40. Vedenii
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
Motto: “Ai să zici: “Amăgitorule, de ce m-ai amăgit?””
(preluat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 9 septembrie 1973)
La redactarea ediţiei din anul 2006, zeci de vedenii fabuloase, consemnate cu meticulozitate în caietele “păstorilor”, n-au mai văzut lumina tiparului, pentru că actualii lideri au cântărit exact efectele catastrofale pe care le-ar fi avut ele asupra credibilităţii întregii cărţi. Totuşi, le-a mai scăpat cîte ceva.
1. Vedenie cu îngeraşi şi cu Ierusalimul care e robit
“…Se desfăşoară o aţă de la cer până la pământ, dar nu e aţă, şi e un fulger de la răsărit până la cer. Iată un îngeraş şade cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat şi e gata să dea drumul. Iată se ridică şi spune să nu pună pecetea…
…Patru îngeraşi sunt dezlegaţi. Au fost legaţi până la o vreme. Iată se ridică copilaşi, se ridică de la apus un nor, o negură mare şi va da şi grindină, dar nu e grindină. Înţelegeţi? Vai, vai, se pune masa, iată îngeraşul strigă la masă. Ferice de cel ce va birui, că acela ca în cer va birui…
…O, măi copiii Mei, pentru cine vine aceasta ce s-a pregătit? Pentru Ierusalimul care e robit. Ierusalime, Ierusalime, dezrobeşte-te că ai căzut sub sabie… Fraţilor, nu vă pregătesc pentru un jug străin, că nu are împărtăşire lumina cu întunericul… (15 mai 1957)
2. Vedenie cu michiduţi şi peştişori
“Omul vrea să fie lăudat, aşa-i firea omului, vrea să fie înălţat pământeşte, pentru o clipă. Să vă înălţaţi, dar nu aici copii, nu doriţi să fiţi înălţaţi acum pe pământ, că tot pământul este plin de apă tulbure şi pe apă sunt mii şi mii de bărcuţe şi în bărcuţe sunt michiduţi şi merg spre apus aceşti michiduţi. Sunt muzicanţi, sunt cântăreţi, au mese întinse la care se desfătează. Iată mai sus este o bărcuţă şi în bărcuţă o proorociţă şi vorbeşte. Ea se bucură şi face haz şi în timpul călătoriei, barca se răstoarnă şi diavolul râde. Alături de această apă tulbure se formează o altă apă. Peste un mal este o apă limpede şi în marginea apei, doi pomi mari asemănători la frunze şi acele frunze luminează apa aceasta limpede şi în apă sunt mii şi mii de peştişori care călătoresc pe aceste raze şi întreabă: mai este mult? Şi iată şi un drum şi pe drum trece un car cu doi cai albi cu capetele de foc şi în car sunt doi oameni, credeţi? Cine sunt aceştia? Enoh şi Ilie. Aceştia sunt prooroci. Carul trece la răsărit, peştişorii i-au întâmpinat pe prooroci şi-i întreabă: Mai este mult? Peştişorii s-au făcut un popor şi întreabă mai este mult Doamne până se va împlini? Iată la stînga este o cetate dărâmată şi printre dărâmături se văd şi morţi. În dreapta este poporul îmbrăcat în haine până jos, albe ca zăpada. Şi în cetatea aceea nu poate intra nimeni care nu are acele haine albe că cetatea e păzită de ostaşi şi de 12 îngeri care au cădelniţe, potire şi plăci. Înţelegeţi că vă dau acestea ca să le înţelegeţi. Iată patru îngeraşi care au în mână patru Evanghelii şi toate fac numai una. Şi iese pe poartă Împăratul şi e plin de sânge Împăratul şi pe frunte poartă un nume care nu se poate citi. Împăratul spune şi strigă: a Domnului este împărăţia. Nu vă pot spune toate deschis. Fiilor, acest Împărat a pornit la luptă şi a luat cu el armată sfântă. Armata nu are haine stropite cu sânge, numai împăratul. Credeţi? Din ochii lui iese foc mistuitor cu care va curăţi tot păcatul de pe acest pământ. E şi Împărat plin de sânge, e şi Prooroc. Înţelegeţi? Ce este apa, ce sunt peştişorii, ce sunt aceste cuvinte? Apa este viaţa trăită în curăţie, peştişorii sunt poporul. Ce este carul şi proorocii Enoh şi Ilie? Care este cetatea dărâmată? Care este cetatea cea nouă? Nu vă tulburaţi dacă nu ştiţi. Iată ce zice Tatăl. Lasă Fiule cartea pământească şi ia cartea cerească. Vai de voi pământ şi mare că Domnul vrea să vă nimicească. Fiilor, dacă aţi avea dragoste cum voiesc Eu, aţi zbura prin văzduh………..(9 iunie 1958)
3. Vedenie cu Fiul şi cu Tatăl ceresc
“…Am auzit glasul lui Dumnezeu strigând şi grăind către mine: Verginico, scoală-te din aşternutul tău, căci Eu îţi voi da ţie de lucru. Eu am zis: Doamne, ce îmi trebuieşte, cu ce mă pot folosi de lucrul pe care mi-l dăruieşti? Dar glasul îmi răspunde: Verginico, pregăteşte un caiet şi pană, fiind în aşteptare să vină Domnul. Eu pe când aşteptam, am văzut deasupra capului meu o roată mare, mai mărită de două ori ca roata unei căruţe. Era de o frumuseţe cu mii de culori. Erau culorile late ca forma unei panglici şi urmată una după alta. Şi în mijlocul rotoului a apărut faţa Domnului Iisus Hristos până la umeri, cu perişorul ca pârâul unei ape, ce se revărsa pe umărul cel drept şi pe cel stâng şi un păr ca lumina lămpii şi faţa blondă, ochi albaştri, aşa de blând era, că numai privirea lui te mângâia. M-a privit aşa de blând, dar nu mi-a spus nimic şi ca fulgerul a dispărut chipul cel blând al Domnului şi s-a schimbat într-un alt chip: chipul cel bătrân al Tatălui ceresc, numai faţa se vedea, încolo era acoperit. Umerii, barba, erau totul o lână albă, mai albă ca zăpada. Ochii îi avea tot albaştri şi doar părul era alb, dar faţa era roşie şi tânără, ochii vioi. M-a privit uşor şi m-a strigat: Verginico!” ( 20 ianuarie 1963)
4. Vedenie cu o piatră albă şi cu un cerc, care era jumătate de cerc
“…– Verginico, hai la muncă, Verginico, căci cine nu munceşte, nu mănâncă. Cine nu-şi strânge în hambare, nu va avea. Ia te uită la mâna Mea. Ce vezi, Verginico?
– Văd o piatră albă.
– Iată, deschid piatra în două, ca o carte. Acum, ce vezi, Verginico?
– Văd o coală albă la mijlocul pietrei, şi pe coală, o jumătate de cerc.
– Verginico, ai văzut cercul acesta?
– Da, l-am văzut.
– Să fii atentă, Verginico, şi să te uiţi la cerc şi să-Mi spui ce ai văzut. De aici încolo, nu veţi mai suferi.
Verginico, ridică piatra sus şi dă-Mi-o Mie. Are mărimea de un kilogram. Nu poţi s-o ridici. Verginico, dar ai s-o ridici. În veci ai s-o cunoşti. Fii cuminte, nu te mai gândi la moarte, căci tu, chiar dacă vei adormi, tu pururi vie vei fi. Va muri cine va fi să moară, dar tu, în veci nu vei muri. Să fii cuminte şi să asculţi poruncile Mele, căci vom hrăni mulţi flămânzi. Acel popor va întâmpina pe Domnul la venirea Sa pe norii cerului, şi acel sobor îl vei hrăni aici multă vreme. Verginica, acelor trepte să ştii că le este pecetluit numărul şi când va fi vremea tu vei cunoaşte totul. Vei primi putere de la Domnul şi le vei ridica de jos, ca pe nişte table; în două le vei deschide şi din ele vei cunoaşte toate tainele lucrării lui Dumnezeu. Şi cum l-ai aşteptat pe Nicuşor şi pe Daniel să vină acasă, aşa Îl vei aştepta pe Domnul. Şi mai înainte de venirea Lui vei primi două veşti, şi tu vei pregăti poporul pentru întâmpinare.
