de către liderii pucioşi, la modul individual şi concret, să producă lucrări artistice personalizate, iar activitatea lor şi valorificarea acesteia pe piaţa liberă este monitorizată în detaliu de către lideri); până şi muzica clasică a fost interzisă de către lideri în mod expres unor adepţi mai cultivaţi, care ştiau să o preţuiască şi o doreau;
– obţinerea, consolidarea şi menţinerea puterii de către liderii pucioşi prin mijloace frauduloase, prin şantaj, ameninţare şi sperjur.
O bună parte din acestea constituie încălcări flagrante ale legilor ţării, care sancţionează în general orice abuzuri asupra drepturilor omului şi în particular obstrucţiile de orice fel de la libera manifestare a libertăţilor individuale (dreptul la şcolarizare şi instrucţie de toate gradele, dreptul la familie şi la copii, dreptul la muncă, dreptul la exprimare, dreptul la liberă deplasare, etc.)
Fascismul pucios se manifestă şi prin exacerbarea “românismului” ca alternativă unică de viitor pentru întreaga populaţie a planetei ( la Pucioasa s-a “proorocit” că în curând în toată lumea se va vorbi obligatoriu doar limba română – o expresie originală, dar profund malignă, a naţionalismului “rromânesc” xenofob), prin distrugerea oricăror tentative de gândire democratică, prin controlul strict al comunicării cu exteriorul pentru toţi adepţii sectei şi cenzura tuturor relaţiilor lor cu mijloacele mass-media, prin subordonarea totală a individului faţă de liderul absolut şi prin crearea unei situaţii tensionate, de continuă terorizare psihică a creştinilor, realizată la modul concret prin inducerea forţată a unui permanent sentiment de vinovăţie faţă de nişte neîmpliniri imaginare. Relativa priză a ideologiei religios-fasciste a “românismului” la unele familii întregi, din anumite zone geografice şi în anumite momente, s-a datorat personalităţii fără scrupule ale unor lideri “carismatici” (Mihaela Tărcuţă , autoarea odei naţionalist-rromâniste “Balada Română” şi Nicuşor Nedelcu, sfetnicul ei de taină), discursului lor apocaliptic şi naţionalist şi conjuncturii religioase şi economice de tranziţie. S-a constatat că ideologiile de extremă dreaptă, inclusiv cele cu substrat religios, reuşesc să se impună în perioadele de recesiune economică şi pe fondul nemulţumirii populaţiei faţă de ineficienţa guvernării ( în cazul de faţă, unele neîmpliniri, autosuficienţe, şovăieli ale Bisericii majoritare, dar şi greşita înţelegere a unora faţă de îndelunga-răbdare pe care Biserica a învăţat-o chiar de la Domnul Dumnezeul ei).
Fasciile pucioase îşi exercită zelul lor faţă de păcat la fel ca femeia nebună, care aruncă pruncul odată cu zoaiele din scăldătoare. Liderii lor promovează un “elitism ortodox” atât de agresiv şi o ură faţă de păcat atât de “eficientă”, încât ei şi adepţii lor au ajuns să nu mai poată să nu-l urască şi pe păcătos, odată cu păcatele lui, tratându-l pedepsitor şi aspru, cu dispreţ şi cu scârbă. Împărtăşirea liderilor pucioşi cu aceşti creştini păcătoşi, din acelaşi potir, devine insuportabilă şi deci imposibilă, deşi ei pretind în chip mincinos că îi iubesc pe toţi creştinii aşa cum le-a poruncit Hristos: ca pe sine înşişi. De aceea, cei doi lideri pucioşi Mihaela şi Nicuşiţă sunt artizanii şi beneficiarii nocturni ai unei “liturghii” fantomatice, singuratice şi necanonice, lipsită până şi de participarea celorlaţi ”creştini din popor”, “slujbă” în care “slujesc” şi “se împărtăşesc” invariabil doar “Fraţii”, adică cei doi dictatori, cele două persoane “carismatice”: El şi Ea.
6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea
“Mişcările” pietiste capătă din ce în ce mai vizibil sentimentul “dobândirii meritate” a unei identităţi proprii, providenţiale, elective, şi îndată le apare dorinţa unei desprinderi de aparenta “rutină conservatoare” a creştinismului bisericesc dogmatic. Ele doresc să devină independente, adică se acoperă cu acea încărcătură schismatică şi centrifugă, care capătă rapid accente agresive şi le separă pentru totdeauna de sânul ocrotitor al Bisericii-mame. Atunci când mai apar la adresa lor timide reacţii publice de dezaprobare, venite din partea unor clerici sau chiar a unor cetăţeni obişnuiţi, sectele pietiste îşi arată colţii, devenind ameninţătoare: ele proferează blesteme şi ameninţări cu moartea sau cu grave invalidităţi fizice, venite ca din partea “dumnezeului” lor. Aceste ameninţări sunt menite să intimideze şi să reducă la tăcere pe cei “prea îndrăzneţi”.
Şansa de recuperare a membrilor acestor secte este infinitezimală: doar Dumnezeu, prin pronia Sa, mai poate salva de la moarte ceea ce a ajuns la limita descompunerii.
Motto: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! “(Galateni, 1:8-9)
Cuprins:
1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)
1.1. Sibiu, 1923
1.2. Maglavit,1935
1.3. Sâmbăta de Sus, 1939
1.4. Vladimireşti, 1941
1.5. Maluri, 1955
1.6. Pucioasa, 1992
2. “Evanghelia” de la Pucioasa
2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”
2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni
2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele
3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii
4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică
5. România: “El ombilico del mondo”
6. Concluzii: cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge
6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”
6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor
6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti
6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios
6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea
* * *
1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)
Secolul al XX-lea a fost marcat de o serie de revolte surde faţă de o religiozitate aflată într-o stare confuză, în care declinul ei interior şi pericolul subminării externe concurau într-un mod nefast: evoluţionismul, ateismul, comunismul agresiv, dar şi indiferentismul religios al unor creştini şi conformismul unor clerici, se instauraseră şi rodeau încet, dar sigur, din sănătatea trupului neajutorat al Bisericii.
Neajutorat, oare? Dar nu îngăduie Dumnezeu toate, cu infinita Lui răbdare? Ba da, dar pentru unii românaşi mai exaltaţi, sau pentru alţii – cunoscuţi drept clienţi fideli ai clinicilor psihiatrice, nu aşa păreau să stea lucrurile. Îndată ce în mintea lor s-a aprins acest beculeţ şi ea “s-a luminat” de această descoperire senzaţională (“Io-te-te, cât de neajutorată e Biserica noastră!!!”) un gând, o efervescenţă, o alertă care li se părea lor a fi neapărat “de la Duhul Sfânt”, nu le-a mai dat pace:
“ Dumnezeu este acum în mare pericol!
El plânge şi este neputincios şi trebuie ajutat urgent!
Cineva trebuie să preia frâiele!
Dumnezeu mă cheamă pe mine în ajutor!
Dumnezeu mă înrolează în Oştirea Sa!
Dumnezeu mă trimite pe Mine !
Sunt Cineva! Pe cai!
Ia, atenţiune! toată lumea: ochii spre Mine şi ascultă comanda la Mine!
Din clipa aceasta, nimeni nu mai mişcă de capul lui!
Eu sunt Liderul Suprem. ”
Instabilitatea, confuzia, agresiunea făţişă asupra creştinilor de rând, au reprezentat motivaţia spontană pentru “naşterea” unor noi lideri religioşi şi au pregătit terenul pe care au înflorit o serie de manifestări pietiste pseudo-creştine, refractare şi centrifuge, care refuză sistematic îndelunga-răbdare ca model creştin de excepţie, specific şi benefic pentru vremurile tulburi. În schimb, aceşti lideri “carismatici” concep înnoirea trăirii creştine din Biserică mai degrabă printr-o detaşare de trupul Bisericii, decât printr-o împrospătare a duhului ei, ignorînd că acest gest duce inexorabil la schismă, la despărţirea de Capul ei, Care este Hristos.
Aşa au apărut şi la noi în istorie, unul după altul, personaje dubioase care “au simţit” că Dumnezeu “le cere lor ceva”: înnoirea radicală a vieţii religioase din România.
1.1. Sibiu, 1923
“Iluminat de Duhul Sfânt”, preotul ortodox Iosif Trifa, considerat de unii a fi “prima trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”: Quo vadis, Ecclesia?, pag.407, Editura Ro-Emaus, 2006), se simte chemat în mod special să dea o orientare nouă, radical diferită, în viaţa creştinilor, pe care el o denumeşte Oastea Domnului. Iată ce declara el:
“Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei oşti. Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant, Care M-a pus să suflu în trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă”.
