23. Îndemnuri, porunci şi făgăduinţe
(Comentariu la Noua Evanghelie de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)
1. Mana
Creştinul va avea parte de mană, într-un viitor neprecizat:
“…creştinul va mânca mană, cum au mâncat şi strămoşii” (4 septembrie 1966)
Doisprezece ani mai târziu se anunţă că deja creştinul a primit mana, fiind îndemnat cu stăruinţă s-o iubească, s-o ia şi s-o bage în el:
“ Şi te rog iubeşte mana care îţi dă putere, cel puţin de trei ori pe săptămână. Ia şi bagă în tine, că e tămăduitoare…” (21 iulie 1978.)
2. Începutul “spargerii de bine”
“Tată, copilaşii Mei, fiţi desăvârşiţi, căci faceţi şi fapte bune, dar le stricaţi cu cele rele, pentru că voi vă certaţi frate cu frate, vă porecliţi, vă duşmăniţi, în loc să vă uniţi şi fraţi să fiţi. Voi sunteţi respingători şi vă certaţi, şi aceasta e începutul spargerii de bine” (13/26 iulie 1973)
Din păcate, această stare de lucruri dăinuie şi acum neschimbată, de mai bine de 35 de ani. Ba, putem spune că în ultima vreme conflictele s-au ascuţit atât de mult, încât risipirea întregii “lucrări” a fost de mai multe ori la un pas de a se întâmpla. Poreclele zeflemitoare şi batjocoritoare n-au dispărut, aşa cum cerea “sfânta Virginia”, ci s-au înmulţit: Dănciucă Gheorghe - Nea’Mişu, Sandu Dan - Tataia, Valy - Baba(deşi are în jur de treizeci de ani), Marian Şerban - Mormăitul sau Mormăilă, Marian Zidaru - Dom’Profesor(deşi nu mai e demult în învăţământ, cândva a fost totuşi asistent la Institutul de Artă), Victoria Zidaru - Doamna Profesoară (profesoară doar prin alianţă, adică soţia lui Dom’Profesor, deoarece ea n-a “profesat” niciodată), Maria-Părinteasa, Mariuţa-Mary-hoaţa, sunt de acum personaje reale, nu inventate.
3. Poruncă de ascundere a lucrării
“ Duceţi aceste cuvinte în poporul Meu şi aveţi grijă să nu ţineţi la suprafaţă această lucrare. Păziţi-vă de câini, că mulţi dintre creştini s-au făcut trădători…”(24 aprilie 1977)
4. Stânca de piatră va da rod cum n-a fost niciodată
“ Dar va veni vremea să rodească şi stânca de piatră şi va da rod cum nu a fost nici în vremea moşilor şi strămoşilor…”(24 aprilie 1977)
5. Îndemnuri contradictorii: fiţi sfinţiţi, nu sfinţi; fiţi sfinţi, nu sfinţiţi.
