26. Maxime, cugetări şi învăţături “adânci”

1. Parabola orbului: orbul e orb pentru că nu vede

“De ce, măi oameni, orbul nu vede lumina zilei? Pentru că nu are vedere, de aceea nu vede lumina zilei” (25 decembrie 1964)

2. Curentul electric este o născocire inacceptabilă, deci şi becul electric trebuie înlocuit cu lumânarea de ceară curată

“Am adus un îngeraş cu un ciocănel şi a spart toate becurile de la policandru şi a pus lumânări de ceară curată.”  (1 iulie 1956)

“Credeţi că există şi mănăstiri care nu au luminiţă aprinsă acolo? Au adus curent electric şi şi-au aprins beculeţe iar untdelemnul îl mănâncă. Vine vremea când n-o să mai ai curent electric […]”(4 oct. 1987)

3. Hristos a vorbit mereu, atunci şi acum, cu lucrare neobişnuită: “cu glasul nevăzut”

“ Dar Eu, Domnul am fost şi atunci şi sunt şi acum şi spun cu glas nevăzut, pentru că aşa e lucrarea de acum şi aşa a fost şi lucrarea de atunci” (2 august 1965)

“ Cu tine vorbeşte duhovniceşte, cu alţii vorbeşte pământeşte, iar cu alţii vorbeşte în chip nevăzut.” (23 februarie 1976)

4. Taina înţelepciunii şerpilor

“De ce şerpii sunt înţelepţi? Sunt, căci îşi cunosc vremea când să iasă afară din culcuş. Numai acela, când i-a venit sfârşitul, iese să-l strivească, că aşa e dat. Nici un şarpe nu piere decât numai strivit. Nici o vietate nu are înţelepciunea unui şarpe. Cineva bătea cu lemnul într-un colac, dar dacă nu-i loveşti capul, nu moare şarpele.” (6/19 decembrie 1965)

În tradiţia populară, şarpele nu moare decât după asfinţit, dacă nu i-ai strivit capul. Textul, ancorat puternic pe această tradiţie, oferă două variante de interpretare:

-         fie înţelepciunea şarpelui se cantonează în zona premoniţiei, el avînd o “înainte cunoaştere” a firului propriei sale vieţi: ştiind că i-a venit sfârşitul, iese din proprie iniţiativă la drumul mare, ca să se milostivească cineva de a-i strivi capul, căci altminteri el nu poate să moară. Dar predestinarea, ca teorie filosofică, nu este acceptată în creştinism;

-         fie înţelepciunea şarpelui se rezumă la cunoaşterea vremii lui: când să iasă din culcuş după o iarnă grea. Dar, atunci urşii sunt şi mai înţelepţi, căci şi ei îşi cunosc vremea: ei ştiu şi când să iasă, dar şi când să intre în culcuş, ca să hiberneze.

Pentru  ambele variante, explicaţia oferită cu pretenţia dezvăluirii tainei înţelepciunii şerpilor este destul de străvezie.

Afirmaţia  “ Nici un şarpe nu piere decât numai strivit.”  este în totalitate hazardată. În realitate, nici un animal nu poate supravieţui dacă are afectate grav organele vitale (inima, spre exemplu). Există şi alte moduri în care se poate imagina şi apoi înscena pieirea unui şarpe. Chiar şi Biblia ne relatează unul:

“Şi strângând Pavel grămadă de găteje şi punându-le în foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a prins de mâna lui.…

…Deci el, scuturând vipera în foc, n-a pătimit nici un rău.” (Fapte, 28:3,5)

În logica celor de mai sus, vipera s-a agăţat intenţionat de mâna lui Pavel, căci ştia că-i venise ceasul, şi pentru că nu putea să moară singură, “de moarte bună”, trebuia să se folosească de mâna lui Pavel ca să poată muri.

5. Cel mai mare păcat este răzvrătirea

“Feriţi-vă de răzvrătire, că nici un păcat nu este mai mare ca răzvrătirea, că cine se răzvrăteşte, douăsprezece păcate face dintr-odată” (16 martie 1966)

6. “Domnul” mustră dezordinea şi face ordine în casa sa după modelul lumii moderne. Bisericile trebuie organizate după bonuri de ordine

“… – De ce în casa Mea nu se face ordine? Peste tot pământul, toată suflarea de acum merge organizată după bonuri de ordine. Aici de ce nu se face aşa?” (19 decembrie 1966)

7. Vine facerea celor ce au fost deja făcute

“Vine facerea pământului şi a raiului şi a Noului Ierusalim. Adică sunt făcute, dar nu sunt încă pe pământ.” ( 10/23 aprilie 1966)

8. O tălmăcire originală a tainei Sfintei Treimi

“Am zis “În numele Tatălui” pentru că e început şi sfârşit. Amin. Am zis “şi al Fiului” pentru că toţi vor lua Duh, cum la început, şi la sfârşit. Amin. Am zis: “Amin!”,  aşa să fie. Amin.” ( 11/24 aprilie 1967)

În Biblie se spune că Fiul (şi nu Tatăl) este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul creaţiei (Apoc.21:6, 22:13). El este născut dinainte de toţi vecii din Tatăl, căci  obârşia Lui este dintru început:

“Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia,5:1).

Iar Tatăl este fără început şi fără sfârşit, căci El este mai presus de timp; El naşte pe Fiul înainte de toţi vecii şi de la El purcede Duhul Sfânt. “Tălmăcirea” este şi incompletă, deoarece lipseşte necesara referinţă concretă la Duhul Sfânt  ( “şi al Duhului Sfânt”.)

9. Creştinul trebuie să-i cunoască bine: şi pe dracul, şi pe Dumnezeu

“…Sunt multe lucruri şi bune şi rele şi trebuie să le cunoaşteţi. Un creştin a primit în gazdă pe dracul, care s-a prefăcut, şi un alt creştin a primit în gazdă pe Dumnezeu şi nu L-a cunoscut. De aceea, cunoaşteţi bine şi pe unul, şi pe altul, ca să nu vă amăgiţi” (25 februarie/10 martie 1971)

Uşor de zis, greu de făcut. Cum să-i cunoşti, dacă se prefac? Din această parabolă rezultă că până şi Dumnezeu S-a prefăcut, că de-aceea nu L-a cunoscut cel care L-a primit în gazdă. Dar Dumnezeu nu umblă cu mistificări ieftine, El nu este amăgitor, căci El este Adevărul. Deci parabola este falsă. Înseamnă că fals este şi autorul parabolei.

10. Creştinilor li se trasează norme zilnice de consum

“Să consumaţi un kilogram de ulei pe zi şi pe noapte în candelele pe care vi le-am spus să le ardeţi” (10/23 august 1972)

11. Trupul Verginicăi este un prooroc

“…Israele tată, Israele, poporul Meu, pregăteşte-te, tată, că sunt aproape. Nu acest trup, dar acest trup e un semn de la Dumnezeu şi este un cuvânt pe care Dumnezeu ţi l-a adus în înştiinţare. Acest trup e un prooroc, numit al Domnului Iisus Hristos. Să ştiţi că dacă pe acest trup nu-l primiţi, nici pe Mine nu Mă primiţi” (31 martie/13 aprilie 1973)

Trupul Verginicăi vorbea în stare de inconştienţă (catalepsie). Întrucât ea nu participa în mod conştient la formularea mesajelor, ci era doar un “vas” inert de comunicare, pretenţia de a numi trupul cu denumirea de prooroc este nejustificată. Proorocul are întotdeauna o contribuţie voluntară şi conştientă la formularea şi transmiterea mesajelor primite de el de la Dumnezeu. Se pune şi întrebarea firească: dacă trupul ei era prooroc, atunci sufletul ei ce era?

