34. Schimbarea poruncilor, inconsecvenţe, repetiţii şi îndemnuri controversate
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
În “Cuvântul lui Dumnezeu” poruncile şi legile se schimbă de la un an la altul, pe măsură ce “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” descoperă ce e bine şi ce e rău. O sumedenie de îndemnuri, care de care mai ciudate, dirijează viaţa creştinilor spre manifestări neobişnuite, adesea antisociale:
1. Şcoala
Şcoala nu are nimic bun în ea. Copiii trebuie scoşi din şcoli:
“Lăsaţi copiii mai bine să fie proşti. Nu vă bucuraţi că au note bune. Să nu ştie carte decât să se ducă în lume. Învăţaţi copiii să citească sfintele Scripturi”. (6/19 decembrie 1964)
“Copiii Mei, vedeţi că s-au adăugat la copii, la şcoală, de la şapte, la zece clase. Acestă carte e diavolească. Nu mergeţi cu copiii la aceste clase, căci cine va sta până la aceste trepte, îl va pierde pe copil.” (14/27 august 1965).
“Alăptaţi copiii bine că şcoala de acum nu este bună…” (2 noiembrie 1965)
“…Dumnezeu va strica şcoala cea pământească şi va înălţa biserică dacă va fi ascultare” (7ianuarie 1966)
Urmarea? Mulţi copii de creştini n-au reuşit să-şi termine instrucţia elementară, alţii au fost scoşi din şcoli sau din facultăţi de către părinţi.
Şcolile sunt privite şi ca un pericol pentru “lucrul lui Dumnezeu”, acel “Dumnezeu” căruia îi pare rău că nu mai rămân copiii proşti :
“Fiilor, de aceea sunt atâtea şcoli pe pământ, ca să distrugă lucrul Meu. Numai cine nu vrea, astăzi, nu se poate ridica. Copilaşi, proşti nu mai vor să fie nimeni (sic!). Voi de ce nu lucraţi cu Mine în şcoală?” (31 mai /13 iunie 1973)
Şcoala îi deşteaptă pe copiii de ţărani şi-i îndepărtează de “oracolul de la Pucioasa”, cel care le ghiceşte viitorul:
“… Fiilor, învăţaţi şcoala ucenicilor Mei. Nu vă îndesaţi la şcoli pământeşti. Ce facem noi cu atâtea şcoli pământeşti? Că aceştia nu mai vin să Mă întrebe pe Mine, Domnul, nimic” (5/18 august 1973)
Aşadar şcoala măreşte riscul ca cei şcoliţi să evite pe viitor şedinţele de spiritism ale Virginiei Stoica Tudorache, unde toţi naivii veneau ca “să-l întrebe pe Domnul”: dacă să-şi vândă vaca, dacă să-şi mărite fata, dacă pomii vor avea recoltă bogată, şi alte asemenea năstruşnice “întrebări duhovniceşti”.
Cei cu şcoală puţină sunt favoriţi, cei cu carte mai multă sunt persecutaţi fără excepţie:
“Ia să cauţi să-mi găseşti timpul de azi, cum Domnul petrece în casele voastre, căci celui cu o singură clasă Domnul îi descoperă, nu celui cu carte multă, că acela nu se uită la Domnul” (26 octombrie/8 noiembrie 1973)
Pentru creştinii “neascultători”, care au îndrăznit să-şi dea totuşi copiii la şcoală, li se propun unele limite:
“ …Aţi dat copiii la şcoli, dar nu lăsaţi copiii să-i ia profesorii definitiv…” (14 ianuarie 1975)
În orice caz, orice apropiere între copiii creştinilor care au devenit adepţi ai lucrării şi alţi copii de creştini este interzisă:
“… Nu mai lăsaţi copiii voştri cu cei din lume, aţi auzit?” ( 4/ 17 aprilie 1973)
Verginica deplânge faptul că şcolile laice au tot mai multă căutare faţă de şcolile monahale:
“… Cere tot tineretul să meargă la şcoala de alfabete şi nu cere nimeni să meargă la şcoala de călugărie.” (9/ 22 septembrie 1978.)
2. Adunările creştine
Adunările creştine (altele decât cele din jurul Virginiei Tudorache) vor trebui să fie desfiinţate, pentru că acolo sunt şi alţi propovăduitori:
“Spune, măi Verginico, la creştini, să oprească adunările, căci este vremea rea şi creştinii sunt răi, că dacă se mai fac adunări, se fac spre osânda lor, că şi cei ce se strâng în adunare, şi cei ce propovăduiesc, nu sunt vrednici de Mine, căci s-au făcut făţarnici şi mândri.” (12/25 decembrie 1964)
Una dintre motivaţii este că Cel ce le-a înfiinţat, este în drept să le şi desfiinţeze:
“Eu, Domnul, am sfinţit adunările din trecut prin faptele creştinilor, dar adunările de acum, prin neascultarea creştinilor de azi, nu se mai sfinţesc, căci nu mai pasc iarba duhovnicească, iarba Mea. Creştinul de astăzi zice că nu este bună învăţătura ce le-o dau Eu, spunând că nu este de la Dumnezeu” (12/25 decembrie 1964)
Cu alte cuvinte, ei nu ascultă de “Cuvântul lui Dumnezeu” şi din mândrie nu recunosc în Verginica pe proorocul Domnului.
3. Peştele
La început, peştele nu era oprit de la consum. Se atenţiona însă observarea atentă a perioadelor de post:
“De ce mâncaţi peşte în zilele oprite?” (22 iunie 1957)
Mai târziu însă peştele a fost definitiv interzis din alimentaţia creştinilor de la Noul Ierusalim.
4. Îmbrăcămintea
La început, îmbrăcămintea era obligatoriu albă:
“… Verginica, ai în vedere de toţi cei din casa Mea, să-şi schimbe haainele de dormit, să aibă cămăşuţe albe şi lungi până la pământ, iar partea bărbătească să aibă bluze şi pantaloni albi, de pânză, şi bluza să fie lungă până la genunchi” ( 19 decembrie 1966)
Nu numai hainele de dormit erau albe. Ani de zile îmbrăcămintea de zi cu zi a fost albă, semnificând pregătirea perpetuă pentru apropiata venire a Domnului, dar şi consonanţa cu proorociile Apocalipsei, care vorbeau despre hainele albe de întâmpinare. Apoi, întrucât Domnul întârzia să vină, o smerenie întunecată i-a cuprins pe toţi creştinii Noului Ierusalim. Ei au început să-şi croiască haine negre, iar pe cele albe le-au dat la vopsit. La un moment dat, în magazinele de chimicale din Târgovişte nu mai exista nici un pacheţel de vopsea textilă neagră: pe toată o cumpăraseră creştinii de la Noul Ierusalim. “Furia neagră” a durat câţiva ani buni, până când Domnul, recent , a dat un nou Cuvânt, prin care se recondiţiona din nou preţuirea hainelor albe, apocaliptice.
Hainele albe ar fi trebuit să aibă în primul rând o semnificaţie duhovnicească, dar acest lucru n-a fost înţeles de către cei de la Pucioasa:
“Copilaşii Mei, unde este vremea Mea pe care o pierd cu voi? Are diavolul putere asupra voastră. Când plecaţi la drum, sunteţi îndoiţi. Îmbrăcaţi-vă cu hăinuţă albă, duhovniceşte.” (13/26 iulie 1973)
5. Purtarea desfrânată
“ Pentru ce, fiilor, vă duceţi în curvie cu alte femei, lăsând femeile voastre?” (25 noiembrie/8 decembrie 1970)
Indirect, se poate deduce că interogaţia de mai sus condiţionează curvia de îndemnul la săvârşirea ei exclusiv în spaţiul conjugal.
6. Sfânta Împărtăşanie
“…mulţi dintre voi nu mai mergeţi la sfânta biserică; mulţi dintre voi nu vă mai mărturisiţi la duhovnic păcatele voastre pe care le faceţi în fiecare ceas şi minut şi nu vă mai împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului cu sfinţenie şi cu curăţenie… …Pentru ce nu vă mai mărturisiţi păcatele şi pentru ce nu vă mai împărtăşiţi cu sfintele Taine?” (25 noiembrie/8 decembrie 1970)
“…Învăţătura, ascultarea şi hrana cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, aceea va birui.” (25 februarie/10 martie 1971)
7. Culoarea roşie
Culoarea “roşu” simbolizează hlamida patimilor (v. Mat.27/28.) :
“Fiilor, sunt băgat în roşu. Haina Mea este roşie. Cu ce, tată? Cu păcatele tale, cu faptele tale………” (21 iulie 1965)
“ Feriţi-vă de roşu, că roşu în casa lui Dumnezeu este urâciune […] A venit vremea lui roşu. Alungaţi de la copii, că le este plăcută această culoare, că şi această vreme este a lui roşu. Chiar dacă veţi fi obligaţi. Când vei fi îmbrăcat în roşu, cerul se îndoliază…(10 iulie 1979)
8. Serviciul
La început, serviciul era privit ca un lucru bun, cu condiţia ca aceia care au servicii să nu rătăcească de la credinţă, adică să fie buni creştini:
“Tată, copilaşii Mei, fericit este acela care este în lucru, adică are serviciu, dar nu este rătăcit, ci este cu Mine.” (4/17 octombrie 1971)
Mai târziu, serviciul n-a mai fost privit cu ochi buni, pentru ca le obosea prea mult pe creştine şi nu mai puteau să fie sprintene la treabă, în “templu”:
Uite, M-am supărat pe Maria de la templu, care s-a dus la serviciu. Se supără când mai trebuie să facă ceva, că e nedormită” (13/26 iulie 1973)
Munca este recomandată cu multă seriozitate în Biblie, ca o condiţie a unei vieţi oneste, iar Sfântul Apostol Pavel consideră munca o datorie şi o poruncă:
“Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.”(2 Tes. 3,10)
Şi cu toate acestea, “Cuvântul lui Dumnezeu” îi îndeamnă pe creştini la fuga de muncă, la delăsare şi la lene:
“…Eu voiesc să te fac să nu mai munceşti şi să trăieşti din munca Mea, iar tu nu vrei aşa şi voieşti să munceşti şi să trăieşti din munca ta…” (4 aprilie 1978.)
Se caută orice motiv, unele exagerate, pentru a motiva renunţarea la servicii. Serviciile sunt bune doar ca oportunităţi pentru racolarea de noi prozeliţi la secta pucioşilor:
“ … Copilaşii mei, aţi dorit să fiţi la servici. La servici dacă a intrat o creştină, este de râs la lume, pentru că creştina dacă e îmbrobodită, e batjocorită. Dacă creştina e cu rochia lungă, e batjocorită. Dar tu să taci. Dacă vrei, să faci pe surdul, să faci pe mutul, să faci pe orbul, să nu bagi în seamă. Te invită în mijlocul lor, nu te duce, ca să nu superi pe Dumnezeu. Iar dacă nu poţi, părăseşte lucrul tău şi vino la casa ta. Nu face aşa cum cere lumea. Dacă ai putea tu să aduci pe cineva din locul acela, un suflet osândit de duhul rău… Era bine să ai servici în casă la tine. În casă la tine eşti comandant… ” (17 noiembrie 1978.)
9. Îndemnuri xenofobe
Preamărirea exagerată a românismului şi a tot ce este românesc capătă la un moment dat stridenţe xenofobe, incompatibile cu mesajul irenic al Bibliei.
“O, fiule, fii român, nu fii ţigan, că nu găseşti pe pământ înţelepciune decât la Mine” (1 ianuarie 1972)
Concluzia? Numai la Dumnezeu şi la români găseşti înţelepciune, la ţigani, nu.
“ Nu fiţi ca ţiganii de la uşa bisericii, care cer de pomană şi care nu se roagă pentru cel care l-a miluit…” ( 14 ianuarie 1975)
“ Nu vă împrieteniţi cu păgânul. Nu fi prieten cu el, căci păgânului nu-i place creştinul ci te face prieten să te tragă în viaţa maghiară.” (19 ianuarie 1975)
Concluzia e inevitabilă: păgânii au viaţă maghiară. Dar ce viaţă or avea maghiarii? Probabil, păgână.
“ Nu fii popor rău, nu avea inima ta inimă de evreu, şi fii samarinean” (17 august 1975)
Concluzia? Evreii sunt un popor rău.
Dar care este mesajul biblic faţă de naţionalităţi?
“Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El” (Rom.10:12)
“Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Gal. 3:28.)
“Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Col.3:11)
Aşadar, Biblia îi defineşte pe creştini ca fiind un popor aparte, în care sentimentul naţional nici nu dispare, dar nici nu devine un criteriu de diferenţiere.
