46. De ce a dispărut articolul lui Irineu Bistriţeanul?
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Motto:“Fiule, să nu pierzi şi să nu uiţi nici
un cuvânt, că de toate vei fi întrebat”
(preluat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6 februarie 1959)
În ediţia din anul 2006 a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, din capitolul “Mărturisirile creştinilor, la 25 martie 1995” lipseşte ceva important ce apăruse în ediţia precedentă, cea din 1995. Este vorba de textul intitulat “Articolul publicat de P.S. Irineu Bistriţeanul în ziarul “Evenimentul Zilei”(18 ianuarie 1993), înainte de Sinod”. Nu se dă nici o explicaţie acestei omisiuni. Este ea voită? Este o scăpare involuntară? O analiză detaliată a textului ar putea da un răspuns acestei nedumeriri.
Iată acest text, reprodus aici integral. Comentariile îmi aparţin.
Articolul publicat de P.S. Irineu Bistriţeanul în ziarul “Evenimentul Zilei”(18 ianuarie 1993), înainte de Sinod
“Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”(*1)
Sfântul Apostol Pavel a spus: “Dacă e Duhul lui Dumnezeu, să nu-l stingeţi!” Eu studiez fenomenul de la Pucioasa de opt ani şi nu-l pot considera o erezie (*2) . Dacă Dumnezeu suflă acolo Duhul Său, eu nu-I pot spune Domnului: Taci! M-aş bucura dacă membrii Sfântului Sinod ar cerceta acest fenomen cum l-am cercetat eu, cu prudenţă, cu discernământ şi cu râvnă sinceră de a descoperi adevărul adevărat. Sunt viziuni şi viziuni (*3) . Vedenii şi proorociri au fost şi vor fi întotdeaunaa, până La capătul istoriei în mijlocul căreia lucrează Duhul Sfânt, care suflă unde vrea, cum spune Sfânta Evanghelie.
Prin mesajul de la Pucioasa suntem învăţaţi să trăim la nivelul exigenţei evanghelice, să consonăm întru torul cu adevărul credinţei revelate. Noul Ierusalim nu este un pericol nici pentru biserică, aşa cum am constatat eu până acum (*4) nici pentru neamul românesc, care e atât de frumos glorificat în mesaje. (*5) Din contră, dacă fenomenul e adevărat (*6) atunci va fi o sursă de reîmprospătare pentru Biserica Străbună şi de înnoire pentru neamul nostru(*7) care e numit ales şi binecuvântat de Dumnezeu.
Nu ştiu de ce episcopul Vasile Târgovişteanul vrea să tremine odată cu Pucioasa, să-i sporească gravitatea şi să aţâţe autorităţile civile!
Erezie înseamnă răstălmăcirea unui adevăr dogmatic(*8 ). Or la Pucioasa nici o dogmă n-a fost ştirbită (*9), nici un canon n-a fost lezat, sau încălcat. Că există acolo avertismente şi mesaje din altă lume, persoane prin care se comunică ele, aceasta e cu totul altceva. Dar nu e vorba de erezie (*10). Nu se poate dovedi că sunt abateri de pe linia doctrinară a Bisericii Răsăritului (*11). În biserica noastră au fost, într-adevăr, multe erezii şi de aceea toţi sunt prudenţi. Noi avem o rânduială canonică. Se tem să nu ne rătăcim, din grija prea mare(*12) pentru unitatea canonică şi dogmatică a Bisericii ortodoxe. Dar nu în două-trei zile, califici un fenomen ca fiind sectar(*13). Asta cere timp şi bună-credinţă. Toţi iau în considerare ponegrelile care mi s-au adus dar nu mă cred pe mine, care sunt arhiereu. Cercetez fenomenul de opt ani cu toată grija. Sunt teolog scrupulos în cercetare şi nu pot să calific fenomenul ca venind “de la cel rău” (*14).
Rămân pe poziţie, indiferent care va fi hotărîrea Sfântului Sinod, întrucât conştiinţa mea nu-mi spune că trebuie să mă lepăd(*15) şi nu sunt convins că sunt înşelat(*16), chiar dacă privesc fenomenul cu prudenţă şi cu frică sfântă, până când se va face cunoscut într-un chip văzut de toată lumea, ca o manifestare cu putere dumnezeiască (*17). Dacă se vor lua măsuri împotriva mea, voi primi totul cu bucurie, chiar şi sancţiunea extremă a caterisirii (excomunicării,n.n.) (*18 ). Mă voi retrage împăcat într-un loc de meditaţie, mă voi ruga şi voi aştepta ca toţi, inclusiv eu, să vedem adevărata lucrare a lui Dumnezeu. Nu voi cârti, nu voi critica pe nimeni, îi înţeleg pe cei ce nu înţeleg. N-am pretenţia să creadă cum cred eu, ei n-au văzut ce am văzut eu de opt ani de zile!
Dar cum să iei nişte măsuri dacă fenomenul n-a fost temeinic studiat şi analizat, iar eu n-am fost ascultat? Majoritatea şi-au format o opinie pe baza a ceea ce a apărut până acum în presă despre Pucioasa. Interesul lor a fost ca eu să mă lepăd de Pucioasa, să spun: am fost înşelat şi nu să vadă cu adevărat ce este la Pucioasa. Trebuie să se ia în considerare ce cred eu şi nu să mă considere naiv, nici ştirbit la judecată, să se întrebe măcar: ce e cu omul acesta care crede în ceea ce se întâmplă la Pucioasa şi nu cedează? Poate n-o fi el chiar atât de lipsit de minte!
S-a dorit din răsputeri să mă lepăd de Pucioasa. Dar de dragul tronului de la Cluj, sau al altor funcţii, prefer să îndur ruşinea: dacă se dovedeşte că fenomenul de la Pucioasa e o erezie, mă pocăiesc! (*19) Hristos a venit în lume pentru păcătoşii care se căiesc pentru fărădelegile lor. Dacă aş renunţa acum, n-ar fi pentru că aşa aş simţi, ci aş face-o din laşitate, ca să astup gurile rele, să scap de acuzaţii şi să mă menţin în tronul de la Cluj. Nu o fac, ca să nu fiu un Iudă şi un trădător(*20). Dacă Dumnezeu e cu adevărat acolo, la Pucioasa, atunci m-aş dovedi un om care sfidează Duhul Sfânt. Dar Sfântul Apostol Pavel a spus: “Duhul să nu-l stingeţi, proorociile să nu le dispreţuiţi!” Prefer să fiu denigrat, acum, ca Dumnezeu să ne ajute să vedem în timp, ce este cu adevărat acolo, la Pucioasa!