Verginica, să ai grijă de Nicuşor, ca să nu mai sară, că din nou va muri şi nimeni nu-l va învia, pentru că Nicuşor nu a stat nici o zi cu tine, şi se duce şi îşi face de vorbă cu toată lumea rea, care numai hulă şi numai pagubă Mi-a adus şi Mie, şi Tatălui, şi cetăţii Mele. Spune-i, Verginico, lui Nicuşor să nu se mai îndepărteze de la tine, că va pieri pentru totdeauna dacă nu te ascultă.
Scrie, Verginico, apoi mai departe, că nu s-a sfârşit, şi mai avem de lucru.
Acum, sfârşit.” (6/19 ianuarie 1968.)
Aceste elucubraţii demască doar câteva dintre deviaţiile mentale îmbibate de misticism ale Verginicăi, care au turmentat minţile creştinilor pucioşi, timp de zeci de ani de zile: Jumătatea de cerc, care era de fapt un cerc întreg; piatra albă care avea o coală albă în ea şi, deşi avea numai un kilogram, Verginica nu putea s-o ridice, dar are s-o ridice totuşi, şi în veci are s-o cunoască; Verginica însăşi care, chiar dacă va muri, tot pururi vie va fi, căci în veci nu va muri; treptele cărora le este pecetluit numărul şi când va fi vremea Verginica le va ridica de jos, ca pe nişte table, le va deschide în două şi din ele va cunoaşte toate tainele lucrării lui Dumnezeu.
Verginica este pusă să aibă grijă de soţul ei, Nicuşor (Nicolae Stoica), cel care îi fusese impus ca soţ “din voinţa cerului”, ca să aibă el grijă de ea, dar care a adus numai hulă şi pagubă (oare nu se găsea şi pentru ea un creştin mai bun?). Deşi lui Nicolae i se prooroceşte că va pieri pentru totdeauna dacă nu o ascultă pe Verginica, proorocia nu s-a împlinit: nici n-a ascultat-o, nici n-a respectat-o, ci a plecat în lume haihui şi şi-a găsit altă femeie cu care a făcut copii, dar n-a pierit, ci trăieşte şi azi şi e bine, mersi.
5. Vedenie cu un soare strălucitor
“ …Iată un soare strălucitor şade deasupra capului Meu şi a zis către Mine: uită-te la Mine Verginico şi vezi, ca să înţelegi toate tainele proorociei. M-am uitat şi am văzut chipul Domnului în soare şi vorbeşte către mine glas puternic. Căci gura care grăia din soare, mă pătrundea la os. Zicea către mine: Verginico, trebuie să înţelegeţi cu toţii că Eu vă vorbesc vouă. Deci prin acest cuvânt să înţelegeţi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui prin care grăieşte cuvintele pe care voi le auziţi este Sfântul Duh. Şi să ştiţi cu toţii căci gura Domnului grăieşte aceste cuvinte pe care voi le auziţi. Adică Duhul Domnului, pentru că Sfîntul Duh se numeşte: gura lui Dumnezeu şi Fiul este Cuvîntul. Am venit asupra rămăşiţei lui Israel, să îl călăuzesc la tot adevărul… (mai 1972)
6. Vedenie cu Verginica pe o insulă
“ … Verginica era pe o insulă şi ieşeau numai fiare şi dărâmau mereu insula ca s-o ia apa, şi atunci ea a rămas în speranţa Mea. Aceasta simbolizează ce este astăzi, ce se întâmplă acum. Şi târziu au apărut pe marginea acestui pământ trei oameni şi au pus masa şi mâncau, şi ea a râvnit la ei, că îi era foame şi ar fi mâncat, dar nu a mâncat, că s-a dus cineva din văzduh şi a luat-o, că masa aceea era de la altcineva. Şi de acolo a văzut venind un om cunoscut, care venea şi trecea pe acolo pe lângă ea. Şi a zis: ”Nene Mitică, unde te duci?”. Era Mitică de la Gheboieni. Să-i spui că multe căzături a avut şi i-am iertat şi dacă a patra oară mai cădea, nu-l voi mai ierta. I-am dat istoria în mână, i-am dat dar şi har, i-am dat să-ţi fie însoţitor şi să se spele. (25 septembrie/8 octombrie 1972)
7. Vedenie cu armata din Batalionul 22
Este o “vedenie” a Verginicăi grefată probabil pe experienţe personale din viaţa reală, dar interconectate haotic, într-o încrengătură onirică lipsită de orice logică:
“Fiule, uite în noaptea aceasta, ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu îi mai este întreagă să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta nouă, că venea la ea armată, militari şi se rugau de ea, că ei parcă vedeau ce e la ea şi se rugau; unul ţinea una: mă, duceţi-vă voi acasă, că vă spun eu ce aud, că poate se teme de voi. Nu ştia cum să o mai mângâie ca să înţeleagă. Dar cum şedea ea cu faţa plecată şi-a rupt hainele; le-a făcut zdrenţe că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine insistent şi Mă întreba ce voieşte ostaşul acela: binele sau răul meu? Şi un înger a venit şi i-a spus că ceea ce e la tine şi ce trebuie, Dumnezeu va împlini. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a adormit-o şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22. Nu ştiu ce e asta. Şi a făcut Dumnezeu lucrare şi veneau şi civili îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi şi nu intra decât armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi şi plângeau şi suspinau şi aduceau mulţumire acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu.
Şi atât de bine îi părea vasului Meu, dar era mâhnită că nu ştia ce să răspundă. Şi a venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va împlini şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi. Fiule, spune cu lacrimi în ochi, cum spunea Ioan Botezătorul: o, viperelor, şi balaurilor, întoarceţi-vă că aceasta e pedeapsa voastră! Lasă creştine că e păcat de tine, ai petrecut cu Mine fără minte şi slut, că sculele le-ai împrumutat diavolului. Şi ţi se vor usca mădularele cu care ai lucrat duhului rău…”(10 octombrie 1973)
Povestitorul acestei ficţiuni pare-se a fi “Dumnezeu”, îndată ce vorbeşte despre Sine cu cuvintele: “…cerea la Mine…”,”…Mă întreba…”,”…această lucrare a Mea.”, “…vasului Meu.” ,”…ai petrecut cu Mine…”. Şi totuşi în faţa unei aberaţii debitate pe nerăsuflate (“Şi venea armata din batalionul 22.”, acest “Dumnezeu” îşi mărturiseşte neştiinţa: “Nu ştiu ce e asta”. Liderii de la Pucioasa, puşi deodată în faţa unei situaţii inacceptabile, au apelat la cea mai simplă scamatorie prin care se rezolvă radical lucrurile: în ediţia din 2006, au şters pur şi simplu fraza “Nu ştiu ce e asta”. Acum, neputinţa “Dumnezeului” lor era salvată, sau, cel puţin, aşa au crezut ei, fără să intuiască faptul că gestul lor incriminează şi mai temeinic întreaga impostură de la Pucioasa: ediţia din 1995 este o minciună, iar ediţia din 2006 este o minciună acoperită prin fraudă.
S-ar mai putea face aici zeci de observaţii mărunte: că, dacă Virginia “nu mai avea mintea întreagă”, cine poate şti când o avea întreagă şi când nu?; că, proorocia ”mulţi civili vor veni şi Dumnezeu nu îi va primi” este un nonsens (căci Dumnezeu nu alungă pe nimeni care se întoarce la El), deci n-avea cum să se împlinească; că Ioan Botezătorul nu spunea la Iordan “o, balaurilor!”; etc, etc, dar nu mai merită insistat asupra lor.