10. Predestinarea
Predestinarea nu este acceptată de către învăţătura creştină. O întâlnim însă disimulată, în “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”:
“Mulţi dintre creştinii de azi zic că nu au puterea sfinţilor. Eu zic că ai, dar nu vrei să dai puterea lui Dumnezeu. Fiule, cum a încăput Dumnezeu în casele voastre? A încăput că aşa a fost să fie.” (13/26 februarie 1972)
11. Mai puţină odihnă şi mai multă muncă!
“Ştiu că sunteţi cu trup şi trebuie să vă odihniţi, dar auziţi de la Dumnezeu: micşoraţi odihna, ca să munciţi să vă tămăduiţi de necazuri.” (10/23 februarie 1973)
Neodihna e un bun prilej pentru a aplica o reţetă pragmatică prin care să se distrugă duhurile rele:
“Du aceste şoapte şi nu încetaţi a vă ruga ziua şi noaptea. Renunţaţi la somn şi aprindeţi candelele, pentru distrugerea duhurilor rele.” (20 februarie/5 martie 1973)
12. Creştinii trebuie să renunţe complet la animalele din bătătură
“…Fiilor, se cade ca în zilele şi în ceasul de astăzi să nu mai ţii nici vacă, nici cal, nici capră, nici oaie, nici păsări, ca să nu te mai scoată de la rugăciune şi de la legile Mele.” (31 mai/13 iunie 1973)
Trei, sau chiar patru ar putea fi motivele ce s-ar putea invoca în sprijinul acestei teorii năstruşnice:
1.Ce s-a spus explicit: creştinii să nu mai fie “scoşi” de la rugăciune, pentru a îngriji, hrăni, adăpa şi păzi animalele din ogradă;
2.Ce s-a spus implicit: creştinii să nu mai aibă la îndemână sursele pentru carne, ouă, lapte, sau derivatele lor: brânză, unt, etc., pentru a împlini mai uşor “legea cea nouă”, care le interzice să consume aceste produse. Paradoxal, tot creştinii aceştia, zişi “de Noul Ierusalim”, folosesc din plin lâna oilor(pentru cergi, covoare şi pulovere), pielea (pentru încălţăminte, genţi, curele şi haine) şi penele (pentru perne). Încălţămintea din piele este pentru ei chiar un deziderat absolut: cât de săraci ar fi, niciodată n-ai să-i vezi pe aceşti creştini că îşi cumpără pantofi din “înlocuitori”. Pentru aceasta alţi oameni, “necreştinii”, vor trebui să îngrijească în curtea lor animale şi păsări, să le colecteze lâna, pielea şi penele şi să le prelucreze pentru “creştinii” de la Pucioasa. Cinstit ar fi ca, dacă tot consideră pucioşii creşterea animalelor o activitate necreştinească, să se lipsească definitiv de pielea, penele, lâna, coarnele şi copitele lor. De ce să fie alţii obligaţi să le “cultive” pentru ei? Nu zice în Scriptură aşa: “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face?” Scriptura însă, mai trebuie şi citită, ca să poţi s-o aplici.
3. Dacă ai animale în curte, te mai şi ataşezi de ele, poate chiar ajungi să le iubeşti, şi iată cum ai ieşit din legea iubirii de Dumnezeu, pe care, nu-i aşa? trebuie să-L iubeşti din toată fiinţa ta, încât nu-ţi mai rămâne ce să mai dai şi la alţii.
4. Animalele libere (în special câinii) spurcă peste tot locurile pe unde trec, lăsând murdărie prin toate locurile unde se pretinde a fi o curăţenie exemplară. Dacă ar citi Biblia, pucioşii ar vedea că Dumnezeu se scârbeşte de necurăţiile lăsate peste tot pe unde se poate păşi cu pasul (Deut. 23:13,14)
Ei bine, primii care NU împlinesc această cerinţă, formulată încă din 13 iunie 1973, sunt tocmai creştinii de la Pucioasa. Ei ţin în ograda lor doi cai de ani de zile, pe care-i adăpostesc într-un grajd micuţ şi murdar, şi de care se folosesc pentru diverse lucrări sau pentru cărăuşie. Dumnezeu le-a dat odată un semn, pentru că le-au fost furaţi într-o noapte amândoi caii, dar ei, încăpăţânaţi, îndată şi-au cumpărat alţii. Aşa mare a fost graba ca să-i înlocuiască pe cei pierduţi, încât n-au mai ţinut cont de nimic, aşa că unul dintre caii cumpăraţi a fost un cal de curse, obişnuit numai cu alergările pe hipodrom, nicidecum să fie pus la jug. Când au văzut ei că nu-l pot folosi la nimic, l-au înlocuit şi pe acela. Drept este că singurul care e “scos de la rugăciune” e Gheorghiţă, îngrijitorul cailor. Iar de iubit, caii nu prea sunt iubiţi decât de Gheorghiţă , de Iliuţă şi de încă vreo câţiva. Restul, îi suportă cam greu, strâmbând din nas, că de, calul miroase greu, mai ales dacă are grajdul mic.
În ceea ce priveşte ataşamentul exagerat faţă de patrupede, se poate spune că “mânăstirea” de la Pucioasa, dacă încă n-a ajuns la statutul râvnit de “rai pe pământ”, apoi în mod sigur a ajuns să fie raiul câinilor şi al pisicilor. Mai ales câinii, ei sunt aici mai iubiţi chiar şi decât oamenii, pe motiv că sunt mai sinceri, mai credincioşi, mai înţelegători şi mai ascultători decât fiinţele cu două picioare. La fel ca pentru cei doi cai, şi pentru câini Dumnezeu le-a dat pucioşilor semne mustrătoare, şi încă în mai multe rânduri, când cei mai iubiţi câini ai lor au murit în chinuri sau au dispărut pur şi simplu (cea mai celebră fiind dispariţia neaşteptată a unei potăi, pe nume Maf, mascota liderilor pucioşi, idolul lor, “căţelul de aur” după care ei au plâns nemângâiaţi câteva luni, au pus afişe în tot oraşul cu poza lui color, oferind o substanţială recompensă găsitorului, şi au făcut rugăciuni fierbinţi ca “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” să-l aducă pe Maf înapoi acasă, nevătămat; dar degeaba, că nu i-a ascultat nimeni: nici “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa”, nici Atotţiitorul). Aici, câinii au un regim special, ei putând să se plimbe printre creştini nestingheriţi, uşurându-se pe unde apucă (cu o afinitate aparte pentru sculpturile monumentale ale lui Marian Zidaru care-i reprezintă pe “Moise” , pe “Melchisedec” şi pe “Al Şaptelea Înger”), în timpul meselor comune şi chiar în toiul celor mai importante slujbe, deşi se ştie că pătrunderea unui patruped în locaşul de cult atrage după sine automat desacrarea locaşului de rugăciune şi necesită imperios resfinţirea lui.
“Grădina zoologică” de la Pucioasa este de fapt o arenă pe care se experimentează o idolatrie modernă, al cărei beneficiar este în principal rasa canină. Dragostea exagerată a liderilor pucioşi faţă de câini şi pisici se pare că este moştenită de pe vremea “sfântei Virginia”, şi este chiar încurajată găzduirea “maidanezilor” de pripas, iar în felul acesta îşi găsea ea şi o motivaţie “canonică”:
“Daniele, trâmbiţa Mea a primit un pisoi mic, şi Nicolae ţine să-l înstrăineze, şi ea a zis să ducă pisoiul, dar i-a stat în faţă un zid, şi glas a auzit: “Nu înstrăina pisoiaşul acesta, că precum el a venit la voi, aşa vor veni străinii şi se vor aciua lângă streaşina aceasta”. Vedeţi pământul acesta şi voi nu ştiţi nimic. Pregătiţi-vă, că vor veni şi animalele şi făpturile şi ce e alungat de lume şi vor sălăşlui lângă Mine, şi atunci să nu zici:”pleacă, şi să nu intri în curtea Mea!”, că te vede cineva” (18 iunie/1 iulie 1973)
“Maidanezi” au tot fost găzduiţi la Pucioasa, dar proorocia cu “străinii care vor veni şi se vor aciua”, după modelul “maidanezilor”, nu s-a mai împlinit.
Biblia dimpotrivă, deşi vorbeşte destul de des despre câini, întotdeauna o face la modul peiorativ, şi în nici un caz nu se recomandă ţinerea lor în casă şi în pat. Iată aici doar două exemple:
Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui. (Petru 2;22)
Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! (Apoc.22:15)
Întrebarea care se pune în final este aceasta: Dacă cei de la Pucioasa, care se consideră a fi “cei credincioşi”, de dragul a doi cai şi cinci câini nu împlinesc “Cuvântul” pe care ei îl numesc pompos ”Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”, cum de mai au ei pretenţia să-l împlinească alţii, adică “cei chemaţi”? E o doză straşnică de tupeu în această atitudine.
13. Cu toate acestea, creştinii ţin în curte vite şi păsări, ba chiar sunt încurajaţi de “Domnul”, dacă ele sunt bine îngrijite
“…Mai sunt copilaşi de ai Mei ca voi…Ei se duc cu toţii la bisericuţă, şi în casă stau cu toţii şi nimeni nu ştie că ei sunt acasă, şi cântă într-un loc ascuns. Au şi ei vite şi păsări, dar sunt aranjate ca să nu facă zarvă” (20 noiembrie/3 decembrie 1973)
Contradicţia cu mesajul din 31 mai/13 iunie 1973 este scandaloasă. Singura condiţie restrictivă este ca animalele de curte să fie aranjate în aşa fel încât “să nu facă zarvă”. Iar “mersul la biserică” (abandonat în totalitate de către pucioşii de astăzi) era pe vremea aceea o mare virtute.
14. Creştinii sunt îndemnaţi insistent să omoare insectele
“Daniele, am grăit de multe ori să omorâţi insectele, dar voi n-aţi împlinit” (1/14 august 1973)
Daniel (păstorul nea’Mişu) se pare că nu prea ştia ce este ascultarea de Dumnezeu, dacă era atât de nepăsător faţă de o poruncă aşa de mare şi atât de repetată.
15 . Mirul de la “templul” lui mama Gigi, la concurenţă cu mirul preotului Leonard
“Daniele, când vei turna primul beton, să fie de jur împrejur toate şanţurile stropite cu agheasmă şi tămâiate şi unse cu mir de la preotul acela. O picătură de la el şi zece picături din candelele de la cuibul Meu. Şi să aduceţi pe preotul Leonard să facă slujba” (2/15 august 1973)
S-ar putea deduce că mirul preotului Leonard era de zece ori mai eficient decât mirul lui mama Gigi (Virginia Tudorache), îndată ce pentru acelaşi efect benefic era nevoie de o singură picătură luată de la el. Mai târziu însă, mirul preoţilor de mir n-a mai fost agreat. Creştinii sunt invitaţi chiar să-l evite cu grijă:
“ …S-au făcut mulţi măcelari şi mulţi brutari, dar sunt murdari. Sunt mulţi măcelari şi brutari care s-au făcut din mândrie şi pentru bani. Mulţi s-au făcut ciobani, dar pentru brânză şi pentru lână. Feriţi-vă de mirul păcătoşilor. Oiţele Mele, sunt mulţi sunt puşi în numele Meu, dar nu sunt cu Dumnezeu.” (4/17 iulie 1975)
16. Reţetă pentru tămăduire şi “rugăciunea prin interpuşi”
“Pentru tămăduirea sufletului şi a trupului, să se citească în opt ore patruzeci de paraclise, şi în opt ore Psaltirea de la cap la cap, şi Cântările lui Moise. Şi în afară de aceasta, vă priveşte. Şi apoi, Ceasurile şi Canoanele” (7/20 septembrie 1973)
Aşadar, rugăciunea trebuie să ocupe minim 16 ore din zi! Dacă adăugăm însă Ceasurile şi Canoanele , şi mai ales dacă luăm în serios adaosul maliţios “în afară de aceasta, vă priveşte”, observăm că din cele 24 de ore ale unei zile mai rămân 2-3 ore de odihnă, şi atât. “Reţeta” este atât de anacronică, inumană şi nerealistă, încât, peste ani de zile, acelaşi “Dumnezeu de la Pucioasa” (sau, un altul în numele lui, cine mai poate şti?) se adresa într-un alt “Cuvânt” (dar cu acelaşi aer de maliţiozitate, parcă chiar cu satisfacţie), creştinilor (im)puşi la muncile gospodăreşti de dimineaţa până seara: “Mai ai timp să te rogi? Nu mai ai!”
Consecinţa inevitabilă este că rugăciunile se citesc astăzi în mare grabă, pentru a putea fi parcurse integral. S-a ajuns astfel tocmai la fenomenul opus: creştinii au uitat de mult de cele “opt ore” obligatorii pentru Psaltire şi alte “opt ore” pentru cele patruzeci de Paraclise, şi se antrenează acum la obţinerea unor “performanţe” greu de crezut. Aşa s-a ajuns că acum unii creştini pretind că parcurg toată Psaltirea în doar câteva zeci de minute. Presupunând că ei nu mint de fel când afirmă aşa ceva, este de înţeles că aspectul calitativ al rugăciunii lor lasă extrem de mult de dorit. Reacţiile Verginicăi nu întârziaseră să apară încă demult, de la primele semne de zburdălnicie duhovnicească:
“ O, citeşti rugăciunea şi Eu sunt lângă tine. Eu am citit două cuvinte, tu ai citit o sută de cuvinte şi nu am înţeles dintr-o sută nici două cuvinte, că le-ai spus în grabă, ca să termini iute…”(3 februarie 1978.)
O altă inovaţie este “ajutorul la rugăciune”. Liderii pucioşi, plictisiţi probabil de atâţia ani de rugăciune fără nici un efect spectaculos, au inventat un sistem de rugăciune extrem de eficient şi ingenios. Ei au inventat o metodă absolut originală, ce poate fi numită “rugăciune prin interpuşi”. Pentru aceasta, ei îi cheamă în mod sistematic, în fiecare zi, pe câţiva acoliţi mai de nădejde pentru a “se ruga împreună”, în sistemul întovărăşirii: adică, liderii “împart” acoliţilor ciosvârte din Psaltire şi din Paraclise, iar aceştia parcurg astfel o parte însemnată din rugăciunile care stăteau în sarcina liderilor. Acoliţii se roagă aşadar “în dreptul şi în numele liderilor Mihaela şi Nicuşor”, ca să le mai uşureze lor munca duhovnicească, săracii, că şi aşa sunt obosiţi de o zi întreagă de stat degeaba, de vorbit ore întregi la telefonul mobil şi de bârfit, cât cuprinde: ce-au mai făcut unii, ce-au mai dres alţii dintre creştinii din subordine şi cei de la Bucureşti, şi mai ales dintre cei răzvrătiţi, care au cam mirosit cum merg lucrurile la Pucioasa şi nu prea îi mai ascultă în ultima vreme.
17. Reţete de post
“ Pentru posturi, vă mai aduc aminte să postiţi ca strămoşii voştri: o dată pe zi să mâncaţi, seara, puţină pâine şi apă.” (15/28 februarie 1975)
Comentariile sunt de prisos. În orice caz, Biserica are o poziţie mult mai nuanţată faţă de post, ţinând cont şi de situaţiile speciale (bătrâni, copii, suferinzi, bolnavi cronici, etc.)