…………………………………………………
Comentarii
(*1) Un asemenea titlu pare a fi destul de ferm şi convingător. Rămâne de văzut dacă argumentele aduse sunt la fel de puternice. În funcţie de asta vom vedea dacă liderii pucioşi au fost sau nu nevoiţi să renunţe la o susţinere autorizată, prin vocea acestui episcop, susţinere care se anunţa deosebit de promiţătoare, dacă ne luăm numai după titlu.
(*2) Acest “studiu individual” are însă carenţele lui. Nu durata investigaţiilor e importantă ( deşi, nu este deloc de neglijat, deoarece dovedeşte seriozitatea şi preocuparea atentă a episcopului Irineu de a nu greşi) ci calitatea informaţiei prelucrate. În lumea programatorilor de computere există un proverb: “Garbage in – garbage out!” (“Gunoi intră – gunoi iese!”) Mai precis, un computer nu greşeşte (aproape) niciodată, iar un program bine făcut, nici atîta. Dacă rezultatele sunt proaste, mai degrabă datele de la intrare au fost greşite. Iar dacă intrarea s-a alimentat cu date greşite, întotdeauna rezultatele vor fi fundamental greşite. Episcopul Irineu a fost primit la Pucioasa întotdeauna cât mai curtenitor posibil şi i s-au administrat informaţii filtrate cu cea mai mare atenţie, pentru a nu intra la bănuieli. Se ştie acum că textele denumite “Cuvântul lui Dumnezeu” sunt împrăştiate prin zeci, poate sute de caiete, dintre care multe s-au pierdut, dar altele au fost păstrate cu sfinţenie de “păstori” şi în particular de nea’Mişu. Când s-a alcătuit volumul tipărit intitulat tot “Cuvântul lui Dumnezeu” s-a procedat cu cea mai mare atenţie, selectându-se numai acele texte care păreau a fi cât mai “canonice” adică mai apropiate de învăţătura ortodoxă clasică, evitându-se intenţionat toate “viziunile” fabuloase, lipsite de cea mai elementară credibilitate, dar şi “cuvintele în şoaptă”, cele care trebuiau ţinute la secret, deoarece scoteau la iveală manifestări neortodoxe şi tulburări grave apărute între liderii sectei. Iar în ediţia a doua a cărţii s-a procedat şi la corectarea meticuloasă a tuturor “scăpărilor” descoperite în ediţia întâi, ignorându-se cu seninătate faptul că Dumnezeu nu trebuie, şi nici nu poate fi corectat . Vom vedea că însuşi textul de faţă a fost eliminat din acelaşi motiv: necesitatea unei cosmetizări a ediţiei originale. Totul era, aşadar, frumos şi promiţător la suprafaţă, iar episcopul Irineu nu şi-a închipuit nici măcar o clipă că nişte creştini blânzi, pravoslavnici şi cucernici sunt capabili de minciună abilă şi înşelătorie crasă. El le-a dat aşadar pucioşilor un “credit în alb”, considerându-i nişte creştini de elită, credit pe care ei l-au speculat cu dibăcie în favoarea lor, pentru a-şi construi o imagine cvasi-perfectă spre exterior.
(*3) Perfect raţionamentul! Dar pentru a te pronunţa asupra sursei lor, trebuie să ţi se pună la dispoziţie toate viziunile disponibile. Or, episcopului Irineu i s-a servit doar “crema” viziunilor, din care el nu putea decât să-şi facă o impresie favorabilă. Toate viziunile elucubrante i s-au ascuns, în mod deliberat. Una singură dacă ar fi citit, episcopul s-ar fi tulburat adânc şi s-ar fi clătinat în “convingerile” sale.
(*4) …dar poate deveni oricând un pericol în viitor, ceea ce s-a şi întâmplat. Zeci de “mărturisiri” ale creştinilor, consemnate în 1995, asigurau solemn că au fost învăţaţi sistematic de “sfânta Virginia” să nu se depărteze de biserică şi de preoţii ei. Iar acum s-a ajuns ca nici un creştin al Noului Ierusalim să nu mai calce prin biserică, sau să se spovedească la vreun preot! De ce? Pentru că liderii lor le-au fabricat între timp alţi preoţi şi altă biserică! Astfel, cu voie sau fără voie, toţi adepţii Noului Ierusalim, care şi-au declarat adeziunea faţă de noii lideri de la Pucioasa, au devenit schismatici. Şi deşi episcopul Irineu afirmă că “Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”, chiar schisma este, paradoxal, ea însăşi o erezie: ea îl învaţă greşit pe credinciosul naiv că e mai bine să se smulgă din trupul bisericii, decât să rămână în el, ignorând în mod tragic faptul că “nu există mântuire în afara Bisericii”.
(*5) … dar care se poate face de râs cu uşurinţă pentru o megalomanie deşănţată şi pentru un naţionalism extremist, cu conotaţii fasciste, care elogiază dominarea mondială a celorlalte popoare. Lucru care s-a şi întâmplat, “la plinirea vremii”:
“O, patria Mea de azi, luminează-te, căci soarta ta e în mâna Mea, nu e în mâna ta. Am venit la tine să te vestesc a Mea, să te vestesc mereu a Mea, căci Tatăl aşa a binevoit. Curând, curând tu Mă vei asculta pe deplin, şi Eu voi fi Domnul şi Dumnezeul tău, precum şi sunt, şi atunci vei fi şi tu precum sunt Eu, căci la Tatăl pe tron stă scris că tu eşti şi vei fi regină peste popoare, fiindcă Domnul este Stăpânul tău. “ (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008 )
“...curând, curând toate noroadele se vor apleca la slava cuvântului Tău de azi, cuvânt care curge peste noroade spre luminarea lor” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008 )
(*6) …iar acest “dacă” arată clar că Irineu nu era nici atunci absolut sigur pe ceea ce spunea…
(*7) Reciproca poate fi considerată valabilă? Adică: dacă neamul nostru nu s-a înnoit şi Biserica Străbună nu s-a reîmprospătat (şi avem motive să credem că aşa este) însemnă că nici “fenomenul” de la Pucioasa n-a fost adevărat? Dacă acest “fenomen” ar fi fost adevărat, s-ar fi produs mutaţii spectaculoase atât în Biserică, dar şi în societatea civilă; ori schimbările, atâtea câte au fost, se înscriu în coordonatele unei evoluţii moderate, chiar lente pe anumite segmente.