12. Trupul care a murit al Verginicăi, acum este viu şi e duh

Transformarea aceasta, din trup în duh, este anevoie de înţeles; doar dacă n-o fi vreo taină nedesluşită încă:

“…Primul trupuşor prin care am lucrat, nu de preot a fost băgat în temniţă? O, şi n-a mai fost în stare să lucrez prin el, şi l-am călit prin moarte. Acum e viu şi Mă servesc de el, e duh ceresc şi are misiuni nevăzute. L-am pregătit şi pe cel dintr-o rădăcină cu ea, şi Mă servesc de acest trup.”  (24 noiembrie/7 decembrie 1988 )

13. Vremea din vremea aceea

“Când vei greşi, păcatul ţi se va scrie, căci clipa şi vremea este deschisă în vremea aceea, că vor bea şi vor mânca la masa Mea, se vor mări locuinţele, şi cei de azi nu vor mai avea gură  să grăiască împotriva Mea şi a voastră şi vor zace ca peştele pe foc. Aţi auzit, tată?” (18 iunie/1 iulie 1973)

14. Oamenii orăcăie ca vitele, iar vitele orăcăie ca broaştele

“…Veţi fi judecaţi şi condamnaţi  de copiii voştri că nu îi lăsaţi să se ducă la păcat. Vor orăcăi ca vitele, dar să ştiţi, să nu le deschideţi uşa” (21 iulie 1973)

15. Credinţa condiţionează săvârşirea faptelor bune

“Lumea vă spune sfinţi, iar voi nu aveţi nici cât bobul de muştar credinţă. Fiţi credincioşi, căci prin credinţă veţi face o mulţime de fapte bune.” (13/26 iulie 1973)

Un neaşteptat exces de sinceritate: “sfinţii” de la Pucioasa nu aveau credinţă, şi în consecinţă nici fapte bune. Totuşi, condiţionarea faptelor bune de credinţă este exagerată. Mulţi necredincioşi fac fapte bune, dar n-au credinţă. Credinţa şi faptele bune se completează, nu se condiţionează unele pe altele.

16. Sfântul Apostol Luca s-a făcut fotograf

“Şi uite: Luca, apostolul Meu, stă şi fotografiază tot mersul Meu şi tot ce Eu lucrez. Şi ce vei face? (4 august 1973)

“Israele tată, copilaşul Meu, s-a fotografiat timpul când ai vorbit şi când ai petrecut cu Dumnezeu. S-a fotografiat masa şi mâncarea. S-au fotografiat. Uite fotograful, mai e un pic. Iată fotografiile, le vei vedea de la tot începutul până va fi sfârşitul. Crezi? Totul, şi viul, şi mutul s-a fotografiat. Şi vrednicul şi puturosul şi somnorosul…” (8 noiembrie 1973)

“…Această lucrare este fotografiată de sfântul apostol Luca” (6 decembrie 1974)

“…Să ştiţi că am fotograf pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, care merge şi fotografiază şi la judecată vă am în toate poziţiile…” (22 decembrie 1975)

Ameninţarea aceasta, că “Sfântul Luca” ne pândeşte din umbră şi ne trage în poză din toate poziţiile seamănă uimitor cu ameninţarea mincinoasă a lui Ion Iliescu, făcută cu exact 14 ani mai târziu, despre “teroriştii periculoşi care trag din toate poziţiile”. Asocierea făcută între pretinsa necesitate a împuşcării de imagini pentru toate întâmplările uzuale de pe pământ şi o metodă pur omenească, fotografiatul (cu o vechime de doar 200 de ani, cu aproximaţie), este cel puţin ridicolă, dacă nu demenţială. Ce nevoie are Atotştiutorul să apeleze la metode grosiere, greoaie, costisitoare, care în curând vor fi complet depăşite de revoluţia tehnologică?  Probabil că noii lideri de la Pucioasa, suiţi în şea la cumpăna dintre secolul XX şi al XXI-lea, vor pretinde în curând că “fototecile cereşti” sunt deja depăşite, şi că de acum totul se înregistrează în cer pe cele mai incredibil de performante CD-uri, DVD-uri şi iPod-uri, ca să fie şi “cerul” în pas cu noile realizări ale tehnicii.

În ediţia din 1995 exista un capitol special (Capitolul VI, care nu mai apare în “Ediţia 2006”) care trata subiectul  Fotografia.  Este vorba de o fotografie, care  este reprodusă aici, şi despre care se pretinde că imortalizează “o întâlnire de gradul zero” între Hristos şi Virginia Tudorache. Aici se pretinde că fotograful a fost sfântul Luca:

“…a coborât în camera noastră Domnul Iisus Hristos cu sfântul Apostol Luca  care a fotografiat (pe Domnul împreună cu ea)” (Ediţia 1995, pag.658 )

17. Şi Verginica, până şi Hristos, s-au făcut fotografi

Ciudat este că, zece ani mai târziu, apostolul Luca nu mai este deloc pomenit. În schimb, acum se pretinde că fotografia ar fi fost făcută doar de amândoi protagoniştii, adică de Verginica şi de Hristos:

“ Verginico, ce faci, vrei să mergi cu Mine sau vrei să mai stai? Să fii cuminte că mai e un pic şi vei scăpa. Nu te întrista căci în curând te vei bucura. Îţi aduci aminte de fotografia pe care am lucrat-o amândoi?” (11 februarie 1974 – pag.658 )

Şi mai ciudat este că tot acum se face o referire concretă la Maica Domnului şi la unele persoane care NU sunt în fotografie! :

“–  Ce vezi?

“– Văd patul şi o tufă mare de trandafiri şi pe Măicuţa sfântă şi pe mai multe persoane pe care nu le cunosc” (30 ianuarie/12 februarie 1974)

Or, patul şi tufa de trandafir se văd bine în fotografie, dar nici “Măicuţa sfântă”, nici acele “mai multe persoane”, nu se văd nicidecum! Încă o contradicţie majoră între vorbe şi fapte, de data asta “negru pe alb”.

Cu alt prilej, apetitul “Domnului” pentru arta fotografică este mărturisit în mod deschis:

“…Iată v-am făcut fotografie, să o am în cerul sfânt.  Acum nu v-o arăt. Aţi văzut lumina care v-a învăluit? V-am făcut o fotografie. Ştiţi când v-o arăt? Când voi fi îmbrăcat în haina de judecată[…] Vă voi arăta fotografia de azi […] În faţa judecăţii de apoi voi arăta tuturor fotografia aceasta[…]” (20 martie/2 aprilie 1989)

18. Şi Maica Domnului s-a făcut fotograf

“Măicuţa Domnului a fotografiat crucea şi era un ori (X) ” (21 aprilie 1974)

Uite ce belea! Toţi ar vrea acum să fie fotografi! Competiţia în arta fotografică se pare că a cuprins toate persoanele importante ale cerului! Oare cine se ocupă cu consumabilele? Despre “Şfântul Luca de la Pucioasa” avem o mărturie înregistrată din partea Victoriei Zidaru, cum că el umbla noaptea prin atelierele fotografice din Pucioasa, unde dădea spargeri mărunte: intra prin ziduri, fura hârtie fotografică, developa filmul folosindu-se fraudulos de chimicalele prăvăliei, îşi lua pozele în buzunar şi apoi o ştergea englezeşte, fără să plătească nimic. Oare ceilalţi Şfinţi pucioşi (amintiţi mai înainte), atinşi şi ei de amocul artei fotografice, tot aşa o fi procedând?

19. Numai cei de la Pucioasa sunt curaţi; restul sunt “lumea”, care e spurcată

“Fiule Daniele, după ce vom termina casa, vom face fântână, pentru ca să avem apa noastră, să nu ne spurcăm cu lumea” (22 iulie/4 august 1973)

Mentalitatea aceasta nu numai că a supravieţuit de-a lungul timpului, ci a căpătat cote aberante! Cei de la Pucioasa au căpătat mania săpării fântânilor, ca să aibă siguranţa independenţei de “vecinii cei spurcaţi” ce-i înconjoară de jur împrejur.