“ Postiţi! Domnul Iisus Hristos a obligat pe poporul Său să postească, că în vremea ce va veni, postul te va scoate. Şi lunea, miercurea şi vinerea, să mănânci numai de post, dar post uscat…”(9 octombrie 1975)
18. “Bunii creştini” îşi fac amulete şi talismane din pietricele sfinte
“ …Copilaşii mei, se va strica şi bisericuţa şi crucea, ca să se aşeze în locurile lor fiarele lor. Dar să ştiţi tată, să fiţi ca oamenii buni creştini. Să iei din bisericuţă o pietricică şi să o ţii la tine, că e sfântă, şi Eu voi scrie pe ea un nume şi cu ea nu vei pieri, căci numele de pe piatră e numele Unuia Care va clădi şi va zidi veacul pentru totdeauna.” (4/17 ianuarie 1974)
19. Se instituie o nouă “zeciuială” (dar un pic mai mare)
“… O, creştine, ai făcut legământ ca să împarţi un sfert la săraci, un sfert la biserică, şi restul pentru tine. Ai făcut tu aşa? O, tată, vei plânge cu amar să treci la Dumnezeu, dar nu vei putea că e război între noi.” (19 martie 1974)
Zeciuiala însemna a zecea parte, adică 10%. Sfertul însemnă 25%, adică un impozit mai mult decît dublu faţă de zeciuială. Trei luni mai târziu se ajunge la trei sferturi, adică la 75%! De şapte ori şi jumătate mai mult decât impozitul de pe vremea lui Moise:
“ Poporul Meu, a sosit vremea ca trei părţi ale tale să le laşi pe cale. A venit vremea să iubeşti mai mult pe Dumnezeu. Poporul Meu iubit, întru care am binevoit, a venit vremea să desparţi de la tine din casă trei sferturi din viaţă, ca să poţi să fii credincios” (14 iunie 1974)
20. Se instituie regula ca orice lucrare să se execute numai cu meseriaşi luaţi din popor
“… Fiilor, copilaşii Mei ursesc pe unul dintre voi ca să se facă croitoreasă şi croitor, ca să se facă tot lucrul la el. Un croitor şi o croitoreasă duhovnicească. Să fie între voi un cizmar, un frizer, din toate meseriile, căci avem nevoie, ca să nu ne mai ducem la cel rău din lume, şi nu numai pentru acum, ci şi pentru viitor.” (11/24 mai 1974)
Între timp, obiceiul de a presta “toate meseriile” cu oameni “luaţi din popor” s-a cam pierdut. De frizer nu mai au nevoie, deoarece nimeni nu-şi mai scurtează părul, nici nu-şi mai rotunjeşte colţurile bărbii. Iar când e nevoie de reparat căruţe, pantofi, pantaloni bărbăteşti, dinţi şi măsele, sau de pus potcoave la cai, se apelează tot la meseriaşii satului, “cei răi din lume”.
Se tot speră însă că nu va fi mereu aşa, iar “concubinajul” cu cei răi din lume va dispărea până la urmă:
“ Vine vremea, copilul Meu, că fiecare îşi va lucra meseria sa, dintre cei credincioşi” (6/19 ianuarie 1975)
Meseriile devin un pretext pentru separarea radicală de cei ce nu aderă la sectă:
“ … În popor să fie de toate meseriile, ca nimeni să nu ia meseriaşi din afară: fierar sau zidar, sau croitor, că luând din lume ai amestecat lucrul bun cu cel rău. Să nu mai intre păgâni la lucrul Meu…”(9 octombrie 1975)
21. Crucea dreaptă se aşează pe ombilic
“…Fiţi atenţi la cruce, căci lumea face crucea schimonosită: Voi faceţi crucea dreaptă: pe frunte, pe buric, pe umărul drept şi pe cel stâng, căci este păcat strigător la cer să faci crucea schimonosită. (11/24 mai 1974)
22. Îndemn la dezbinare în familie
“…Ascultă bine creştine care ai un copil în lume şi nu e cu Mine. Zic să îl lepezi de la tine. Adică cum să îl lepezi? Să nu mai zici că e copilul tău. Alege, ori cu Mine, ori cu copilul tău.” (29-30 iunie 1974)
23. Îndemnuri contradictorii: Aur pe aramă, sau aramă pe aur?
“ …O, Israele tată, nu daţi arama pe aur, căci arama nu e bună pentru Mine. Doar aurul e bun pentru Mine, creştine, şi aurul de la Mine pune-l bine, creştine. Nu te uita că e vremea rea; păstrează-l bine. Nu-l da pe aramă, ci pune-l în loc curat şi binecuvântat.” (22 iulie/4 august 1974)
24. Sunt “chemaţi la Domnul” numai cei tineri şi sănătoşi, buni de muncă
“Dar să ştii, tată, pleacă urechea la Mine, creştine, că dacă eşti bolnav grav şi dacă în timpul bolii te-ai întors la mine, şi când ai fost sănătos ai alergat ca un armăsar, ce să fac Eu atunci cu tine? Când eşti bolnav vii la Mine? Ce să fac cu tine? Dacă un om nu are ce face cu bolnavul, dar Dumnezeu, ce să facă cu un bolnav? Când eşti mititel şi sănătos vino la Mine să ai timp să lucrezi şi să faci avere în cer. Mulţi când sunt tineri fug în lume şi când au îmbătrânit, vin la Domnul Iisus Hristos? Ce să mai faci tată la bătrâneţe? (3/16 august 1974)
O mărturisire mai cinică a interesului material de la Pucioasa nici că se putea. “Doctorul” sufletelor şi al trupurilor de la Pucioasa nu-i primeşte pe cei neputincioşi şi pe cei bolnavi. “Chemarea la Domnul” se referă la alegerea specială, prin care unii creştini sunt selectaţi pentru a face parte din “obştile” de “Noul Ierusalim”, unde se vine pentru muncă, nu pentru viaţă contemplativă. Cei bătrâni, cei neputincioşi, cei bolnavi, nu sunt buni de muncă, deci nu e nevoie de ei. E nevoie de tineri vânjoşi şi prinzaşi, de tinere harnice şi îndemânatice, iar aceştia toţi să mai fie, pe cât posibil, şi cât mai puţin instruiţi, pentru a putea fi manipulaţi cât mai uşor. Câtă deosebire dintre Iisus Cel care zicea: “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă. (Marcu, 2,17) şi cel care se dă drept Iisus şi zice acum: “Când eşti bolnav vii la Mine? Ce să fac cu tine?”
25. Şi bărbaţii, şi femeile, trebuie să aibă mereu capul acoperit
“ Încă odată mai repet către tinerii lui Israel: nu vă mai purtaţi cu capetele goale, că dacă nu, vă dau durere de cap şi nimeni nu vă mai tămăduieşte. Nu mai purtaţi capul descoperit ca lumea – şi bărbatul şi femeia – ; aţi auzit?...” (1 septembrie 1974)
“ …Nu vă purtaţi cu capul descoperit. Încă odată repet: scrie Mihaile pe cel ce împlineşte, scrie şi pe cel ce nu împlineşte!...” (11 iunie 1975)
După cum Sfântul Apostol Luca a fost desemnat cu “fotografierea fiecărui eveniment de pe pământ şi cu ţinerea unei evidenţe a arhivelor fotografice”, iată că Mihail Arhanghelul este desemnat în mod repetat şi insistent să se ocupe cu ţinerea evidenţei scrise a celor care se poartă cu capul descoperit şi – separat – a celor care stau mereu cu ceva pe cap. Deşi, nici nu era neapărat nevoie de două liste, căci se putea proceda prin simpla excludere: cei care nu se vor regăsi pe lista neîmplinitorilor, în mod sigur sunt dintre cei împlinitori.
Dar uneori şi Mihail este depăşit de situaţie, şi atunci “Domnul” îi trimite ajutoare la scriptologie pe arhanghelul Gavriil şi pe proorocul Daniil:
“ Scrie Mihaile, scrie Gavriile, scrie Daniele, că am stat de vorbă cu creştinii…” (13 noiembrie 1975)
Nu numai capul trebuie acoperit, ci aproape tot corpul:
“ Nu mai purtaţi mâinile goale, nu mai purtaţi pieptul gol şi părul descoperit. Bărbaţi, nu mai purtaţi capul descoperit. Deosebiţi-vă de lume…” (1 august 1975)
“ V-am spus mereu: puneţi acoperământ pe cap, că pentru cârpa aceasta, sau pentru basca aceasta, vei pieri pe calea ta şi nu numai tu, ci şi toată casa ta…” (17 august 1975)
“ Feriţi-vă de goliciune. Căci cine nu va purta bască pe cap în aceste două vremi, va purta sac şi se va îmbrăca în rogojină…” (4 octombrie 1975)
Surprinde aici nu numai radicalismul cu care se impune o poruncă radical diferită de cea din Biblie, dar şi ameninţarea grosieră cu pedepse disproporţionate faţă de “gravitatea” eventualei încălcări a “poruncii”. Se merge până la dezgroparea acelei ameninţări vechi-testamentare: “Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se vor strepezi dinţii”, deşi tot în Vechiul Testament se promite că după venirea lui Mesia nu va mai fi aşa:
“În zilele acelea nu vor mai zice: "Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii".
Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii.” (Ier. 31, 29-30)
Biblia confirmă, într-adevăr, necesitatea portului unui acoperământ pe capul femeii, la rugăciune, dar justifică în acelaşi timp un comportament diferit pentru bărbat!:
“Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său. “ (I Cor. 11,4)
“Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (I Cor. 11,7)
Aşadar, măcar în timpul rugăciunii, bărbatul trebuie să aibă capul descoperit. Dar, numai atunci? În restul timpului, oare trebuie să şi-l acopere?
Biblia mai face un îndemn care poate fi interconectat la această temă:
“Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5,17)
Aşadar, cei care se roagă neîncetat, necontenit vor sta şi cu capul descoperit.
La Pucioasa însă, bărbaţii s-au obişnuit atât de mult să stea cu capul acoperit, încât de multe ori ei stau cu capul acoperit şi în unele incinte publice, ceea ce este o nepoliteţe.
Ar mai fi de adăugat că şi portul părului lung, împletit în cozi ca femeile, practicat de către bărbaţi la Noul Ierusalim de la Pucioasa, este contrar sfaturilor biblice:
“Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? “ (I Cor. 11,14)
Pentru cei de la Pucioasa, Biblia este însă mai prejos decît unele “proorocii” făcut în somn de anumite persoane care au făcut parte cândva din clientela clinicilor psihiatrice.
Totuşi, mai sunt unii creştini recalcitranţi care nu prea agreează aceste porunci contrare spiritului biblic, inventate la Pucioasa peste noapte:
“ A doua oară am spus Eu să pună Ioan acoperământ pe cap, şi nu s-a împlinit. Ce-aveţi, tată, de nu vreţi să ascultaţi? (4/17 august 1975)
Pentru creştinii care, mai isteţi fiind, pretind că şi Domnul, şi ucenicii Lui, umblau tot cu capul descoperit, li se dă o motivaţie “după ureche”:
“… A spus Domnul şi v-a rugat: purtaţi-vă creştineşte, nu vă mai purtaţi cu capul gol bărbaţilor, nu mai purtaţi rochiţa scurtă femeilor. Tu bărbat, nu te mai purta cu capul descoperit. Domnul Iisus şi cu ucenicii s-au purtat cu capul descoperit, pentru că păşeau pe pământul sfânt. Ţi-aş spune: poartă-te cu capul gol, dar nu te mai cunosc dintre cei din lume…”(11 septembrie 1978.)
Este evident că motivul real acesta este: încercarea de individualizare a “poporului ales” prin ceva care să fie vizibil: prin port, prin îmbrăcăminte, prin ceea ce beau şi mănâncă, prin ceea ce citesc, prin ceea ce vorbesc. Prin toate acestea ei trebuie să fie recunoscuţi şi prin toate trebuie să arate că ei sunt altceva şi altcineva. Pretenţia că dacă umblă cu capul gol, bărbaţii nu mai pot fi recunoscuţi de “Domnul”, arată fie că “Domnul” are limite serioase în capacitatea de a cunoaşte totul, fie că nu poate distinge minciuna de adevăr; şi atunci, în ambele situaţţii, el nu este un Dumnezeu adevărat. Pe scurt, porunca se poate sintetiza astfel: “Bărbaţilor, purtaţi-vă cu capul acoperit, ca să-mi dau seama că sunteţi ai mei”.
Pretenţia că Domnul Iisus şi ucenicii se purtau cu capul gol şi cu picioarele goale, pentru faptul că păşeau pe pământul sfânt, este ridicolă. Mai degrabă ei erau săraci, iar sărăcia pe vremuri se vedea în primul rând în îmbrăcămintea sumară şi nepretenţioasă.
Insistenţa cu care se contrazice însăşi Biblia, pe motive ridicole, ar trebui să pună serioase semne de întrebare celor care pretind că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” nu contrazice cu nimic învăţăturile biblice.
26. Creştinii sunt ispitiţi ca să-şi citească viitorul
“ Să nu uiţi pe Dumnezeu. Să-L ai lângă tine mereu şi să-L întrebi mereu de viitorul tău. Israele, nu ai văzut niciodată urmele Mele în mijlocul tău, dar ai să le vezi” (8 septembrie 1974)
O invitaţie voalată pentru creştini ca să nu se despartă niciodată de Verginica, prin care “vorbeşte Domnul”. Răsplata fidelităţii lor? Îşi vor putea oricând cerceta viitorul, o temă la care creştinii s-au dovedit mereu a fi deosebit de curioşi şi sensibili. Iar curiozitatea lor le-a fost speculată din plin.