(*8 ) Erezie nu înseamnă doar încălcarea învăţăturilor vitale, majore, de substanţă, care pun în pericol echilibrul şi fiinţa Bisericii în ansamblul ei, şi care au fost protejate din vreme prin canoane date de Sfinţii Părinţi. Erezie însemnă orice învăţătură greşită, oricît de minoră, care tulbură conduita corectă a unui individ faţă de Dumnezeu. Dacă un singur mădular al bisericii se sminteşte de la o învăţătură greşită, şi apoi cade din trupul Bisericii, atunci această învăţătură s-a dovedit a fi erezie. Cineva care promovează o conduită tolerantă sau permisivă a creştinilor faţă de droguri, faţă de eutanasie sau faţă de clonare este un promotor al unei erezii, chiar dacă aceste problematici nu aveau cum să-şi găsească suport de dezbatere şi o eventuală calificare ca “adevăruri dogmatice”, la vremea când se elaborau canoanele Bisericii. Faptul că, în mare, la Noul Ierusalim se respectau în 1993 “toate adevărurile dogmatice” nu scuză cu nimic micile “scăpări”, care cu timpul au devenit insuportabil de mari şi inacceptabil de grave.
(*9) Exceptând cel puţin una: ascultarea necondiţionată de episcopul locului. Aceasta n-a fost împlinită niciodată, din 1990 încoace, şi poate chiar de mai devreme.Chiar şi înainte de instalarea episcopului Vasile la Târgovişte, episcopul Irineu era cel care asculta de liderii pucioşi (crezând că-L ascultă pe Dumnezeu, ascultând de ceea ce “prooroceau” ei ), şi nu invers, cum ar fi fost cazul. Spre exemplu, nu Irineu a avut iniţiativa de a zidi o biserică la Pucioasa, ci el a acceptat acest gest ca să confere o împlinire canonică, unei “proorocii” pe care i-au servit-o liderii pucioşi.
(*10) Faptul că se pretindea, în chip fraudulos, că “14 persoane aud Cuvântul lui Dumnezeu”, pentru a-i da o mai mare credibilitate acestui “Cuvânt”, nu face decât să-l descalifice integral şi iremediabil, ca fiind construit pe minciună. Căci minciuna este de la diavol, nu de la Dumnezeu. Deci toate învăţăturile lui, chiar dacă ar fi identice cu ale Bisericii, întrucât se pretind de la Dumnezeu, dar nu sunt, de aceea sunt eretice: pentru că izvorăsc din proorocie mincinoasă.
(*11) Dacă nu se poate dovedi (acum), asta nu înseamnă că “nu sunt abateri”. Poate că sunt totuşi, dar nu se văd cu ochiul liber, sau sunt în faza de germinaţie. Dimpotrivă, pe parcurs s-au dovedit că au apărut abateri cu duiumul:
- consacrări de preoţi fără a avea hirotonie validă;
- coexistenţa demnităţii de preot şi episcop, simultan la aceeaşi persoană;
- preoţie “nouă”, de Nou Ierusalim, zisă “după rânduiala lui Melchisedec”;
- Biserică “nouă” zisă “de Nou Ierusalim”, care o neagă pe cea tradiţională;
- o “evanghelie” nouă, zisă “după sfânta Virginia”;
- ieşire de sub ascultarea episcopului locului;
- mănăstire mixtă, fără stareţ (stareţă), fără vieţuitori tunşi în monahism, fără uniformă monahală;
- spovedanie colectivă;
- trepte ierarhice noi: profet, predicator, păstor, călăuză, “porţi”ale Cuvântului lui Dumnezeu, etc.;
- consacrări de “sfinţi”, fără ştiinţa şi implicarea Bisericii;
- interdicţii de tot felul, nerecunoscute de Biserică.
Abaterile de mai sus sunt actuale, şi nici măcar nu sunt singurele. Dar chiar pe vremea acestei declaraţii publice a episcopului Irineu existau în germene unele dintre ele (de exemplu: profeţi, predicatori, păstori, au existat încă din vremurile de început ale “fenomenului”), iar în istoria sectei existau şi alte isprăvi mult mai grave, ţinute ascunse faţă de episcopul Irineu: pleiade de “prooroci” ambulanţi (dar ale căror “proorocii” sunt necunoscute, nefiind consemnată în scris niciuna; există însă o referire în “Cuvânt” care relatează că au fost odată cinci “prooroci” la o nuntă – a altora, bineînţeles), sau situaţii de femei care au săvârşit liturghii ca şi când ar fi avut demnitatea de preoţi. Astăzi, chiar dacă ar mai vrea, episcopul Irineu n-ar mai putea susţine acelaşi lucru (“Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”) , în primul rând că acolo sunt mai multe erezii, nu una, şi în al doilea rând, deoarece i-ar sta împotrivă chiar aceste inovaţii, care îi erau necunoscute atunci (cele mai multe nu apăruseră încă) şi care păreau de neconceput. Şi cu toate acestea, liderii pucioşi îl curtează sistematic în “Cuvânt” pe episcopul Irineu, sperând că, odată şi odată, el “îşi va rupe lanţurile cu care l-au legat colegii lui, arhiereii din B.O.R.” şi că “se va ridica ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, spre o nouă mărturisire, mai viguroasă decât cea dintâi”.
(*12) La acest capitol nu poate exista o grijă “prea mare”. Dimpotrivă niciodată nu-i destul pentru întărirea vigilenţei. Evoluţia fenomenului pucios este o dovadă grăitoare. Dacă pe vremea arhiereului Irineu starea de erezie latentă era abia bănuită, fiind aproape imposibil de dovedit, după 15 ani ea este generalizată: s-au detaliat mai sus, la poziţia (*11), nu mai puţin de 11 “capete de acuzare” – care nici măcar nu sunt singurele – pentru definirea statutului de “biserică eretică”.
(*13) Partea nostimă este că până la urmă, “Fenomenul de la Pucioasa” s-a definit singur ca sectar, scăpând de incertitudini pe cei aflaţi încă în febra căutărilor. Auto-proclamarea aşa numitei “Biserici a Noului Ierusalim”, precum şi proclamarea (unilaterală şi fără consimţământul persoanei respective) a unui alt patriarh decît cel autentic, cel al B.O.R., au pecetluit auto-definirea cracterului sectar al “Fenomenului dela Pucioasa”.