8. Vedenie cu Nicolae Stoica, viitorul mire al Verginicăi
Tot printr-o vedenie, Verginica este pregătită de “Dumnezeu” pentru o căsătorie forţată, de formă, cu tânărul Nicolae Stoica, mai mic decât ea cu 15 ani:
“Şi când am adus tânărul acesta, i-am arătat în vedenie şi am întrebat-o: ”Ce zici?” Şi a zis: “Ce să fac cu el? Că nu face ca mine”. Şi i-am spus: “Lasă-mă să lucrez Eu cu el, că pentru Mine îl iau”. Nu l-am luat de la sfinţi ca pe David. Neamul lui Nicolae a fost rău. De ce a lucrat Dumnezeu aşa? De ce? Să dezrobesc acest neam. Dacă îl luam dintr-un neam bun, ar fi zis împăratul zilei că aceştia fac altă lege. Când a venit la Mine avea ceas la mână şi cravată la gât şi râdea lumea când îl vedea. Măi fiule, nu ştii din ce neam se trăgea Nicolae? Neamul său a fost rău, dar a fost cineva dintre neamurile acestea bun. Şi sămânţa aceea a mers pe sub pământ şi a dat viaţă ca să rămână şi să scoată din robie acest neam. Acest neam rău, toate relele le-au făcut. Şi am scos această spiţă, ca să dezrobesc acest neam. Ce zici, a pierdut Dumnezeu Împărăţia prin acest om care a fugit? Nu pierde Dumnezeu Împărăţia, şi nici pe acest om” (19 octombrie 1973)
Aici se întâlnesc alte aberaţii, cu pretenţii de proorocii vitale pentru mântuirea păcătoşilor. Nicolae Stoica e prezentat ca un providenţial “mântuitor”, prin care Dumnezeu urma să dezrobească din lanţurile păcatelor întreg poporul românesc. Deşi neamul lui “a fost rău”, s-a găsit cineva dintre strămoşii lui care să fie “bun” şi aşa i s-a transmis o genă providenţială şi bietului Nicolae. Căsătorit cu forţa cu Virginia Tudorache, o femeie mai mare cu 15 ani decât el, chioară de un ochi şi clientă fidelă a clinicilor de psihiatrie, Nicolae Stoica a răbdat cât a răbdat, apoi şi-a luat câmpii şi s-a însurat cu altă femeie, care s-a arătat a fi normală şi dispusă să-i facă şi copii. Fuga lui Nicolae în lume este minimalizată aici în mod forţat, pentru că ea a fost de fapt o grea lovitură asupra credibilităţii “lucrării”. Dar atunci ce rost mai avea această prezentare a lui Nicolae ca unic izbăvitor? Ce şi pe cine a dezrobit acest hristos mincinos care a fost Nicolae Stoica? Prezentarea lui la superlativ, ca (cităm) “spiţă, ca să dezrobesc acest neam” este cel puţin ridicolă, dacă nu stupidă de-a dreptul, căci Nicolae a rămas un modest anonim, care n-a dezrobit pe nimeni, şi despre care nimeni din “poporul Domnului” nu mai vorbeşte astăzi. Acum toate privirile extaziate ale adepţilor sunt îndreptate spre alţi “izbăvitori”, Mihaela şi Nicuşor, care au preluat din mers frâiele “lucrării”şi îi conduc pe toţi în trap săltat.
După nici o lună mai târziu, siguranţa de sine, precum că “Nu pierde Dumnezeu Împărăţia, şi nici pe acest om”, este înlocuită cu un scepticism dureros şi convulsiv, în care “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” se recunoaşte adânc “păgubit” prin fuga lui Nicolae, iar “toată agoniseala Îi este veştedă”. Cât despre “vasul Domnului”, Verginica, chipurile ea a ajuns de-a dreptul în pericol de moarte. Nicolae nu va scăpa nici el prea uşor, căci este ameninţat cu durerile care au să vină:
“…Acum sunt Eu păgubit, dar mai târziu eşti tu păgubit; mai târziu te va durea pe tine. Acum Mă doare pe Mine. Toată agoniseala Îmi este veştedă. Nimeni dintre voi nu vede, decât numai trâmbiţa Mea. Daniele, ţii minte ce ţi-am spus eu, că vrăjmaşul rău ucide vasul Meu? Daniele, sfoara cerească cu care a fost Nicolae legat când l-am cununat, cu ea se desfăşoară lung. Măi Daniele, poporul Meu iubit, voi nu ştiţi, n-aţi priceput, că uite, fuga lui Nicolae de la locurile sfinte e uciderea vasului Meu” (8 noiembrie 1973)
Asocierea dintre “dezertarea” lui Nicolae şi prezumtiva moarte a Verginicăi este o exagerare. Verginica a murit după alţi 7 ani, din motive exclusive de boală.
9. Vedenie cu un foc mistuitor
Într-o vedenie pe care a avut-o în 1979, cu puţin timp înainte de a muri, Verginica a “văzut” cum va veni o ispită, o încercare din care toţi vor muri şi numai ea va scăpa ca prin minune. În 1980 s-a întâmplat exact invers: Verginica a murit, iar ceilalţi au rămas.
“ …Că iată Verginica, trâmbiţa Mea, a avut o vedere şi plângea când o vedea. Era într-o poiană verde şi era plină de lume şi prin lume mai era şi din neamurile voastre. Şi a venit cineva şi a închis locul acela. Şi trâmbiţa striga cu lacrimi: vino la mine, că cine se închide în locul acela, nu mai poate ieşi. Şi nimeni nu auzea, că a venit o fanfară cu cântare dulce şi au început toţi să joace. Şi a întrebat Verginica şi a început să apuce unul, doi, până la nouăzeci şi doi, dar n-a mai putut salva pe nimeni, abia a scăpat ea singură, că a venit focul şi i-a mistuit pe toţi. Cei ce erau afară, au scăpat şi s-au sfinţit prin binecuvântare sfântă. Şi o veţi vedea (profeţia), că nu se ascunde de ochii voştri…” (8 februarie 1979)
10. Vedenie cu părinţii creştinului Ilie Bunea (tatăl)
“…Mi-a scos Domnul la iveală să văd, pentru că se făcuse de cineva o întrebare şi nici până acum n-am dat nici un răspuns, că nu îmi venise la iveală ca acum, ca prin minune să-mi iasă în cale nenea Ioan şi ţaţa Bălaşa, părinţii lui Ilie Bunea. Amândoi plini de sudoare, şi amândoi cu povară grea în spate, că se încovoiaseră de greutate. Of, şi ce milă îmi era de ei! Şi i-am întrebat ce au în spate aşa greu şi unde se duc cu această greutate. Şi ei nu ştiau ce să mai facă de bucurie că m-au întâlnit, iar în loc să-mi dea răspunsul la ce i-am întrebat, mă întrebau cum să facă ei şi pe cine să trimită acasă pe pământ la ai lor copii, să facă ce-or şti şi ce-or putea, să-i scape şi pe ei de această povară, că n-o mai pot. Şi mi-au spus că şi nenea Gheorghe Drăgan cu soţia lui tot aşa cu povară umblă în spate. Şi iar i-am întrebat pentru ce poartă această povară şi până când. Şi ei au început să plângă şi n-au mai putut să-mi dea răspunsul de plâns. Şi am zis aşa:”O, Doamne, de unde să aflu răspunsul despre aceste suflete?” Şi îndată mi-a venit răspunsul la ureche. Dar cine şi de unde a venit răspunsul, voi afla. Şi mi-a zis aşa: “Aceşti oameni vor purta această povară până la judecată, şi dacă Judecătorul Se va îndura să le-o ia, scapă de ea, iar dacă nu, rămân pe veci cu ea, pentru lăcomia de pământ, că se judecau prin tribunale pentru a avea pământ. Aveau dreptul, nu aveau, se judecau ca să-l câştige. Iar acum ce au câştigat?că-l poartă în spate, şi nu ştie nimeni cât timp.”