Preotul Iosif Trifa nu se credea a fi chiar trâmbiţa, ci doar gornistul care suflă în ea (o manipulează). Totuşi, o umbră de neîncredere l-a urmărit toată viaţa: până pe patul de moarte, el s-a rugat fierbinte de toţi adepţii lui “ostaşi”să nu părăsească Biserica, simţind parcă faptul că aruncase o scânteie periculoasă, care poate aprinde focul răzvrătirii. Şi aşa a şi fost. De la convingerea că “ostaşii” sunt o elită a ortodoxiei, până la a identifica “răul major” ca fiind ascuns tocmai în sânul “castei preoţimii”, n-a fost decât un pas. Războiul Oastei şi-a găsit repede adversarul, mai întâi în persoana mitropolitului Nicolae Bălan (care a refuzat să promoveze pentru ea unele derogări de la canoanele Bisericii) şi mai apoi în toţi preoţii Bisericii. Iată ce mărturiseşte Traian Dorz, considerat de către adepţi ca un veritabil “Apostol” al Oastei:
“Oficialitatea clericală, îngrăşată de lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică, pe care Duhul Sfânt îl aduce în poporul nostru şi în Biserica noastră, prin Oastea Domnului. Şi atunci, bufniţele furioase, supărate pe lumina ce venea să la tulbure ascunzişurile, s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă, şi să-l ucidă pe purtătorul ei.” (Traian Dorz: Hristos, mărturia mea,Vol. I, pag. 118.)
Or, a blama fără discernământ toată preoţimea, acuzând-o de fratricid în stilul agresiv dezvăluit mai sus, este o mostră de lipsă de discernământ şi o iresponsabilitate gravă faţă de însăşi Biserica lui Hristos, adică tocmai Acela pe care voiau ei, “ostaşii”, să-L slujească.
Oastea Domnului a avut “eroii” săi:
– Primul “gornist” al “primei trâmbiţe apocaliptice”: preotul Iosif Trifa;
– “Apostolii” Oastei: Traian Dorz, Ioan Marini;
– “Ofiţerii” Oastei : scriitorii Alexandru Lascarov-Moldovanu, Ioan Oprişan; preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia, etc.
– Trădătorii Oastei (au fost şi sunt destui, dar nu merită să le mai amintim numele).
După moartea preotului Iosif Trifa, Oastea Domnului a eşuat în lupte intestine, sfârşind prin a se sfâşia în două: o grupare la Sibiu, care a găsit forţa umilinţei de a recunoaşte că a mai săvârşit şi greşeli, nu numai fapte bune, iar apoi s-a întors spăşită în sânul Bisericii, asemenea fiului risipitor; şi o alta, care s-a încrâncenat în schismă, apoi şi-a cantonat cartierul general la Simeria, drapându-se în veşminte neoprotestante şi continuând “vitejeşte” războiul cu Biserica-mamă.
1.2. Maglavit,1935
Un cioban, cunoscut de săteni pentru limitele sale psiho-senzoriale, a avut brusc impresia că monotonia vieţii lui de păstor îi este spartă de o vizită extraterestră. Neştiutor de carte, gângav şi cam panc de urechi, Petrache Lupu n-a auzit în viaţa lui că “…pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut dintre oameni şi nici nu poate să-L vadă”(I Tim.6,16). El s-a convins deodată, singur, că “Moşul-Dumnezeu” îl cheamă pe el, Lupu Petrache ( ca şi pe Simon Petru altădată), la rezidirea Bisericii din temelii şi la proorocie binecuvântată. Şi îndată Petrache iese din muţenia sa, şi se ridică, şi se aprinde, şi propovăduieşte, şi profeţeşte, şi prin el se inflamează o ţară întreagă la foamea de minuni, vindecări şi la viziuni apocaliptice. Biserica a oscilat doar o clipă, între mirare şi neîncredere, şi a fost de ajuns această slăbiciune de moment ca tânărul cioban să devină îndrăzneţ şi arogant. Susţinut de personalităţi politice ale vremii, dornice de senzaţional şi de publicitate, el intră cu opincile în cele mai selecte cercuri mondene, speriindu-le cu spectrul războiului mondial şi cu sfârşitul lumii care bate la uşă, cochetând cu damele de salon şi cu opulenţa lumii pe care o combătea cu duhul lui Ilie şi cu îndrăzneala lui Ioan Botezătorul.
“Lăsaţi-i…” spunea Gamaliel, “căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Faptele Ap. 5, 38-39)
Iar “trâmbiţa” lui Petrache s-a nimicit, după ce s-a risipit confuzia generalizată, aşa cum se risipeşte ceaţa la ivirea soarelui. Steaua lui Petrache Lupu s-a dovedit a fi un meteor rătăcit. Comuniştii au ras locul de la Maglavit numit “La Buturugi”, acolo unde predica Petrache mulţimilor, iar acest jalnic “sfânt Petre” al secolului al XX-lea a redevenit, spre sfîrşitul vieţii, dintr-o caricatură de profet, un ţăran obscur, un ilustru necunoscut, membru al Gospodăriei Agricole Colective din Maglavit.
Şi totuşi, pentru “proorociile” lui agramate şi tendenţioase, acest personaj controversat este considerat de unii a fi… nimeni altcineva decât “a doua trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 415)
1.3. Sâmbăta de Sus, 1939
Proaspăt întors de la Muntele Athos, Arsenie Boca îşi începe urcuşul duhovnicesc, văzut de unii “o Golgotă românească” (“părintele Nicodim”, op. cit. pag. 422) printr-un legendar post de 40 de zile şi 40 de nopţi, care l-au făcut să fie (cităm din nou) “animat de Duhul Sfânt cu râvna de a face să renască din propria ruină unul dintre cele mai puternice centre de spiritualitate din România interbelică”.
Zelul misionar al preotului Arsenie Boca, scrierile lui inspirate şi înnoirile făcute la mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop sunt incontestabile. Unii îl consideră sfânt, iar dacă Biserica va confirma oficial această cinstire, prin canonizare, nu vom pregeta să ne alăturăm necondiţionat acestei preţuiri. Singurul lucru care unii i l-ar putea reproşa, în principiu, lui Arsenie Boca, este faptul că nu a avut tăria de a tempera mai eficient entuziasmul deschis al maselor de credincioşi, care-l tratau încă din timpul vieţii ca pe un sfânt prooroc şi taumaturg, iubindu-l uneori peste măsură, ca pe un dumnezeu venit printre ei. De aceea, pe seama lui s-au construit cu prea multă uşurinţă şi unele legende: cum deschidea el doar prin rugăciune, în fiecare noapte, exact la orele 24, lacătele de fier ale închisorii; cum se teleporta dintr-o localitate într-alta, aflată la sute de kilometri depărtare; cum căpătase el darul înaintei-cunoaşteri; cum citea el păcatele din sufletele oamenilor veniţi la spovedanie, înainte ca aceştia să deschidă gura; cum îşi alegea el cu zgârcenie, pe criterii numai de el ştiute, puţinii credincioşi pe care urma să-i împărtăşească a doua zi; cum i s-a arătat lui un sfânt povăţuitor în timpul postului de 40 de zile; cum a făcut el să ţâşnească izvor din stâncă, asemenea lui Moise în pustie (izvor care a căpătat, se zice, puteri tămăduitoare); etc, etc.
Este şi motivul pentru care numele lui Arsenie Boca a fost rapid “confiscat” de unii întreprinzători, amatori în ale teologiei, care l-au agăţat prematur în panoplia sfinţilor şi l-au categorisit drept “un sfânt al lui Dumnezeu, a treia trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 429), lucru la care el nici măcar n-a visat. Este o mare nedreptate adusă acestui om drept al lui Dumnezeu, aceea de a fi manipulat post-mortem de către indivizi dubioşi, cu o identitate incertă, care se dau drept clerici pentru a-şi atinge interesele lor obscure, sectare. La urma urmei, spre deosebire de celelalte “trâmbiţe” care “au fost” sau care “vor urma” după el, Arsenie Boca este singurul care n-a adus nici un fel de tulburare în Biserică, prin inovaţii sau prin deviaţii sectare, el fiind un preot ortodox desăvârşit.
S-a sfârşit şi el într-un anonimat absolut, după ce a pictat cu talent biserica de la Drăgănescu. A trăit toată viaţa într-o remarcabilă modestie, şi nu a ieşit din firescul trăirii anonime creştine decât prin atât: a reuşit, cu voie sau fără voie, să hrănească exaltarea miilor de creştini de bună credinţă, veniţi la Sâmbăta sau la Prislop, cu acele mângâieri pietiste, izvorâte din miracole discutabile, care le întărea acestora sentimentul că nu sunt părăsiţi în vremurile comuniste de restrişte, ci că Dumnezeu încă îi mai cercetează în ascuns prin minuni săvârşite doar sub ochii lor, de către sfinţii Lui de pe pământ şi din ceruri.