27. Îndemnuri depăşite
“...Nu slujeşti Mie dacă posteşti sau dacă te rogi, ci e pentru tine, tată…” (7 ianuarie 1975)
Asta se cerea în 1975: Dumnezeu nu-ţi cerea să-I slujeşti Lui în mod direct, atunci când Îi faci voia (adică, atunci când te îndeletniceşti cu virtuţile creştine, cu rugăciunea şi cu postul) ci să te preocupi cu grijă “pentru tine”, adică de propriile tale împliniri creştineşti, ca să-ţi meriţi pe drept mântuirea pe care El a pregătit-o. După 33 de ani, ceva s-a schimbat radical: dacă îndrăzneşti să te preocupi câtuşi de puţin pentru tine, înseamnă că nu-L mai iubeşti pe Dumnezeu:
“O, nu căutaţi să faceţi voia Mea pentru voi, căci aceasta nu înseamnă iubire pentru Mine, ci înseamnă pentru voi, ci căutaţi să faceţi voia Mea pentru Mine, şi atunci aveţi în voi iubirea cea pentru Dumnezeu, credinţa pentru cele ce nu se văd cu ochii trupului, cu ochii celui ce Mă iubeşte pentru sine şi nu pentru Mine, căci vai celui care vede pe Dumnezeu cu ochii trupului lui, căci aceia nu văd pe Dumnezeu, ci văd pe cele ce trec, şi care nu-l ţin pe om în Dumnezeu şi în credinţă şi în credincioşie apoi! O, dacă vă iubiţi pe voi, dacă vă măriţi pe voi când daţi să iubiţi pe Dumnezeu, voi nu aveţi credincioşie pentru Mine dacă lucraţi aşa.” (din Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, 15 iunie 2008.)
28. Îndemnuri la nesupunere faţă de stăpânire
“Fiţi stăpâni pe viaţa voastră. Nu lăsaţi pe nimeni să vă stăpânească.” (19 ianuarie 1975)
O învăţătură ce se află în contradicţie flagrantă cu preceptele biblice. Căci iată cum învaţă Sfânta Scriptură:
“Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.
Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.
Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.
Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul.
De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă.” ( Rom. 13, 1-5)
“Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun…” (Tit 3,1)
“Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. ( I Tim. 6,2)
“Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor,
Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine;
Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă.
Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.
Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat.
Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi.
Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. (I Petru 2: 13- 19)
“Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri…” (I Petru 3, 1)
“Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor…” (I Petru 5, 5)
Un duh de nesupunere, alt duh decât cel al Scripturii, bântuie în voia sa pe la Pucioasa.
29. Îndemnuri la ascundere, îndemnuri la neascundere
Aceste îndemnuri contrariază prin inconsecvenţa lor. Nici nu mai ştii ce să crezi şi ce să alegi. Iată câteva mostre:
a. Îndemnuri pentru “ascunderea lucrării de la Pucioasa”:
“…Ascundeţi această profeţie pentru cei morţi. Aţi auzit? …” (20 februarie 1975)
“…Pentru cei morţi ascundeţi această profeţie…” (20 februarie 1975)
“ …Ai să dai mii de lei ca să mai ai Trupul şi Sângele Meu, dar dacă vei fi cu Mine în ascuns, îl vei avea…” (10/23 februarie 1975)
“ Ţineţi ascuns şi aveţi răbdare până voi spune eu de pe acoperişul casei…” (7 ianuarie 1974)
“Să scrii despre toate câte am profeţit de la început şi până azi, căci ei au uitat ce le-a spus Domnul acum zece ani. Să faci Verginico sul şi să-l prinzi în copci şi să-l ţii ascuns până la ziua postului, căci vor veni popoare nemâncate şi nebăute la uşa ta şi vor bate în uşă ca nişte cerşetori şi să le dai.” (30 aprilie 1965)
“Trupul acesta, ştiţi cine este şi de unde l-am luat; ştiţi că l-am sculat dintr-o boală grea… …Nu este preţuită nici de fini, nici de naşi, căci este scris în lege: Proorocul, în patria sa, nu este preţuit. Nici creştinii nu-l preţuiesc, pentru că nu-l cunosc, că este ascuns, este ascunsă taina. Amin.” (27 octombrie 1966)
“ Creştine, ţine ascuns aceasta, ca să nu se cunoască de lume că voi ştiţi” (3/16 aprilie 1975)
Cei care nu lucrau cu ascundere mare erau chiar pedepsiţi. În unele cazuri, “Dumnezeul de la Pucioasa” îi pedepseşte cu închisoarea pe mărturisitorii “lucrării Lui”, pentru că “vorbesc prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu”:
“ Pe Gheorghiţă de la Bucureşti l-am dat în mâna oamenilor că el vorbea fără de rost din lucrurile Mele şi dădea din lucrarea Mea, şi el singur s-a dat în mâinile lor. Pe Răducanu l-am dat în mâna lor că vorbea prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu” (11/24 aprilie 1967)
b. Îndemnuri pentru “neascunderea lucrării de la Pucioasa”:
“…Veniţi-vă în fire, că cine ar vrea să ascundă lucrarea Mea, orb va rămânea. Cine ar vrea să acundă crucea Mea, nu va mai sta în viaţa sa. Iubeşte pe Dumnezeu cu toată puterea ta! Oricine ar vrea să ascundă faţa Mea, nu va putea să o ascundă, că Dumnezeu va da de ruşine pe acela…” (26 februarie 1975)
“De ce ascunzi tu de fiii tăi glasul Domnului de peste tine, petrecerea ta cu Domnul atâta vreme pe pământ? O, fiii tăi n-ar fi fost atât de lumeşti acum dacă tu zi după zi mai mult L-ai fi ţinut mare în tine pe Domnul înaintea fiilor tăi.” (28 august 2007)
“ El însă nu poate, nu mai poate nimic pentru cei de sub greul meu şi nu Mi-i mai ajută să scape de teamă sub lucrarea mea cea zdruncinată şi tot zdruncinată de cele ascunse ale celor ascunşi în ei ai poporului meu, şi care au tot lovit în pacea coborârii Mele.” (30 august/12 septembrie 2007)
Însuşi “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” se pretinde a fi un campion al neascunderilor:
“…M-am făcut cunoscut omului pe pământ întru toate. Nu am ascuns nimic din faţa omului de azi ca să fie fericit şi încredinţat de Dumnezeu. Şi iată că lumea toată se închină duhurilor necurate…” (19 decembrie 1976)
Deşi pretinde că nu a ascuns nimic faţă de om şi se laudă cu aceasta, numai cu puţin înainte îşi exprima părerile de rău că i-a dezvăluit omului “secretele”:
“ Îmi pare rău de ce am făcut Eu. Sunt supărat nespus de mult, pentru că omul care e făcut de Domnul, întru toate e făcut de Domnul. Îmi pare rău că i-am dat secretul Meu.” (19 decembrie 1976)
Acest slogan “Nu am ascuns nimic din faţa omului” a ţinut el cât a ţinut, dar acum “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” şi-a schimbat pe faţă obiceiurile. El îşi propune o ascundere severă pe care o numeşte când “tăinuire”, când “adăpostire”:
“Necredinţa din părţi Îmi slăbeşte intrarea Mea la popor cu cuvântul Meu cel lucrător şi Mă face să Mă ruşinez, să Mă strâng şi să Mă tăinuiesc între ucenici, între cei de o iubire şi milă cu Mine… …Vă voi povăţui, tată, căci trebuie să adăpostim tot ce este de adăpostit…” ( 12 iulie 2008.)
30. Îndemn la iubire preferenţială
“ O , copilaşii Mei, nu folosiţi Scriptura anapoda. Da, tată, zice Scriptura, să iubeşti pe aproapele tău, dar deosebeşte-l. Că acela e aproapele tău, care face voia lui Dumnezeu…” (30 iunie 1975)
Dar cum se poate face deosebirea, dacă nu prin judecată? Iar despre judecată, iată ce spune Scriptura:
“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Mat. 7, 1-2)
Dar să presupunem că am putea deosebi pe “cei care fac voia lui Dumnezeu” de ceilalţi. Dacă nu-i vom iubi decât pe aceştia care sunt împlinitori, ce vom face şi ce va fi oare cu ceilalţi? Dar ce va fi cu vrăjmaşii noştri? despre care, tot Scriptura zice:
“Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…” (Mat. 5,44)
Oare vrăjmaşii noştri, care ne blesteamă, ne urăsc, ne vatămă şi ne prigonesc, fac ei voia lui Dumnezeu? Desigur că nu. De aceea, ei nu sunt aproapele nostru, după cum arată acest “Cuvânt”. Deci nu trebuie iubiţi, spune “Cuvântul”; dar trebuie iubiţi, spune Scriptura. Şi astfel am dovedit că Scriptura şi “Cuvântul” nu ne învaţă la fel, ci sunt potrivnice una alteia în învăţătură. Iar dacă Scriptura e de la Dumnezeu, de unde este învăţătura potrivnică acesteia? Oare nu de la potrivnicul lui Dumnezeu?
31. Punctele cardinale sunt două-trei, şi nu întotdeauna aceleaşi
“…Vor veni de la răsărit şi de la apus şi de la miazănoapte şi vor sta cu lucrarea Mea şi vă vor mustra pe voi pentru necredinţa voastră! “(13 noiembrie 1975)
“ Israele, vine lumea înspăimântată din răsărit, din miazăzi şi din miazănoapte.” (3 decembrie 1975)
“ Vei vedea tot pământul din răsărit şi până la apus şi miazănoapte, că tot pământul va străluci de bolta cerească…”(3 decembrie 1975)
“ O să vină de la apus şi de la miazăzi şi de la miazănoapte şi o să staţi toţi la un loc, într-o casă. Şi atunci pentru ce se face această adunare de familii în jurul templului Meu? Pentru sminteală? Pentru greşeli? O, nu de aceasta am adus din răsărit şi miazănoapte, ca să vă smintiţi unii pe alţii. Vai prin cine vine sminteala!” (15/28 octombrie 1979)
32. Punctele cardinale sunt patru, şi nu întotdeauna orientate la fel
“ E scris că de la răsărit la miazănoapte, de la apus la miazăzi, e scris peste tot că piere omul păcătos.”(26 iunie/9 iulie 1976)
“ Să nu ziceţi să ocoliţi, că nu aveţi pe unde, că de la răsărit la miazăzi şi de la apus la miazănoapte sunt marginile acestei păduri.” (2 ianuarie 1979)
“…Copilaşii Mei, din răsărit până în apus, din miazăzi în miazănoapte, este averea lui anticrist. (25-26 mai 1978.)
“ E scris în Apocalipsa lui Ioan că: Domnului Iisus Hristos i s-a dat putere să judece toată suflarea de la răsărit până la apus, de la miazăzi până la miazănoapte şi pe cei adormiţi…”(22 septembrie 1978.)
“…Că de la miazăzi la miazănoapte şi de la apus la răsărit, vor veni la locul acesta, dar aveţi grijă că tocmai pe voi cei de aici să nu vă prindă aceia nepregătiţi” (11 septembrie 1978.)
“ […] să duceţi viaţă cum au dus-o înaintaşii voştri, că mai sunt creştini la miazăzi, la apus, la răsărit, la miazănoapte, şi cu toţii veţi fi strânşi […] ” (6/ 19 decembrie 1978.)
33. Viclenii ieftine
Creştinii Verginicăi sunt îndemnaţi stăruitor la credinţă în “lucrarea Domnului”. Destul de des, vorbirile ei nocturne sunt împănate cu întrebarea persuasivă: “Crezi?”, la care, evident, nu se putea da decât un singur răspuns. Şi totuşi, pentru cei ce nu credeau li se oferea şi posibilitatea “încredinţării pe viu”. Într-un mesaj din 6 decembrie 1976, ei sunt invitaţi s-o înţepe pe Verginica în timpul lucrării, pentru a vedea nu numai că nu reacţionează la durere, ci şi că are în trup apă, în loc de sânge. Dar pentru a opri elanul vreunui curios, care ar putea lua în serios invitaţia, îndată urmează şi o ameninţare voalată pentru cine ar îndrăzni să încerce: să se gândească bine ce face, pentru că “Domnul” îl va lua la întrebări pentru acea înţepătură. În aceste condiţii, chiar dacă s-ar fi găsit printre creştini vreunul mai îndrăzneţ, precis că s-a lăsat păgubaş.
Iată această invitaţie cu două feţe:
“…Nu acest trup amărât vorbeşte, ci Domnul Iisus prin Duhul Sfânt. Dacă nu crezi, înţeapă acest trup. În loc de sânge, curge apă. O, poporul Meu, şi dacă-l vei înţepa şi Domnul te va întreba de înţepătura aceasta…”(6 decembrie 1976)
34. Pânza de la botez ţine loc de milostenie !?
“…De ce nu ai citit în Sfânta Carte că această pânză de botez se păstrează? Că dacă nu ai dat la săraci nimic, cel puţin să ai acea pânză de la botez…”(7 august 1978.)
O nouă superstiţie fetişistă tinde să substituie fraudulos una dintre cele mai mari porunci creştine: milostivirea faţă de aproapele. De acum, orice creştin mai leneş sau mai zgârcit, care nu-i are în vedere sau la inimă pe săraci, se poate prevala de faptul că a păstrat, în schimb, cu sfinţenie, petecul de pânză în care a fost înfăşat îndată după botez. Ca şi în alte situaţii, Verginica face cu tupeu trimitere la o referinţă biblică inexistentă: nicăieri în Sfânta Scriptură nu se aminteşte măcar de această pânză, care însă pentru Verginica este valoroasă ca o perlă de mare preţ.
35. Crăciunul e zi de post negru!!!
“Sî ştiţi că vă dau poruncă: în ziua de Crăciun nu veţi mânca de dulce! Nici Pruncul nu a supt în acea zi, nici magii nu au mâncat. Eu zic să se ţină cu desăvârşire. Cine ţine această poruncă, mult bine va avea în viaţă.” (6/ 19 decembrie 1978.)