(*14) Asta nu înseamnă că alţii n-ar putea acest lucru. Probabil că asta au şi făcut ceilalţi episcopi participanţi la Sinodul din ianuarie 1993, dacă au reuşit ca de pe o zi pe alta să-l determine pe arhireul Irineu la o răsturnare de opinie atît de spectaculoasă.
(*15) Tocmai această hotărâre nestrămutată, bazată pe o chibzuinţă matură, îndelungă şi serioasă, cât şi pe glasul propriei conştiinţe, este cea care dezvăluie caracterul episcopului Irineu. El este un om extrem de responsabil. Hotărârea lui părea nestrămutată, deoarece se baza pe argumente care i se păreau lui atunci deosebit de solide. Cu toate acestea, faptul că a doua zi el s-a lepădat de toată mascarada de la Pucioasa într-un chip magistral, dovedeşte că toate contraargumentele care i s-au adus în Sinod au fost şi mai solide. Dacă n-ar fi fost aşa, Irineu ar fi fost în stare să suporte orice, chiar excomunicarea, chiar şi martiriul, dacă era nevoie. Este deci deplasată şi mincinoasă explicaţia lansată ulterior de liderii pucioşi, cum că asupra lui Irineu s-au făcut presiuni infernale în Sinod, cu pistolul la tâmplă, pentru ca să cedeze. Dacă ar fi fost convins că rămânând consecvent Îl serveşte pe Dumnezeu, Irineu s-ar fi lăsat într-adevăr omorât, mai degrabă decât să-L trădeze.
(*16) E şi normal. Întotdeauna marii escroci au fost cei mai eleganţi, cei mai manieraţi, cei mai fini şi cei mai agreabili indivizi cu putinţă, încât victimele n-au putut să creadă că au fost escrocate nici măcar atunci când li s-au adus probe evidente asupra acestui lucru.
(*17) Au trecut de atunci 15 ani şi nici o manifestare spectaculoasă n-a apărut, chiar dacă, în mod repetat, “Cuvântul” anunţa triumfător că “mai e o clipă mică…”, după care “…vor veni schimbări mari”.
(*18 ) Seninătatea cu care Irineu e gata să accepte orice sancţiune, convins fiind în acelaşi timp că nimic nu-l va putea face să retracteze, este impresionantă. Cu atât mai mult, trebuie să ne întrebăm: Dacă era gata să accepte orice, de ce a mai retractat a doua zi? Nu era mai normal să accepte sancţiunile? O singură explicaţie se mai poate armoniza cu încălcarea spectaculoasă a propriei sale decizii, care părea irevocabilă: Irineu a fost convins de alţii că greşeşte! Sinodul a avut asupra lui puterea de convingere a Duhului Sfânt, sub oblăduirea nevăzută sub care se şi adunase, de altfel. Duhul Sfânt a fost mai convingător decât duhul omului. Irineu a fost nevoit să se încline în faţa puterii de convingere a lui Dumnezeu şi să accepte că este la un pas de o mare greşeală. El a avut înţelepciunea să aleagă între umilinţa renegării propriilor convingeri, insuficient fundamentate (şi, mai ales, viciate de dezinformări) şi mândria susţinerii unei cauze pierdute. A ales, cuminte, normalitatea.
(*19) Ceea ce a şi făcut. A dat declaraţii publice repetate, în scris, că se desolidarizează de “fenomenul de la Pucioasa”. S-a înfiinţat în persoană , însoţit de episcopul Vasile, în faţa porţilor monumentale de la “mănăstirea” pucioasă de la Glodeni-Vale, în faţa cărora a citit o declaraţie de desolidarizare, pentru a vedea şi pucioşii cu ochii lor ce poziţie are acum; dar aceştia în loc să-i respecte opiniile, l-au bruiat cu înregistrări audio revolute, pe care le-au derulat la maximum, printr-o staţie de amplificare. Irineu s-a retras la Cluj, unde a păstorit cu răbdare şi cu roade frumoase, în spiritul ortodoxiei genuine, dovedind o fidelitate ireproşabilă faţă de Biserică. A rupt de atunci orice legături, de orice fel, cu liderii de la Pucioasa şi cu adepţii lor.
(*20) Şi totuşi, a făcut-o! Ei bine, tocmai această “trădare” pe care Irineu o luase atunci serios în calcul (poate şi pentru faptul că avea o premoniţie ascunsă) îi incomodează astăzi pe liderii pucioşi. Ei ar vrea ca episodul “trădării” să fie acoperit de uitare, iar Irineu să nu mai apară ca un trădător, ci ca un om “învins de sistem”. Adică, nu Irineu este de vină pentru tot ce s-a întâmplat, ci “sistemul ticăloşit” din sânul conducerii supreme a Bisericii. Tocmai această poziţie intransigentă a Bisericii, care a avut curajul de a clasa “fenomenul de la Pucioasa” ca eretic, întrucât prezintă manifestări străine de ortodoxie, a fost şi punctul de inflexiune a poziţiei sectei faţă de Biserică. Anul 1993 este deci un an de cotitură: el marchează momentul în care secta îşi dă arama pe faţă, procedând apoi la o diabolizare publică a ierarhiei Bisericii: “dacă voi n-aţi fost de partea noastră, atunci şi noi, împreună cu dumnezeul nostru, vă vom sta în veac împotrivă!”. De acum lucrurile scapă de sub control şi liderii sectei ripostează cu tot mai mult tupeu, inventând noi mutaţii doctrinare care să-i confere acesteia o individualizare aparte. Şi astfel, secta de la Pucioasa gliseză rapid către o ruptură vizibilă şi iremediabilă faţă de Biserica-mamă.
Acesta pare a fi deci mobilul ascunderii articolului apărut în Evenimentul Zilei: Irineu nu trebuie să mai apară ca un trădător al sectei, care s-a dezis de Noul Ierusalim de la Pucioasa cu deplina convingere a conştiinţei de sine, ci ca un învins al “Sinodului Tâlhăresc” din 1993 (cf. cartea Quo vadis, Ecclesia?, autor păr. Nicodim, pag.532).
Liderii sectei de la Pucioasa încă îşi fac iluzii că-l mai pot ”recupera” pe episcopul Irineu, deoarece sunt convinşi că tot mai au mare nevoie de el, pentru o legitimare autentică şi deplină în faţa lumii întregi.
Dar Irineu le-a întors, pentru totdeauna, spatele.