20. Lucrarea de la Pucioasa are mulţi conducători în cer şi se face după o undă electromagnetică, undă care se schimbă pe neaşteptate, odată cu vremea

“…Daniele, tâmplăria se lucrează în multe poziţii şi în multe taine şi nu se poate da măsura, pentru că unda acestei lucrări e după vreme. Să spun măsura vremii de azi? Dar dacă unda se schimbă? Fiule, lucrarea Mea care se face aici cu această casă are mulţi conducători în cer. Duhovniceşte Domnul vorbeşte. Acest cămin care se face pentru voi, e lucrat şi în cer şi se face după vreme, tată, după undă. Crezi? Ca în timpul lui Noe. Atunci erau patru familii, dar acum nu se ştie câte sunt. Era de mult dat acest program dar nu ştie nimeni din cerul sfânt ce undă va fi. Mai aşteptaţi puţin de tot şi o să se dea pe faţă şi acest lucru. Daniele, să nu cugeţi ceva greşit şi să  nu zici că nu ştie Domnul ce face. Tâmplarule, fii cu multă răbdare, nu sili vasul Meu să-ţi dea măsura fără măsura lui Dumnezeu. Şi când vei lucra, să fii bine înarmat cu viaţa duhovnicească; să nu fii necredincios şi cu vreun păcat întinat.” (17/30 august 1973)

Aici avem un exemplu tipic de felul cum erau “îmbrobodiţi” creştinii de la Pucioasa cu “oracole” cu mai multe înţelesuri, asemănătoare cu celebrul oracol al Pythiei de la Delphi. La o întrebare concretă, pusă de către tâmplar, care cerea nişte dimensiuni precise pentru tâmplăria “templului”, “oracolul” e luat pe neaşteptate şi nu poate da pe loc un răspuns concret, deci este silit să improvizeze, lansând aberaţie după aberaţie. El caută vizibil să câştige timp, până ce va putea delibera mental ce răspuns ar fi mai potrivit. Şi iată ce improvizează: acum, pe loc, nu se poate da răspunsul, pentru că măsura (dimensiunile) solicitată e oscilantă, chipurile se schimbă cameleonic de la o zi la alta, iar răspunsul “depinde de conducătorii din cer, care sunt mai mulţi” (care or fi aceia, care îndrăznesc să-L concureze pe Dumnezeu în cer? Dar asta nu ni se mai spune); deci ar trebui să se consulte “conducătorii” între ei mai întâi, ca să ajungă la o părere comună. Apoi, însăşi maniera prin care răspunde “cerul”, deoarece se face “prin undă”, iar “unda se schimbă odată cu vremea”, nu poate fi ceva precis. Cică, “nu ştie nimeni din cerul sfânt ce undă va fi” deşi  programul “era de mult dat” (similitudinea cu programele de la radio şi cu titlul de emisiune “Unda veselă! ” este izbitoare).  Cică, “nici câte familii vor sta în templu, “acum nu se ştie câte sunt”. În faţa atâtor nedezlegate mistere, tâmplarul este îndemnat să mai aştepte, chiar cu răbdare,  şi chiar e mustrat pentru că a îndrăznit să “silească vasul”, adică pe Verginica,  să dea o măsură (adică dimensiuni) care vine de la ea, şi nu de la Dumnezeu. Dar mai ales, este îndemnat ca, în pofida tuturor evidenţelor, să nu care cumva să cugete că “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” n-ar şti dinainte ce şi cum trebuie să facă, deşi doar puţin mai înainte i se spusese că “nu ştie nimeni din cerul sfânt ce undă va fi”.

21.  Şi fabricile se împuşcă, nu-i aşa?

“…Fiilor, primul război care se va face întâi, e împotriva curviei şi al doilea împotriva beţiei”. Pe unde se va afla curvă sau curvar se va împuşca. Şi pe unde se va afla beţiv sau fabrică de alcool, se va împuşca. (27 august/9 septembrie 1973)

22. Astăzi păcatele miros urât, în timp ce păcatele strămoşilor erau fără miros

“… Creştine, nu-ţi miroase urât păcatul pe care îl faci? Moşii şi strămoşii voştri când îşi făceau nevoia lor nu mirosea, dar astăzi pute urât. De ce? Aşa e înăuntrul tău.O să împuţiţi pământul cu trupul pe care l-a uns Dumnezeu cu mirul său” (10  noiembrie 1973)

  Afirmaţia n-are nici un suport ştiinţific. Mirosul greu al excrementelor nu are nici o legătură cu păcatele. El este rezultatul firesc şi inevitabil al proceselor de descompunere (fermentaţie, respectiv putrefacţie) a substanţelor organice de balast, în procesul fiziologic al digestiei. Dacă ar fi să fie aşa cum se spune aici, n-am mai fi găsit în Biblie, la Deuteronom 23:13, îndemnul ca poporul să îngroape cu lopata toate necurăţiile lui.

23. Zilele săptămânii sunt însufleţite şi au sex (dar nu vor să se reproducă, au rămas mereu aceleaşi şapte)

“Ţineţi minte că nu e zi fără viaţă. Lunea e bărbat, miercurea e bărbat, şi vinerea e femeie. Le veţi vedea la cer. Daniele,  nimeni nu poate cerceta şi judeca lucrul acesta” (20 noiembrie/3 decembrie 1973)

Astfel de afirmaţii dau apă la moară celor care, în chip abuziv, pun în cârca Bibliei dictonul “Crede  şi nu cerceta!”

24. “Domnul” de la Pucioasa vrea “să-i cureţe” pe unii creştini, dar ei se împotrivesc, mâncând bine, internându-se în spitale şi luând medicamente ca să se vindece

“O, poporul Meu, aştept să fii pregătit, căci când te voi vedea pregătit, totul s-a sfârşit. Că astăzi te-aş lua, dar nu vei putea intra în împărăţia Mea, că dacă ţi s-a îmbolnăvit soţia şi tu ai dus-o la spital, Eu am voit s-o curăţesc, şi tu i-ai adus mâncărică de dulce, şi bună. O, poporul Meu, o, tată, tată, când să pregătesc Eu poporul Meu dacă voi nu voiţi să cunoaşteţi că toate sunt pentru Mine? V-aţi îmbolnăvit şi luaţi mereu lucruri ca să fiţi sănătoşi, dar voi nu vreţi să cunoaşteţi semnele pe care Eu le săvârşesc pentru voi”. (28 noiembrie/11 decembrie 1973)

Această poziţie radicală, aducătoare de moarte, a “Dumnezeului de la Pucioasa” vine să completeze poziţia intransigentă faţă de actul medical în genere, care este proscris ( vezi paragraful din acest articol, intitulat : Bolile şi suferinţele sunt bune; ele vin de la Dumnezeu şi nu trebuie înlăturate).

În prezent însă, nimeni nu mai bagă în seamă aceste “proorocii”. Dimpotrivă, astăzi mentalitatea “automedicaţiei” a ajuns să facă furori la Pucioasa. Există aici câţiva bolnavi închipuiţi, care se plâng mereu de toate bolile şi sindroamele imaginabile şi experimentează toate leacurile şi reţetele de care au auzit, care mai de care mai îndoielnice: aromoterapia, fitoterapia, apiterapia, Fulgaterapia, urinoterapia (dar neapărat “din primul jet”), sucul de orz verde, sucul de mesteacăn, băile de plante, saltelele magnetice, apa polarizată (apă “vie” şi apă “moartă”), cura de “aloe vera”, cura de Herbalife, cura de magneziu, aparatura de purificat aerul (la Pucioasa!, unde aerul e deosebit de curat), terapia cu lichid de frână (pentru reumatism!), terapia cu lumină polarizată (“Bioptronul”, care  vindecă toate bolile, în afară de cele care rămân pentru şedinţa viitoare), băile “cu ochii în soare” la asfinţit, rumegarea lentă şi îndelungată a argilei, şi alte trăznăi cu care pucioşii speră să mai adauge staturii lor măcar un cot şi să-şi mai lungească zilelele pe pământ. Doar băi de pucioasă, la Staţiune, n-au prea încercat, decât în câteva cazuri disperate.

25. Spiritul adormitului Mihail vorbeşte – prin Duhul lui Dumnezeu – cu mama lui la telefon  ( telefonul fiind Verginica)

“…Rafaile, du-te şi adu pe fiul răposat, Mihail, la mama lui ca să vorbească.