Scumpilor copii ai acestor oameni, adică ai acestor răposaţi, luaţi aminte ce vă spun, iar dacă nici acum nu veţi crede şi nu veţi lua în seamă nici acum, cer la Domnul cu lacrimi şiroaie să vă aducă la ei să vedeţi, că toţi aşteptaţi de la Domnul semne. (9/22 iulie 1984)
Seninătatea cu care Verginica prinde din eter în ureche răspunsuri la propriile introspecţii, fără a-şi face prea mari probleme asupra provenienţei lor, seamănă perfect de bine cu celebrul slogan al puşcaşilor “eficienţi” şi fără scrupule: “Întâi tragi fără somaţie, şi apoi vezi cine e victima!” Îndemnul biblic este însă complet diferit: “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (I Ioan 4,1)
Mesajul e simplu: urmaşii lui Ioan Bunea, dacă nu vor să o păţească şi ei ca strămoşii lor, Ioan şi Bălaşa, să facă bine şi să mai “risipească” din pământul moştenit de la bunici. Adică, să facă o donaţie în stânga, una în dreapta, că “pământul e al Domnului, şi de vândut nu se vinde”. Zis şi făcut. După lungi tergiversări, de ani şi ani de zile (fiincă urmaşii lui Ioan Bunea simţeau că aici nu-i lucru curat), un nepot mai blajin (Ilie Bunea-fiul) a cedat insistenţelor cu care liderii pucioşi căutau să pună în practică aceste insinuări, şi a donat pământurile moştenite de la bunici. De atunci, Ilie Bunea (fiul) n-a mai avut linişte, căci liderii pucioşi vedeau în el acum un om lipsit de valoare (pentru ei, valoarea lui era chiar pământul, pe care îl făcuse donaţie, din prea multă amabilitate pentru liderii pucioşi)
11. Vedenie cu patriarhul Teoctist, cu un înger, cu un sol, cu un om adus de înger la izvor, şi cu trei cămile care duceau în spinare un sul de hârtie
“ Eram cu îngerul Domnului deasupra pământului şi priveam.
Am văzut o bucată de pământ, cu contur aproape rotund, care se deosebea pentru că era ca o oază verde. Am văzut pe acest loc verde un izvor, şi în jurul lui luceau lumini ca nişte pietre care strălucesc în soare. Şi am văzut pe părintele patriarh Teoctist mergând cu un om care avea în mâna dreaptă o cruce albă, de mărimea staturii lui, iar în mâna stângă o cazma nouă, nefolosită. Ei mergeau amândoi către izvorul acela, iar la izvor mai aştepta un om. L-am întrebat: «Cum ai venit tu aici?». El a spus: «Am fost adus de înger».
Părintele patriarh vorbea cu omul care părea ca un sol şi care-i spunea părintelui patriarh ca va înfige crucea albă pe locul acelui izvor, dar părintele patriarh a spus că nu vede nici un izvor şi că el ştie că nu este izvor în ţinutul acela. Atunci iarăşi a vorbit solul şi i-a spus să ia cazmaua şi să sape ca să vadă, dar părintele patriarh era nedumerit.
Din depărtare veneau trei cămile albe. Părintele patriarh a mers apoi de acolo, îndreptându-se spre stânga locului. Cămilele, schimbându-şi mersul spre părintele patriarh, aduceau cu ele un sul de hârtie. Omul care era adus şi el de înger la izvor, s-a dus în urma părintelui patriarh, l-a ajuns şi au stat de vorbă, şi apoi el a fost ridicat de înger.
Părintele patriarh mergea iarăşi spre locul izvorului, şi cele trei cămile mergeau şi ele. Lângă izvor se vedea crucea albă, culcată jos în iarbă, iar omul cel ce semăna cu un sol, stătea jos lângă cruce, cu ochii spre cer, aşteptând.
A spus apoi îngerul că oaza aceea verde este România, ce poartă în ea un izvor ascuns, care se va arăta de la Dumnezeu şi va curge din ea peste tot pământul. Am întrebat pe înger: «Când va fi aceasta?». Iar el a spus: «Acum!».
S-a făcut vuiet deasupra pământului acela şi am văzut în vuiet pe Maica Domnului înconjurată de cete de îngeri, care cântau ca la acatist: «Bucură-te, Maica Mielului lui Dumnezeu, că mare este cetatea ta peste neamuri! Bucură-te!».
Am văzut izvorul strălucind tot mai mult, şi prin iarbă cursuri mici de la el pornind în toate părtile, şi am văzut că bucata cea verde a rămas mai sus decât împrejurimile ei, iar din vale, de peste tot se vedeau mulţimi venind cântând. Îngerul a spus din nou: «Acum!», şi am spus îngerului: «Dar lumea este rea şi necredincioasă şi trăieşte în păcate la noi». Şi avea îngerul o torţă cu cărbuni aprinşi şi a zis ca o va arunca jos ca să treacă păcatele de la acel foc. Am pus mâinile la ochi de spaimă, şi îngerul a spus: «Este Dumnezeu pentru cei credincioşi, şi va fi bucurie cu Dumnezeu pe pământul vostru, dar necredincioşii vor fi luaţi».
Privind iarăşi în jos, am văzut în loc de pământul cel verde un glob mare strălucind pe deasupra a tot pământul, şi scria pe el: România.” (29 mai/11 iunie 1991)
12. Vedenie cu patriarhul Teoctist având un sul de hârtie în mână, şi cu un om minunat având o carte albă în braţe
“ Am văzut la uşa părintelui patriarh bătând cineva, şi când el a deschis, a intrat un om minunat, cu o carte albă în braţe. Am voit să văd ce scrie pe carte, şi scria pe ea: «Cuvântul lui Dumnezeu în România». Cel ce purta cartea i-a spus părintelui patriarh:
«Deschide şi citeşte şi vezi, şi închide apoi peceţile până la vremea împlinirii cuvântului. Eu sunt Cuvântul, şi adevărat este cuvântul acesta, cu care vin spre tine. Nimeni nu poate să Mă tăgăduiască, fiindcă voi fi împlinitor. Aceasta este o taină pecetluită. Nimănui să nu spui, până se vor împlini cele scrise în acest sul».
Părintele patriarh rămase cu un sul în mână; a scris pe el: «Amin!», şi sulul a fost luat de vânt în sus, spre cer”. (29 mai/11 iunie 1991)
Se spune că patriarhul Teoctist era de o răbdare providenţială. Totuşi, atunci când îndrăzneala pucioşilor a depăşit orice limită, s-ar fi exprimat cu năduf la adresa lor, numindu-i “derbedeii de la Pucioasa” . Stă mărturie chiar “Cuvântul lui Dumnezeu”:
“ S-a sculat nu demult cel mare care stă pe scaunul bisericii din lume şi a rostit în locaş sfânt împotriva poporului Meu pe care Eu îl hrănesc prin cuvânt. Eu am auzit şi M-am luptat să nu scriu acest cuvânt de ocară, şi am zis: Tată, iartă-l, că nu ştie ce zice; nu ştie, Tată, nu ştie; nu ştie, că nu vrea să ştie. S-a sculat mai-marele bisericii şi a zis de fiii grădinii Mele că sunt derbedei. „Derbedeu“ în limba Mea românească înseamnă om care-şi pierde vremea, om fără rost pe lume, om fără căpătâi. A auzit Tatăl Meu din cer acest cuvânt: „derbedeii de la Pucioasa“. Aşa a vorbit mai-marele bisericii în biserica lui.
O, omule al bisericii, tu eşti acolo să vesteşti pe Dumnezeu oamenilor. Tu eşti acolo să vesteşti cărare pentru oameni, să vesteşti Evanghelia, nu să defaimi pe fiii care iubesc cărarea Mea şi viaţa Mea în ei. O, omule al bisericii, e mult de când defaimi truda Mea de la cer la pământ, şi Eu Mă rog înaintea Tatălui şi spun: Tată, iartă-i, că ei nu ştiu ce fac, nu ştiu oamenii bisericii că Eu am venit să scot biserica din beznă.” (7 iulie 1996)
Motto: “Ai să zici: “Amăgitorule, de ce m-ai amăgit?””