Motto:“Fiule, să nu pierzi şi să nu uiţi nici
un cuvânt, că de toate vei fi întrebat”
(preluat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6 februarie 1959)
În ediţia din anul 2006 a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, din capitolul “Mărturisirile creştinilor, la 25 martie 1995” lipseşte ceva important ce apăruse în ediţia precedentă, cea din 1995. Este vorba de textul intitulat “Articolul publicat de P.S. Irineu Bistriţeanul în ziarul “Evenimentul Zilei”(18 ianuarie 1993), înainte de Sinod”. Nu se dă nici o explicaţie acestei omisiuni. Este ea voită? Este o scăpare involuntară? O analiză detaliată a textului ar putea da un răspuns acestei nedumeriri.
Iată acest text, reprodus aici integral. Comentariile îmi aparţin.
Articolul publicat de P.S. Irineu Bistriţeanul în ziarul “Evenimentul Zilei”(18 ianuarie 1993), înainte de Sinod
“Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”(*1)
Sfântul Apostol Pavel a spus: “Dacă e Duhul lui Dumnezeu, să nu-l stingeţi!” Eu studiez fenomenul de la Pucioasa de opt ani şi nu-l pot considera o erezie (*2) . Dacă Dumnezeu suflă acolo Duhul Său, eu nu-I pot spune Domnului: Taci! M-aş bucura dacă membrii Sfântului Sinod ar cerceta acest fenomen cum l-am cercetat eu, cu prudenţă, cu discernământ şi cu râvnă sinceră de a descoperi adevărul adevărat. Sunt viziuni şi viziuni (*3) . Vedenii şi proorociri au fost şi vor fi întotdeaunaa, până La capătul istoriei în mijlocul căreia lucrează Duhul Sfânt, care suflă unde vrea, cum spune Sfânta Evanghelie.
Prin mesajul de la Pucioasa suntem învăţaţi să trăim la nivelul exigenţei evanghelice, să consonăm întru torul cu adevărul credinţei revelate. Noul Ierusalim nu este un pericol nici pentru biserică, aşa cum am constatat eu până acum (*4) nici pentru neamul românesc, care e atât de frumos glorificat în mesaje. (*5) Din contră, dacă fenomenul e adevărat (*6) atunci va fi o sursă de reîmprospătare pentru Biserica Străbună şi de înnoire pentru neamul nostru(*7) care e numit ales şi binecuvântat de Dumnezeu.
Nu ştiu de ce episcopul Vasile Târgovişteanul vrea să tremine odată cu Pucioasa, să-i sporească gravitatea şi să aţâţe autorităţile civile!
Erezie înseamnă răstălmăcirea unui adevăr dogmatic(*8 ). Or la Pucioasa nici o dogmă n-a fost ştirbită (*9), nici un canon n-a fost lezat, sau încălcat. Că există acolo avertismente şi mesaje din altă lume, persoane prin care se comunică ele, aceasta e cu totul altceva. Dar nu e vorba de erezie (*10). Nu se poate dovedi că sunt abateri de pe linia doctrinară a Bisericii Răsăritului (*11). În biserica noastră au fost, într-adevăr, multe erezii şi de aceea toţi sunt prudenţi. Noi avem o rânduială canonică. Se tem să nu ne rătăcim, din grija prea mare(*12) pentru unitatea canonică şi dogmatică a Bisericii ortodoxe. Dar nu în două-trei zile, califici un fenomen ca fiind sectar(*13). Asta cere timp şi bună-credinţă. Toţi iau în considerare ponegrelile care mi s-au adus dar nu mă cred pe mine, care sunt arhiereu. Cercetez fenomenul de opt ani cu toată grija. Sunt teolog scrupulos în cercetare şi nu pot să calific fenomenul ca venind “de la cel rău” (*14).
Rămân pe poziţie, indiferent care va fi hotărîrea Sfântului Sinod, întrucât conştiinţa mea nu-mi spune că trebuie să mă lepăd(*15) şi nu sunt convins că sunt înşelat(*16), chiar dacă privesc fenomenul cu prudenţă şi cu frică sfântă, până când se va face cunoscut într-un chip văzut de toată lumea, ca o manifestare cu putere dumnezeiască (*17). Dacă se vor lua măsuri împotriva mea, voi primi totul cu bucurie, chiar şi sancţiunea extremă a caterisirii (excomunicării,n.n.) (*18 ). Mă voi retrage împăcat într-un loc de meditaţie, mă voi ruga şi voi aştepta ca toţi, inclusiv eu, să vedem adevărata lucrare a lui Dumnezeu. Nu voi cârti, nu voi critica pe nimeni, îi înţeleg pe cei ce nu înţeleg. N-am pretenţia să creadă cum cred eu, ei n-au văzut ce am văzut eu de opt ani de zile!
Dar cum să iei nişte măsuri dacă fenomenul n-a fost temeinic studiat şi analizat, iar eu n-am fost ascultat? Majoritatea şi-au format o opinie pe baza a ceea ce a apărut până acum în presă despre Pucioasa. Interesul lor a fost ca eu să mă lepăd de Pucioasa, să spun: am fost înşelat şi nu să vadă cu adevărat ce este la Pucioasa. Trebuie să se ia în considerare ce cred eu şi nu să mă considere naiv, nici ştirbit la judecată, să se întrebe măcar: ce e cu omul acesta care crede în ceea ce se întâmplă la Pucioasa şi nu cedează? Poate n-o fi el chiar atât de lipsit de minte!
S-a dorit din răsputeri să mă lepăd de Pucioasa. Dar de dragul tronului de la Cluj, sau al altor funcţii, prefer să îndur ruşinea: dacă se dovedeşte că fenomenul de la Pucioasa e o erezie, mă pocăiesc! (*19) Hristos a venit în lume pentru păcătoşii care se căiesc pentru fărădelegile lor. Dacă aş renunţa acum, n-ar fi pentru că aşa aş simţi, ci aş face-o din laşitate, ca să astup gurile rele, să scap de acuzaţii şi să mă menţin în tronul de la Cluj. Nu o fac, ca să nu fiu un Iudă şi un trădător(*20). Dacă Dumnezeu e cu adevărat acolo, la Pucioasa, atunci m-aş dovedi un om care sfidează Duhul Sfânt. Dar Sfântul Apostol Pavel a spus: “Duhul să nu-l stingeţi, proorociile să nu le dispreţuiţi!” Prefer să fiu denigrat, acum, ca Dumnezeu să ne ajute să vedem în timp, ce este cu adevărat acolo, la Pucioasa!