Fiule Mihaile, o vezi pe mama ta? Priveşte-o bine, că ea nu te vede pe tine; lucrul acesta nu se poate. Daniele, să auzi şi tu vocea acestui tânăr şi să deosebeşti duh, de Duh. Prin Duhul Meu vorbeşte Mihail şi grăieşte mamei sale. Amin” (22 iulie/ 4 august 1974)

Deşi telefonul este un instrument specific comunicărilor la mare distanţă, partea nostimă e că Mihail e atât de aproape de mama sa încât poate să o şi “vadă”. El pretinde că  îi “vorbeşte la telefon” deşi e chiar lângă ea, după cum singur spune:

“Mamă, spune adevărat: crezi că eu sunt lângă tine acum?”

“Telefonul” este de fapt un fel de megafon, deoarece “convorbirea” este auzită de toţi cei prezenţi la “lucrare”; sau un fel de videofon unidirecţional, prin care doar morţii îi văd pe cei vii, căci pentru sensul invers nu sunt posibilităţi tehnice (deocamdată; pe vremea aceea, nici telefonia mobilă nu apăruse încă).

Tot aşa de nostim e faptul că păstorul Daniel (Dănciucă Gheorghe, zis nea’Mişu ) e invitat să creadă că mortul Mihail vorbeşte prin Duhul Sfânt şi aşa îi grăieşte  el mamei sale. În acelaşi timp, lui Mihail i s-a spus cu totul altceva, că vorbeşte fie prin “telefon”, iar “telefonul” este Verginica ( “...Mă uit la telefonul prin care vorbesc cu tine, mamă...”), fie că vorbeşte prin “vas”, iar “vasul” e tot Verginica (“Mamă, mult iubeşte Dumnezeu pe vasul Său prin care eu îţi vorbesc …“). Acest lucru ar fi posibil numai în cazul că “telefonul/vasul Verginica” ar fi Însuşi Duhul Sfînt, ceea ce ar fi  o supoziţie cam prea îndrăzneaţă. Să nu uităm că Verginica  este simultan şi trâmbiţă şi fluier, nu numai telefon, megafon, videofon  şi vas:

“…Nu acest trup este Domnul. Acest trup este fluier care cântă cântare duhovnicească la oiţe, căci Domnul Iisus Hristos când S-a ridicat, a lăsat o turmuliţă mică, căci este scris că mulţi vor sta în calea Mea când Mă voi arăta” (29 mai 1974)

Mama lui Mihail e invitată să nu-şi mai vândă “petecuţul ei de pământ”, ci să-l facă donaţie mascată “lucrării” de la Pucioasa, pe care să fie apoi plasat un “copil al lucrării”, pe post de administrator:

“…Mamă, fă cum ţi-am spus eu.  Partea mea, care mi se cuvenea mie, s-o dai la săraci. Pe petecuţul de pământ care îl aveai de vânzare, să faci o căsuţă pentru un copil de al lui Dumnezeu” (22 iulie/ 4 august 1974)

Ceilalţi creştini sunt invitaţi să iubească, să păstreze şi să apere telefonul, care joacă rolul de intermediar (medium) între morţi şi vii:

“Mamă, mult iubeşte Dumnezeu pe vasul Său prin care eu îţi vorbesc ca la telefon, dar plânge Dumnezeu de el, că e supărat de cei ce-l lovesc şi nu-l preţuiesc. Păstraţi acest telefon, că mare valoare are între cer şi pământ, între morţi şi vii. Păstraţi-l şi apăraţi-l.” (22 iulie/ 4 august 1974)

26. Pletoşii lumii de azi  au duh necurat

 “ … Israele, dacă ţie îţi zic: deosebeşte-te de pletoşii lumii de azi, de ce nu te deosebeşti? Israele tată,  şi-a luat duhul necurat plete. Israele tată, cum să te porţi ca să fii desăvârşit  creştin?  Uită-te bine la chipul Meu, că-l ia în râs duhul rău. Au făcut modă cu chipul Meu.” (19 august/ 1 septembrie 1974)

27. Numai beţivii şi fumătorii vor fi pedepsiţi prin foc

“ Copilaşii Mei, păstraţi-vă viaţa, că vine focul pe pământ şi îl dă numai în mâna omului care şi-a îndopat trupul cu tutun şi cu băutură… (8 septembrie 1974)

28. Focul pedepsitor nu va veni din cer, ci din gura oamenilor

“Focul nu vine din cer, dar Dumnezeu va sufla şi va ieşi din gura oamenilor foc…” (24 noiembrie 1974)

“...Că nu din cer se va aprinde focul, ci de la tine, tată, de la lume…” (19 aprilie 1975)

Biblia e de altă părere. Focul se va aprinde din cer şi va arde cerurile mai întâi:

“Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! “ ( II Petru, 3,12)

Apoi, focul va fi  aruncat din cer pe pământ; el vine de la Dumnezeu şi cu Dumnezeu:

“Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49)

“…la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale,

În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus.” (II Tes. 1,7-8.)

“Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".” (Evr. 12,29)

“Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; ( Apoc. 8,5)

“Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.” ( Apoc. 8,7)

“Şi al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. “ ( Apoc. 16,8.)

“Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit.” (Apoc.20,9)

29. Noile porunci de la Pucioasa au fost scrise încă de pe vremea lui Moise, chiar pe tablele legii!

“Nu acest trup vorbeşte. Aceste porunci au fost scrise de mâna lui Dumnezeu pe tablele legii şi au fost date în mâna lui Moise şi cine a ascultat, este fericit. Iar cine nu a ascultat şi nu a crezut, nici când s-a răstignit Domnul Iisus Hristos nu a ieşit din iad.” (15 septembrie 1974)

30. “Adevărul adevărat”

“ …Copilaşii Mei iubiţi, să ştiţi de la Mine, adevăr adevărat grăiesc, că de când a venit botezul în lume, nu e păcat să iei mireasă din lume că e botezată, da e din lume. Lumea e deşertăciune.” (7 ianuarie 1975)

Probabil că “adevărul adevărat” vrea să spună că şi mireasa din lume e tot deşertăciune. Problema e că acest pleonasm deconspiră că autorul “Cuvântului” e altcineva decât Dumnezeu. În Sfânta Scriptură Dumnezeu vorbea deosebit de îngrijit. Formula “adevărat grăiesc vouă”, cu variantele ei, se regăseşte în Biblie, la cei patru evanghelişti, de 80 de ori! Dar niciodată sub forma eronată “adevăr adevărat grăiesc ”. Singurele  variante folosite de evanghelişti sunt următoare:

“Adevărat zic vouă…”……………  de 17 ori

“Adevărat zic ţie…”………………..odată

“Adevărat grăiesc vouă…”……. …. de 30 de ori

“Adevărat grăiesc ţie…”………. … de 3 ori

“Adevărat vă spun…”…………. … de 4 ori

“Adevărat spun vouă…”……………odată

“Adevărat, adevărat zic vouă…”…..de 18 ori

“Adevărat, adevărat zic ţie…”……..de 5 ori

“Adevărat, adevărat vă spun…” ..…odată

O explicaţie plauzibilă a acestei erori ar fi că aici s-a reprodus “după ureche” varianta repetitivă “adevărat, adevărat zic vouă…”, care şi ea, cu variantele ei se regăseşte în Biblie de 24 de ori! Însă, întotdeauna formulată corect.

Surpriza vine din mesajul din data de  11/24 ianuarie 1977, mesaj care conţine la un moment dat o vorbire indirectă, un citat despre care se spune în  mod explicit că aparţine Verginicăi: şi în acest citat apare pleonasmul “Adevăr adevărat”! Pare perfect plauzibil însă, că un clişeu atât de “special” n-ar putea să aparţină decât unei singure persoane! El se repetă cu o încăpăţânare care denotă o familiaritate obsesivă:

“…Plânge trâmbiţa Mea şi spune: […] Adevăr adevărat grăiesc: nu poate omul să străbată printre aceste feluri de păcate şi să nu le facă” (11/24 ianuarie 1977)

“…Adevăr adevărat grăiesc: cine nu a intrat acum în rai, nu va mai intra, că păcatul se va întrupa şi nu te va mai lăsa…”(26 decembrie 1975)

“ Adevăr adevărat grăiesc. Veţi fi scoşi din oraşe şi veţi fi duşi în pustietate[…]”(23 februarie 1978.)