1.4. Vladimireşti, 1941
La 25 martie 1941, la Vladimireşti se punea piatra de temelie a unei noi biserici. Nimic neobişnuit? Ba da, căci această biserică se zidea nu oricum, ci “după poruncă cerească”. Doar cu câţiva ani înainte, tânăra Vasilica Barbu primise în “vedenie cerească” o poruncă de la Mântuitorul, ca ea să-I zidească Lui o mănăstire de fecioare, închinată Maicii Sale. Deşi unii o credeau pe Vasilica “bolnavă”, nebună” sau “îndrăcită”, s-au găsit totuşi destui entuziaşti care să dea credit vedeniilor sale. Mănăstirea s-a zidit repede, cu o înfocare juvenilă, tinerele fecioare găsind aici un refugiu material şi spiritual, într-o vreme bântuită de sărăcia şi nesiguranţa aduse de vântul războiului.
Viziunile Vasilicăi Barbu (devenită Veronica în 1940, odată cu intrarea în monahism) erau din ce în ce mai intens colorate, mai concludente, mai imperative. Ele prooroceau despre o Biserică vie, despre o singură religie, despre viitorul monahismului, despre lepădarea de credinţă, despre cei care vor primi cununa muceniciei. Dar tocmai Veronica n-a avut parte de această cunună, şi asta pentru că n-a mai vrut, atunci când i s-a ivit ocazia. În anul 1955, prigoana comunistă a ajuns şi la Vladimireşti, iar vieţuitoarele au fost fie mutate pe la alte mănăstiri, fie risipite în lume. Maica Veronica a suferit închisoare, dar a preferat în locul martirajului o căsătorie care, deşi se spune că “i-a fost impusă” şi “a fost numai de formă”, a mototolit toate voturile ei monahale şi jertfele unei tinereţi îngropate la Vladimireşti.
Veronica Barbu şi preotul Ioan Iovan (care a slujit la Vladimireşti între anii 1949 şi 1955, reînviind aici practica necanonică a spovedaniei colective) sunt consideraţi de unii a fi “a patra”, respectiv “a cincea trâmbiţă apocaliptică” (“Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 430)
1.5. Maluri, 1955
După un post de patruzeci de zile, care i s-a cerut în urma unor viziuni, tânăra Virginia Tudorache primeşte un “dar” neobişnuit: acela de a fi “vasul ales” prin care Dumnezeu urma să le comunice oamenilor tot ce ar mai fi fost de zis pentru pregătirea lor de marea întâlnire: revenirea lui Hristos pe pământ, întru mărire şi slavă. Maniera “de lucru” era de asemenea neobişnuită pentru istoria creştină: Virginia cădea într-un somn profund, cataleptic, şi apoi începea să vorbească singură. Vorbirea ei era considerată a fi “vorbirea lui Dumnezeu”. La început, informaţiile (denumite generic “Cuvântul lui Dumnezeu” sau, mai pe scurt, “Cuvântul”) erau într-o armonie mulţumitoare cu mesajul biblic: creştinii erau îndemnaţi să ducă o viaţă autentic ortodoxă, să frecventeze biserica în mod regulat, să apeleze la toate Sfintele Taine, să-i respecte pe preoţi, indiferent de neîmplinirile lor, să nu aibă nici un fel de legături cu sectanţii şi, în general, să se păzească de orice păcat. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea şi unele inconsecvenţe grave cu adevărurile de doctrină păstrate în Biserică, dar chiar şi cu propriile “proorocii” enunţate anterior:
– “Cuvântul” reclamă necesitatea unor trepte ierarhice inexistente în Biserică : prooroci, străjeri, călăuze, predicatori. Despre casta “predicatorilor” se spune că “şi ei sunt de la Dumnezeu”, concurându-i serios pe preoţi:
“…iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– În acelaşi timp, se pretindea că preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu:
“Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. “ (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– După un timp, predicatorii au căzut în mândria celor “aleşi”, încât şi-au pierdut şi ei darul de la Dumnezeu, ca şi preoţii:
“Predicatorii au pierdut darul prin prin faptele mândriei… …“Să nu faci ca preoţii şi ca predicatorii de acum, care, dacă nu le mai merge meseria, au stricat darul lui Dumnezeu prin poftele lor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– Dar chiar şi în aceste împrejurări, şi preoţii şi predicatorii trebuiau preţuiţi pe mai departe:
“Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator…” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)
– Două luni mai târziu, predicatorii au fost opriţi să mai predice, pe motiv că nu mai împlinesc legea (învăţătura cea nouă, adusă prin Verginica) şi că aduc proorocii mincinoase la popor:
“…Verginico… Te duci la predicatorii de Evanghelie, adică de legea Sfântă, şi spune-le la cei ce se numesc predicatori: Domnul nu vă lasă pe voi să daţi poporului nădejde mincinoasă. Pentru ce profeţiţi legea sfântă şi n-o trăiţi? Pentru ce prevestiţi poporului nădejdi mincinoase? (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)
– Se prefigurează deci o schimbare dinamică şi radicală a polilor de putere, în favoarea Verginicăi şi a aleşilor ei, iar predicatorii (împreună cu cei care-i mai ascultau pe aceştia) sunt ameninţaţi cu blestemul, pe motiv că prin nesocotirea învăţăturii adusă de Verginica, ei nu-L ascultă, de fapt, pe Dumnezeu:
“Spune Verginico şi la predicatori şi la poporul care face parte de prevestirea lor, că Domnul le spune aşa: dacă nu Mă ascultă…şi dacă nu ia aminte la cuvintele Mele prin aleşii mei trimişi în mijlocul lor şi nu vor să creadă, atunci voi da ca toţi, şi predicator, şi ascultător, îi voi da sub blestem, să fie sub picioarele tuturor popoarelor pământului” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)
– Dar, după alte cinci luni, “Dumnezeul de la Maluri” iarăşi se răzgândeşte, şi-i îndeamnă pe cei care îşi doresc în inima lor să se facă predicatori, să nu pregete să se facă, ba le mai dă şi indicaţii cum să se poarte în această nouă postură:
“…Vrei să fii predicator, fii. Dar cine spune la cineva. “Nu fura, nu curvi”, plată de la Mine va primi. Dar mai întâi hrăneşte-te tu cu ea, şi pe urmă dă-o la altul. Semănătura ta să fie văzută, şi pe urmă dă-o la altul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6/19 decembrie 1965)
– La începuturile “lucrării”prin Verginica, “Dumnezeul de la Maluri” nu ura preoţii, şi spunea că aceştia încă “au darul de la Dumnezeu” . Deci, ei ori nu l-au pierdut, aşa cum s-a (contra)zis mai înainte (la 16/29 mai 1965), ori l-au redobândit între timp:
“O, Eu nu urăsc preoţii, căci ei au darul de la Mine, dar veţi şti că din cauza mândriei, mulţi preoţi nu vor mai fi duhovniceşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27 octombrie 1965)
– Toţi ceilalţi prooroci (în afară de Verginica, desigur) sunt însă brutal “eliminaţi din joc”, deoarece la început erau prea mulţi. Era chiar o adevărată inflaţie de “prooroci”, care se concurau unii pe alţii:
“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Auzi? Spune, tată, crezi? Încă odată vă şoptesc: fiţi atenţi, nu căutaţi să aveţi mai mulţi prooroci, căci cine se duce la alt prooroc, acela nu va rămâne, şi se va pierde în zări. Crezi? Vino la Mine şi stai cu Mine, copilul Meu. Nu te pierde în zări, nu avea altă masă, căci mâncând multe mâncăruri, ţi se apleacă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 octombrie/12 noiembrie 1965)
“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă.Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 3 /16 noiembrie 1965)
– Celelalte proorocii care au mai fost, dar nu mai sunt, sunt puse şi ele sub semnul îndoielii; deoarece s-au risipit, ele par a fi fost de la oameni, nu de la Dumnezeu:
“ Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 3 /16 noiembrie 1965)
– După inundaţiile din 1970, Verginica s-a mutat de la Maluri la Pucioasa. A continuat să “proorocească”, adunând în jurul ei oameni simpli, dornici să-L asculte şi să-L “consulte” pe Dumnezeu în cele mai mărunte “probleme” ale vieţii: “dacă e bine să vândă vaca”; dacă e bine să mărite fata”; dacă va fi recoltă bogată anul acesta”, etc. etc. Ei au înconjurat-o pe Verginica cu o atenţie exagerată, care se cuvenea mai degrabă Maicii Domnului, căci aşa lăsase Domnul îndemn către apostolul Ioan, şi prin el către toţi creştinii: “Iată mama ta!”(Ioan 19,27). De acum încolo se pretindea că singura proorocie adevărată este cea de la Pucioasa. Celelalte care au fost, acum nu mai sunt, toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia dreaptă:
“După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 25 februarie/10 martie 1971).
