5. Cine este tatăl minciunii?
5. Cine este tatăl
minciunii?
Aceasta
pare a fi o întrebare retorică pentru
creştini, dar pe care ar trebui să şi-o
pună mai des mulţi dintre adepţii sectei de la Pucioasa, care mai întâi s-au
încântat cu “slava Noului Ierusalim”, iar apoi
şi-au părăsit casele şi rosturile şi s-au angrenat în aşa-zisa “viaţă de obşte creştină”. Cornelia B. a avut şi ea
parte de o asemenea experienţă amară, descoperind că în “obştea” Noul Ierusalim de la Fundeni, patronată de
însăşi “mama arhiereului cel mare”[1]
– căci aşa o numea ea, cu un respect sincer şi înfiorat, pe Elisabeta Nedelcu,
mama lui Nicolae Nedelcu (unul dintre cei doi lideri ai “obştei” Noul
Ierusalim de la Pucioasa ) – se
minte la fel, ba uneori mai abitir decât în lumea pe care tocmai o părăsise.
Dar de ce mai mint aceşti creştini? s-a întrebat ea cu mirare. Ce le lipseşte, ca să fie solemni şi sinceri
în propriile lor rostiri şi mărturisiri? De ce n-am putea fi toţi aşa cum ne
lăudăm? De unde provine această defecţiune majoră, această imoralitate anticreştină?
Peştele de la cap se împute,
zice un proverb. Târziu, atunci când era deja prea târziu, Cornelia a putut să
vadă cu ochii ei cam cum stau lucrurile. Mai precis, prin anul trecut, când
fiind ele într-o vizită obişnuită “de lucru”(duhovnicesc) la Pucioasa, fetele
din “obştea” Noul Ierusalim de la Fundeni au
putut să-şi descarce sufletele împovărate de neînţelegeri în faţa “Fraţilor”[2],
ca înaintea unor “prooroci şi duhovnici” ce le erau. Şi după ce şi-au spus ele,
una câte una, păsurile, atunci Mihaela
Tărcuţă a luat cuvântul (proorocesc) şi a desluşit în faţa tuturor pricina
tuturor relelor: Pasă-mi-te, tanti Veta [3]
trebuie că e de vină: ea este mult prea slabă, prea îngăduitoare, prea
neimplicată, pentru a face faţă la delicata îndeletnicire de “păstor(iţă) de
suflete”, pe care a avut dorinţa şi plăcerea să şi-o asume cândva, şi anume
atunci când a avut neinspirata îngâmfare de a-şi întemeia singură, de capul ei,
o “obşte” de fete creştine la Fundeni. Dacă tot şi-a asumat această sarcină,
apoi ar fi trebuit să fie mai dreaptă (adică să n-o mai protejeze făţiş pe
Aurica) şi mai autoritară (adică să se
impună mai cu sârg în faţa unor moace de fete[4],
pe care tot ea le-a adunat de pe drumuri, din prea multă milă, o milă păguboasă,
vezi bine). Văzându-se încolţită tocmai de unde nu se aştepta, tanti Veta a
ripostat şi ea cu timiditate, spunând că nu a fost iniţiativa ei să se facă
obşte la Fundeni, ci totul a venit prin directivă “de sus”. Adică, vezi Doamne, de la “Fraţii”
de la Pucioasa. Atât i-a trebuit Mihaelei, că s-a şi pornit cu nişte tirade
atât de strivitoare la adresa Elisabetei, încât biata femeie a început să
plângă. Tăcea şi-i şiroiau lacrimile pe obraji, văzându-se înfruntată cu atâta
sârg şi mânie proorocească, dar pe nedrept, şi fără să i se dea şi ei drept de
replică. Adevărul nu putea să fie decât aşa cum îl spusese ea, căci mai bine ca
ea nu ştia nimeni cum fuseseră puse la cale lucrurile, şi prin ce intermediari
obedienţi şi sus-puşi ajunseseră la ea ordinele de la Pucioasa. Dar iată că
Mihaela o acuza indirect şi de minciună, susţinând sus şi tare că tanti Veta
ar fi voit cu orice preţ să-şi facă
obşte, şi chiar a insistat să-şi facă, peste voia lor [5],
ea singură adunându-şi în jurul ei pe viitoarele “surori”.