“Ascultă, că adevăr adevărat grăiesc: vai de cel ce a stricat măsura cea dreaptă pe care a făcut-o Dumnezeu pentru viitorul său!”  (11/ 22 septembrie 1978.)

“ Adevăr adevărat îţi grăiesc, că nu are putere.” (19 octombrie/1 noiembrie 1978.)

“ Adevăr adevărat grăiesc, că nu este casa ta, ţarina ta, vaca ta, groapa ta şi dacă nu vor fi sub blagoslovenia Mea, vine bomba şi le va strica…” (20 feb. 1980)

Dar, dacă Verginica e autoarea acestui clişeu verbal, cine este autorul scrierilor care îl conţin în mod repetat?

31. Pătimaşii sunt vinovaţi de înşelăciune

“… Vine vremea să se sancţioneze şi beţivul şi tutunarul şi curvarul, vine vremea să se sancţioneze tot, că Dumnezeu nu mai poate răbda înşelăciunea…” (7 ianuarie 1975)

32. Maica Domnului îi salvează pe creştinii  predestinaţi, ca să nu fie striviţi de furnici

“ …Poporul Meu, e scris numele tău în cartea de pe urmă. Auzi? E scris nu numai într-o carte, ci în multe cărţi, în toate cărţile sfinţilor Mei. Dacă nu eraţi scrişi, eraţi striviţi până acum de trenuri, de maşini. Şi de furnici eraţi striviţi, dar numele vostru este scris şi în cartea Născătoarei de Dumnezeu, şi nu numai numele vostru, ci şi al fiilor voştri şi al nepoţilor voştri. (6/19 aprilie 1975)

33. Manevrarea duhurilor: întoarcerea, înapoierea, dăruirea, scoaterea şi alungarea Duhului lui Dumnezeu

“…Fericit omul care are putere să întoarcă Duhul lui Dumnezeu înapoi, şi aceasta să vă fie munca. Nu scoateţi duhurile, ci să le înapoiaţi în trupuri. Dumnezeu Îşi varsă Harul Său  asupra robului Său care vrea să-L servească. Veniţi-vă în fire, că avem zidire care s-a stricat. Dumnezeu îl va repara şi Duhul i Se va da, dar vai de acela care îndrăzneşte să alunge Duhul lui Dumnezeu de la locul Său.” (9/22 decembrie 1975)

Arta de a manipula Duhul Sfânt printr-o lucrare de “du-te,vino!” pare a fi deci a zecea Fericire, care se adaugă acum la celelalte nouă,  dăruite de Iisus pe munte, mulţimilor…

34. Dacă România nu se va curăţi, nu va scăpa necurăţită

“ Dar dacă această ţară nu se va curăţi, să ştiţi că nu va scăpa necurăţită şi nu va scăpa nespălată…”(23 februarie 1976)

35. Răposaţii rabdă de foame

“ Daţi milă şi la săraci. O, dacă aţi vedea cum rabdă de foame răposaţii! De ce nu au? Pentru că nu au crezut în Dumnezeu.” (15 octombrie 1976)

Aluzia este limpede. La fel cum gândesc mulţi oameni simpli, aici se pretinde că milostenia către săraci, adică pomenile de mâncare şi de haine, sunt  destinate răposaţilor ca să-şi astâmpere foamea şi  setea şi să se învelească de frig pe lumea cealaltă. Lumânările aprinse care se dau de pomană, la fel, au rolul ca să le lumineze paşii pe acolo, prin întunericul de nepătruns. De aceea unii fac chiar pomeni speciale, cu “bunătăţi”: băuturi, cafeluţă  şi ţigări de care-i plăceau lui, mortului, pe când trăia pe pământ. În pomeni se adaugă cutia de chibrite (ca să aibă cu ce-şi aprinde ţigările) şi un bănuţ “de buzunar”, că nu se ştie ce mai vede el pe acolo şi-i face cu ochiul… şi dacă pofteşte, săracul?(Dumnezeu să-l ierte!) Să n-aibă cu ce-şi cumpăra, ca să-şi astâmpere pofta?

În schimb, cei care în viziunea de mai sus “au crezut în Dumnezeu”, au mare grijă ca încă din timpul vieţii să-şi facă pomeni grase şi să le dăruiască drept “milostenie”, ca să nu le lipsească lor nimic “pe acolo” (“dincolo”, adică).

36. Sărmanii şi săracii

“ Sunt oameni, chiar din creştini, sărmani şi săraci.” (15 octombrie 1976)

E greu de înţeles cum pot fi creştinii sărmani, şi pe deasupra să mai fie şi săraci. Doar dacă nu cumva autorul n-a învăţat la şicoală că aceste cuvinte sunt sinonime.

37. Cei care mor în păcate nu mai pot fi înviaţi de nimeni

“ Uitaţi-vă bine la cei ce mor şi fac păcat, că pe aceia nu-i mai poate învia nimeni.” (15 octombrie 1976)

 Această aserţiune contrazice mesajul biblic, care învaţă că toţi oamenii vor învia, unii spre viaţă veşnică, iar alţii spre osândă veşnică:

“Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,

Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.”(Ioan 5, 28-29)

38. Turmele amestecate

În zelul misionar al Verginicăi, unele predici se transformă într-o beţie de cuvinte, din care dacă cineva înţelege ceva, pare-se că are o minte foarte ascuţită.  La Verginica, zilele nu seamănă unele cu altele, caprele se amestecă cu oile, iar turmele oierilor între ele:

“ Veniţi-vă în fire, că ziua de azi nu se potriveşte cu cea pământească, ci se alege cum alege cineva din turma sa caprele de oile altora, sau cum alege cineva oaia sa, din turma altuia.” (6 decembrie 1976)

39. Câinele e mai înţelept de zece ori ca omul, căci când îl strigă omul, îl cunoaşte şi vine în grabă la sine

“ …căci câinele e mai înţelept de zece ori ca omul, căci când îl strigă omul, îl cunoaşte şi vine în grabă la sine, dar omul nu-L mai cunoaşte pe Domnul. Ca să se mai schimbe, nu se mai schimbă, ca pe vremea lui Noe.  ”    ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

40. Vei muri, dar moartea se va lua de la tine

Mesajele ambigue sau contradictorii pun la îndoială seriozitatea cu care au fost concepute aceste texte. Iată un exemplu, în care cel interpelat nu poate discerne dacă va muri sau nu, îndată ce ambele alternative i se prezic una după alta, ca variante echiprobabile:

“ Şi te vei ridica şi iarăşi te vei poticni şi aşa te vei chiunui până ce vei muri. Căci Domnul îţi va lua tot ce ai avut de la Sine, până ce şi moartea se va lua de la tine, că moartea e sfârşitul vieţii tată.” (24 ianuarie 1977)

Precizarea  finală (moartea e sfârşitul vieţii) pare să lămurească ceva mai bine pe cei mai grei de cap. O definiţie concisă şi ireproşabilă.

41. Domnul Iisus Hristos se luptă cu timpul care dă să vină

“… Vine timpul ca fiecare monah să plece la căsuţa lui, crezi? Vine timpul, dar Domnul Iisus Hristos se luptă să surpe timpul care vrea să vină…”(9 martie 1977)

Vorba lui Caragiale: “Si dă-i, si luptă, si luptă, neicusorule!”

42. Hula şi cu  scula

“ Hula îi omoară, nu Dumnezeu. Hula e prima sculă care stă la tulpina pomului, care nu a făcut nici un rod…”(9 martie 1977)

Biblia parcă spunea altceva, despre o secure… dar vremurile se mai schimbă…

43. Satana se bagă şi el cu scula care-i vine a se potrivi în pucioşii cei mai buni şi mai ascultători

“ …Unde vede satana că am suflete mai bune, acolo se bagă şi el cu scula care-i vine a se potrivi. Nu e vorba de lume, ci e vorba de ai Mei, care Mă ascultă.”  (26 septembrie/9 octombrie 1989 )

Scula asta, care se bagă peste tot pe unde i se nimereşte potriveala, pare a fi un alt clişeu verbal mult îndrăgit de către autorul “Cuvântului” de la Pucioasa. Cine e curios şi poate să contorizeze numărul de apariţii al acestui cuvânt, va fi în mod sigur satisfăcut.