Deşi se afirmă negru pe alb că (cităm) “Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi”, totuşi, după moartea Verginicăi, darul proorociei “a trecut” la “mama Maria”, sora sa. După o vreme a murit şi “mama Maria”, iar darul proorociei a trecut la “mama Mihaela” şi la “fratele Nicuşor”, ultimii (dar nu cei din urmă?) lideri apocaliptici. Dar “poporul Domnului”, cel adunat cu atâta migală de “mama Verginica” timp de 25 de ani, “n-a mai trecut” la noii lideri de la Pucioasa, ci s-a risipit până la unul, fiind înlocuit mai târziu cu “poporul cel nou”. În mod firesc, oricine se poate întreba ce rod a mai avut această zbatere a Verginicăi timp de 25 de ani, în afară de a se ţine sus o ştafetă pe care au înşfăcat-o alţii, mai iuţi de mână şi mai abili manipulatori ai nebăgării de seamă.
1.6. Pucioasa, 1992
Ultima trâmbiţă apocaliptică, a şaptea, este (după afirmaţiile adepţilor de la Pucioasa) “Însuşi Domnul”, care întemeiază “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP). Dar, dacă ar fi să fie aşa, toată suflarea L-ar auzi pe Domnul, după cum este scris:
“Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor.”(Apoc. 10,7)
”Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 11,15)
Or, despre felul “primirii” acestui “Cuvânt” în zilele noastre, la “Noul Ierusalim” de la Pucioasa se vorbeşte întotdeauna în şoaptă, ca de o mare “taină a lui Dumnezeu”, ocolindu-se cu obstinaţie orice amănunte concrete. Deşi Sfânta Scriptură spune limpede că a şaptea trâmbiţă va fi tot un înger, liderii pucioşi se încăpăţânează să afirme că “Însuşi Domnul este” ultima trâmbiţă, pentru a se armoniza în afirmaţii şi în concepţii cu maniera actuală de primire a “Cuvântului”. Spre deosebire de modul de “primire” a “Cuvântului” de către “trâmbiţele“ precedente, care, unele “aveau viziuni”, iar altele vorbeau prin somn, ultima manieră de primire a “Cuvântului” (se spune că) este “prin auzire directă”. Se afirmă în mod sistematic că, începând cu anul 1990, “Cuvântul este auzit de cei 14 vieţuitori ai mănăstirii”, ceea ce este un fals. Niciodată “cei 14” nu au auzit “în grup”, sau “în adunare” acest “Cuvânt”. Se ştie însă că cei doi lideri actuali de la Pucioasa, Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, pretind că “aud” Cuvântul venind de sus, din cer, mai întâi printr-un vuiet ca o suflare de vânt, iar apoi în chip desluşit. Mai mult ca sigur este că nici Nicuşor nu aude nimic, ci este doar un complice al acestei farse, iar “Cuvântul” este doar o compoziţie meşteşugită de-a Mihaelei, singura care este în stare, printre semidocţii de la Pucioasa, de a alcătui asemenea scrieri (capacitate personală autentică, dovedită de ea cu prisosinţă în numeroase ocazii).
“Taina lui Dumnezeu” despre “Cuvânt” se dovedeşte a fi o banală şi meschină ascundere omenească, o farsă meşteşugită, pentru ca adevărul incomod, dar simplu ca lumina zilei, să nu iasă la iveală: acela că “Dumnezeu întotdeauna a lucrat în istorie cu iconomie, şi de aceea este scump la toate. Şi de aceea El este scump şi la vorbă, nicidecum un palavragiu”.
2. “Evanghelia” de la Pucioasa
2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”
Scrierile “sfinte” de la Pucioasa, adunate de creştinii pucioşi începând cu anul 1955, se remarcă printr-o diversitate de idei şi de exprimări tulburi, adesea contradictorii între ele, sau în disonanţă stridentă cu mesajul Sfintei Scripturi, toate fiind amestecate într-un veritabil “kitch pseudoteologic”. N-au lipsit nici la Verginica, nici la Maria, inconsecvenţele demascatoare, specifice limitelor omeneşti, sau “proorociile bombastice”, care anunţau o “Românie” apocaliptică – “regină” a celorlalte popoare – şi un regat iluzoriu condus de pe tron de venerabilul rege Mihai I, şi chiar un al 7-lea Patriarh, în persoana arhiereului Irineu Bistriţeanul. Abia în 1990 s-a făcut remarcată în peisajul de la Pucioasa o personalitate puternică, voluntară şi ceva mai mult instruită (dar mai puţin educată): Mihaela Tărcuţă. Ea a reuşit să imprime “Cuvântului” un suflu nou şi un aer de suportabilă credibilitate, ca fiind (eventual) de la Dumnezeu. Dar înşelăciunea n-a avut viaţă lungă: neîmplinirea proorociilor despre România, despre regele Mihai şi despre al 7-lea patriarh, precum şi o auto-adulare deşănţată a noilor lideri, Mihaela şi Nicuşor, au demascat definitiv caracterul fraudulos al acestor scrieri şi le-au compromis iremediabil. O contribuţie semnificativă la această demascare au adus-o chiar unele proorocii fabulate cu multă insolenţă, care promovau “informaţii”noi şi incredibile, într-o contradicţie flagrantă cu mesajul biblic al Sfintei Scripturi: cum “România a fost primul pământ ieşit de sub ape, la facerea lumii…”, cum, “…tot România a fost primul pământ ieşit de sub ape, după “potopul lui Noe”; cum “Adam a fost zidit de Dumnezeu din glodul luat chiar din grădina de la Glodeni, acolo unde s-a construit în 1991 biserica cu 33 de cupole”( şi tocmai de aceea Glodenii se numesc Glodeni!!) ; cum “Dumnezeu a ales România încă de la Facerea lumii ca să fie pământul sfânt al revenirii Sale a doua oară”; etc, etc, etc...
Deja se pretinde că la Pucioasa se consumă ultimele scenarii ale Apocalipsei, aflată într-o stare avansată a evoluţiei. Aici, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” vorbeşte aparte (între patru ochi) unui “popor” ales de el dintre români, ca să-l formeze ca gardă de onoare, şi care va fi să-l întâmpine cu cinste la a doua sa venire pe pământ. Confuziile nu întârzie să apară: deja, acolo se vorbeşte că această A Doua Venire A Domnului ar fi însăşi “coborârea Cuvântului”, căci “Dumnezeu este Cuvântul”, nu-i aşa? (cf. Ioan 1,1). Deci “Dumnezeu Fiul trebuia să vină, dar a şi venit ca un fur, noaptea” ( o expresie nici măcar originală, mult îndrăgită de adventişti), însă El nu a fost simţit şi recunoscut de creştini. Doar unii “mai cu moţ” L-au recunoscut, iar aceştia sunt “creştinii de la Pucioasa”.
2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni
Aceşti creştini au strâns cu pioşenie cât au putut de mult din “vorbirea de azi a Domnului”, din care au tipărit în anul 1995, selectiv, un volum intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Ulterior (în anul 2006) ei au scos o ediţie îmbogăţită (aproape 2000 de pagini!), dar şi puternic cosmetizată, în care s-a căutat pe cât posibil să se ascundă prin corecţii frauduloase toate inexactităţile şi exagerările semnalate în Ediţia întâi. Prin aceasta însă, ei au dovedit cu prisosinţă că “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” a mai şi greşit, pe ici, pe colo; dar are oameni aleşi de el, scule de nădejde, liderii pucioşi care-l “corectează” la greu.
Cartea aceasta, îmbogăţită cu şapte peceţi desenate pe cotorul coperţii (intenţionat, ca să corespundă unui anumit mesaj din Apocalipsă – Apoc. 5:1,5; 6:1), este folosită în mod sistematic la slujbele pucioşilor drept completare a Evangheliei zilei, citindu-se din ea în mod solemn, după formula introducătoare: “Din Sfînta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire!” O inovaţie canonică inacceptabilă, dar considerată perfect valabilă de către cei de la Pucioasa, care se mai şi pretind că sunt “mai ortodocşi decât papa”, şi că “respectă” necondiţionat Biserica şi pe preoţii ei. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, îi anatemizează în chip repetat, pentru a nu fi vreun dubiu, pe toţi cei care vin la popor cu o “altă Evanghelie”. Partea caraghioasă şi ridicolă (dacă n-ar fi dureroasă) este că faţă de lume, ei nu recunosc niciodată vreo inovaţie scripturistică, afirmând cu candoare că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” de 2000 de pagini nu aduce nici o filă în plus Sfintei Scripturi! O minciună insuportabilă, dar, din păcate, nici măcar nu este singura.
2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele
În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul 22, ni se arată clar în ce constă Legea cea nouă a lui Hristos:
Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.
Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.