…………………………………………………
Comentarii
(*1) Un asemenea titlu pare a fi destul de ferm şi convingător. Rămâne de văzut dacă argumentele aduse sunt la fel de puternice. În funcţie de asta vom vedea dacă liderii pucioşi au fost sau nu nevoiţi să renunţe la o susţinere autorizată, prin vocea acestui episcop, susţinere care se anunţa deosebit de promiţătoare, dacă ne luăm numai după titlu.
(*2) Acest “studiu individual” are însă carenţele lui. Nu durata investigaţiilor e importantă ( deşi, nu este deloc de neglijat, deoarece dovedeşte seriozitatea şi preocuparea atentă a episcopului Irineu de a nu greşi) ci calitatea informaţiei prelucrate. În lumea programatorilor de computere există un proverb: “Garbage in – garbage out!” (“Gunoi intră – gunoi iese!”) Mai precis, un computer nu greşeşte (aproape) niciodată, iar un program bine făcut, nici atîta. Dacă rezultatele sunt proaste, mai degrabă datele de la intrare au fost greşite. Iar dacă intrarea s-a alimentat cu date greşite, întotdeauna rezultatele vor fi fundamental greşite. Episcopul Irineu a fost primit la Pucioasa întotdeauna cât mai curtenitor posibil şi i s-au administrat informaţii filtrate cu cea mai mare atenţie, pentru a nu intra la bănuieli. Se ştie acum că textele denumite “Cuvântul lui Dumnezeu” sunt împrăştiate prin zeci, poate sute de caiete, dintre care multe s-au pierdut, dar altele au fost păstrate cu sfinţenie de “păstori” şi în particular de nea’Mişu. Când s-a alcătuit volumul tipărit intitulat tot “Cuvântul lui Dumnezeu” s-a procedat cu cea mai mare atenţie, selectându-se numai acele texte care păreau a fi cât mai “canonice” adică mai apropiate de învăţătura ortodoxă clasică, evitându-se intenţionat toate “viziunile” fabuloase, lipsite de cea mai elementară credibilitate, dar şi “cuvintele în şoaptă”, cele care trebuiau ţinute la secret, deoarece scoteau la iveală manifestări neortodoxe şi tulburări grave apărute între liderii sectei. Iar în ediţia a doua a cărţii s-a procedat şi la corectarea meticuloasă a tuturor “scăpărilor” descoperite în ediţia întâi, ignorându-se cu seninătate faptul că Dumnezeu nu trebuie, şi nici nu poate fi corectat . Vom vedea că însuşi textul de faţă a fost eliminat din acelaşi motiv: necesitatea unei cosmetizări a ediţiei originale. Totul era, aşadar, frumos şi promiţător la suprafaţă, iar episcopul Irineu nu şi-a închipuit nici măcar o clipă că nişte creştini blânzi, pravoslavnici şi cucernici sunt capabili de minciună abilă şi înşelătorie crasă. El le-a dat aşadar pucioşilor un “credit în alb”, considerându-i nişte creştini de elită, credit pe care ei l-au speculat cu dibăcie în favoarea lor, pentru a-şi construi o imagine cvasi-perfectă spre exterior.
(*3) Perfect raţionamentul! Dar pentru a te pronunţa asupra sursei lor, trebuie să ţi se pună la dispoziţie toate viziunile disponibile. Or, episcopului Irineu i s-a servit doar “crema” viziunilor, din care el nu putea decât să-şi facă o impresie favorabilă. Toate viziunile elucubrante i s-au ascuns, în mod deliberat. Una singură dacă ar fi citit, episcopul s-ar fi tulburat adânc şi s-ar fi clătinat în “convingerile” sale.
(*4) …dar poate deveni oricând un pericol în viitor, ceea ce s-a şi întâmplat. Zeci de “mărturisiri” ale creştinilor, consemnate în 1995, asigurau solemn că au fost învăţaţi sistematic de “sfânta Virginia” să nu se depărteze de biserică şi de preoţii ei. Iar acum s-a ajuns ca nici un creştin al Noului Ierusalim să nu mai calce prin biserică, sau să se spovedească la vreun preot! De ce? Pentru că liderii lor le-au fabricat între timp alţi preoţi şi altă biserică! Astfel, cu voie sau fără voie, toţi adepţii Noului Ierusalim, care şi-au declarat adeziunea faţă de noii lideri de la Pucioasa, au devenit schismatici. Şi deşi episcopul Irineu afirmă că “Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”, chiar schisma este, paradoxal, ea însăşi o erezie: ea îl învaţă greşit pe credinciosul naiv că e mai bine să se smulgă din trupul bisericii, decât să rămână în el, ignorând în mod tragic faptul că “nu există mântuire în afara Bisericii”.
(*5) … dar care se poate face de râs cu uşurinţă pentru o megalomanie deşănţată şi pentru un naţionalism extremist, cu conotaţii fasciste, care elogiază dominarea mondială a celorlalte popoare. Lucru care s-a şi întâmplat, “la plinirea vremii”:
“O, patria Mea de azi, luminează-te, căci soarta ta e în mâna Mea, nu e în mâna ta. Am venit la tine să te vestesc a Mea, să te vestesc mereu a Mea, căci Tatăl aşa a binevoit. Curând, curând tu Mă vei asculta pe deplin, şi Eu voi fi Domnul şi Dumnezeul tău, precum şi sunt, şi atunci vei fi şi tu precum sunt Eu, căci la Tatăl pe tron stă scris că tu eşti şi vei fi regină peste popoare, fiindcă Domnul este Stăpânul tău. “ (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 18 mai 2008 )
“...curând, curând toate noroadele se vor apleca la slava cuvântului Tău de azi, cuvânt care curge peste noroade spre luminarea lor” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008 )
(*6) …iar acest “dacă” arată clar că Irineu nu era nici atunci absolut sigur pe ceea ce spunea…
(*7) Reciproca poate fi considerată valabilă? Adică: dacă neamul nostru nu s-a înnoit şi Biserica Străbună nu s-a reîmprospătat (şi avem motive să credem că aşa este) însemnă că nici “fenomenul” de la Pucioasa n-a fost adevărat? Dacă acest “fenomen” ar fi fost adevărat, s-ar fi produs mutaţii spectaculoase atât în Biserică, dar şi în societatea civilă; ori schimbările, atâtea câte au fost, se înscriu în coordonatele unei evoluţii moderate, chiar lente pe anumite segmente.