(preluat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 9 septembrie 1973)
La redactarea ediţiei din anul 2006, zeci de vedenii fabuloase, consemnate cu meticulozitate în caietele “păstorilor”, n-au mai văzut lumina tiparului, pentru că actualii lideri au cântărit exact efectele catastrofale pe care le-ar fi avut ele asupra credibilităţii întregii cărţi. Totuşi, le-a mai scăpat cîte ceva.
1. Vedenie cu îngeraşi şi cu Ierusalimul care e robit
“…Se desfăşoară o aţă de la cer până la pământ, dar nu e aţă, şi e un fulger de la răsărit până la cer. Iată un îngeraş şade cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat şi e gata să dea drumul. Iată se ridică şi spune să nu pună pecetea…
…Patru îngeraşi sunt dezlegaţi. Au fost legaţi până la o vreme. Iată se ridică copilaşi, se ridică de la apus un nor, o negură mare şi va da şi grindină, dar nu e grindină. Înţelegeţi? Vai, vai, se pune masa, iată îngeraşul strigă la masă. Ferice de cel ce va birui, că acela ca în cer va birui…
…O, măi copiii Mei, pentru cine vine aceasta ce s-a pregătit? Pentru Ierusalimul care e robit. Ierusalime, Ierusalime, dezrobeşte-te că ai căzut sub sabie… Fraţilor, nu vă pregătesc pentru un jug străin, că nu are împărtăşire lumina cu întunericul… (15 mai 1957)
2. Vedenie cu michiduţi şi peştişori
“Omul vrea să fie lăudat, aşa-i firea omului, vrea să fie înălţat pământeşte, pentru o clipă. Să vă înălţaţi, dar nu aici copii, nu doriţi să fiţi înălţaţi acum pe pământ, că tot pământul este plin de apă tulbure şi pe apă sunt mii şi mii de bărcuţe şi în bărcuţe sunt michiduţi şi merg spre apus aceşti michiduţi. Sunt muzicanţi, sunt cântăreţi, au mese întinse la care se desfătează. Iată mai sus este o bărcuţă şi în bărcuţă o proorociţă şi vorbeşte. Ea se bucură şi face haz şi în timpul călătoriei, barca se răstoarnă şi diavolul râde. Alături de această apă tulbure se formează o altă apă. Peste un mal este o apă limpede şi în marginea apei, doi pomi mari asemănători la frunze şi acele frunze luminează apa aceasta limpede şi în apă sunt mii şi mii de peştişori care călătoresc pe aceste raze şi întreabă: mai este mult? Şi iată şi un drum şi pe drum trece un car cu doi cai albi cu capetele de foc şi în car sunt doi oameni, credeţi? Cine sunt aceştia? Enoh şi Ilie. Aceştia sunt prooroci. Carul trece la răsărit, peştişorii i-au întâmpinat pe prooroci şi-i întreabă: Mai este mult? Peştişorii s-au făcut un popor şi întreabă mai este mult Doamne până se va împlini? Iată la stînga este o cetate dărâmată şi printre dărâmături se văd şi morţi. În dreapta este poporul îmbrăcat în haine până jos, albe ca zăpada. Şi în cetatea aceea nu poate intra nimeni care nu are acele haine albe că cetatea e păzită de ostaşi şi de 12 îngeri care au cădelniţe, potire şi plăci. Înţelegeţi că vă dau acestea ca să le înţelegeţi. Iată patru îngeraşi care au în mână patru Evanghelii şi toate fac numai una. Şi iese pe poartă Împăratul şi e plin de sânge Împăratul şi pe frunte poartă un nume care nu se poate citi. Împăratul spune şi strigă: a Domnului este împărăţia. Nu vă pot spune toate deschis. Fiilor, acest Împărat a pornit la luptă şi a luat cu el armată sfântă. Armata nu are haine stropite cu sânge, numai împăratul. Credeţi? Din ochii lui iese foc mistuitor cu care va curăţi tot păcatul de pe acest pământ. E şi Împărat plin de sânge, e şi Prooroc. Înţelegeţi? Ce este apa, ce sunt peştişorii, ce sunt aceste cuvinte? Apa este viaţa trăită în curăţie, peştişorii sunt poporul. Ce este carul şi proorocii Enoh şi Ilie? Care este cetatea dărâmată? Care este cetatea cea nouă? Nu vă tulburaţi dacă nu ştiţi. Iată ce zice Tatăl. Lasă Fiule cartea pământească şi ia cartea cerească. Vai de voi pământ şi mare că Domnul vrea să vă nimicească. Fiilor, dacă aţi avea dragoste cum voiesc Eu, aţi zbura prin văzduh………..(9 iunie 1958)
3. Vedenie cu Fiul şi cu Tatăl ceresc
“…Am auzit glasul lui Dumnezeu strigând şi grăind către mine: Verginico, scoală-te din aşternutul tău, căci Eu îţi voi da ţie de lucru. Eu am zis: Doamne, ce îmi trebuieşte, cu ce mă pot folosi de lucrul pe care mi-l dăruieşti? Dar glasul îmi răspunde: Verginico, pregăteşte un caiet şi pană, fiind în aşteptare să vină Domnul. Eu pe când aşteptam, am văzut deasupra capului meu o roată mare, mai mărită de două ori ca roata unei căruţe. Era de o frumuseţe cu mii de culori. Erau culorile late ca forma unei panglici şi urmată una după alta. Şi în mijlocul rotoului a apărut faţa Domnului Iisus Hristos până la umeri, cu perişorul ca pârâul unei ape, ce se revărsa pe umărul cel drept şi pe cel stâng şi un păr ca lumina lămpii şi faţa blondă, ochi albaştri, aşa de blând era, că numai privirea lui te mângâia. M-a privit aşa de blând, dar nu mi-a spus nimic şi ca fulgerul a dispărut chipul cel blând al Domnului şi s-a schimbat într-un alt chip: chipul cel bătrân al Tatălui ceresc, numai faţa se vedea, încolo era acoperit. Umerii, barba, erau totul o lână albă, mai albă ca zăpada. Ochii îi avea tot albaştri şi doar părul era alb, dar faţa era roşie şi tânără, ochii vioi. M-a privit uşor şi m-a strigat: Verginico!” ( 20 ianuarie 1963)
4. Vedenie cu o piatră albă şi cu un cerc, care era jumătate de cerc
“…– Verginico, hai la muncă, Verginico, căci cine nu munceşte, nu mănâncă. Cine nu-şi strânge în hambare, nu va avea. Ia te uită la mâna Mea. Ce vezi, Verginico?
– Văd o piatră albă.
– Iată, deschid piatra în două, ca o carte. Acum, ce vezi, Verginico?
– Văd o coală albă la mijlocul pietrei, şi pe coală, o jumătate de cerc.
– Verginico, ai văzut cercul acesta?
– Da, l-am văzut.
– Să fii atentă, Verginico, şi să te uiţi la cerc şi să-Mi spui ce ai văzut. De aici încolo, nu veţi mai suferi.
Verginico, ridică piatra sus şi dă-Mi-o Mie. Are mărimea de un kilogram. Nu poţi s-o ridici. Verginico, dar ai s-o ridici. În veci ai s-o cunoşti. Fii cuminte, nu te mai gândi la moarte, căci tu, chiar dacă vei adormi, tu pururi vie vei fi. Va muri cine va fi să moară, dar tu, în veci nu vei muri. Să fii cuminte şi să asculţi poruncile Mele, căci vom hrăni mulţi flămânzi. Acel popor va întâmpina pe Domnul la venirea Sa pe norii cerului, şi acel sobor îl vei hrăni aici multă vreme. Verginica, acelor trepte să ştii că le este pecetluit numărul şi când va fi vremea tu vei cunoaşte totul. Vei primi putere de la Domnul şi le vei ridica de jos, ca pe nişte table; în două le vei deschide şi din ele vei cunoaşte toate tainele lucrării lui Dumnezeu. Şi cum l-ai aşteptat pe Nicuşor şi pe Daniel să vină acasă, aşa Îl vei aştepta pe Domnul. Şi mai înainte de venirea Lui vei primi două veşti, şi tu vei pregăti poporul pentru întâmpinare.