În “Cuvântul lui Dumnezeu” poruncile şi legile se schimbă de la un an la altul, pe măsură ce “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” descoperă ce e bine şi ce e rău. O sumedenie de îndemnuri, care de care mai ciudate, dirijează viaţa creştinilor spre manifestări neobişnuite, adesea antisociale:
1. Şcoala
Şcoala nu are nimic bun în ea. Copiii trebuie scoşi din şcoli:
“Lăsaţi copiii mai bine să fie proşti. Nu vă bucuraţi că au note bune. Să nu ştie carte decât să se ducă în lume. Învăţaţi copiii să citească sfintele Scripturi”. (6/19 decembrie 1964)
“Copiii Mei, vedeţi că s-au adăugat la copii, la şcoală, de la şapte, la zece clase. Acestă carte e diavolească. Nu mergeţi cu copiii la aceste clase, căci cine va sta până la aceste trepte, îl va pierde pe copil.” (14/27 august 1965).
“Alăptaţi copiii bine că şcoala de acum nu este bună…” (2 noiembrie 1965)
“…Dumnezeu va strica şcoala cea pământească şi va înălţa biserică dacă va fi ascultare” (7ianuarie 1966)
Urmarea? Mulţi copii de creştini n-au reuşit să-şi termine instrucţia elementară, alţii au fost scoşi din şcoli sau din facultăţi de către părinţi.
Şcolile sunt privite şi ca un pericol pentru “lucrul lui Dumnezeu”, acel “Dumnezeu” căruia îi pare rău că nu mai rămân copiii proşti :
“Fiilor, de aceea sunt atâtea şcoli pe pământ, ca să distrugă lucrul Meu. Numai cine nu vrea, astăzi, nu se poate ridica. Copilaşi, proşti nu mai vor să fie nimeni (sic!). Voi de ce nu lucraţi cu Mine în şcoală?” (31 mai /13 iunie 1973)
Şcoala îi deşteaptă pe copiii de ţărani şi-i îndepărtează de “oracolul de la Pucioasa”, cel care le ghiceşte viitorul:
“… Fiilor, învăţaţi şcoala ucenicilor Mei. Nu vă îndesaţi la şcoli pământeşti. Ce facem noi cu atâtea şcoli pământeşti? Că aceştia nu mai vin să Mă întrebe pe Mine, Domnul, nimic” (5/18 august 1973)
Aşadar şcoala măreşte riscul ca cei şcoliţi să evite pe viitor şedinţele de spiritism ale Virginiei Stoica Tudorache, unde toţi naivii veneau ca “să-l întrebe pe Domnul”: dacă să-şi vândă vaca, dacă să-şi mărite fata, dacă pomii vor avea recoltă bogată, şi alte asemenea năstruşnice “întrebări duhovniceşti”.
Cei cu şcoală puţină sunt favoriţi, cei cu carte mai multă sunt persecutaţi fără excepţie:
“Ia să cauţi să-mi găseşti timpul de azi, cum Domnul petrece în casele voastre, căci celui cu o singură clasă Domnul îi descoperă, nu celui cu carte multă, că acela nu se uită la Domnul” (26 octombrie/8 noiembrie 1973)
Pentru creştinii “neascultători”, care au îndrăznit să-şi dea totuşi copiii la şcoală, li se propun unele limite:
“ …Aţi dat copiii la şcoli, dar nu lăsaţi copiii să-i ia profesorii definitiv…” (14 ianuarie 1975)
În orice caz, orice apropiere între copiii creştinilor care au devenit adepţi ai lucrării şi alţi copii de creştini este interzisă:
“… Nu mai lăsaţi copiii voştri cu cei din lume, aţi auzit?” ( 4/ 17 aprilie 1973)
Verginica deplânge faptul că şcolile laice au tot mai multă căutare faţă de şcolile monahale:
“… Cere tot tineretul să meargă la şcoala de alfabete şi nu cere nimeni să meargă la şcoala de călugărie.” (9/ 22 septembrie 1978.)
2. Adunările creştine
Adunările creştine (altele decât cele din jurul Virginiei Tudorache) vor trebui să fie desfiinţate, pentru că acolo sunt şi alţi propovăduitori:
“Spune, măi Verginico, la creştini, să oprească adunările, căci este vremea rea şi creştinii sunt răi, că dacă se mai fac adunări, se fac spre osânda lor, că şi cei ce se strâng în adunare, şi cei ce propovăduiesc, nu sunt vrednici de Mine, căci s-au făcut făţarnici şi mândri.” (12/25 decembrie 1964)
Una dintre motivaţii este că Cel ce le-a înfiinţat, este în drept să le şi desfiinţeze:
“Eu, Domnul, am sfinţit adunările din trecut prin faptele creştinilor, dar adunările de acum, prin neascultarea creştinilor de azi, nu se mai sfinţesc, căci nu mai pasc iarba duhovnicească, iarba Mea. Creştinul de astăzi zice că nu este bună învăţătura ce le-o dau Eu, spunând că nu este de la Dumnezeu” (12/25 decembrie 1964)
Cu alte cuvinte, ei nu ascultă de “Cuvântul lui Dumnezeu” şi din mândrie nu recunosc în Verginica pe proorocul Domnului.
3. Peştele
La început, peştele nu era oprit de la consum. Se atenţiona însă observarea atentă a perioadelor de post:
“De ce mâncaţi peşte în zilele oprite?” (22 iunie 1957)
Mai târziu însă peştele a fost definitiv interzis din alimentaţia creştinilor de la Noul Ierusalim.
4. Îmbrăcămintea
La început, îmbrăcămintea era obligatoriu albă:
“… Verginica, ai în vedere de toţi cei din casa Mea, să-şi schimbe haainele de dormit, să aibă cămăşuţe albe şi lungi până la pământ, iar partea bărbătească să aibă bluze şi pantaloni albi, de pânză, şi bluza să fie lungă până la genunchi” ( 19 decembrie 1966)
Nu numai hainele de dormit erau albe. Ani de zile îmbrăcămintea de zi cu zi a fost albă, semnificând pregătirea perpetuă pentru apropiata venire a Domnului, dar şi consonanţa cu proorociile Apocalipsei, care vorbeau despre hainele albe de întâmpinare. Apoi, întrucât Domnul întârzia să vină, o smerenie întunecată i-a cuprins pe toţi creştinii Noului Ierusalim. Ei au început să-şi croiască haine negre, iar pe cele albe le-au dat la vopsit. La un moment dat, în magazinele de chimicale din Târgovişte nu mai exista nici un pacheţel de vopsea textilă neagră: pe toată o cumpăraseră creştinii de la Noul Ierusalim. “Furia neagră” a durat câţiva ani buni, până când Domnul, recent , a dat un nou Cuvânt, prin care se recondiţiona din nou preţuirea hainelor albe, apocaliptice.
Hainele albe ar fi trebuit să aibă în primul rând o semnificaţie duhovnicească, dar acest lucru n-a fost înţeles de către cei de la Pucioasa:
“Copilaşii Mei, unde este vremea Mea pe care o pierd cu voi? Are diavolul putere asupra voastră. Când plecaţi la drum, sunteţi îndoiţi. Îmbrăcaţi-vă cu hăinuţă albă, duhovniceşte.” (13/26 iulie 1973)
5. Purtarea desfrânată
“ Pentru ce, fiilor, vă duceţi în curvie cu alte femei, lăsând femeile voastre?” (25 noiembrie/8 decembrie 1970)
Indirect, se poate deduce că interogaţia de mai sus condiţionează curvia de îndemnul la săvârşirea ei exclusiv în spaţiul conjugal.
6. Sfânta Împărtăşanie
“…mulţi dintre voi nu mai mergeţi la sfânta biserică; mulţi dintre voi nu vă mai mărturisiţi la duhovnic păcatele voastre pe care le faceţi în fiecare ceas şi minut şi nu vă mai împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului cu sfinţenie şi cu curăţenie… …Pentru ce nu vă mai mărturisiţi păcatele şi pentru ce nu vă mai împărtăşiţi cu sfintele Taine?” (25 noiembrie/8 decembrie 1970)
“…Învăţătura, ascultarea şi hrana cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, aceea va birui.” (25 februarie/10 martie 1971)
7. Culoarea roşie
Culoarea “roşu” simbolizează hlamida patimilor (v. Mat.27/28.) :
“Fiilor, sunt băgat în roşu. Haina Mea este roşie. Cu ce, tată? Cu păcatele tale, cu faptele tale………” (21 iulie 1965)
“ Feriţi-vă de roşu, că roşu în casa lui Dumnezeu este urâciune […] A venit vremea lui roşu. Alungaţi de la copii, că le este plăcută această culoare, că şi această vreme este a lui roşu. Chiar dacă veţi fi obligaţi. Când vei fi îmbrăcat în roşu, cerul se îndoliază…(10 iulie 1979)
8. Serviciul
La început, serviciul era privit ca un lucru bun, cu condiţia ca aceia care au servicii să nu rătăcească de la credinţă, adică să fie buni creştini:
“Tată, copilaşii Mei, fericit este acela care este în lucru, adică are serviciu, dar nu este rătăcit, ci este cu Mine.” (4/17 octombrie 1971)
Mai târziu, serviciul n-a mai fost privit cu ochi buni, pentru ca le obosea prea mult pe creştine şi nu mai puteau să fie sprintene la treabă, în “templu”:
Uite, M-am supărat pe Maria de la templu, care s-a dus la serviciu. Se supără când mai trebuie să facă ceva, că e nedormită” (13/26 iulie 1973)
Munca este recomandată cu multă seriozitate în Biblie, ca o condiţie a unei vieţi oneste, iar Sfântul Apostol Pavel consideră munca o datorie şi o poruncă:
“Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.”(2 Tes. 3,10)
Şi cu toate acestea, “Cuvântul lui Dumnezeu” îi îndeamnă pe creştini la fuga de muncă, la delăsare şi la lene:
“…Eu voiesc să te fac să nu mai munceşti şi să trăieşti din munca Mea, iar tu nu vrei aşa şi voieşti să munceşti şi să trăieşti din munca ta…” (4 aprilie 1978.)
Se caută orice motiv, unele exagerate, pentru a motiva renunţarea la servicii. Serviciile sunt bune doar ca oportunităţi pentru racolarea de noi prozeliţi la secta pucioşilor:
“ … Copilaşii mei, aţi dorit să fiţi la servici. La servici dacă a intrat o creştină, este de râs la lume, pentru că creştina dacă e îmbrobodită, e batjocorită. Dacă creştina e cu rochia lungă, e batjocorită. Dar tu să taci. Dacă vrei, să faci pe surdul, să faci pe mutul, să faci pe orbul, să nu bagi în seamă. Te invită în mijlocul lor, nu te duce, ca să nu superi pe Dumnezeu. Iar dacă nu poţi, părăseşte lucrul tău şi vino la casa ta. Nu face aşa cum cere lumea. Dacă ai putea tu să aduci pe cineva din locul acela, un suflet osândit de duhul rău… Era bine să ai servici în casă la tine. În casă la tine eşti comandant… ” (17 noiembrie 1978.)
9. Îndemnuri xenofobe
Preamărirea exagerată a românismului şi a tot ce este românesc capătă la un moment dat stridenţe xenofobe, incompatibile cu mesajul irenic al Bibliei.
“O, fiule, fii român, nu fii ţigan, că nu găseşti pe pământ înţelepciune decât la Mine” (1 ianuarie 1972)
Concluzia? Numai la Dumnezeu şi la români găseşti înţelepciune, la ţigani, nu.
“ Nu fiţi ca ţiganii de la uşa bisericii, care cer de pomană şi care nu se roagă pentru cel care l-a miluit…” ( 14 ianuarie 1975)
“ Nu vă împrieteniţi cu păgânul. Nu fi prieten cu el, căci păgânului nu-i place creştinul ci te face prieten să te tragă în viaţa maghiară.” (19 ianuarie 1975)
Concluzia e inevitabilă: păgânii au viaţă maghiară. Dar ce viaţă or avea maghiarii? Probabil, păgână.
“ Nu fii popor rău, nu avea inima ta inimă de evreu, şi fii samarinean” (17 august 1975)
Concluzia? Evreii sunt un popor rău.
Dar care este mesajul biblic faţă de naţionalităţi?
“Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El” (Rom.10:12)
“Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Gal. 3:28.)
“Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Col.3:11)
Aşadar, Biblia îi defineşte pe creştini ca fiind un popor aparte, în care sentimentul naţional nici nu dispare, dar nici nu devine un criteriu de diferenţiere.