“Evanghelia cea nouă”, respectiv “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din zilele noastre, ne propune o a treia poruncă, o altă lege a iubirii, şi mai nouă decât cea din Evanghelia după Matei: să-i iubim din toată inima pe liderii de la Pucioasa şi răsplata noastră nu va întârzia: vom fi absolviţi de toate păcatele, numai pentru atât:
“O, poporul Meu, a venit clipa să-ţi spun ţie, tată, un cuvânt cu putere, şi iată ce-ţi spun: voi, cei care aţi crezut şi credeţi şi veţi crede în lucrarea Mea de cuvânt, purtându-vă după Mine prin ea, prin glasul ei învăţător pentru viaţa din om, iubiţi-Mi mult aceşti copii prin care trec ca să vă hrănesc pe voi cu multul Meu cuvânt de iubire şi de înviere, şi vi se vor ierta vouă păcatele numai pentru atât, tată, căci sarcina Mea de peste ei este grea, şi ei trebuie iubiţi cu toată inima din om, şi nicidecum să-i învinuiţi pe ei vreodată pentru rătăcirea inimii din creştin, ci trebuie primiţi de creştin pentru ca să se vindece el de rătăcirea lui şi să nu cadă prin ea, că iarăşi spun: nimeni şi nimic nu-i poate face rău omului decât păcatul din el, pentru care nimeni şi nimic nu are vină în afară de el întru totul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” , 18 mai 2008, sublin.ns).
Cum trebuie înţelese, la modul concret, aceste porunci care se referă la cei doi lideri pucioşi, aceşti “copii ai lui Dumnezeu”, care “ trebuie iubiţi cu toată inima din om”?
Iată cum:
1. s-o iubeşti din toată inima ta pe Mihaela Tărcuţă, liderul Nr.1 de la Pucioasa;
Iar a doua la fel ca şi prima, este:
2. să-l iubeşti din toată inima ta şi pe Nicuşor Nedelcu, liderul Nr.2 de la Pucioasa;
Iar a treia, la fel de importantă ca şi primele două, este :
3. să-i iubeşti pe amândoi ca pe tine însuţi şi nu care cumva să-i învinuieşti pe ei vreodată.
Întrebarea firească este: dacă îi iubeşti pe cei doi cu toată inima, ce mai rămâne din inima ta pentru Dumnezeu? Că şi pe Dumnezeu ar trebui să-L iubim, şi încă tot “cu toată inima”.
Doar dacă nu cumva chiar ei sunt Dumnezeu.
Iar unii creştini de la Pucioasa chiar cred aceasta.
Şi aşa s-a ajuns la rătăcirea rătăcirilor: În zilele noastre, sub ochii noştri care se pare că “nu văd nimic, de orbi ce sunt”, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din nou, la Pucioasa, în doi iluştri necunoscuţi, deveniţi peste noapte cei doi “Fii-Copii ai lui Dumnezeu: Mihaela şi Nicuşor”.
3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii
Oricât de “pneumatici” ar fi cei de la Noul Ierusalim, nici la Pucioasa nu se trăieşte cu aer. Mălaiul se cumpără cu bani, iar banii nu cresc nici în copaci, nici în straturile de ceapă. Şi curentul electric, şi gazul, şi benzina costă bani. Deşi “banul e ochiul dracului”, trebuia găsit sau inventat ceva, ca să iasă bani.
Liderii pucioşi, responsabili “desemnaţi”cu întreţinerea “poporului lui Dumnezeu” pe care l-au adunat în jurul lor, au găsit cu cale că cel mai bine se trăieşte din artă. Din arta altora, fireşte. Au avut norocul să-i întâlnească pe naivii artişti Zidaru Marian şi Zidaru Victoria, care au avut ghinionul să-i întâlnească pe isteţii lideri de la Pucioasa. Din “mariajul” lor a ieşit o afacere trăznet: Zidarii întreţineau de acum poporul Noului Ierusalim cu bani grei, iar liderii pucioşi le dădeau Zidarilor (şi întregii lumi, prostită cu minciuni abil ticluite) impresia falsă că “Zidarii sunt liderii Noului Ierusalim”. Afacerea a mers strună la început, până ce a început să scârţâie. Zidarii şi-au dat seama într-un târziu de înşelăciune şi au încercat să protesteze. Dar era chiar prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate. Liderii pucioşi jucaseră tare şi au câştigat. Ei deja pretindeau de acum că sunt “copiii lui Dumnezeu”şi că Dumnezeu cel Atotputernic e neputincios singur, şi că nu poate face nimic decât prin Ei, şi că nu trece spre pământ cu “Cuvântul” Lui decât prin Ei, deci Ei trebuie iubiţi şi ascultaţi orbeşte, deci şi Zidarii trebuiau să li se supună lor întru toate:
“O, Mă bucur ca un Dumnezeu, copii care-Mi staţi porţi pentru ca să vin să-Mi hrănesc cu viaţă poporul. Mă bucur, tată, chiar dacă pe voi vă dor toate când Mă ţineţi să trec prin voi şi să stau apoi cu poporul prin cuvânt”. (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.).
În consecinţă, Zidarii s-au supus liderilor pucioşi întru totul, şi iar în consecinţă au inventat la comanda lor o artă nouă, care urma să individualizeze toată ideologia Noului Ierusalim. Tema fertilităţii transfigurate, crucile strâmbe, sculpturile fabuloase reprezentând personaje imaginate de ei, dar mărturisite şi de Vechiul Testament (Melchisedec, Moise, Avraam, David şi Goliat, Adam şi Eva), îngerii ciclopici, serafimii şchiopi şi ciungi, au fost temele lor predilecte. Orice protest exterior al societăţii civile, spre exemplu asupra necesităţii respectării staturii canonice a crucii creştine, a fost ignorat de către Zidari cu o nepăsare imperială. Toate icoanele şi crucile canonice au fost lăsate în seama “ucenicilor”, iar ei au continuat să promoveze crucile strâmbe, sculpturile fabuloase şi picturile nonconformiste, marcate uneori de o fecunditate lascivă. Dar “ucenicii” care lucrau în umbră şi-au întrecut repede maeştrii. “Şcoala Noului Ierusalim” a fost o găselniţă a liderilor pucioşi, sub numele căreia se puteau vinde icoane şi cruci superbe, pictate de iluştrii necunoscuţi Dănuţ S. şi Măriuţa P., sub numele acoperitor şi semnătura falsificată a lui Marian Zidaru. Şi aceasta a fost tot o grosolană înşelăciune, speculată în spatele Zidarilor de către liderii pucioşi, un fals uriaş cu conotaţii penale, care dăinuie până astăzi, fiindcă manevra este deosebit de eficientă din punct de vedere financiar: cota artistică înaltă a lui Marian Zidaru este speculată la negru şi folosită intensiv ca să scoată bani, prin exploatarea muncii cinstite a unor “ucenici” anonimi interpuşi, plasaţi fraudulos la cea mai înaltă cotă artistică. Oare cum vor reacţiona sutele de cumpărători ai “artei creştine de la Pucioasa”, când vor constata că au fost înşelaţi?
4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică
Liderii pucioşi au realizat că pierderea controlului asupra “poporului cel vechi”, cel adunat cu trudă de Verginica în decurs de 25 de ani, este inacceptabilă. De aceea, ei s-au străduit să-i agaţe pe “cei vechi” prin metode sentimentale. Ei au imaginat un gen de “Festivaluri” de artă şi cultură creştină, prin care nu numai că se promovau (spre cumpărare) creaţiile artistice ale cuplului Zidaru (precum şi cele pictate de “ucenici”, dar semnate fraudulos tot cu numele “Marian Zidaru”), dar se încerca şi o apropiere sentimentală a celor care, din motive bine întemeiate, părăsiseră de mai mulţi ani “lucrarea” de la Pucioasa. Festivalurile de la Pucioasa erau onorate de artişti de marcă, plătiţi generos… tot de către artiştii Zidaru. Adesea, ele degenerau într-o atmosferă petrecăreaţă, cu surle şi tobe şi cu mese întinse, departe de orice duh creştinesc. Deşi se auto-intitulau “creştine”, “Festivalurile” n-au iniţiat nici cel mai mic dialog pe teme majore de doctrină teologică, dovedind o crasă incultură teologică şi lăsând un gust amar celor mai râvnitori dintre creştini. Eşecul lor a fost atât de evident, încât chiar liderii pucioşi au concluzionat că este mai bine să se renunţe definitiv la ele. Ceea ce s-a şi întâmplat, de câţiva ani buni încoace.