44. Stâncile care rodesc sunt făcute din piatră

“ Dar va veni vremea să rodească şi stânca de piatră şi va da rod cum nu a fost nici în vremea moşilor şi strămoşilor…”(24 aprilie 1977)

Deşi combinaţia “stâncă de piatră” este un nefericit pleonasm, se pare că ea e mult gustată, ca şi când ar fi o inspirată sintagmă poetică, aşa că va fi folosită cu dezinvoltură şi cu alte ocazii:

“ Şi în stâncă de piatră de ar intra, tot se vor nimici…” (7 iunie 1977)

Şi cu cât va fi mai de piatră, cu atât stânca va da un rod mai bogat, cum n-a mai fost şi nici n-o să mai fie.

45. Limba lumii de astăzi e scumbie afumată

“ Vei vedea la judecată pentru ce nu s-a împlinit ce am spus Eu. Ai să-ţi muşti limba să se facă scrumbie. Limba lumii de astăzi este scrumbie afumată.” (3/16 aprilie 1975)

46. Ziua durează un ceas

“…Nu a fost de când e veacul ziua zilelor voastre de un ceas. Iute, iute vine noaptea…Dar voi nu cunoaşteţi. Păi când cunoaşteţi voi aceste lucruri? Când vă uitaţi la ele ca să le vedeţi?” (23 iunie 1977)

Strategia aceasta de a vorbi vorbe, şocante şi fără noimă, ori este premeditat regizată, ori este involuntar alienată. Ea se mai acoperă şi cu formule bombastice (“Nu a fost de când e veacul”) pentru a deveni impresionantă, imbatabilă şi impenetrabilă. Aceeaşi formulă s-a folosit, în acelaşi “Cuvânt”, şi pentru a declara o altă inepţie, cum că biserica nu a fost de când e veacul, dar va fi socialistă:

“... Fiule, ai văzut biserică socialistă? Nu a fost de când e veacul. De acum încolo va fi socialistă. (23 iunie 1977)”

Deci, recapitulând: ziua de azi “are numai un ceas”, dar creştinii “nu cunosc” aceasta şi n-au nici o şansă de a cunoaşte vreodată: nici nu-i preocupă, nici n-au însuşirea sau capacitatea de a vedea pe cele nevăzute (şi inexistente). Pentru ei ziua are tot 24 de ore. Dar, prin credinţă, sunt siliţi să accepte o prostie drept “adevăr” intangibil, inabordabil şi  şi neverificabil: “Ziua durează numai un ceas”. Iar biserica va fi socialistă “de acum încolo”, adică începând cu data de 23 iunie 1977.

Nici ziua nu s-a scurtat, nici Biserica nu s-a socializat, aşa că “proorociile” de la Pucioasa au mai înregistrat un moment penibil din istoria lor.

47. Nu judecăm, dar ne dăm cu părerea

“ Nu judecăm, dar arătăm fapta stricată” (9 septembrie 1977)

Creştinii de la Noul Ierusalim s-au obişnuit să declame şi să se acopere cu  o serie de sintagme ipocrite, care ascund sub formulări meşteşugite unele dezlegări de la anumite interdicţii clar formulate de Biblie. În cazul de faţă, preceptul biblic “Nu judecaţi, ca să  nu fiţi judecaţi”(Matei 7,1) este răstălmăcit  astfel încât judecata, deşi este formal interzisă, să se pronunţe totuşi, dar să dea aerul că este o cu totul altă lucrare, mult  mai inofensivă, deci permisă. O altă sintagmă ipocrită (care reprezintă o reformulare standardizată a situaţiei de mai sus) mult îndrăgită de pucioşi este: “Noi nu judecăm pe păcătoşi, ci păcatele lor”. Ca şi când s-ar putea  face o asemenea distincţie şi selecţie, încât să nu se mai judece autorul faptei, ci fapta însăşi – şi numai atât. Este imposibil ca judecând fapta să nu aduci atingere imaginii autorului ei, căci fapta este doar elementul  pasiv al ecuaţiei şi ea nici nu poate să existe fără autor. Când spui la modul impersonal “aici s-a săvârşit o crimă”, este clar pentru oricine că ucigaşul, şi nu victima, este autorul faptei. Mutatis mutandis, autorul faptei este un criminal, a cărui judecată este inevitabilă.

Îndemnul biblic are un alt mesaj. El este o atenţionare că nu orice amator în a face dreptate se poate erija în rolul de judecător profesionist – ceea ce e cu totul altceva. Sfântul Apostol Pavel recunoaşte dreptul la judecată dreaptă şi chiar îi îndeamnă pe cei nemulţumiţi să apeleze la judecătorii vremii (v. Faptele Ap. 19,38) , şi chiar el însuşi cere să fie judecat:

“Cer să fiu judecat de Cezarul” ( Faptele Ap. 25,11)

Dar fraţii, atunci când greşesc, e mai bine să se judece între ei:

“ Îndrăzneşte, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi? […] O spun spre ruşinea voastră. Nu este, oare, între voi nici un om înţelept, care să poată judeca între frate şi frate?” (I Cor.6,1-5)

48. Pecetea darului Duhului Sfânt are termen de valabilitate maxim o oră

“  …Mulţi prunci se botează, dar deosebită e lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea duhului rău. Să ştiţi că se botează pruncii, îi îmbracă, îi pecetluieşte cu puterea Duhului Sfânt, dar într-o oră îi dezbracă până la os. Cine? Duhul necurat. Îţi grăiesc ţie, creştine, dacă ai botezat pruncul la biserică, cu foc vei fi pedepsit, dacă nu vei respecta ce ai vorbit la botez…” (28 septembrie 1977)

49. La Noul Ierusalim, proorocia şi profeţia sunt lucrări distincte

 “ Sfârşeşte şi Domnul de binecuvântat şi de proorocit şi de profeţit” (13/26 decembrie 1977)

Alteori însă ele intră într-o interdependenţă aberantă şi euforică, o adevărată beţie de cuvinte:

“  …Aceste timpuri şi obiecte de azi , tot ce se află, e profeţia proorocilor…”

Încât, stai şi te întrebi: oare, dacă proorocii profeţesc, nu cumva  profeţii proorocesc? Pentru că trebuie să şi proorocească cineva, îndată ce există proorocie. Răspunsul îl găsim în alt “Cuvânt”: Profeţii nu proorocesc, ci profeţesc; dar nici proorocii nu profeţesc, ci proorocesc:

“ Aveţi ajutor cetele mucenicilor, aveţi ajutor cetele sfinţilor, aveţi ajutor proorocia proorocilor, aveţi ajutor profeţia profeţilor, aveţi ajutor slujbele preoţilor, […].” (4 ianuarie 1976)

50. Când preotul e plecat la mare, duhul rău îi îmbracă veşmintele şi slujeşte în locul lui

“ Când preotul a plecat în locul necurat la mare, duhul rău ia veşmintele şi face slujbă, ca să întărească lucrarea diavolească…”  (21 iulie 1978.)

Întrebarea firească este dacă diavolul procedează la fel şi atunci când preotul e plecat în concediu în locul curat, de la munte, sau în acest caz are ceva scrupule, lăsându-se păgubaş.

Este vizibilă aici o făcătură ieftină, care vrea să culpabilizeze pe acei preoţi care, din interese numai de ei ştiute, “se despoaie” la mare sau la Techirghiol.

51. Pelerini din toată lumea vor năvăli la Pucioasa, care cu avioanele, care cu trenurile

“…Vor călători călătorii cu avioanele, cu trenurile şi Domnul le va deschide uşa şi vor lua apă ca să îşi potolească setea şi vor vedea minunea care s-a făcut în acest loc şi cu acest duh…”(21 iulie 1978.)