10. Predestinarea
Predestinarea nu este acceptată de către învăţătura creştină. O întâlnim însă disimulată, în “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”:
“Mulţi dintre creştinii de azi zic că nu au puterea sfinţilor. Eu zic că ai, dar nu vrei să dai puterea lui Dumnezeu. Fiule, cum a încăput Dumnezeu în casele voastre? A încăput că aşa a fost să fie.” (13/26 februarie 1972)
11. Mai puţină odihnă şi mai multă muncă!
“Ştiu că sunteţi cu trup şi trebuie să vă odihniţi, dar auziţi de la Dumnezeu: micşoraţi odihna, ca să munciţi să vă tămăduiţi de necazuri.” (10/23 februarie 1973)
Neodihna e un bun prilej pentru a aplica o reţetă pragmatică prin care să se distrugă duhurile rele:
“Du aceste şoapte şi nu încetaţi a vă ruga ziua şi noaptea. Renunţaţi la somn şi aprindeţi candelele, pentru distrugerea duhurilor rele.” (20 februarie/5 martie 1973)
12. Creştinii trebuie să renunţe complet la animalele din bătătură
“…Fiilor, se cade ca în zilele şi în ceasul de astăzi să nu mai ţii nici vacă, nici cal, nici capră, nici oaie, nici păsări, ca să nu te mai scoată de la rugăciune şi de la legile Mele.” (31 mai/13 iunie 1973)
Trei, sau chiar patru ar putea fi motivele ce s-ar putea invoca în sprijinul acestei teorii năstruşnice:
1.Ce s-a spus explicit: creştinii să nu mai fie “scoşi” de la rugăciune, pentru a îngriji, hrăni, adăpa şi păzi animalele din ogradă;
2.Ce s-a spus implicit: creştinii să nu mai aibă la îndemână sursele pentru carne, ouă, lapte, sau derivatele lor: brânză, unt, etc., pentru a împlini mai uşor “legea cea nouă”, care le interzice să consume aceste produse. Paradoxal, tot creştinii aceştia, zişi “de Noul Ierusalim”, folosesc din plin lâna oilor(pentru cergi, covoare şi pulovere), pielea (pentru încălţăminte, genţi, curele şi haine) şi penele (pentru perne). Încălţămintea din piele este pentru ei chiar un deziderat absolut: cât de săraci ar fi, niciodată n-ai să-i vezi pe aceşti creştini că îşi cumpără pantofi din “înlocuitori”. Pentru aceasta alţi oameni, “necreştinii”, vor trebui să îngrijească în curtea lor animale şi păsări, să le colecteze lâna, pielea şi penele şi să le prelucreze pentru “creştinii” de la Pucioasa. Cinstit ar fi ca, dacă tot consideră pucioşii creşterea animalelor o activitate necreştinească, să se lipsească definitiv de pielea, penele, lâna, coarnele şi copitele lor. De ce să fie alţii obligaţi să le “cultive” pentru ei? Nu zice în Scriptură aşa: “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face?” Scriptura însă, mai trebuie şi citită, ca să poţi s-o aplici.
3. Dacă ai animale în curte, te mai şi ataşezi de ele, poate chiar ajungi să le iubeşti, şi iată cum ai ieşit din legea iubirii de Dumnezeu, pe care, nu-i aşa? trebuie să-L iubeşti din toată fiinţa ta, încât nu-ţi mai rămâne ce să mai dai şi la alţii.
4. Animalele libere (în special câinii) spurcă peste tot locurile pe unde trec, lăsând murdărie prin toate locurile unde se pretinde a fi o curăţenie exemplară. Dacă ar citi Biblia, pucioşii ar vedea că Dumnezeu se scârbeşte de necurăţiile lăsate peste tot pe unde se poate păşi cu pasul (Deut. 23:13,14)
Ei bine, primii care NU împlinesc această cerinţă, formulată încă din 13 iunie 1973, sunt tocmai creştinii de la Pucioasa. Ei ţin în ograda lor doi cai de ani de zile, pe care-i adăpostesc într-un grajd micuţ şi murdar, şi de care se folosesc pentru diverse lucrări sau pentru cărăuşie. Dumnezeu le-a dat odată un semn, pentru că le-au fost furaţi într-o noapte amândoi caii, dar ei, încăpăţânaţi, îndată şi-au cumpărat alţii. Aşa mare a fost graba ca să-i înlocuiască pe cei pierduţi, încât n-au mai ţinut cont de nimic, aşa că unul dintre caii cumpăraţi a fost un cal de curse, obişnuit numai cu alergările pe hipodrom, nicidecum să fie pus la jug. Când au văzut ei că nu-l pot folosi la nimic, l-au înlocuit şi pe acela. Drept este că singurul care e “scos de la rugăciune” e Gheorghiţă, îngrijitorul cailor. Iar de iubit, caii nu prea sunt iubiţi decât de Gheorghiţă , de Iliuţă şi de încă vreo câţiva. Restul, îi suportă cam greu, strâmbând din nas, că de, calul miroase greu, mai ales dacă are grajdul mic.
În ceea ce priveşte ataşamentul exagerat faţă de patrupede, se poate spune că “mânăstirea” de la Pucioasa, dacă încă n-a ajuns la statutul râvnit de “rai pe pământ”, apoi în mod sigur a ajuns să fie raiul câinilor şi al pisicilor. Mai ales câinii, ei sunt aici mai iubiţi chiar şi decât oamenii, pe motiv că sunt mai sinceri, mai credincioşi, mai înţelegători şi mai ascultători decât fiinţele cu două picioare. La fel ca pentru cei doi cai, şi pentru câini Dumnezeu le-a dat pucioşilor semne mustrătoare, şi încă în mai multe rânduri, când cei mai iubiţi câini ai lor au murit în chinuri sau au dispărut pur şi simplu (cea mai celebră fiind dispariţia neaşteptată a unei potăi, pe nume Maf, mascota liderilor pucioşi, idolul lor, “căţelul de aur” după care ei au plâns nemângâiaţi câteva luni, au pus afişe în tot oraşul cu poza lui color, oferind o substanţială recompensă găsitorului, şi au făcut rugăciuni fierbinţi ca “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” să-l aducă pe Maf înapoi acasă, nevătămat; dar degeaba, că nu i-a ascultat nimeni: nici “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa”, nici Atotţiitorul). Aici, câinii au un regim special, ei putând să se plimbe printre creştini nestingheriţi, uşurându-se pe unde apucă (cu o afinitate aparte pentru sculpturile monumentale ale lui Marian Zidaru care-i reprezintă pe “Moise” , pe “Melchisedec” şi pe “Al Şaptelea Înger”), în timpul meselor comune şi chiar în toiul celor mai importante slujbe, deşi se ştie că pătrunderea unui patruped în locaşul de cult atrage după sine automat desacrarea locaşului de rugăciune şi necesită imperios resfinţirea lui.
“Grădina zoologică” de la Pucioasa este de fapt o arenă pe care se experimentează o idolatrie modernă, al cărei beneficiar este în principal rasa canină. Dragostea exagerată a liderilor pucioşi faţă de câini şi pisici se pare că este moştenită de pe vremea “sfântei Virginia”, şi este chiar încurajată găzduirea “maidanezilor” de pripas, iar în felul acesta îşi găsea ea şi o motivaţie “canonică”:
“Daniele, trâmbiţa Mea a primit un pisoi mic, şi Nicolae ţine să-l înstrăineze, şi ea a zis să ducă pisoiul, dar i-a stat în faţă un zid, şi glas a auzit: “Nu înstrăina pisoiaşul acesta, că precum el a venit la voi, aşa vor veni străinii şi se vor aciua lângă streaşina aceasta”. Vedeţi pământul acesta şi voi nu ştiţi nimic. Pregătiţi-vă, că vor veni şi animalele şi făpturile şi ce e alungat de lume şi vor sălăşlui lângă Mine, şi atunci să nu zici:”pleacă, şi să nu intri în curtea Mea!”, că te vede cineva” (18 iunie/1 iulie 1973)
“Maidanezi” au tot fost găzduiţi la Pucioasa, dar proorocia cu “străinii care vor veni şi se vor aciua”, după modelul “maidanezilor”, nu s-a mai împlinit.
Biblia dimpotrivă, deşi vorbeşte destul de des despre câini, întotdeauna o face la modul peiorativ, şi în nici un caz nu se recomandă ţinerea lor în casă şi în pat. Iată aici doar două exemple:
Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui. (Petru 2;22)
Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! (Apoc.22:15)
Întrebarea care se pune în final este aceasta: Dacă cei de la Pucioasa, care se consideră a fi “cei credincioşi”, de dragul a doi cai şi cinci câini nu împlinesc “Cuvântul” pe care ei îl numesc pompos ”Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”, cum de mai au ei pretenţia să-l împlinească alţii, adică “cei chemaţi”? E o doză straşnică de tupeu în această atitudine.
13. Cu toate acestea, creştinii ţin în curte vite şi păsări, ba chiar sunt încurajaţi de “Domnul”, dacă ele sunt bine îngrijite
“…Mai sunt copilaşi de ai Mei ca voi…Ei se duc cu toţii la bisericuţă, şi în casă stau cu toţii şi nimeni nu ştie că ei sunt acasă, şi cântă într-un loc ascuns. Au şi ei vite şi păsări, dar sunt aranjate ca să nu facă zarvă” (20 noiembrie/3 decembrie 1973)
Contradicţia cu mesajul din 31 mai/13 iunie 1973 este scandaloasă. Singura condiţie restrictivă este ca animalele de curte să fie aranjate în aşa fel încât “să nu facă zarvă”. Iar “mersul la biserică” (abandonat în totalitate de către pucioşii de astăzi) era pe vremea aceea o mare virtute.
14. Creştinii sunt îndemnaţi insistent să omoare insectele
“Daniele, am grăit de multe ori să omorâţi insectele, dar voi n-aţi împlinit” (1/14 august 1973)
Daniel (păstorul nea’Mişu) se pare că nu prea ştia ce este ascultarea de Dumnezeu, dacă era atât de nepăsător faţă de o poruncă aşa de mare şi atât de repetată.
15 . Mirul de la “templul” lui mama Gigi, la concurenţă cu mirul preotului Leonard
“Daniele, când vei turna primul beton, să fie de jur împrejur toate şanţurile stropite cu agheasmă şi tămâiate şi unse cu mir de la preotul acela. O picătură de la el şi zece picături din candelele de la cuibul Meu. Şi să aduceţi pe preotul Leonard să facă slujba” (2/15 august 1973)
S-ar putea deduce că mirul preotului Leonard era de zece ori mai eficient decât mirul lui mama Gigi (Virginia Tudorache), îndată ce pentru acelaşi efect benefic era nevoie de o singură picătură luată de la el. Mai târziu însă, mirul preoţilor de mir n-a mai fost agreat. Creştinii sunt invitaţi chiar să-l evite cu grijă:
“ …S-au făcut mulţi măcelari şi mulţi brutari, dar sunt murdari. Sunt mulţi măcelari şi brutari care s-au făcut din mândrie şi pentru bani. Mulţi s-au făcut ciobani, dar pentru brânză şi pentru lână. Feriţi-vă de mirul păcătoşilor. Oiţele Mele, sunt mulţi sunt puşi în numele Meu, dar nu sunt cu Dumnezeu.” (4/17 iulie 1975)
16. Reţetă pentru tămăduire şi “rugăciunea prin interpuşi”
“Pentru tămăduirea sufletului şi a trupului, să se citească în opt ore patruzeci de paraclise, şi în opt ore Psaltirea de la cap la cap, şi Cântările lui Moise. Şi în afară de aceasta, vă priveşte. Şi apoi, Ceasurile şi Canoanele” (7/20 septembrie 1973)
Aşadar, rugăciunea trebuie să ocupe minim 16 ore din zi! Dacă adăugăm însă Ceasurile şi Canoanele , şi mai ales dacă luăm în serios adaosul maliţios “în afară de aceasta, vă priveşte”, observăm că din cele 24 de ore ale unei zile mai rămân 2-3 ore de odihnă, şi atât. “Reţeta” este atât de anacronică, inumană şi nerealistă, încât, peste ani de zile, acelaşi “Dumnezeu de la Pucioasa” (sau, un altul în numele lui, cine mai poate şti?) se adresa într-un alt “Cuvânt” (dar cu acelaşi aer de maliţiozitate, parcă chiar cu satisfacţie), creştinilor (im)puşi la muncile gospodăreşti de dimineaţa până seara: “Mai ai timp să te rogi? Nu mai ai!”
Consecinţa inevitabilă este că rugăciunile se citesc astăzi în mare grabă, pentru a putea fi parcurse integral. S-a ajuns astfel tocmai la fenomenul opus: creştinii au uitat de mult de cele “opt ore” obligatorii pentru Psaltire şi alte “opt ore” pentru cele patruzeci de Paraclise, şi se antrenează acum la obţinerea unor “performanţe” greu de crezut. Aşa s-a ajuns că acum unii creştini pretind că parcurg toată Psaltirea în doar câteva zeci de minute. Presupunând că ei nu mint de fel când afirmă aşa ceva, este de înţeles că aspectul calitativ al rugăciunii lor lasă extrem de mult de dorit. Reacţiile Verginicăi nu întârziaseră să apară încă demult, de la primele semne de zburdălnicie duhovnicească:
“ O, citeşti rugăciunea şi Eu sunt lângă tine. Eu am citit două cuvinte, tu ai citit o sută de cuvinte şi nu am înţeles dintr-o sută nici două cuvinte, că le-ai spus în grabă, ca să termini iute…”(3 februarie 1978.)
O altă inovaţie este “ajutorul la rugăciune”. Liderii pucioşi, plictisiţi probabil de atâţia ani de rugăciune fără nici un efect spectaculos, au inventat un sistem de rugăciune extrem de eficient şi ingenios. Ei au inventat o metodă absolut originală, ce poate fi numită “rugăciune prin interpuşi”. Pentru aceasta, ei îi cheamă în mod sistematic, în fiecare zi, pe câţiva acoliţi mai de nădejde pentru a “se ruga împreună”, în sistemul întovărăşirii: adică, liderii “împart” acoliţilor ciosvârte din Psaltire şi din Paraclise, iar aceştia parcurg astfel o parte însemnată din rugăciunile care stăteau în sarcina liderilor. Acoliţii se roagă aşadar “în dreptul şi în numele liderilor Mihaela şi Nicuşor”, ca să le mai uşureze lor munca duhovnicească, săracii, că şi aşa sunt obosiţi de o zi întreagă de stat degeaba, de vorbit ore întregi la telefonul mobil şi de bârfit, cât cuprinde: ce-au mai făcut unii, ce-au mai dres alţii dintre creştinii din subordine şi cei de la Bucureşti, şi mai ales dintre cei răzvrătiţi, care au cam mirosit cum merg lucrurile la Pucioasa şi nu prea îi mai ascultă în ultima vreme.
17. Reţete de post
“ Pentru posturi, vă mai aduc aminte să postiţi ca strămoşii voştri: o dată pe zi să mâncaţi, seara, puţină pâine şi apă.” (15/28 februarie 1975)
Comentariile sunt de prisos. În orice caz, Biserica are o poziţie mult mai nuanţată faţă de post, ţinând cont şi de situaţiile speciale (bătrâni, copii, suferinzi, bolnavi cronici, etc.)