5. România: “El ombilico del mondo”
“Proorociile” de la Pucioasa despre România sunt foarte inconsecvente. Când i se prooroceşte un destin apoteotic, în care ea va fi un fel de “ombilic al lumii”, când i se prevede pustiirea:
“…Românie, Românie, cum ai să rămâi pustie şi fără de milă şi fără putere dacă te-ai lăsat să fii condusă de păcate şi de trupurile străine, care au intrat peste graniţă la tine!” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 26 martie/8 aprilie 1973)
Grecii, chipurile, vor definitiva destinul religios al României:
“Căci pe pământul României va intra poporul grec şi acest popor este un popor de cinste înaintea Domnului. El va construi pe toate locurile mai înalte, sfinte cruci, şi vor fi ca numărul stelelor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 19 decembrie 1965)
Paradoxal, se pretinde că în Germania şi în China se mai găseşte credinţă sfântă, prin bălţi şi prin bălării, dar în România, în casele creştinilor şi în biserici, nu:
“…Multe familii s-au distrus. Parcă a venit vijelia, parcă a venit potopul lui Noe. Dar nu a venit potopul lui Noe, şi nici potop de vijelie, ci a venit un potop din China, a venit un potop din Germania, a venit un potop din Franţa, a venit un potop din Rusia, şi toate ţările au adus câte un potop. Dar dacă te duci în Germania, acolo vezi credinţă sfântă, iar dacă te duci în China şi mergi prin bălţi şi bălării, ajungi undeva la o credinţă nestricată. În toate ţările a rămas câte o insulă nestingherită de credinţă, numai în ţara Mea nu mai e, nu mai e, tată. Mergi prin baltă şi mărăcini, nu mai e credinţă sfântă. Cei cu credinţă sfântă sunt prinşi în sicrie. Aceia mai au credinţă sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 28 noiembrie/11 decembrie 1973)
Şi cu toate acestea, România va fi cândva un fel de “Buric al pământului”:
“România Mea, Ierusalimul măririi Mele, tu vei fi gloria Mea iubito şi din tine va răsări peste popoare cântare nouă, cântare de pace peste popoare iubito şi imn de slavă veşnică. Bucură-te Ierusalime Nou, bucură-te România Mea că iată vine Domnul la tine. Lărgeşte-ţi cortul şi vezi că vin la tine fiii tăi” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 12 octombrie 1990)
Tema alegerii României, ca ţară binecuvântată şi izbăvitoare a întregii omeniri, îi fascinează şi astăzi pe liderii pucioşi. Mai nou, există o îngrijorare că România nu merge chiar pe calea dorită de “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa”. Iată cum arată cele mai noi proorocii despre România pe această temă:
“…scumpă patria Mea de azi, patrie a lui Dumnezeu pe pământ acum, la sfârşit de timp. Tot cerul coboară pe vatra ta când vine să petreacă în mijlocul poporului Meu ales din tine ca să-Mi fie popor şi cale de venire a Mea de la Tatăl iarăşi pe pământ la om…că ai căzut în robie mai grea decât cea de mai înainte, tată. Un picuţ, şi nu va mai putea omul peste tine, ci voi putea numai Eu, numai Dumnezeu, căci tu eşti patria lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, cu care El vine pe vatra ta cuvânt de Duh Sfânt. Tu eşti patria cerească pe pământ. O, vino şi întreabă-Mă de soarta ta, vino, tată, şi ascultă de povaţa Mea, că eşti în vreme de cumpănă şi nu ştii cum să lucrezi pentru tine şi pentru Mine cu tine, iar Eu sunt Cel ce am în mâna Mea salvarea ta, care nu poate veni de la om, căci omul este pătimaş, şi este mincinos tot omul care nu-L iubeşte pe Dumnezeu pe pământ. “(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008.)
Altă dată, tot prin “Cuvânt” se spunea că după Ceauşescu va veni un conducător mai rău decât el; dar apoi va veni unul mai bun, care va introduce ordinea în stat şi în viaţa bisericească :
“… Suntem în drum. Uită-te bine la vremea de acum şi la vremea ce vine, căci acum stăpâneşte un om, şi în vremea care vine şi stă în faţă, alt om, dar omul acela nu va fi ca omul de acum. Acela nu va lucra cu sapa şi cu târnăcopul, ci va lucra cu toată puterea Mea. Va da la o parte toate trupurile întinate şi tot ce se află în drum spre rău, şi va face un drum foarte bun pentru creştini. De ar sta în faţa sa toate puterile duhurilor rele, toate vor fi nimicite. Israele, ţine minte aceste cuvinte. (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 aprilie 1973)
Această “proorocie” prezice că după Ceauşescu va veni la putere un alt conducător, un creştin autentic, care va netezi calea creştinilor, eventual prin instaurarea unui “regim teocratic creştin”. N-a fost să fie aşa, deşi la cârma ţării s-au perindat până acum nu unul, ci trei preşedinţi din 1989 încoace!
Proorocia nici măcar nu e singulară! Ea se repetă cu obstinaţie, dar întârzie să se împlinească:
“Vine vremea să fii obligat să fii creştin. Chiar împăratul care va veni te va obliga să fii creştin şi te va lua din urmă cu lucrurile, aşa cum se iau acum legionarii… (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 7 ianuarie 1974)
Inutil de a adăuga că nici proorocia aceasta nu s-a mai împlinit vreodată. Cât priveşte asemănarea cu legionarii, aceasta este complet deplasată: pe vremea aceea, legionarii erau băgaţi în temniţe, nicidecum să li se ceară să-şi restaureze propriile valori spirituale.
Iar acum se pretinde că România “a căzut în robie mai grea decât cea de mai înainte”! O aserţiune complet falsă, şi este de neînţeles cât de mult se contrazic aceste proorocii. Singurul lucru care le este comun este că sunt amândouă false.
6. Concluzii. Cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge
6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”
Dacă există în artă fenomenul de “Kitch”, el nu lipseşte nici în alte domenii ale creaţiei sensibile. Nici în religie nu poate lipsi, acolo unde se creează legătura dintre om şi Dumnezeu. Omul îşi imaginează modul în care el Îl cinsteşte pe Dumnezeu, şi apoi se luptă din răsputeri să I-l impună lui Dumnezeu, ca El să primească fără crâcnire modul de închinare conceput de om. Uită omul cine este “Olarul” şi cine “vasul de lut”. Uită omul că închinarea se face aşa cum voieşte Stăpânul, nu cum îşi închipuie sluga. La Pucioasa avem de-a face cu un joc, o caricatură de închinare, în care omul impune lui Dumnezeu regulile lui, iar Dumnezeu trebuie (ar trebui) să Se supună regulilor jocului. Tot sistemul de valori este inversat, sub pretextul că Dumnezeu vrea ceea ce vrea omul şi că El nu poate face nimic decât prin om. Sub motivaţia că pietismul este forma autentică de închinare şi de cinstire care trebuie adusă lui Dumnezeu, se inventează noi şi noi reguli pietiste, care se presupune că ar trebui să-L satisfacă pe Dumnezeu , în eventualitatea că El gândeşte la fel cu cei care inventează aceste năstruşnice reguli. Se construieşte pas cu pas o religie nouă, un “Kitch” care copiază scheletul religiei sănătoase şi se legitimează prin acesta, pentru a adăuga noi şi noi reguli restrictive, care leagă ceea ce fusese dezlegat de către Însuşi Dumnezeu. Arta creştină este şi ea, inevitabil, contaminată de mentalităţile acestui “Kitch”. Creştinismul, o religie a libertăţii (în afară de păcat), se transformă în viziunea liderilor pucioşi într-o religie a robiei, care robeşte nu numai păcatul, dar şi dragostea, chiar şi libertatea de a trăi firescul, în afară de păcat. Se ştie că în ideologiile liberale, tot ceea ce nu este interzis, este permis. În schimb, în ideologia de la Pucioasa tot ceea ce nu este permis în mod explicit, este interzis. Şi tot ce este interzis, dar respectat cu stricteţe, este prezentat ca o bravură şi ca o victorie şi ca o jertfă, ca o ardere de tot adusă lui Dumnezeu. Dar, despre aceste interdicţii infantile Sfântul Apostol Pavel spune:
“Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?
Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?
Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar.”(Gal. 4,9-11)
6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor
Prozelitismul în forţă, impus prin împingerea pe sub uşa bisericilor a unor ziare cu substrat ideologic religios, transformă mişcările pietiste în maşini de propagandă pseudo-creştină, iar “mişcările” devin adevărate partide religioase neoficiale. “Mişcăriştii” capătă statura şi statutul unor membri de partid anonimi, cărora li se impune executerea orbeşte a instrucţiunilor şi poruncilor liderilor lor. Adesea, ideologia acestor “pseudo-partide religioase” este marcată de puternice accente politice retrograde, cum ar fi naţionalismul obsesiv, dus până tangenţa cu unele idei fasciste revolute.