Verginica, să ai grijă de Nicuşor, ca să nu mai sară, că din nou va muri şi nimeni nu-l va învia, pentru că Nicuşor nu a stat nici o zi cu tine, şi se duce şi îşi face de vorbă cu toată lumea rea, care numai hulă şi numai pagubă Mi-a adus şi Mie, şi Tatălui, şi cetăţii Mele. Spune-i, Verginico, lui Nicuşor să nu se mai îndepărteze de la tine, că va pieri pentru totdeauna dacă nu te ascultă.
Scrie, Verginico, apoi mai departe, că nu s-a sfârşit, şi mai avem de lucru.
Acum, sfârşit.” (6/19 ianuarie 1968.)
Aceste elucubraţii demască doar câteva dintre deviaţiile mentale îmbibate de misticism ale Verginicăi, care au turmentat minţile creştinilor pucioşi, timp de zeci de ani de zile: Jumătatea de cerc, care era de fapt un cerc întreg; piatra albă care avea o coală albă în ea şi, deşi avea numai un kilogram, Verginica nu putea s-o ridice, dar are s-o ridice totuşi, şi în veci are s-o cunoască; Verginica însăşi care, chiar dacă va muri, tot pururi vie va fi, căci în veci nu va muri; treptele cărora le este pecetluit numărul şi când va fi vremea Verginica le va ridica de jos, ca pe nişte table, le va deschide în două şi din ele va cunoaşte toate tainele lucrării lui Dumnezeu.
Verginica este pusă să aibă grijă de soţul ei, Nicuşor (Nicolae Stoica), cel care îi fusese impus ca soţ “din voinţa cerului”, ca să aibă el grijă de ea, dar care a adus numai hulă şi pagubă (oare nu se găsea şi pentru ea un creştin mai bun?). Deşi lui Nicolae i se prooroceşte că va pieri pentru totdeauna dacă nu o ascultă pe Verginica, proorocia nu s-a împlinit: nici n-a ascultat-o, nici n-a respectat-o, ci a plecat în lume haihui şi şi-a găsit altă femeie cu care a făcut copii, dar n-a pierit, ci trăieşte şi azi şi e bine, mersi.
5. Vedenie cu un soare strălucitor
“ …Iată un soare strălucitor şade deasupra capului Meu şi a zis către Mine: uită-te la Mine Verginico şi vezi, ca să înţelegi toate tainele proorociei. M-am uitat şi am văzut chipul Domnului în soare şi vorbeşte către mine glas puternic. Căci gura care grăia din soare, mă pătrundea la os. Zicea către mine: Verginico, trebuie să înţelegeţi cu toţii că Eu vă vorbesc vouă. Deci prin acest cuvânt să înţelegeţi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui prin care grăieşte cuvintele pe care voi le auziţi este Sfântul Duh. Şi să ştiţi cu toţii căci gura Domnului grăieşte aceste cuvinte pe care voi le auziţi. Adică Duhul Domnului, pentru că Sfîntul Duh se numeşte: gura lui Dumnezeu şi Fiul este Cuvîntul. Am venit asupra rămăşiţei lui Israel, să îl călăuzesc la tot adevărul… (mai 1972)
6. Vedenie cu Verginica pe o insulă
“ … Verginica era pe o insulă şi ieşeau numai fiare şi dărâmau mereu insula ca s-o ia apa, şi atunci ea a rămas în speranţa Mea. Aceasta simbolizează ce este astăzi, ce se întâmplă acum. Şi târziu au apărut pe marginea acestui pământ trei oameni şi au pus masa şi mâncau, şi ea a râvnit la ei, că îi era foame şi ar fi mâncat, dar nu a mâncat, că s-a dus cineva din văzduh şi a luat-o, că masa aceea era de la altcineva. Şi de acolo a văzut venind un om cunoscut, care venea şi trecea pe acolo pe lângă ea. Şi a zis: ”Nene Mitică, unde te duci?”. Era Mitică de la Gheboieni. Să-i spui că multe căzături a avut şi i-am iertat şi dacă a patra oară mai cădea, nu-l voi mai ierta. I-am dat istoria în mână, i-am dat dar şi har, i-am dat să-ţi fie însoţitor şi să se spele. (25 septembrie/8 octombrie 1972)
7. Vedenie cu armata din Batalionul 22
Este o “vedenie” a Verginicăi grefată probabil pe experienţe personale din viaţa reală, dar interconectate haotic, într-o încrengătură onirică lipsită de orice logică:
“Fiule, uite în noaptea aceasta, ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu îi mai este întreagă să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta nouă, că venea la ea armată, militari şi se rugau de ea, că ei parcă vedeau ce e la ea şi se rugau; unul ţinea una: mă, duceţi-vă voi acasă, că vă spun eu ce aud, că poate se teme de voi. Nu ştia cum să o mai mângâie ca să înţeleagă. Dar cum şedea ea cu faţa plecată şi-a rupt hainele; le-a făcut zdrenţe că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine insistent şi Mă întreba ce voieşte ostaşul acela: binele sau răul meu? Şi un înger a venit şi i-a spus că ceea ce e la tine şi ce trebuie, Dumnezeu va împlini. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a adormit-o şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22. Nu ştiu ce e asta. Şi a făcut Dumnezeu lucrare şi veneau şi civili îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi şi nu intra decât armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi şi plângeau şi suspinau şi aduceau mulţumire acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu.
Şi atât de bine îi părea vasului Meu, dar era mâhnită că nu ştia ce să răspundă. Şi a venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va împlini şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi. Fiule, spune cu lacrimi în ochi, cum spunea Ioan Botezătorul: o, viperelor, şi balaurilor, întoarceţi-vă că aceasta e pedeapsa voastră! Lasă creştine că e păcat de tine, ai petrecut cu Mine fără minte şi slut, că sculele le-ai împrumutat diavolului. Şi ţi se vor usca mădularele cu care ai lucrat duhului rău…”(10 octombrie 1973)
Povestitorul acestei ficţiuni pare-se a fi “Dumnezeu”, îndată ce vorbeşte despre Sine cu cuvintele: “…cerea la Mine…”,”…Mă întreba…”,”…această lucrare a Mea.”, “…vasului Meu.” ,”…ai petrecut cu Mine…”. Şi totuşi în faţa unei aberaţii debitate pe nerăsuflate (“Şi venea armata din batalionul 22.”, acest “Dumnezeu” îşi mărturiseşte neştiinţa: “Nu ştiu ce e asta”. Liderii de la Pucioasa, puşi deodată în faţa unei situaţii inacceptabile, au apelat la cea mai simplă scamatorie prin care se rezolvă radical lucrurile: în ediţia din 2006, au şters pur şi simplu fraza “Nu ştiu ce e asta”. Acum, neputinţa “Dumnezeului” lor era salvată, sau, cel puţin, aşa au crezut ei, fără să intuiască faptul că gestul lor incriminează şi mai temeinic întreaga impostură de la Pucioasa: ediţia din 1995 este o minciună, iar ediţia din 2006 este o minciună acoperită prin fraudă.
S-ar mai putea face aici zeci de observaţii mărunte: că, dacă Virginia “nu mai avea mintea întreagă”, cine poate şti când o avea întreagă şi când nu?; că, proorocia ”mulţi civili vor veni şi Dumnezeu nu îi va primi” este un nonsens (căci Dumnezeu nu alungă pe nimeni care se întoarce la El), deci n-avea cum să se împlinească; că Ioan Botezătorul nu spunea la Iordan “o, balaurilor!”; etc, etc, dar nu mai merită insistat asupra lor.