Într-un târziu, într-o încercare timidă de a se apăra, tanti
Veta i-a cerut ajutor lui “nenea Nicolae” (Nicolae Lăzărescu, care era şi el de
faţă ca martor), deoarece acesta era considerat membru al “obştii” de la
Fundeni (pentru că el mai stă şi pe la
Fundeni din când în când – deşi în mod normal are cu totul alt
domiciliu), rostind cu glas stins: ”Şi fratele Nicolae
ştie cum a fost atunci, întrebaţi-l şi pe dânsul, ca să vedeţi
că aşa a fost, cum am spus eu”. Bineînţeles că Mihaela, deşi se
pretinde echidistantă şi cerber al dreptăţii, nu l-a invitat şi pe fratele
Nicolae[6]
să depună mărturie (ştia ea de ce) iar fratele Nicolae, laş ca întotdeauna, a
tăcut chitic, în loc să sară în sus şi să spună : ”Fraţilor, uite, eu ştiu cum e cu povestea aceasta… aşa şi-aşa…aşa şi pe dincolo”.
Există însă o solidaritate tacită şi conspirativă a celor mari şi tari împotriva victimelor lor, care întotdeauna
funcţionează perfect, inclusiv în aceste cercuri pseudo-creştine de “îmbăiere”
duhovnicească.
Chiar în acele clipe, Cornelia a realizat instantaneu că dintre
cele două persoane care se contrazic la modul absolut, una dintre ele minte de îngheaţă apele: ori
că tanti Veta “a forţat nota” de la
început ( şi a făcut-o de capul ei) ca să-şi înfiinţeze “obşte” de fete la
Fundeni, şi căreia ea să le fie gazdă, punându-şi-le apoi în cap (situaţie în
care, acum, la analiza cauzelor, ar conduce la concluzia că Mihaela are
dreptate, iar tanti Veta minte); ori, tanti Veta a fost forţată printr-o
directivă trasată “de sus”, de la “Fraţi” să-şi întemeieze în casa şi în ograda ei o
“obşte” de fete şi apoi să se descurce cu ele cum o şti ( caz în care Mihaela
minte, iar tanti Veta e acuzată pe nedrept şi în forţă, până ce o podideşte
plânsul). Şi mai mult ca sigur că tanti Veta nu plângea ea atât, pentru
nedreptatea ce i se făcuse, cât pentru constatarea dezamăgitoare că până şi
Mihaela, cea care conduce totul, pe faţă şi din umbră, la NIP,
cea care face şi desface, ei bine, până şi ea minte, şi încă minte cu mare,
mare tupeu. Că despre ceilalţi ştia bine
tanti Veta cât de mincinoşi sunt, iar despre “fratele” Nicolae Lăzărescu, ştia
şi mai bine cât e de laş, de mincinos şi
de fricos. Dar dacă până şi Mihaela …”proorocul Domnului”…”solul Domnului”…despre
care se zice că-l ocroteşte pe Nicuşor al ei…dacă până şi ea minte…ei bine,
asta a tulburat-o pe tanti Veta de a
podidit-o plânsul de mamă decepţionată.
Poate de aceea, altă dată, într-un exces de dezamăgire, Cornelia
s-a exprimat neaşteptat de tranşant faţă de cineva din apropiere: “Am să mint şi eu de acum încolo, dacă aşa e vorba, dacă toţi mint cu neruşinare şi
fără să clipească”. Poate că a fost doar o vorbă-n vânt,
aruncată la revoltă. Nu aceasta este soluţia care o să-l alunge pe tatăl
minciunii din noile ogrăzi ierusalemitene, ba dimpotrivă.
Cornelia, nu aceasta este soluţia! Măcar tu să rămâi aşa cum ai
fost. În Biblie stă scris că zece drepţi de s-ar mai găsi, încă ar mai putea
salva o cetate.[7]
Dar în milostivirea Lui, cred că Dumnezeu S-ar mulţumi dacă ar mai găsi măcar
unul.
…………………………
Anca
4 februarie 2008
…………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.