(*8 ) Erezie nu înseamnă doar încălcarea învăţăturilor vitale, majore, de substanţă, care pun în pericol echilibrul şi fiinţa Bisericii în ansamblul ei, şi care au fost protejate din vreme prin canoane date de Sfinţii Părinţi. Erezie însemnă orice învăţătură greşită, oricît de minoră, care tulbură conduita corectă a unui individ faţă de Dumnezeu. Dacă un singur mădular al bisericii se sminteşte de la o învăţătură greşită, şi apoi cade din trupul Bisericii, atunci această învăţătură s-a dovedit a fi erezie. Cineva care promovează o conduită tolerantă sau permisivă a creştinilor faţă de droguri, faţă de eutanasie sau faţă de clonare este un promotor al unei erezii, chiar dacă aceste problematici nu aveau cum să-şi găsească suport de dezbatere şi o eventuală calificare ca “adevăruri dogmatice”, la vremea când se elaborau canoanele Bisericii. Faptul că, în mare, la Noul Ierusalim se respectau în 1993 “toate adevărurile dogmatice” nu scuză cu nimic micile “scăpări”, care cu timpul au devenit insuportabil de mari şi inacceptabil de grave.
(*9) Exceptând cel puţin una: ascultarea necondiţionată de episcopul locului. Aceasta n-a fost împlinită niciodată, din 1990 încoace, şi poate chiar de mai devreme.Chiar şi înainte de instalarea episcopului Vasile la Târgovişte, episcopul Irineu era cel care asculta de liderii pucioşi (crezând că-L ascultă pe Dumnezeu, ascultând de ceea ce “prooroceau” ei ), şi nu invers, cum ar fi fost cazul. Spre exemplu, nu Irineu a avut iniţiativa de a zidi o biserică la Pucioasa, ci el a acceptat acest gest ca să confere o împlinire canonică, unei “proorocii” pe care i-au servit-o liderii pucioşi.
(*10) Faptul că se pretindea, în chip fraudulos, că “14 persoane aud Cuvântul lui Dumnezeu”, pentru a-i da o mai mare credibilitate acestui “Cuvânt”, nu face decât să-l descalifice integral şi iremediabil, ca fiind construit pe minciună. Căci minciuna este de la diavol, nu de la Dumnezeu. Deci toate învăţăturile lui, chiar dacă ar fi identice cu ale Bisericii, întrucât se pretind de la Dumnezeu, dar nu sunt, de aceea sunt eretice: pentru că izvorăsc din proorocie mincinoasă.
(*11) Dacă nu se poate dovedi (acum), asta nu înseamnă că “nu sunt abateri”. Poate că sunt totuşi, dar nu se văd cu ochiul liber, sau sunt în faza de germinaţie. Dimpotrivă, pe parcurs s-au dovedit că au apărut abateri cu duiumul:
- consacrări de preoţi fără a avea hirotonie validă;
- coexistenţa demnităţii de preot şi episcop, simultan la aceeaşi persoană;
- preoţie “nouă”, de Nou Ierusalim, zisă “după rânduiala lui Melchisedec”;
- Biserică “nouă” zisă “de Nou Ierusalim”, care o neagă pe cea tradiţională;
- o “evanghelie” nouă, zisă “după sfânta Virginia”;
- ieşire de sub ascultarea episcopului locului;
- mănăstire mixtă, fără stareţ (stareţă), fără vieţuitori tunşi în monahism, fără uniformă monahală;
- spovedanie colectivă;
- trepte ierarhice noi: profet, predicator, păstor, călăuză, “porţi”ale Cuvântului lui Dumnezeu, etc.;
- consacrări de “sfinţi”, fără ştiinţa şi implicarea Bisericii;
- interdicţii de tot felul, nerecunoscute de Biserică.
Abaterile de mai sus sunt actuale, şi nici măcar nu sunt singurele. Dar chiar pe vremea acestei declaraţii publice a episcopului Irineu existau în germene unele dintre ele (de exemplu: profeţi, predicatori, păstori, au existat încă din vremurile de început ale “fenomenului”), iar în istoria sectei existau şi alte isprăvi mult mai grave, ţinute ascunse faţă de episcopul Irineu: pleiade de “prooroci” ambulanţi (dar ale căror “proorocii” sunt necunoscute, nefiind consemnată în scris niciuna; există însă o referire în “Cuvânt” care relatează că au fost odată cinci “prooroci” la o nuntă – a altora, bineînţeles), sau situaţii de femei care au săvârşit liturghii ca şi când ar fi avut demnitatea de preoţi. Astăzi, chiar dacă ar mai vrea, episcopul Irineu n-ar mai putea susţine acelaşi lucru (“Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”) , în primul rând că acolo sunt mai multe erezii, nu una, şi în al doilea rând, deoarece i-ar sta împotrivă chiar aceste inovaţii, care îi erau necunoscute atunci (cele mai multe nu apăruseră încă) şi care păreau de neconceput. Şi cu toate acestea, liderii pucioşi îl curtează sistematic în “Cuvânt” pe episcopul Irineu, sperând că, odată şi odată, el “îşi va rupe lanţurile cu care l-au legat colegii lui, arhiereii din B.O.R.” şi că “se va ridica ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, spre o nouă mărturisire, mai viguroasă decât cea dintâi”.
(*12) La acest capitol nu poate exista o grijă “prea mare”. Dimpotrivă niciodată nu-i destul pentru întărirea vigilenţei. Evoluţia fenomenului pucios este o dovadă grăitoare. Dacă pe vremea arhiereului Irineu starea de erezie latentă era abia bănuită, fiind aproape imposibil de dovedit, după 15 ani ea este generalizată: s-au detaliat mai sus, la poziţia (*11), nu mai puţin de 11 “capete de acuzare” – care nici măcar nu sunt singurele – pentru definirea statutului de “biserică eretică”.
(*13) Partea nostimă este că până la urmă, “Fenomenul de la Pucioasa” s-a definit singur ca sectar, scăpând de incertitudini pe cei aflaţi încă în febra căutărilor. Auto-proclamarea aşa numitei “Biserici a Noului Ierusalim”, precum şi proclamarea (unilaterală şi fără consimţământul persoanei respective) a unui alt patriarh decît cel autentic, cel al B.O.R., au pecetluit auto-definirea cracterului sectar al “Fenomenului dela Pucioasa”.