Singura problemă, de ordin tehnic, este că la Pucioasa nu este aeroport (încă). Dată fiind  însă importanţa  acestei “lucrări”, a  acestor minuni  şi a casei memoriale (“templul”) care va  însemna locul  de unde au  izvorât “proorociile Duhului Sfânt” prin  gura Verginicăi, este plauzibil că se va construi şi  la Pucioasa  un aeroport internaţional, care să preia traficul estimat de această proorocie. Iar gara oraşului va trebui neapărat modernizată. Deşi au trecut 30 de ani şi nu s-a făcut nimic, nu trebuie pierdută nădejdea: Nu aduce anul ce aduce ceasul.

52. Patriarhul Iustin avea 3 coaste ale lui Antichrist!

“…Justin a decis să ia moaştele[…] Acest om are trei coaste ale lui anticrist şi trei coaste ale lui Gog…” (7 august 1978.)

53. Păcatele se iartă numai la copiii mai mici de şapte ani

“ Dar să ştiţi că păcatul numai la cei până la şapte ani este iertat, aceia sunt cei mici…”(26 august 1978.)

Pucioşii introduc o nouă inovaţie, legată de spovedanie. După părerea lor, adulţii nu au şanse de iertare, deoarece “păcatele lor nu se iartă, ci se ispăşesc”. Cu alte cuvinte, ori în viaţa aceasta, ori în cea viitoare, fiecare deviere de la comportamentul corect va fi taxată, prin ispăşire, adică prin suferinţe şi nenorociri, care devin instrumente folositoare pentru mântuire. Abia după aceea vine şi iertarea. Cei care se mărturisesc “pe bandă rulantă” la preoţi să nu-şi facă iluzii că obţin automat iertarea.

Biserica învaţă dimpotrivă, că prin cuvintele preotului duhovnic “…te iert şi te dezleg…” iertarea este chiar obţinută, adică nu este o formulă mincinoasă pe buzele preotului. Desigur că nu în mod necondiţionat: mărturisirea trebuie să fi fost sinceră şi completă, fără ascunzişuri sau răstălmăciri intenţionate ale faptelor, părerea de rău să fie autentică şi nu mimată, făgăduinţa de a repara daunele făcute să nu fie imediat uitată, iar faptele mărturisite nu trebuie repetate. De asemenea, dacă preotul dă un canon de redresare morală, el trebuie împlinit.

54. Ştefan cel Mare şi Negru-Vodă nu puneau banii la CEC

“Fii şi tu ales creştine, ca să mănânci în casa lui Dumnezeu acea pâine care a mâncat-o Ştefan cel Mare, acea pâine pe care a mâncat-o Vodă-Negru. Ei nu puneau banii la CEC, ci făceau locaşuri sfinte…”(3 decembrie 1978.)  

55. Dracul a intrat în lume şi prin “lucrarea de la Pucioasa”

Surprinzătoare şi dezarmantă această mărturisire!  Predicile predicatorilor pucioşi i-au facilitat Dracului furişarea printre creştini:

“ Nu amestecaţi cuvintele din lume cu cele creştineşti, că dracul a intrat şi prin această lucrare, adică prin predicile voastre.” (2 ianuarie 1979)

Biblia spune clar că satana nu se scoală  împotriva sa însuşi, ca să nu se dezbine (v. Marcu, 3, 26). Dacă dracul a intrat prin această lucrare, atunci “lucrarea” e a dracului, nu a lui Dumnezeu! Pentru că adevăratele lucrări ale lui Dumnezeu sunt împotriva lui satana, şi nu pentru el.

56. Bolile şi suferinţele sunt bune; ele vin de la Dumnezeu şi nu trebuie înlăturate

“…Mulţi dintre voi sunt bolnavi, ca să fie mai plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu are voie să încerce pe poporul Său, crezi? Nu alungaţi suferinţa, că Dumnezeu se supără pe acela.” (1 august 1979)

Această teorie este anti-creştină şi anti-umană. Dumnezeu nu este autorul suferinţelor şi a bolilor, ci doar le îngăduie, atunci când satana Îl ispiteşte pe Dumnezeu (v. Iov 1, 9-11). Dimpotrivă, Dumnezeu este Vindecătorul. El a lăsat în lume panaceul plantelor medicinale, prin care oamenii se vindecă de aproape toate bolile. De asemenea, Domnul Iisus Hristos S-a făcut cunoscut pe Sine în mod deosebit prin vindecări minunate de orice boală şi de orice suferinţă. Taina Sfântului Maslu a fost lăsată în Biserică pentru a-i întări pe creştini în lupta lor cu bolile şi suferinţele. Dumnezeu nu iubeşte bolile şi le recomandă oamenilor să-l recunoască, să-l respecte şi să-l asculte de medic, ca prin priceperea şi dăruirea lui să se vindece:

“Boala îndelungată o taie doctorul şi împăratul astăzi este şi mâine va muri.” (Sirah 10,10)

“Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul.” (Sirah 38,1)

 “Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.”( Mat. 9,12)

“Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.”(Marcu 2,17)

“Şi Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi.” (Luca 5,31)

“Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.”( Luca 4,23)

Doctorii creştini erau apreciaţi şi iubiţi încă de pe vremea apostolilor:

“Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit, şi Dima.”(Col.4,14)

Acest obicei prost de a dispreţui actul medical s-a răspândit insidos, prin mimetism, de la o sectă la alta, ajungând să facă ravagii acolo unde radicalismul religios a fost împins la limite inadmisibile. Viaţa multor sectanţi a fost adeseori pusă în pericol de hotărârile obtuze ale coreligionarilor lor, de a le interzice asistenţa medicală, internările, medicaţia alopată, transfuziile sau intervenţiile chirurgicale.

Paradoxal, pucioşii de azi au căzut în extrema cealaltă. Nu numai că au uitat (sau ignoră în mod deliberat) indicaţiile Verginicăi, lăsate de ea “poporului” la 1 august 1979, cu un an înainte de a muri , dar au ajuns aproape toţi “bolnavi închipuiţi” care se tratează îndelung şi ineficient cu tot soiul de leacuri băbeşti.

57. Cine cântă un psalm devine automat credincios

“ Cine cântă un psalm este cu neputinţă de a nu primi credinţă.” (9-10 august 1979)

Având în vedere că nu se specifică despre care psalm este vorba, în mod evident Psalmul 116 va fi cel mai preferat de cei mai mulţi aspiranţi care vor să devină cât mai repede şi mai uşor… credincioşi.

 Această formulă magică seamănă destul de mult cu cele ale protestanţilor, care declamă cu uşurinţă preţiozităţi ieftine de genul “dacă te botezi din nou, la noi, devii credincios” şi “dacă declari că crezi, aşa cum credem şi noi, în clipa aceea te-ai mântuit”.

58. Cine face mătănii scapă automat de orice împrejurare grea şi mai ales de Judecata de Apoi, căci mătăniile aduc putere sufletească şi trupească

“…Mătăniile te scapă de orice împrejurare grea şi de judecata de apoi. Oricât de grăbit ai fi, lasă totul şi fă o strigare împodobită cu mătănii. Este osteneala pe care o duci, cum te osteneşti pentru muncă. Prin aceasta primeşti şi putere sufletească şi trupească.”(3/16 octombrie 1986)

Curios, liderii pucioşi nu mai fac azi nici o metanie. Nu se tem ei de Judecata de Apoi. Aparent, ei nu mai fac mătănii pentru că “îi doare şalele”. Dar pentru cei mai curioşi, li se serveşte povestea că pe vremuri ei făceau câte 1000 de metanii odată; aşa că, acum să mai facă  şi alţii, dacă vor neapărat să le scadă burta.

59. Femeia lehuză

“ Se duce la fântână să ia apă cea care a avortat. O să alerge după apă şi dincolo, şi acolo nu va avea apă. O femeie care a călcat pământul şase săptămâni după ce a născut, arde pământul sub ea de nouă stânjeni în jos. Păcătuieşte lehuza şi ies copiii cu năravuri rele şi cu tot felul de boli. A uitat mama statura ei în faţa lui Dumnezeu”. (21 septembrie/4 octombrie 1985)

Având în vedere că un stânjen este de circa 2 metri, atunci până şi pompierii, oricît ar fi ei de dotaţi, mai mult ca sigur vor fi depăşiţi de dimensiunea dezastrului.

