3. Despre “misticul mitocan”

3. Despre “misticul mitocan”

Într-un editorial intitulat “Misticul psihedelic şi fratele mitocan” şi apărut în ziarul Ziua, Cristian Bădiliţă îşi propune să definească comportamentul atipic “creştin” al perioadei moderne, care tinde însă să se generalizeze, devenind astfel o caricatură a creştinilor din primele veacuri ale “erei noastre”.

“Bate şeaua, ca să priceapă iapa”, zice o vorbă din popor. Întrucât probabil cu un astfel de specimen ne vom mai întâlni pe acest blog, la modul concret, să ne oprim acum doar la câteva pasaje din editorialul lui Bădiliţă, care definesc mai bine aspectul teoretic al problemei. Cităm:

…Ortodoxia cultivă formalismul găunos şi patetic, iar faptul acesta se reflectă în comportamentul nostru cotidian.

Specimenul care încarnează comportamentul respectiv e "misticul mitocan". Îl întâlneşti pretutindeni şi sub diferite veşminte, de la episcop până la mirean, de la cărturar până la analfabet. Misticul mitocan e direct conectat la revelaţie, frecventează asiduu locaşurile de cult, împrăştie cu infailibilitate papală sfaturi şi verdicte, anateme şi binecuvântări. Veşnic încruntat, cu spiritul critic în alertă, priveghind la căpătâiul unei Pseudo-Tradiţie absolutizate, el reprezintă Tipul însuşi al lui homo orthodoxus. În registru pozitiv (atunci când vorbeşte extatic despre credinţa lui) toate cuvintele misticului mitocan încep cu majuscula aldină; în registru negativ (atunci când pune la punct, când şfichiueşte sau respinge) cuvintele sale devin monosilabice, scrâşnite, pierzându-şi funcţia sintactică şi devenind proiectile onomatopeice. Calitatea esenţială a personajului este justiţiarismul şi legalismul. Din ea decurg toate celelalte: conştiinţa funcţiei sale profetice şi misionare, apostolice şi pedagogice. Misticul mitocan în postura de funcţionar bisericesc nu răspunde niciodată la mesajele profanilor, la scrisorile lor sau la apelurile telefonice. El este ocupat, eminamente ocupat cu practicarea virtuţilor creştine. Nu are vreme de codul bunelor maniere lumeşti, sensul vieţii sale transcende asemenea mizilicuri. Deşi nu vă cunoaşteţi şi nu aţi împărţit nici o experienţă comună de viaţă sau cărturărească el trece decis la tutuială, de pe poziţia duhovnicească a Alesului. Tutuiala "frăţească" mi se pare de o sută de ori mai murdară şi mai arogantă decât tutuiala civilă. Dar ce nu ne permitem noi între "fraţi"!?

Misticul mitocan are în general pregătirea teologică a unui poliţist în sutană. Dar aici decantările nu-şi au rostul. Ai sutană, eşti specialist! Ai barbă, dai cu doctoratul sorbonard de pământ de-i merg fulgii!

Politeţea este expresia cea mai directă, cea mai palpabilă a credinţei. Un ins care nu ştie să fie politicos faţă de semen nu are nici o legătură cu Evanghelia. E un impostor care trebuie denunţat orice funcţie ar ocupa, de la patriarh până la ţârcovnic. Abia după zeci de ani de rugăciune şi intimitate îţi poţi permite să-L tutuieşti pe Dumnezeu, în sinea ta. Misticul mitocan Îl tutuieşte din prima secundă, iar din a doua începe să-L bată pe umăr. Încreştinarea lumii româneşti actuale trebuie aşadar să înceapă cu încreştinarea până la capăt a celor botezaţi, prin inculcarea celor mai elementare reguli de politeţe şi urbanitate…

Merită să medităm la radicalismul soluţiei propuse de Bădiliţă: Orice impostor, care se crede mistic fără a se autosesiza totodată şi cât de mitocan este, trebuie denunţat orice funcţie ar ocupa, de la patriarh până la ţârcovnic. Şi mai învăţăm ceva de la Bădiliţă: Prea repede ne-am obişnuit să-L tutuim pe Dumnezeu. Oare, am parcurs cei câţiva zeci de ani de rugăciune autentică, adică simţită şi trăită, nu numai recitată ca o moară stricată, ca să ne permitem a-L tutui pe Dumnezeu în sinea noastră?

Vorba lui Bădiliţă: Dar ce nu ne permitem noi între "fraţi"!?

Vom regăsi şi la “pucioşi” asemenea specimene, direct conectate la revelaţie, care au aruncat la coş cu superbie cei 2000 de ani de trăire ortodoxă în sânul Bisericii strămoşeşti, pretinzând că odată cu ei începe adevăratul creştinism, iar ce a fost până la ei este doar o spoială. Supuşii lor le spun “Fraţii”, dar nu cu deferenţă, ci cu spaimă şi cu dezgust, blestemând ziua în care au lăsat totul în urmă ca să vină şi să le slugărească lor, liderilor sectei. Pentru că, abandonând totul în urmă, nici nu mai au unde să se întoarcă, deşi acum mult ar dori; şi aşa se văd condamnaţi să se supună şi să nu crâcnească, fără a spera vreodată într-o eliberare.

…………………………

        Anca Estera

18 octombrie 2007

…………………………