“ Postiţi! Domnul Iisus Hristos a obligat pe poporul Său să postească, că în vremea ce va veni, postul te va scoate. Şi lunea, miercurea şi vinerea, să mănânci numai de post, dar post uscat…”(9 octombrie 1975)
18. “Bunii creştini” îşi fac amulete şi talismane din pietricele sfinte
“ …Copilaşii mei, se va strica şi bisericuţa şi crucea, ca să se aşeze în locurile lor fiarele lor. Dar să ştiţi tată, să fiţi ca oamenii buni creştini. Să iei din bisericuţă o pietricică şi să o ţii la tine, că e sfântă, şi Eu voi scrie pe ea un nume şi cu ea nu vei pieri, căci numele de pe piatră e numele Unuia Care va clădi şi va zidi veacul pentru totdeauna.” (4/17 ianuarie 1974)
19. Se instituie o nouă “zeciuială” (dar un pic mai mare)
“… O, creştine, ai făcut legământ ca să împarţi un sfert la săraci, un sfert la biserică, şi restul pentru tine. Ai făcut tu aşa? O, tată, vei plânge cu amar să treci la Dumnezeu, dar nu vei putea că e război între noi.” (19 martie 1974)
Zeciuiala însemna a zecea parte, adică 10%. Sfertul însemnă 25%, adică un impozit mai mult decît dublu faţă de zeciuială. Trei luni mai târziu se ajunge la trei sferturi, adică la 75%! De şapte ori şi jumătate mai mult decât impozitul de pe vremea lui Moise:
“ Poporul Meu, a sosit vremea ca trei părţi ale tale să le laşi pe cale. A venit vremea să iubeşti mai mult pe Dumnezeu. Poporul Meu iubit, întru care am binevoit, a venit vremea să desparţi de la tine din casă trei sferturi din viaţă, ca să poţi să fii credincios” (14 iunie 1974)
20. Se instituie regula ca orice lucrare să se execute numai cu meseriaşi luaţi din popor
“… Fiilor, copilaşii Mei ursesc pe unul dintre voi ca să se facă croitoreasă şi croitor, ca să se facă tot lucrul la el. Un croitor şi o croitoreasă duhovnicească. Să fie între voi un cizmar, un frizer, din toate meseriile, căci avem nevoie, ca să nu ne mai ducem la cel rău din lume, şi nu numai pentru acum, ci şi pentru viitor.” (11/24 mai 1974)
Între timp, obiceiul de a presta “toate meseriile” cu oameni “luaţi din popor” s-a cam pierdut. De frizer nu mai au nevoie, deoarece nimeni nu-şi mai scurtează părul, nici nu-şi mai rotunjeşte colţurile bărbii. Iar când e nevoie de reparat căruţe, pantofi, pantaloni bărbăteşti, dinţi şi măsele, sau de pus potcoave la cai, se apelează tot la meseriaşii satului, “cei răi din lume”.
Se tot speră însă că nu va fi mereu aşa, iar “concubinajul” cu cei răi din lume va dispărea până la urmă:
“ Vine vremea, copilul Meu, că fiecare îşi va lucra meseria sa, dintre cei credincioşi” (6/19 ianuarie 1975)
Meseriile devin un pretext pentru separarea radicală de cei ce nu aderă la sectă:
“ … În popor să fie de toate meseriile, ca nimeni să nu ia meseriaşi din afară: fierar sau zidar, sau croitor, că luând din lume ai amestecat lucrul bun cu cel rău. Să nu mai intre păgâni la lucrul Meu…”(9 octombrie 1975)
21. Crucea dreaptă se aşează pe ombilic
“…Fiţi atenţi la cruce, căci lumea face crucea schimonosită: Voi faceţi crucea dreaptă: pe frunte, pe buric, pe umărul drept şi pe cel stâng, căci este păcat strigător la cer să faci crucea schimonosită. (11/24 mai 1974)
22. Îndemn la dezbinare în familie
“…Ascultă bine creştine care ai un copil în lume şi nu e cu Mine. Zic să îl lepezi de la tine. Adică cum să îl lepezi? Să nu mai zici că e copilul tău. Alege, ori cu Mine, ori cu copilul tău.” (29-30 iunie 1974)
23. Îndemnuri contradictorii: Aur pe aramă, sau aramă pe aur?
“ …O, Israele tată, nu daţi arama pe aur, căci arama nu e bună pentru Mine. Doar aurul e bun pentru Mine, creştine, şi aurul de la Mine pune-l bine, creştine. Nu te uita că e vremea rea; păstrează-l bine. Nu-l da pe aramă, ci pune-l în loc curat şi binecuvântat.” (22 iulie/4 august 1974)
24. Sunt “chemaţi la Domnul” numai cei tineri şi sănătoşi, buni de muncă
“Dar să ştii, tată, pleacă urechea la Mine, creştine, că dacă eşti bolnav grav şi dacă în timpul bolii te-ai întors la mine, şi când ai fost sănătos ai alergat ca un armăsar, ce să fac Eu atunci cu tine? Când eşti bolnav vii la Mine? Ce să fac cu tine? Dacă un om nu are ce face cu bolnavul, dar Dumnezeu, ce să facă cu un bolnav? Când eşti mititel şi sănătos vino la Mine să ai timp să lucrezi şi să faci avere în cer. Mulţi când sunt tineri fug în lume şi când au îmbătrânit, vin la Domnul Iisus Hristos? Ce să mai faci tată la bătrâneţe? (3/16 august 1974)
O mărturisire mai cinică a interesului material de la Pucioasa nici că se putea. “Doctorul” sufletelor şi al trupurilor de la Pucioasa nu-i primeşte pe cei neputincioşi şi pe cei bolnavi. “Chemarea la Domnul” se referă la alegerea specială, prin care unii creştini sunt selectaţi pentru a face parte din “obştile” de “Noul Ierusalim”, unde se vine pentru muncă, nu pentru viaţă contemplativă. Cei bătrâni, cei neputincioşi, cei bolnavi, nu sunt buni de muncă, deci nu e nevoie de ei. E nevoie de tineri vânjoşi şi prinzaşi, de tinere harnice şi îndemânatice, iar aceştia toţi să mai fie, pe cât posibil, şi cât mai puţin instruiţi, pentru a putea fi manipulaţi cât mai uşor. Câtă deosebire dintre Iisus Cel care zicea: “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă. (Marcu, 2,17) şi cel care se dă drept Iisus şi zice acum: “Când eşti bolnav vii la Mine? Ce să fac cu tine?”
25. Şi bărbaţii, şi femeile, trebuie să aibă mereu capul acoperit
“ Încă odată mai repet către tinerii lui Israel: nu vă mai purtaţi cu capetele goale, că dacă nu, vă dau durere de cap şi nimeni nu vă mai tămăduieşte. Nu mai purtaţi capul descoperit ca lumea – şi bărbatul şi femeia – ; aţi auzit?...” (1 septembrie 1974)
“ …Nu vă purtaţi cu capul descoperit. Încă odată repet: scrie Mihaile pe cel ce împlineşte, scrie şi pe cel ce nu împlineşte!...” (11 iunie 1975)
După cum Sfântul Apostol Luca a fost desemnat cu “fotografierea fiecărui eveniment de pe pământ şi cu ţinerea unei evidenţe a arhivelor fotografice”, iată că Mihail Arhanghelul este desemnat în mod repetat şi insistent să se ocupe cu ţinerea evidenţei scrise a celor care se poartă cu capul descoperit şi – separat – a celor care stau mereu cu ceva pe cap. Deşi, nici nu era neapărat nevoie de două liste, căci se putea proceda prin simpla excludere: cei care nu se vor regăsi pe lista neîmplinitorilor, în mod sigur sunt dintre cei împlinitori.
Dar uneori şi Mihail este depăşit de situaţie, şi atunci “Domnul” îi trimite ajutoare la scriptologie pe arhanghelul Gavriil şi pe proorocul Daniil:
“ Scrie Mihaile, scrie Gavriile, scrie Daniele, că am stat de vorbă cu creştinii…” (13 noiembrie 1975)
Nu numai capul trebuie acoperit, ci aproape tot corpul:
“ Nu mai purtaţi mâinile goale, nu mai purtaţi pieptul gol şi părul descoperit. Bărbaţi, nu mai purtaţi capul descoperit. Deosebiţi-vă de lume…” (1 august 1975)
“ V-am spus mereu: puneţi acoperământ pe cap, că pentru cârpa aceasta, sau pentru basca aceasta, vei pieri pe calea ta şi nu numai tu, ci şi toată casa ta…” (17 august 1975)
“ Feriţi-vă de goliciune. Căci cine nu va purta bască pe cap în aceste două vremi, va purta sac şi se va îmbrăca în rogojină…” (4 octombrie 1975)
Surprinde aici nu numai radicalismul cu care se impune o poruncă radical diferită de cea din Biblie, dar şi ameninţarea grosieră cu pedepse disproporţionate faţă de “gravitatea” eventualei încălcări a “poruncii”. Se merge până la dezgroparea acelei ameninţări vechi-testamentare: “Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se vor strepezi dinţii”, deşi tot în Vechiul Testament se promite că după venirea lui Mesia nu va mai fi aşa:
“În zilele acelea nu vor mai zice: "Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii".
Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii.” (Ier. 31, 29-30)
Biblia confirmă, într-adevăr, necesitatea portului unui acoperământ pe capul femeii, la rugăciune, dar justifică în acelaşi timp un comportament diferit pentru bărbat!:
“Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său. “ (I Cor. 11,4)
“Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (I Cor. 11,7)
Aşadar, măcar în timpul rugăciunii, bărbatul trebuie să aibă capul descoperit. Dar, numai atunci? În restul timpului, oare trebuie să şi-l acopere?
Biblia mai face un îndemn care poate fi interconectat la această temă:
“Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5,17)
Aşadar, cei care se roagă neîncetat, necontenit vor sta şi cu capul descoperit.
La Pucioasa însă, bărbaţii s-au obişnuit atât de mult să stea cu capul acoperit, încât de multe ori ei stau cu capul acoperit şi în unele incinte publice, ceea ce este o nepoliteţe.
Ar mai fi de adăugat că şi portul părului lung, împletit în cozi ca femeile, practicat de către bărbaţi la Noul Ierusalim de la Pucioasa, este contrar sfaturilor biblice:
“Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? “ (I Cor. 11,14)
Pentru cei de la Pucioasa, Biblia este însă mai prejos decît unele “proorocii” făcut în somn de anumite persoane care au făcut parte cândva din clientela clinicilor psihiatrice.
Totuşi, mai sunt unii creştini recalcitranţi care nu prea agreează aceste porunci contrare spiritului biblic, inventate la Pucioasa peste noapte:
“ A doua oară am spus Eu să pună Ioan acoperământ pe cap, şi nu s-a împlinit. Ce-aveţi, tată, de nu vreţi să ascultaţi? (4/17 august 1975)
Pentru creştinii care, mai isteţi fiind, pretind că şi Domnul, şi ucenicii Lui, umblau tot cu capul descoperit, li se dă o motivaţie “după ureche”:
“… A spus Domnul şi v-a rugat: purtaţi-vă creştineşte, nu vă mai purtaţi cu capul gol bărbaţilor, nu mai purtaţi rochiţa scurtă femeilor. Tu bărbat, nu te mai purta cu capul descoperit. Domnul Iisus şi cu ucenicii s-au purtat cu capul descoperit, pentru că păşeau pe pământul sfânt. Ţi-aş spune: poartă-te cu capul gol, dar nu te mai cunosc dintre cei din lume…”(11 septembrie 1978.)
Este evident că motivul real acesta este: încercarea de individualizare a “poporului ales” prin ceva care să fie vizibil: prin port, prin îmbrăcăminte, prin ceea ce beau şi mănâncă, prin ceea ce citesc, prin ceea ce vorbesc. Prin toate acestea ei trebuie să fie recunoscuţi şi prin toate trebuie să arate că ei sunt altceva şi altcineva. Pretenţia că dacă umblă cu capul gol, bărbaţii nu mai pot fi recunoscuţi de “Domnul”, arată fie că “Domnul” are limite serioase în capacitatea de a cunoaşte totul, fie că nu poate distinge minciuna de adevăr; şi atunci, în ambele situaţţii, el nu este un Dumnezeu adevărat. Pe scurt, porunca se poate sintetiza astfel: “Bărbaţilor, purtaţi-vă cu capul acoperit, ca să-mi dau seama că sunteţi ai mei”.
Pretenţia că Domnul Iisus şi ucenicii se purtau cu capul gol şi cu picioarele goale, pentru faptul că păşeau pe pământul sfânt, este ridicolă. Mai degrabă ei erau săraci, iar sărăcia pe vremuri se vedea în primul rând în îmbrăcămintea sumară şi nepretenţioasă.
Insistenţa cu care se contrazice însăşi Biblia, pe motive ridicole, ar trebui să pună serioase semne de întrebare celor care pretind că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” nu contrazice cu nimic învăţăturile biblice.
26. Creştinii sunt ispitiţi ca să-şi citească viitorul
“ Să nu uiţi pe Dumnezeu. Să-L ai lângă tine mereu şi să-L întrebi mereu de viitorul tău. Israele, nu ai văzut niciodată urmele Mele în mijlocul tău, dar ai să le vezi” (8 septembrie 1974)
O invitaţie voalată pentru creştini ca să nu se despartă niciodată de Verginica, prin care “vorbeşte Domnul”. Răsplata fidelităţii lor? Îşi vor putea oricând cerceta viitorul, o temă la care creştinii s-au dovedit mereu a fi deosebit de curioşi şi sensibili. Iar curiozitatea lor le-a fost speculată din plin.