O soluţie simplă ar fi ca toate lăuzele să înţeleagă omeneşte şi să stea locului, în patul lăuziei, timp de şase săptămâni, dar te înţelegi cu apucatele? Că ele imediat se dau jos din pat… zic că vor să meargă la WC…la apă…de colo până colo… De-aia ies copiii cu năravuri rele…şi cu tot felul de boli…

60. Mamele ucigaşe

Mamele ucigaşe îşi fac copiii păsări negre, care ciugule din ele şi din sufletul lor ; celelalte mame îşi fac copiii poame:

“…Mamele ucigaşe, vai de aceste mame, căci fac copiii păsări negre. Orice pom, orice om e ca un pom roditor şi în acest pom, dacă nu ai vrut să aduci copii cu viaţă şi ai adus păsări negre în loc de poame, aceste păsări negre strigă: vai de noi şi de cine ne-a făcut pe noi. Strigă până soseşte această mamă să ciugule din ea şi din sufletul ei, ca dintr-un stârv…” (15 ianuarie 1886)

61. Creştinii pucioşi trebuie să se alăture şi să se depărteze de toate relele

“ Şi dacă grăiesc prin această gură şi dacă iau loc în acest corp, tu trebuie să Mă simţi că sunt lângă tine şi trebuie să te alături şi să te depărtezi de toate relele…” (6 noiembrie 1988 )

Simplu, nu? Întâi te alături, şi apoi te depărtezi… în nici un caz invers, sau (şi mai rău) simultan!

62. Carnea şi pâinea de pe piaţă sunt spurcate, pentru că nu sunt ca cele din cer

“ …Decât ar mânca omul carne de pe piaţă ca să se spurce, mai bine ar mânca pâine cu ceapă. Pe sfântul Ilie îl hrăneam cu hrană din cer, că-i trimiteam corbii şi-l hrăneam cu pâine şi cu carne, dar era din cer. (2 iamuarie 1989)

Dacă e aşa, atunci mai mult ca sigur  că şi corbii erau corbi din cer, deşi asta nu se mai spune în mod explicit.

63. Sfântul Ilie îi trăsneşte din nori pe cei care nu respectă “joile verzi”

“…Văd o întrebare la voi, pentru zilele de marţi şi de joi, între Paşti şi până după duminica tuturor sfinţilor. Vă întrebaţi dacă se lucrează  sau nu, în aceste două zile. Tată, Eu nu v-aş fi oprit să lucraţi în aceste două zile, dar iată, sfântul prooroc Ilie dă de veste poporului său, să nu se atingă de ele, pentru că le-a ales să-şi verse focul peste cei răi, care nu le ţin nici pe acestea  şi nu ţin nici sărbătorile bisericii şi merg la coasă şi la sapă şi la cusut şi la spălat. Eu vă dau spor şi ajutor să vă scoateţi paguba de timp pentru zilele acestea. Vă dau ajutor în zilele celelalte. Nu vreau să văd un copil de-al Meu, trăsnit sau în altă durere, pentru neascultare. Aţi văzut când îşi lasă sfântul Ilie mânia şi biciul pe cer, nu ştie lumea unde să se bage…” (16 aprilie 1990)

Ce rezultă din aceste text?

1.    Între “Dumnezeul Pucioşilor” şi “şfântul prohoroc Ilie” e o nepotrivire totală de idei: “Dumnezeu” “nu i-ar fi oprit să lucreze în aceste două zile” pe creştinii pucioşi, dar ca să evite orice conflict cu “şfântul Ilie”, care e de altă părere, cedează în favoarea acestuia.

2.    Interdicţia nu este generalizată, îndată ce “şfântul Ilie” o face cunoscută numai “poporului său”(poporul şfântului Ilie): numai acestuia el îi “dă de veste”. Cine este acest popor? Se identifică el cu “poporul” creştinilor pucioşi? Se pare că nu, îndată ce “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” îşi ia şi el anumite precauţii pentru “poporul său”, pe care îl avertizează de pericol şi din care nu voieşte să se nimerească victime colaterale, alături de “cei răi”, peste care “şfântul Ilie” o “să-şi verse focul”: “Nu vreau să văd un copil de-al Meu, trăsnit sau în altă durere[…]”

3.    Zilele în cauză nu au nimic comun cu sărbătorile bisericii, dar se aseamănă în privinţa interdicţiei de a face lucrări casnice sau la câmp: “[…]nu le ţin nici pe acestea  şi nu ţin nici sărbătorile bisericii[…]”

4.    “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” caută să repare pagubele aduse de inovaţiile liturgice ale “şfântului Ilie”: ”Eu vă dau spor şi ajutor să vă scoateţi paguba de timp pentru zilele acestea. Vă dau ajutor în zilele celelalte.”

5.    Trăsnetele nu sunt nişte simple fenomene ale naturii, ci expresia dezlănţuită a pedepsei “şfântului Ilie”, de însă care “Dumnezeul Pucioşilor" se desolidarizează, cu toate că n-are ce-i face: “Nu vreau să văd un copil de-al Meu, trăsnit […]”

64.Trecerea la viaţa de veci se face împlinind doar două condiţii simple, legate de port şi de mâncare

Cele două condiţii sunt la îndemâna oricui: Creştinii trebuie să împlinească doar atât:

– să-şi lase plete, barbă şi mustaţă, şi

– să consume numai fructe şi legume culese din grădinile lor:

“…Poporule, te strig la fericire şi te rog cu cuvântul dulce, de Părinte, şi orice ţi-aş spune, nu-ţi place de Mine, nu-ţi place să fii ca Mine, să-ţi laşi părul şi mustaţa şi barba, să mănânci ce mănânc şi Eu cu tot cerul Meu. Acum este ultimul timp al veacului de pe urmă; s-a ajuns la capăt, şi trebuie să trăieşti cum au trăit cei din primul veac, să mănânci legume din grădina ta şi fructe din pomii tăi. Aşa se trăieşte acum dacă vrei să trăieşti în veci, dacă vrei să te trec puntea şi uşuliţa cea strâmtă.”(28 septembrie/11 octombrie 1993)

“ Încep veacul cu voi. Legumele din grădină şi fructele din pom şi pâinea, aceasta să vă fie hrana vieţii de vreţi să fiţi ai Mei. De vreţi să fiţi fiii fericirii cu Mine, munciţi aşa un moment, că e gata. Această hrană e curată. Ea vă face uşuliţă la masa bunătăţilor, la viaţa şi lumina cea neapropiată.” (2/15 noiembrie 1993)

Inexplicabil este de ce – în pofida faptului că porunca este foarte clară – liderii pucioşi se îndoapă cu avocado, cu brocolli, cu sparanghel şi cu alte delicatese exotice cumpărate de acoliţii lor de pe piaţă, în loc să mănânce mere, pere şi varză din grădina lor.

65. Nesfârşirea este …fără de sfârşit

“ Chiar şi cel care nu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu […], trece şi nu piere nici acela, dar nesfârşirea aceluia este durere fără mângâiere, fără de sfârşit…” (27 noiembrie 1990, sublin.ns.)

66. …Dumnezeu intră în biruinţa care se luptă să vegheze şi să ajute… la biruinţă

“[…] şi acela, ca şi Dumnezeu, intră întru biruinţa cea care se luptă să vegheze şi să ajute neîncetat pe cei care cred lui Dumnezeu şi-L cheamă ca pe Unul care poate să ajute.” (27 noiembrie 1990, sublin.ns.)

Aici nu este prea clar dacă

– “biruinţa este cea care îi ajută” pe cei ce cred, sau

– “Dumnezeu este Cel Care îi ajută”, după ce este chemat în ajutor, pentru că El este “Unul (singurul) care poate să ajute”.

Clar este însă că o biruinţă care încă se mai luptă nu poate fi nicidecum biruinţă, căci biruinţa presupune încetarea oricărei lupte. Iar dacă “acela, ca şi Dumnezeu, intră în biruinţă”, pe cine şi de ce să mai ajute Dumnezeu ca să obţină biruinţa?

……………………

  Anca Estera

27 martie 2008

……………………