(*14) Asta nu înseamnă că alţii n-ar putea acest lucru. Probabil că asta au şi făcut ceilalţi episcopi participanţi la Sinodul din ianuarie 1993, dacă au reuşit ca de pe o zi pe alta să-l determine pe arhireul Irineu la o răsturnare de opinie atît de spectaculoasă.
(*15) Tocmai această hotărâre nestrămutată, bazată pe o chibzuinţă matură, îndelungă şi serioasă, cât şi pe glasul propriei conştiinţe, este cea care dezvăluie caracterul episcopului Irineu. El este un om extrem de responsabil. Hotărârea lui părea nestrămutată, deoarece se baza pe argumente care i se păreau lui atunci deosebit de solide. Cu toate acestea, faptul că a doua zi el s-a lepădat de toată mascarada de la Pucioasa într-un chip magistral, dovedeşte că toate contraargumentele care i s-au adus în Sinod au fost şi mai solide. Dacă n-ar fi fost aşa, Irineu ar fi fost în stare să suporte orice, chiar excomunicarea, chiar şi martiriul, dacă era nevoie. Este deci deplasată şi mincinoasă explicaţia lansată ulterior de liderii pucioşi, cum că asupra lui Irineu s-au făcut presiuni infernale în Sinod, cu pistolul la tâmplă, pentru ca să cedeze. Dacă ar fi fost convins că rămânând consecvent Îl serveşte pe Dumnezeu, Irineu s-ar fi lăsat într-adevăr omorât, mai degrabă decât să-L trădeze.
(*16) E şi normal. Întotdeauna marii escroci au fost cei mai eleganţi, cei mai manieraţi, cei mai fini şi cei mai agreabili indivizi cu putinţă, încât victimele n-au putut să creadă că au fost escrocate nici măcar atunci când li s-au adus probe evidente asupra acestui lucru.
(*17) Au trecut de atunci 15 ani şi nici o manifestare spectaculoasă n-a apărut, chiar dacă, în mod repetat, “Cuvântul” anunţa triumfător că “mai e o clipă mică…”, după care “…vor veni schimbări mari”.
(*18 ) Seninătatea cu care Irineu e gata să accepte orice sancţiune, convins fiind în acelaşi timp că nimic nu-l va putea face să retracteze, este impresionantă. Cu atât mai mult, trebuie să ne întrebăm: Dacă era gata să accepte orice, de ce a mai retractat a doua zi? Nu era mai normal să accepte sancţiunile? O singură explicaţie se mai poate armoniza cu încălcarea spectaculoasă a propriei sale decizii, care părea irevocabilă: Irineu a fost convins de alţii că greşeşte! Sinodul a avut asupra lui puterea de convingere a Duhului Sfânt, sub oblăduirea nevăzută sub care se şi adunase, de altfel. Duhul Sfânt a fost mai convingător decât duhul omului. Irineu a fost nevoit să se încline în faţa puterii de convingere a lui Dumnezeu şi să accepte că este la un pas de o mare greşeală. El a avut înţelepciunea să aleagă între umilinţa renegării propriilor convingeri, insuficient fundamentate (şi, mai ales, viciate de dezinformări) şi mândria susţinerii unei cauze pierdute. A ales, cuminte, normalitatea.
(*19) Ceea ce a şi făcut. A dat declaraţii publice repetate, în scris, că se desolidarizează de “fenomenul de la Pucioasa”. S-a înfiinţat în persoană , însoţit de episcopul Vasile, în faţa porţilor monumentale de la “mănăstirea” pucioasă de la Glodeni-Vale, în faţa cărora a citit o declaraţie de desolidarizare, pentru a vedea şi pucioşii cu ochii lor ce poziţie are acum; dar aceştia în loc să-i respecte opiniile, l-au bruiat cu înregistrări audio revolute, pe care le-au derulat la maximum, printr-o staţie de amplificare. Irineu s-a retras la Cluj, unde a păstorit cu răbdare şi cu roade frumoase, în spiritul ortodoxiei genuine, dovedind o fidelitate ireproşabilă faţă de Biserică. A rupt de atunci orice legături, de orice fel, cu liderii de la Pucioasa şi cu adepţii lor.
(*20) Şi totuşi, a făcut-o! Ei bine, tocmai această “trădare” pe care Irineu o luase atunci serios în calcul (poate şi pentru faptul că avea o premoniţie ascunsă) îi incomodează astăzi pe liderii pucioşi. Ei ar vrea ca episodul “trădării” să fie acoperit de uitare, iar Irineu să nu mai apară ca un trădător, ci ca un om “învins de sistem”. Adică, nu Irineu este de vină pentru tot ce s-a întâmplat, ci “sistemul ticăloşit” din sânul conducerii supreme a Bisericii. Tocmai această poziţie intransigentă a Bisericii, care a avut curajul de a clasa “fenomenul de la Pucioasa” ca eretic, întrucât prezintă manifestări străine de ortodoxie, a fost şi punctul de inflexiune a poziţiei sectei faţă de Biserică. Anul 1993 este deci un an de cotitură: el marchează momentul în care secta îşi dă arama pe faţă, procedând apoi la o diabolizare publică a ierarhiei Bisericii: “dacă voi n-aţi fost de partea noastră, atunci şi noi, împreună cu dumnezeul nostru, vă vom sta în veac împotrivă!”. De acum lucrurile scapă de sub control şi liderii sectei ripostează cu tot mai mult tupeu, inventând noi mutaţii doctrinare care să-i confere acesteia o individualizare aparte. Şi astfel, secta de la Pucioasa gliseză rapid către o ruptură vizibilă şi iremediabilă faţă de Biserica-mamă.
Acesta pare a fi deci mobilul ascunderii articolului apărut în Evenimentul Zilei: Irineu nu trebuie să mai apară ca un trădător al sectei, care s-a dezis de Noul Ierusalim de la Pucioasa cu deplina convingere a conştiinţei de sine, ci ca un învins al “Sinodului Tâlhăresc” din 1993 (cf. cartea Quo vadis, Ecclesia?, autor păr. Nicodim, pag.532).
Liderii sectei de la Pucioasa încă îşi fac iluzii că-l mai pot ”recupera” pe episcopul Irineu, deoarece sunt convinşi că tot mai au mare nevoie de el, pentru o legitimare autentică şi deplină în faţa lumii întregi.
Dar Irineu le-a întors, pentru totdeauna, spatele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.