27. Îndemnuri depăşite
“...Nu slujeşti Mie dacă posteşti sau dacă te rogi, ci e pentru tine, tată…” (7 ianuarie 1975)
Asta se cerea în 1975: Dumnezeu nu-ţi cerea să-I slujeşti Lui în mod direct, atunci când Îi faci voia (adică, atunci când te îndeletniceşti cu virtuţile creştine, cu rugăciunea şi cu postul) ci să te preocupi cu grijă “pentru tine”, adică de propriile tale împliniri creştineşti, ca să-ţi meriţi pe drept mântuirea pe care El a pregătit-o. După 33 de ani, ceva s-a schimbat radical: dacă îndrăzneşti să te preocupi câtuşi de puţin pentru tine, înseamnă că nu-L mai iubeşti pe Dumnezeu:
“O, nu căutaţi să faceţi voia Mea pentru voi, căci aceasta nu înseamnă iubire pentru Mine, ci înseamnă pentru voi, ci căutaţi să faceţi voia Mea pentru Mine, şi atunci aveţi în voi iubirea cea pentru Dumnezeu, credinţa pentru cele ce nu se văd cu ochii trupului, cu ochii celui ce Mă iubeşte pentru sine şi nu pentru Mine, căci vai celui care vede pe Dumnezeu cu ochii trupului lui, căci aceia nu văd pe Dumnezeu, ci văd pe cele ce trec, şi care nu-l ţin pe om în Dumnezeu şi în credinţă şi în credincioşie apoi! O, dacă vă iubiţi pe voi, dacă vă măriţi pe voi când daţi să iubiţi pe Dumnezeu, voi nu aveţi credincioşie pentru Mine dacă lucraţi aşa.” (din Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, 15 iunie 2008.)
28. Îndemnuri la nesupunere faţă de stăpânire
“Fiţi stăpâni pe viaţa voastră. Nu lăsaţi pe nimeni să vă stăpânească.” (19 ianuarie 1975)
O învăţătură ce se află în contradicţie flagrantă cu preceptele biblice. Căci iată cum învaţă Sfânta Scriptură:
“Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.
Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.
Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.
Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul.
De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă.” ( Rom. 13, 1-5)
“Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun…” (Tit 3,1)
“Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. ( I Tim. 6,2)
“Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor,
Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine;
Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă.
Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.
Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat.
Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi.
Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. (I Petru 2: 13- 19)
“Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri…” (I Petru 3, 1)
“Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor…” (I Petru 5, 5)
Un duh de nesupunere, alt duh decât cel al Scripturii, bântuie în voia sa pe la Pucioasa.
29. Îndemnuri la ascundere, îndemnuri la neascundere
Aceste îndemnuri contrariază prin inconsecvenţa lor. Nici nu mai ştii ce să crezi şi ce să alegi. Iată câteva mostre:
a. Îndemnuri pentru “ascunderea lucrării de la Pucioasa”:
“…Ascundeţi această profeţie pentru cei morţi. Aţi auzit? …” (20 februarie 1975)
“…Pentru cei morţi ascundeţi această profeţie…” (20 februarie 1975)
“ …Ai să dai mii de lei ca să mai ai Trupul şi Sângele Meu, dar dacă vei fi cu Mine în ascuns, îl vei avea…” (10/23 februarie 1975)
“ Ţineţi ascuns şi aveţi răbdare până voi spune eu de pe acoperişul casei…” (7 ianuarie 1974)
“Să scrii despre toate câte am profeţit de la început şi până azi, căci ei au uitat ce le-a spus Domnul acum zece ani. Să faci Verginico sul şi să-l prinzi în copci şi să-l ţii ascuns până la ziua postului, căci vor veni popoare nemâncate şi nebăute la uşa ta şi vor bate în uşă ca nişte cerşetori şi să le dai.” (30 aprilie 1965)
“Trupul acesta, ştiţi cine este şi de unde l-am luat; ştiţi că l-am sculat dintr-o boală grea… …Nu este preţuită nici de fini, nici de naşi, căci este scris în lege: Proorocul, în patria sa, nu este preţuit. Nici creştinii nu-l preţuiesc, pentru că nu-l cunosc, că este ascuns, este ascunsă taina. Amin.” (27 octombrie 1966)
“ Creştine, ţine ascuns aceasta, ca să nu se cunoască de lume că voi ştiţi” (3/16 aprilie 1975)
Cei care nu lucrau cu ascundere mare erau chiar pedepsiţi. În unele cazuri, “Dumnezeul de la Pucioasa” îi pedepseşte cu închisoarea pe mărturisitorii “lucrării Lui”, pentru că “vorbesc prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu”:
“ Pe Gheorghiţă de la Bucureşti l-am dat în mâna oamenilor că el vorbea fără de rost din lucrurile Mele şi dădea din lucrarea Mea, şi el singur s-a dat în mâinile lor. Pe Răducanu l-am dat în mâna lor că vorbea prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu” (11/24 aprilie 1967)
b. Îndemnuri pentru “neascunderea lucrării de la Pucioasa”:
“…Veniţi-vă în fire, că cine ar vrea să ascundă lucrarea Mea, orb va rămânea. Cine ar vrea să acundă crucea Mea, nu va mai sta în viaţa sa. Iubeşte pe Dumnezeu cu toată puterea ta! Oricine ar vrea să ascundă faţa Mea, nu va putea să o ascundă, că Dumnezeu va da de ruşine pe acela…” (26 februarie 1975)
“De ce ascunzi tu de fiii tăi glasul Domnului de peste tine, petrecerea ta cu Domnul atâta vreme pe pământ? O, fiii tăi n-ar fi fost atât de lumeşti acum dacă tu zi după zi mai mult L-ai fi ţinut mare în tine pe Domnul înaintea fiilor tăi.” (28 august 2007)
“ El însă nu poate, nu mai poate nimic pentru cei de sub greul meu şi nu Mi-i mai ajută să scape de teamă sub lucrarea mea cea zdruncinată şi tot zdruncinată de cele ascunse ale celor ascunşi în ei ai poporului meu, şi care au tot lovit în pacea coborârii Mele.” (30 august/12 septembrie 2007)
Însuşi “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” se pretinde a fi un campion al neascunderilor:
“…M-am făcut cunoscut omului pe pământ întru toate. Nu am ascuns nimic din faţa omului de azi ca să fie fericit şi încredinţat de Dumnezeu. Şi iată că lumea toată se închină duhurilor necurate…” (19 decembrie 1976)
Deşi pretinde că nu a ascuns nimic faţă de om şi se laudă cu aceasta, numai cu puţin înainte îşi exprima părerile de rău că i-a dezvăluit omului “secretele”:
“ Îmi pare rău de ce am făcut Eu. Sunt supărat nespus de mult, pentru că omul care e făcut de Domnul, întru toate e făcut de Domnul. Îmi pare rău că i-am dat secretul Meu.” (19 decembrie 1976)
Acest slogan “Nu am ascuns nimic din faţa omului” a ţinut el cât a ţinut, dar acum “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” şi-a schimbat pe faţă obiceiurile. El îşi propune o ascundere severă pe care o numeşte când “tăinuire”, când “adăpostire”:
“Necredinţa din părţi Îmi slăbeşte intrarea Mea la popor cu cuvântul Meu cel lucrător şi Mă face să Mă ruşinez, să Mă strâng şi să Mă tăinuiesc între ucenici, între cei de o iubire şi milă cu Mine… …Vă voi povăţui, tată, căci trebuie să adăpostim tot ce este de adăpostit…” ( 12 iulie 2008.)
30. Îndemn la iubire preferenţială
“ O , copilaşii Mei, nu folosiţi Scriptura anapoda. Da, tată, zice Scriptura, să iubeşti pe aproapele tău, dar deosebeşte-l. Că acela e aproapele tău, care face voia lui Dumnezeu…” (30 iunie 1975)
Dar cum se poate face deosebirea, dacă nu prin judecată? Iar despre judecată, iată ce spune Scriptura:
“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Mat. 7, 1-2)
Dar să presupunem că am putea deosebi pe “cei care fac voia lui Dumnezeu” de ceilalţi. Dacă nu-i vom iubi decât pe aceştia care sunt împlinitori, ce vom face şi ce va fi oare cu ceilalţi? Dar ce va fi cu vrăjmaşii noştri? despre care, tot Scriptura zice:
“Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…” (Mat. 5,44)
Oare vrăjmaşii noştri, care ne blesteamă, ne urăsc, ne vatămă şi ne prigonesc, fac ei voia lui Dumnezeu? Desigur că nu. De aceea, ei nu sunt aproapele nostru, după cum arată acest “Cuvânt”. Deci nu trebuie iubiţi, spune “Cuvântul”; dar trebuie iubiţi, spune Scriptura. Şi astfel am dovedit că Scriptura şi “Cuvântul” nu ne învaţă la fel, ci sunt potrivnice una alteia în învăţătură. Iar dacă Scriptura e de la Dumnezeu, de unde este învăţătura potrivnică acesteia? Oare nu de la potrivnicul lui Dumnezeu?
31. Punctele cardinale sunt două-trei, şi nu întotdeauna aceleaşi
“…Vor veni de la răsărit şi de la apus şi de la miazănoapte şi vor sta cu lucrarea Mea şi vă vor mustra pe voi pentru necredinţa voastră! “(13 noiembrie 1975)
“ Israele, vine lumea înspăimântată din răsărit, din miazăzi şi din miazănoapte.” (3 decembrie 1975)
“ Vei vedea tot pământul din răsărit şi până la apus şi miazănoapte, că tot pământul va străluci de bolta cerească…”(3 decembrie 1975)
“ O să vină de la apus şi de la miazăzi şi de la miazănoapte şi o să staţi toţi la un loc, într-o casă. Şi atunci pentru ce se face această adunare de familii în jurul templului Meu? Pentru sminteală? Pentru greşeli? O, nu de aceasta am adus din răsărit şi miazănoapte, ca să vă smintiţi unii pe alţii. Vai prin cine vine sminteala!” (15/28 octombrie 1979)
32. Punctele cardinale sunt patru, şi nu întotdeauna orientate la fel
“ E scris că de la răsărit la miazănoapte, de la apus la miazăzi, e scris peste tot că piere omul păcătos.”(26 iunie/9 iulie 1976)
“ Să nu ziceţi să ocoliţi, că nu aveţi pe unde, că de la răsărit la miazăzi şi de la apus la miazănoapte sunt marginile acestei păduri.” (2 ianuarie 1979)
“…Copilaşii Mei, din răsărit până în apus, din miazăzi în miazănoapte, este averea lui anticrist. (25-26 mai 1978.)
“ E scris în Apocalipsa lui Ioan că: Domnului Iisus Hristos i s-a dat putere să judece toată suflarea de la răsărit până la apus, de la miazăzi până la miazănoapte şi pe cei adormiţi…”(22 septembrie 1978.)
“…Că de la miazăzi la miazănoapte şi de la apus la răsărit, vor veni la locul acesta, dar aveţi grijă că tocmai pe voi cei de aici să nu vă prindă aceia nepregătiţi” (11 septembrie 1978.)
“ […] să duceţi viaţă cum au dus-o înaintaşii voştri, că mai sunt creştini la miazăzi, la apus, la răsărit, la miazănoapte, şi cu toţii veţi fi strânşi […] ” (6/ 19 decembrie 1978.)
33. Viclenii ieftine
Creştinii Verginicăi sunt îndemnaţi stăruitor la credinţă în “lucrarea Domnului”. Destul de des, vorbirile ei nocturne sunt împănate cu întrebarea persuasivă: “Crezi?”, la care, evident, nu se putea da decât un singur răspuns. Şi totuşi, pentru cei ce nu credeau li se oferea şi posibilitatea “încredinţării pe viu”. Într-un mesaj din 6 decembrie 1976, ei sunt invitaţi s-o înţepe pe Verginica în timpul lucrării, pentru a vedea nu numai că nu reacţionează la durere, ci şi că are în trup apă, în loc de sânge. Dar pentru a opri elanul vreunui curios, care ar putea lua în serios invitaţia, îndată urmează şi o ameninţare voalată pentru cine ar îndrăzni să încerce: să se gândească bine ce face, pentru că “Domnul” îl va lua la întrebări pentru acea înţepătură. În aceste condiţii, chiar dacă s-ar fi găsit printre creştini vreunul mai îndrăzneţ, precis că s-a lăsat păgubaş.
Iată această invitaţie cu două feţe:
“…Nu acest trup amărât vorbeşte, ci Domnul Iisus prin Duhul Sfânt. Dacă nu crezi, înţeapă acest trup. În loc de sânge, curge apă. O, poporul Meu, şi dacă-l vei înţepa şi Domnul te va întreba de înţepătura aceasta…”(6 decembrie 1976)
34. Pânza de la botez ţine loc de milostenie !?
“…De ce nu ai citit în Sfânta Carte că această pânză de botez se păstrează? Că dacă nu ai dat la săraci nimic, cel puţin să ai acea pânză de la botez…”(7 august 1978.)
O nouă superstiţie fetişistă tinde să substituie fraudulos una dintre cele mai mari porunci creştine: milostivirea faţă de aproapele. De acum, orice creştin mai leneş sau mai zgârcit, care nu-i are în vedere sau la inimă pe săraci, se poate prevala de faptul că a păstrat, în schimb, cu sfinţenie, petecul de pânză în care a fost înfăşat îndată după botez. Ca şi în alte situaţii, Verginica face cu tupeu trimitere la o referinţă biblică inexistentă: nicăieri în Sfânta Scriptură nu se aminteşte măcar de această pânză, care însă pentru Verginica este valoroasă ca o perlă de mare preţ.
35. Crăciunul e zi de post negru!!!
“Sî ştiţi că vă dau poruncă: în ziua de Crăciun nu veţi mânca de dulce! Nici Pruncul nu a supt în acea zi, nici magii nu au mâncat. Eu zic să se ţină cu desăvârşire. Cine ţine această poruncă, mult bine va avea în viaţă.” (6/ 19 decembrie 1978.)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.