8. Vedenie cu Nicolae Stoica, viitorul mire al Verginicăi
Tot printr-o vedenie, Verginica este pregătită de “Dumnezeu” pentru o căsătorie forţată, de formă, cu tânărul Nicolae Stoica, mai mic decât ea cu 15 ani:
“Şi când am adus tânărul acesta, i-am arătat în vedenie şi am întrebat-o: ”Ce zici?” Şi a zis: “Ce să fac cu el? Că nu face ca mine”. Şi i-am spus: “Lasă-mă să lucrez Eu cu el, că pentru Mine îl iau”. Nu l-am luat de la sfinţi ca pe David. Neamul lui Nicolae a fost rău. De ce a lucrat Dumnezeu aşa? De ce? Să dezrobesc acest neam. Dacă îl luam dintr-un neam bun, ar fi zis împăratul zilei că aceştia fac altă lege. Când a venit la Mine avea ceas la mână şi cravată la gât şi râdea lumea când îl vedea. Măi fiule, nu ştii din ce neam se trăgea Nicolae? Neamul său a fost rău, dar a fost cineva dintre neamurile acestea bun. Şi sămânţa aceea a mers pe sub pământ şi a dat viaţă ca să rămână şi să scoată din robie acest neam. Acest neam rău, toate relele le-au făcut. Şi am scos această spiţă, ca să dezrobesc acest neam. Ce zici, a pierdut Dumnezeu Împărăţia prin acest om care a fugit? Nu pierde Dumnezeu Împărăţia, şi nici pe acest om” (19 octombrie 1973)
Aici se întâlnesc alte aberaţii, cu pretenţii de proorocii vitale pentru mântuirea păcătoşilor. Nicolae Stoica e prezentat ca un providenţial “mântuitor”, prin care Dumnezeu urma să dezrobească din lanţurile păcatelor întreg poporul românesc. Deşi neamul lui “a fost rău”, s-a găsit cineva dintre strămoşii lui care să fie “bun” şi aşa i s-a transmis o genă providenţială şi bietului Nicolae. Căsătorit cu forţa cu Virginia Tudorache, o femeie mai mare cu 15 ani decât el, chioară de un ochi şi clientă fidelă a clinicilor de psihiatrie, Nicolae Stoica a răbdat cât a răbdat, apoi şi-a luat câmpii şi s-a însurat cu altă femeie, care s-a arătat a fi normală şi dispusă să-i facă şi copii. Fuga lui Nicolae în lume este minimalizată aici în mod forţat, pentru că ea a fost de fapt o grea lovitură asupra credibilităţii “lucrării”. Dar atunci ce rost mai avea această prezentare a lui Nicolae ca unic izbăvitor? Ce şi pe cine a dezrobit acest hristos mincinos care a fost Nicolae Stoica? Prezentarea lui la superlativ, ca (cităm) “spiţă, ca să dezrobesc acest neam” este cel puţin ridicolă, dacă nu stupidă de-a dreptul, căci Nicolae a rămas un modest anonim, care n-a dezrobit pe nimeni, şi despre care nimeni din “poporul Domnului” nu mai vorbeşte astăzi. Acum toate privirile extaziate ale adepţilor sunt îndreptate spre alţi “izbăvitori”, Mihaela şi Nicuşor, care au preluat din mers frâiele “lucrării”şi îi conduc pe toţi în trap săltat.
După nici o lună mai târziu, siguranţa de sine, precum că “Nu pierde Dumnezeu Împărăţia, şi nici pe acest om”, este înlocuită cu un scepticism dureros şi convulsiv, în care “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” se recunoaşte adânc “păgubit” prin fuga lui Nicolae, iar “toată agoniseala Îi este veştedă”. Cât despre “vasul Domnului”, Verginica, chipurile ea a ajuns de-a dreptul în pericol de moarte. Nicolae nu va scăpa nici el prea uşor, căci este ameninţat cu durerile care au să vină:
“…Acum sunt Eu păgubit, dar mai târziu eşti tu păgubit; mai târziu te va durea pe tine. Acum Mă doare pe Mine. Toată agoniseala Îmi este veştedă. Nimeni dintre voi nu vede, decât numai trâmbiţa Mea. Daniele, ţii minte ce ţi-am spus eu, că vrăjmaşul rău ucide vasul Meu? Daniele, sfoara cerească cu care a fost Nicolae legat când l-am cununat, cu ea se desfăşoară lung. Măi Daniele, poporul Meu iubit, voi nu ştiţi, n-aţi priceput, că uite, fuga lui Nicolae de la locurile sfinte e uciderea vasului Meu” (8 noiembrie 1973)
Asocierea dintre “dezertarea” lui Nicolae şi prezumtiva moarte a Verginicăi este o exagerare. Verginica a murit după alţi 7 ani, din motive exclusive de boală.
9. Vedenie cu un foc mistuitor
Într-o vedenie pe care a avut-o în 1979, cu puţin timp înainte de a muri, Verginica a “văzut” cum va veni o ispită, o încercare din care toţi vor muri şi numai ea va scăpa ca prin minune. În 1980 s-a întâmplat exact invers: Verginica a murit, iar ceilalţi au rămas.
“ …Că iată Verginica, trâmbiţa Mea, a avut o vedere şi plângea când o vedea. Era într-o poiană verde şi era plină de lume şi prin lume mai era şi din neamurile voastre. Şi a venit cineva şi a închis locul acela. Şi trâmbiţa striga cu lacrimi: vino la mine, că cine se închide în locul acela, nu mai poate ieşi. Şi nimeni nu auzea, că a venit o fanfară cu cântare dulce şi au început toţi să joace. Şi a întrebat Verginica şi a început să apuce unul, doi, până la nouăzeci şi doi, dar n-a mai putut salva pe nimeni, abia a scăpat ea singură, că a venit focul şi i-a mistuit pe toţi. Cei ce erau afară, au scăpat şi s-au sfinţit prin binecuvântare sfântă. Şi o veţi vedea (profeţia), că nu se ascunde de ochii voştri…” (8 februarie 1979)
10. Vedenie cu părinţii creştinului Ilie Bunea (tatăl)
“…Mi-a scos Domnul la iveală să văd, pentru că se făcuse de cineva o întrebare şi nici până acum n-am dat nici un răspuns, că nu îmi venise la iveală ca acum, ca prin minune să-mi iasă în cale nenea Ioan şi ţaţa Bălaşa, părinţii lui Ilie Bunea. Amândoi plini de sudoare, şi amândoi cu povară grea în spate, că se încovoiaseră de greutate. Of, şi ce milă îmi era de ei! Şi i-am întrebat ce au în spate aşa greu şi unde se duc cu această greutate. Şi ei nu ştiau ce să mai facă de bucurie că m-au întâlnit, iar în loc să-mi dea răspunsul la ce i-am întrebat, mă întrebau cum să facă ei şi pe cine să trimită acasă pe pământ la ai lor copii, să facă ce-or şti şi ce-or putea, să-i scape şi pe ei de această povară, că n-o mai pot. Şi mi-au spus că şi nenea Gheorghe Drăgan cu soţia lui tot aşa cu povară umblă în spate. Şi iar i-am întrebat pentru ce poartă această povară şi până când. Şi ei au început să plângă şi n-au mai putut să-mi dea răspunsul de plâns. Şi am zis aşa:”O, Doamne, de unde să aflu răspunsul despre aceste suflete?” Şi îndată mi-a venit răspunsul la ureche. Dar cine şi de unde a venit răspunsul, voi afla. Şi mi-a zis aşa: “Aceşti oameni vor purta această povară până la judecată, şi dacă Judecătorul Se va îndura să le-o ia, scapă de ea, iar dacă nu, rămân pe veci cu ea, pentru lăcomia de pământ, că se judecau prin tribunale pentru a avea pământ. Aveau dreptul, nu aveau, se judecau ca să-l câştige. Iar acum ce au câştigat?că-l poartă în spate, şi nu ştie nimeni cât timp.”