Noul Ierusalim de la Pucioasa este, practic, un partid religios neoficial şi ilegal, a cărui ideologie dizidentă este puternic marcată de caractere definitorii de sorginte utopică şi fascistă:
– a.) naţionalismul extremist, legat de dominarea mondială a celorlalte popoare:
“O, patria Mea de azi, luminează-te, căci soarta ta e în mâna Mea, nu e în mâna ta. Am venit la tine să te vestesc a Mea, să te vestesc mereu a Mea, căci Tatăl aşa a binevoit. Curând, curând tu Mă vei asculta pe deplin, şi Eu voi fi Domnul şi Dumnezeul tău, precum şi sunt, şi atunci vei fi şi tu precum sunt Eu, căci la Tatăl pe tron stă scris că tu eşti şi vei fi regină peste popoare, fiindcă Domnul este Stăpânul tău. “ (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008.)
“...curând, curând toate noroadele se vor apleca la slava cuvântului Tău de azi, cuvânt care curge peste noroade spre luminarea lor” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.)
În consecinţă, orice om va trebui obligatoriu să fie creştin şi tot creştinul se va numi român, iar limba română va fi impusă necondiţionat ca limbă de comunicare mondială, deoarece se pretinde că “Însuşi Dumnezeu vorbeşte în limba română”.
– b.) intoleranţă în general faţă de orice altă religie sau orice curent, sectă sau mişcare religioasă şi în special dizidenţă făţişă şi duşmănoasă faţă de Biserica Ortodoxă Română tradiţională, cu care se află în competiţie de legitimitate; secta Noul Ierusalim de la Pucioasa se opune ascultării ierarhice şi a reformismului de orice fel, pretinzând că ea este expresia cea mai pură a tradiţionalismului conservator ortodox; singurul arbitru în planul politicii religioase este lupta de clasă (organizată în forme oculte şi intolerante) cu Biserica majoritară (B.O.R.).
Deşi ideea de dizidenţă faţă de B.O.R. pare uşor forţată, îndată ce creştinii pucioşi se declară în mod consecvent creştini ortodocşi, ea îşi găseşte o justificare evidentă în istoria recentă a Noului Ierusalim. Ruptura între Noul Ierusalim de la Pucioasa şi B.O.R. s-a făcut după ianuarie 1993, în contextul “dezertării” principalului lor pilon de falsă legitimitate, arhiereul Irineu, şi pe fondul falimentului unor idei de bază ale mişcărilor pietiste, cum ar fi milenarismul şi iminenta (dar mereu amânata) venire a Domnului. Mai mult, în special pentru liderii pucioşi, preoţii şi episcopii care refuză să fie pasivi, docili sau măcar moderaţi vor deveni principalii lor duşmani, deoarece au capacitatea potenţială de a le demasca impostura, minciunile şi fraudele, chiar dacă demascările pe care ei le fac sunt considerate de către pucioşi “vorbire de rău asupra orânduielii lui Dumnezeu”. În consecinţă, “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” proferează la adresa lor blesteme şi ameninţări:
“O, vai de cei ce ştiu ei, după cum zic ei că ştiu, şi care vorbesc de rău orânduiala Mea, că iată cum şi-au rupt şi cum îşi rup gâtul ca să nu le mai stea capul la locul lui, ca să nu mai fie Domnul Stăpânul lor, ci să fie ei fără Dumnezeu pe pământ! Cei ce nu-L iubesc pe Dumnezeu pe pământ, aceia nu fug de păcat şi de cursa lui, ci, din contra, fug spre păcat, fără să ştie ce fac, şi apoi se ascund cu el în ei înaintea lui Dumnezeu, dar Eu vin povăţuitor şi voiesc să-l luminez pe cel din întunericul lui şi să-l aşez pe cale dulce, pe cale cu fraţi, tată, căci cel fără proptea pe cale îşi rupe picioarele şi îşi primejduieşte mersul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.)
– c.) existenţa unor nuclee individualizate (numite generic “obşti”) centrate în jurul unui lider puternic, autodenumit “călăuză”, “vas ales” sau “sol al lui Dumnezeu pe pământ”, care guvernează solitar sau flancat permanent de un alt partener, considerat “lider asociat”; aceasta deoarece, în concepţia liderilor pucioşi, “obştile” sunt incapabile să se organizeze singure, şi din acest motiv sînt necesari lideri de profesie, recunoscuţi şi validaţi de ei înşişi, în numele Atotputernicului Dumnezeu, Care “nu poate nimic fără ei ”;
– d.) încercarea de a monopoliza toate mecanismele intime ale vieţii sociale, începând cu desfiinţarea căsătoriei, apoi continuând cu diabolizarea şcolilor de toate grade şi a serviciilor publice (serviciul militar obligatoriu, spre exemplu, a fost evitat ani de-a rândul de către copiii-băieţi ai adepţilor Noului Ierusalim, prin mijloace frauduloase, deloc ortodoxe), a serviciilor remunerate la patron sau la stat, şi terminând cu anihilarea individului ca entitate liberă, cu conştiinţă de sine independentă. Se pleacă de la premisa că, în mod inevitabil, conştiinţa maselor de creştini nu poate fi ridicată decît de o astfel de elită religioasă revoluţionară, adică de liderii pucioşi care au rol de “călăuze”, “soli” sau “prooroci” ai lui Dumnezeu;
– e.) glorificarea monahismului de tip chinovial şi cultul pentru virtuţile sfinţilor din antichitate; în acest scop, organizarea sectei Noul Ierusalim de la Pucioasa se face în aşa-zisele “obşti”. Ea se bazează pe copierea selectivă a unor obiceiuri ale aşezămintelor monahale şi apoi grefarea lor pe aceste “obşti” puternic centralizate, înalt ierarhizate şi superdisciplinate;
– f.) orientarea generală către clasa de mijloc şi cea mai puţin instruită, pentru o mai facilă manipulare ulterioară ;
– g.) misticism spectacular, bazat pe false minuni şi “comunicări” cu spiritele din “lumea de dincolo”, la “telefon” sau la “videofon”;
– h.) violenţă verbală orientată spre individ, a cărui personalitate este strivită de o ideologie bazată pe o umilinţă exacerbată, înjositoare, combinată cu impunerea unei preamăriri deşănţate a liderilor pucioşi;
– i.) demagogie socială, bazată pe promisiunile unei înnoiri radicale a vieţii, care se tot amână de la o generaţie la alta;
j.) încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti.
6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti
Ajunşi la acest punct, suntem obligaţi la o privire de detaliu. Canoanele Bisericeşti sunt un reper inevitabil atunci când vorbim de legitimitatea unor acţiuni sau a unor idei promovate în dreptul sau în numele lui Dumnezeu. Nonşalanţa cu care secta “Noul Ierusalim” de la Pucioasa încalcă o serie de canoane ale Bisericii este, vorba cunoscutului reporter Cristi Tabără de la ProTv care îi chestiona deunăzi într-o emisiune proprie ( http://noul-ierusalim.info/?p=36 ) pe pucioşi, “uluitoare”:
. promovarea unei noi “Biserici” autointitulată Biserica Noului Ierusalim, care se prezintă singură ca unică alternativă legitimă la Biserica oficială (B.O.R.), dar care nu este recunoscută de nici o Biserică Ortodoxă autentică;
. atribuirea frauduloasă a titlului de “patriarh al Noului Ierusalim” pentru episcopul Irineu Bistriţeanul, deşi acesta s-a dezis categoric, în mod repetat şi definitiv, de orice tangenţă cu inovaţiile sectei de la Pucioasa şi cu liderii şi membrii acesteia; folosirea abuzivă a acestui titlu în dipticele Pucioasei.
. consacrări ilegale, adică “sfinţiri” de preoţi fără punerea mâinilor episcopului;
. introducerea de trepte necanonice în ierarhia “bisericii” lor: păstori, străjeri, predicatori, prooroci, călăuze.
. folosirea de către trei dintre “preoţii” sectei a titlului şi prerogativelor de “arhierei”, deşi nu au fost hirotoniţi în acest sens;
. promovarea unei “noi Evanghelii”, zisă “după sfânta Virginia”, şi folosirea ei ca atare la slujbele religioase;
. modificarea textelor liturgice ale rugăciunilor consacrate, prin adăugarea de texte necanonice din cartea intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”;
. săvârşirea (în antecedente) de liturghii de către femei şi bărbaţi nehirotoniţi;
. canonizări neoficiale de “sfinţi”(“sfânta” Virginia);
. nesupunerea vădită şi consecventă faţă de episcopul locului;
. convieţuiri mixte în aşezăminte denumite “mănăstiri”, fără ca aceste aşezăminte să respecte toate rânduielile monahale, fără să asculte de un stareţ sau de o stareţă şi fără să stea sub oblăduirea canonică a episcopului locului;
. abolirea Tainei Căsătoriei şi impunerea abstinenţei totale pentru toţi membrii sectei, inclusiv celor căsătoriţi;
. interzicerea consumului oricăror produse de origine animală, inclusiv peştele;
. promovarea unor interdicţii discriminatorii, numai pentru femei (ex: interdicaţia de a se urca pe bicicletă, de a se sui în copaci, de a conduce autoturisme, şi de a merge neînsoţite şi nesupravegheate la WC, etc.)
. cazuri izolate de poligamie ( cazul puciosului “Nicolae de la Coşereni ”)
. cazuri izolate de spiritism (cazul spiritului ” Mihail de la Fieni ”, cel “ucis cu cuţitul de către tâlhari”)
6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios
Ca ideologie, fascismul religios al sectei “Noul Ierusalim” se încadrează în extrema dreaptă a spectrului ortodox. Fascismul pucios este incompatibil cu libertatea individului şi cu diversitatea de opinii religioase. “Obştea” fascistă de tip Noul Ierusalim este o dictatură locală manipulată de un lider religios (Mihaela Tărcuţă) care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până la extrem (ea este autoare a show-ului naţionalist “Balada Română”, prezentat în public la unul dintre “Festivalurile” de la Pucioasa) ; pe lângă idealizarea românismului şi a propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios al creştinismului apostolic şi al stră-strămoşilor poporului român, se manifestă intoleranţă faţă de alte naţiuni/organizaţii religioase/ideologii de factură mistică. Naţionalismul exagerat este completat de:
– încălcarea gravă a drepturilor omului (dreptul copiilor pucioşi la şcolarizare de toate gradele, dreptul tinerilor pucioşi la o familie monogamă);
– anularea dreptului firesc al adepţilor pucioşi de a mai naşte copii în familiile deja existente;
– anularea dreptului firesc al adepţilor la un serviciu remunerat în structurile economice de stat sau private;
– anularea dreptului adepţilor la exprimare publică;
– anularea dreptului la liberă circulaţie a “supuşilor” pucioşi;
– eliminarea nemulţumiţilor şi a oponenţilor prin mijloace teroriste ( surghiuniri, ameninţări, alungări sau prin crearea intenţionată a unei atmosfere insuportabile, care duce inexorabil la auto-exil);
– o obsesie bolnăvicioasă faţă de problemele (reale sau închipuite) legate de viaţa, sănătatea, preamărirea întru slavă şi siguranţa personală a liderilor pucioşi ;
– promovarea şi întreţinerea unui deşănţat cult al personalităţii liderilor pucioşi;
– dorinţa de expansiune teritorială, care se manifestă prin interesul declarat al liderilor pucioşi pentru achiziţionarea treptată a tuturor terenurilor adiacente “mănăstirii” şi le alimentează visul megalomanic că, într-un viitor neprecizat, ţinuturi întregi din zonă (case, terenuri, chiar satul întreg Glodeni –Vale, limitrof cu oraşul Pucioasa) vor fi “recuperate pentru Domnul”, în perspectiva creării unui complex social-religios de tipul “chibuţurilor” din Israel, denumit strategic “cătun”:
“ …Am să aduc lângă acest cămin mulţi creştini şi am să fac un cătun, că totul se poate, numai dacă este voinţa ta…” (30 ianuarie 1979)
– blocarea sau chiar eliminarea prin expulzare şi exil a altor lideri de opinie care au concurat, fie şi involuntar, la statutul de “călăuze” ale “poporului ales”;
– promovarea unei religiozităţi forţate, necanonice, ruptă de comuniunea de credinţă ortodoxă cu megieşii ortodocşi din sat, care continuă să respecte obiceiurile părinteşti şi să frecventeze biserica locală;
– teroarea generalizată, prin inducerea în fiinţa adepţilor pucioşi a unui sentiment perpetuu al vinovăţiei pentru greşeli oricât de mici, dar cel mai adesea închipuite;
– descurajarea până la interzicere a oricăror manifestări cu caracter de “destindere” pentru supuşii pucioşi, în special a celor artistice (numai câţiva creştini sunt “avizaţi” de către liderii pucioşi, la modul individual şi concret, să producă lucrări artistice personalizate, iar activitatea lor şi valorificarea acesteia pe piaţa liberă este monitorizată în detaliu de către lideri); până şi muzica clasică a fost interzisă de către lideri în mod expres unor adepţi mai cultivaţi, care ştiau să o preţuiască şi o doreau;
– obţinerea, consolidarea şi menţinerea puterii de către liderii pucioşi prin mijloace frauduloase, prin şantaj, ameninţare şi sperjur.
O bună parte din acestea constituie încălcări flagrante ale legilor ţării, care sancţionează în general orice abuzuri asupra drepturilor omului şi în particular obstrucţiile de orice fel de la libera manifestare a libertăţilor individuale (dreptul la şcolarizare şi instrucţie de toate gradele, dreptul la familie şi la copii, dreptul la muncă, dreptul la exprimare, dreptul la liberă deplasare, etc.)
Fascismul pucios se manifestă şi prin exacerbarea “românismului” ca alternativă unică de viitor pentru întreaga populaţie a planetei ( la Pucioasa s-a “proorocit” că în curând în toată lumea se va vorbi obligatoriu doar limba română – o expresie originală, dar profund malignă, a naţionalismului “rromânesc” xenofob), prin distrugerea oricăror tentative de gândire democratică, prin controlul strict al comunicării cu exteriorul pentru toţi adepţii sectei şi cenzura tuturor relaţiilor lor cu mijloacele mass-media, prin subordonarea totală a individului faţă de liderul absolut şi prin crearea unei situaţii tensionate, de continuă terorizare psihică a creştinilor, realizată la modul concret prin inducerea forţată a unui permanent sentiment de vinovăţie faţă de nişte neîmpliniri imaginare. Relativa priză a ideologiei religios-fasciste a “românismului” la unele familii întregi, din anumite zone geografice şi în anumite momente, s-a datorat personalităţii fără scrupule ale unor lideri “carismatici” (Mihaela Tărcuţă , autoarea odei naţionalist-rromâniste “Balada Română” şi Nicuşor Nedelcu, sfetnicul ei de taină), discursului lor apocaliptic şi naţionalist şi conjuncturii religioase şi economice de tranziţie. S-a constatat că ideologiile de extremă dreaptă, inclusiv cele cu substrat religios, reuşesc să se impună în perioadele de recesiune economică şi pe fondul nemulţumirii populaţiei faţă de ineficienţa guvernării ( în cazul de faţă, unele neîmpliniri, autosuficienţe, şovăieli ale Bisericii majoritare, dar şi greşita înţelegere a unora faţă de îndelunga-răbdare pe care Biserica a învăţat-o chiar de la Domnul Dumnezeul ei).
Fasciile pucioase îşi exercită zelul lor faţă de păcat la fel ca femeia nebună, care aruncă pruncul odată cu zoaiele din scăldătoare. Liderii lor promovează un “elitism ortodox” atât de agresiv şi o ură faţă de păcat atât de “eficientă”, încât ei şi adepţii lor au ajuns să nu mai poată să nu-l urască şi pe păcătos, odată cu păcatele lui, tratându-l pedepsitor şi aspru, cu dispreţ şi cu scârbă. Împărtăşirea liderilor pucioşi cu aceşti creştini păcătoşi, din acelaşi potir, devine insuportabilă şi deci imposibilă, deşi ei pretind în chip mincinos că îi iubesc pe toţi creştinii aşa cum le-a poruncit Hristos: ca pe sine înşişi. De aceea, cei doi lideri pucioşi Mihaela şi Nicuşiţă sunt artizanii şi beneficiarii nocturni ai unei “liturghii” fantomatice, singuratice şi necanonice, lipsită până şi de participarea celorlaţi ”creştini din popor”, “slujbă” în care “slujesc” şi “se împărtăşesc” invariabil doar “Fraţii”, adică cei doi dictatori, cele două persoane “carismatice”: El şi Ea.
6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea
“Mişcările” pietiste capătă din ce în ce mai vizibil sentimentul “dobândirii meritate” a unei identităţi proprii, providenţiale, elective, şi îndată le apare dorinţa unei desprinderi de aparenta “rutină conservatoare” a creştinismului bisericesc dogmatic. Ele doresc să devină independente, adică se acoperă cu acea încărcătură schismatică şi centrifugă, care capătă rapid accente agresive şi le separă pentru totdeauna de sânul ocrotitor al Bisericii-mame. Atunci când mai apar la adresa lor timide reacţii publice de dezaprobare, venite din partea unor clerici sau chiar a unor cetăţeni obişnuiţi, sectele pietiste îşi arată colţii, devenind ameninţătoare: ele proferează blesteme şi ameninţări cu moartea sau cu grave invalidităţi fizice, venite ca din partea “dumnezeului” lor. Aceste ameninţări sunt menite să intimideze şi să reducă la tăcere pe cei “prea îndrăzneţi”.
Şansa de recuperare a membrilor acestor secte este infinitezimală: doar Dumnezeu, prin pronia Sa, mai poate salva de la moarte ceea ce a ajuns la limita descompunerii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.