Scumpilor copii ai acestor oameni, adică ai acestor răposaţi, luaţi aminte ce vă spun, iar dacă nici acum nu veţi crede şi nu veţi lua în seamă nici acum, cer la Domnul cu lacrimi şiroaie să vă aducă la ei să vedeţi, că toţi aşteptaţi de la Domnul semne. (9/22 iulie 1984)
Seninătatea cu care Verginica prinde din eter în ureche răspunsuri la propriile introspecţii, fără a-şi face prea mari probleme asupra provenienţei lor, seamănă perfect de bine cu celebrul slogan al puşcaşilor “eficienţi” şi fără scrupule: “Întâi tragi fără somaţie, şi apoi vezi cine e victima!” Îndemnul biblic este însă complet diferit: “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (I Ioan 4,1)
Mesajul e simplu: urmaşii lui Ioan Bunea, dacă nu vor să o păţească şi ei ca strămoşii lor, Ioan şi Bălaşa, să facă bine şi să mai “risipească” din pământul moştenit de la bunici. Adică, să facă o donaţie în stânga, una în dreapta, că “pământul e al Domnului, şi de vândut nu se vinde”. Zis şi făcut. După lungi tergiversări, de ani şi ani de zile (fiincă urmaşii lui Ioan Bunea simţeau că aici nu-i lucru curat), un nepot mai blajin (Ilie Bunea-fiul) a cedat insistenţelor cu care liderii pucioşi căutau să pună în practică aceste insinuări, şi a donat pământurile moştenite de la bunici. De atunci, Ilie Bunea (fiul) n-a mai avut linişte, căci liderii pucioşi vedeau în el acum un om lipsit de valoare (pentru ei, valoarea lui era chiar pământul, pe care îl făcuse donaţie, din prea multă amabilitate pentru liderii pucioşi)
11. Vedenie cu patriarhul Teoctist, cu un înger, cu un sol, cu un om adus de înger la izvor, şi cu trei cămile care duceau în spinare un sul de hârtie
“ Eram cu îngerul Domnului deasupra pământului şi priveam.
Am văzut o bucată de pământ, cu contur aproape rotund, care se deosebea pentru că era ca o oază verde. Am văzut pe acest loc verde un izvor, şi în jurul lui luceau lumini ca nişte pietre care strălucesc în soare. Şi am văzut pe părintele patriarh Teoctist mergând cu un om care avea în mâna dreaptă o cruce albă, de mărimea staturii lui, iar în mâna stângă o cazma nouă, nefolosită. Ei mergeau amândoi către izvorul acela, iar la izvor mai aştepta un om. L-am întrebat: «Cum ai venit tu aici?». El a spus: «Am fost adus de înger».
Părintele patriarh vorbea cu omul care părea ca un sol şi care-i spunea părintelui patriarh ca va înfige crucea albă pe locul acelui izvor, dar părintele patriarh a spus că nu vede nici un izvor şi că el ştie că nu este izvor în ţinutul acela. Atunci iarăşi a vorbit solul şi i-a spus să ia cazmaua şi să sape ca să vadă, dar părintele patriarh era nedumerit.
Din depărtare veneau trei cămile albe. Părintele patriarh a mers apoi de acolo, îndreptându-se spre stânga locului. Cămilele, schimbându-şi mersul spre părintele patriarh, aduceau cu ele un sul de hârtie. Omul care era adus şi el de înger la izvor, s-a dus în urma părintelui patriarh, l-a ajuns şi au stat de vorbă, şi apoi el a fost ridicat de înger.
Părintele patriarh mergea iarăşi spre locul izvorului, şi cele trei cămile mergeau şi ele. Lângă izvor se vedea crucea albă, culcată jos în iarbă, iar omul cel ce semăna cu un sol, stătea jos lângă cruce, cu ochii spre cer, aşteptând.
A spus apoi îngerul că oaza aceea verde este România, ce poartă în ea un izvor ascuns, care se va arăta de la Dumnezeu şi va curge din ea peste tot pământul. Am întrebat pe înger: «Când va fi aceasta?». Iar el a spus: «Acum!».
S-a făcut vuiet deasupra pământului acela şi am văzut în vuiet pe Maica Domnului înconjurată de cete de îngeri, care cântau ca la acatist: «Bucură-te, Maica Mielului lui Dumnezeu, că mare este cetatea ta peste neamuri! Bucură-te!».
Am văzut izvorul strălucind tot mai mult, şi prin iarbă cursuri mici de la el pornind în toate părtile, şi am văzut că bucata cea verde a rămas mai sus decât împrejurimile ei, iar din vale, de peste tot se vedeau mulţimi venind cântând. Îngerul a spus din nou: «Acum!», şi am spus îngerului: «Dar lumea este rea şi necredincioasă şi trăieşte în păcate la noi». Şi avea îngerul o torţă cu cărbuni aprinşi şi a zis ca o va arunca jos ca să treacă păcatele de la acel foc. Am pus mâinile la ochi de spaimă, şi îngerul a spus: «Este Dumnezeu pentru cei credincioşi, şi va fi bucurie cu Dumnezeu pe pământul vostru, dar necredincioşii vor fi luaţi».
Privind iarăşi în jos, am văzut în loc de pământul cel verde un glob mare strălucind pe deasupra a tot pământul, şi scria pe el: România.” (29 mai/11 iunie 1991)
12. Vedenie cu patriarhul Teoctist având un sul de hârtie în mână, şi cu un om minunat având o carte albă în braţe
“ Am văzut la uşa părintelui patriarh bătând cineva, şi când el a deschis, a intrat un om minunat, cu o carte albă în braţe. Am voit să văd ce scrie pe carte, şi scria pe ea: «Cuvântul lui Dumnezeu în România». Cel ce purta cartea i-a spus părintelui patriarh:
«Deschide şi citeşte şi vezi, şi închide apoi peceţile până la vremea împlinirii cuvântului. Eu sunt Cuvântul, şi adevărat este cuvântul acesta, cu care vin spre tine. Nimeni nu poate să Mă tăgăduiască, fiindcă voi fi împlinitor. Aceasta este o taină pecetluită. Nimănui să nu spui, până se vor împlini cele scrise în acest sul».
Părintele patriarh rămase cu un sul în mână; a scris pe el: «Amin!», şi sulul a fost luat de vânt în sus, spre cer”. (29 mai/11 iunie 1991)
Se spune că patriarhul Teoctist era de o răbdare providenţială. Totuşi, atunci când îndrăzneala pucioşilor a depăşit orice limită, s-ar fi exprimat cu năduf la adresa lor, numindu-i “derbedeii de la Pucioasa” . Stă mărturie chiar “Cuvântul lui Dumnezeu”:
“ S-a sculat nu demult cel mare care stă pe scaunul bisericii din lume şi a rostit în locaş sfânt împotriva poporului Meu pe care Eu îl hrănesc prin cuvânt. Eu am auzit şi M-am luptat să nu scriu acest cuvânt de ocară, şi am zis: Tată, iartă-l, că nu ştie ce zice; nu ştie, Tată, nu ştie; nu ştie, că nu vrea să ştie. S-a sculat mai-marele bisericii şi a zis de fiii grădinii Mele că sunt derbedei. „Derbedeu“ în limba Mea românească înseamnă om care-şi pierde vremea, om fără rost pe lume, om fără căpătâi. A auzit Tatăl Meu din cer acest cuvânt: „derbedeii de la Pucioasa“. Aşa a vorbit mai-marele bisericii în biserica lui.
O, omule al bisericii, tu eşti acolo să vesteşti pe Dumnezeu oamenilor. Tu eşti acolo să vesteşti cărare pentru oameni, să vesteşti Evanghelia, nu să defaimi pe fiii care iubesc cărarea Mea şi viaţa Mea în ei. O, omule al bisericii, e mult de când defaimi truda Mea de la cer la pământ, şi Eu Mă rog înaintea Tatălui şi spun: Tată, iartă-i, că ei nu ştiu ce fac, nu ştiu oamenii bisericii că Eu am venit să scot biserica din beznă.” (7 iulie 1996)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.