a) Creştinii pucioşi sunt sfinţiţi, nu sfinţi:
“ …Floricelele Mele, să doriţi să vă sfinţiţi…”(17 mai 1977)
“…Copilaşii Mei, nu credeţi cu adevărat că sunteţi înfiaţi pentrul cerul sfânt? Aşa, să le vorbiţi la lume că nu sunteţi sfinţi, ci sfinţiţi. Şi nu vă mândriţi. Şi lepădaţi răul de la voi şi îmbrăcaţi-vă în viaţă sfântă. Îmbrăcaţi-vă în sfinţenie…” (6 mai 1977)
Creştinii de la Noul Ierusalim se mândresc însă la lume cum că ei sunt cei mai sfinţi de pe pământ. În prefaţa cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu” (pag. 24-30) se află un articol intitulat “Biserica Noul Ierusalim – o biserică a sfinţilor” în care se proclamă textual că “ Dumnezeu, prin proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o Biserică nouă, o Biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor” (op.cit. pag. 30), iar poporul pucios este poporul ales, “popor sfânt, noul Israel”:
“ Dar Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui cu care” va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios”. Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească… …Sfinţenia acestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă… …Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu… …Sfinţenia lucrează în creştin după Cuvântul Domnului…” (op. cit. pag.29)
b) Creştinii pucioşi sunt sfinţi, nu sfinţiţi, iar porecla de “sfinţi” pe care le-a pus-o lumea trebuie să devină realitate:
“ Să nu fie numele care vi l-a pus lumea, de “sfinţi”, spre batjocură, ci să fie adevărat” (6 mai 1977)
“ Fii desăvârşit ca un sfânt…” (17 mai 1977)
“ A venit vestea la cerul sfânt că pe această stradă sunt sfinţi.Amin. Aşa să fie!” (17 mai 1977)
c) Şi de fapt, care este realitatea? Se pare că ei n-au reuşit să ajungă nici sfinţi, nici sfinţiţi. Mărturisirea “Cuvântului” e limpede, căci el afirmă că şi creştinii pucioşi sunt păcătoşi:
“ …că v-a pus nume această lume: “sfinţi”, dar voi sunteţi păcătoşi…” (4/17 mai 1977)
6. Se anunţă a treia venire a Domnului, în vremea de apoi!
“ Poporul Meu, am venit pentru tine, ca să împlineşti ce este scris în Apocalipsă, că în vremea de apoi voi veni iarăşi şi voi face lucrare nouă care nu a fost niciodată pe pământ…” (9 mai 1977)
7. Făgăduinţă amăgitoare pentru cei care vor fi întemniţaţi
“…Fiule, chiar în temniţă dacă va intra unul din poporul acesta, nu durează mai mult de trei minute şi se deschid uşile, dar dacă e desăvârşit.” (30 iulie/12 august 1977)
Aşadar este vorba de o minune, care va avea loc condiţionat: dacă bărbatul din popor este desăvârşit. Dar cine din popor este desăvârşit? Cândva, despre acest popor se spunea:
- că este încăpăţânat, plin de toate poftele şi păcatele:
“Pace ţie popor încăpăţânat, plin de toate poftele şi toate păcatele…” (11 februarie 1974)
- că este păcătos:
“Mă uit la poporul numit “sfânt”, că este păcătos.” (19 octombrie/1 noiembrie 1975)
- că este fără credinţă:
“[…] dar pentru că eşti popor fără credinţă, să ştii că te vei rătăci.” (31 octombrie/13 noiembrie 1975)
- că este rău:
“Se miră îngerii că voi sunteţi tot răi.” (22 iulie/4 august 1974)
- că este rău şi urâcios:
“[…]dar voi staţi în faşă, măi copii, în faşă, dar sunteţi plini de răutate şi urâcioşi. ” (16/29 martie 1974)
Biblia spune că “[…] toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.”(Iacov, 3,2). Deci, dacă nu se va împlini vreodată “proorocia”, cel întemniţat a fost de vină, pentru că “nu a fost desăvârşit”, “a greşit în cuvânt”.
De asemenea, Biblia mai spune că “[…] o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2Petru 3,8.). Deci, dacă se va produce totuşi minunea şi va fi eliberat înainte de termen (dar nu după cel mult trei minute, aşa cum i s-a făgăduit), i se va spune acestuia că trei minute la Dumnezeu sunt cât trei ani pe pământ, sau cât şase, sau cât nouă, sau oricât e nevoie, cât a stat omul acela în închisoare, aşa încât să nu mai vocifereze şi să pretindă că a fost nedreptăţit prin promisiuni fără acoperire.
8. Creştinii sunt îndemnaţi să fie zgârciţi şi urâcioşi cu vecinii lor
“ […] fiecare creştin să îşi aibă izvor în curtea sa şi nu îngăduiţi vecinilor să ia apă din izvoarele voastre…”(13 decembrie 1977)
Pe vremuri, strămoşii noştri se bucurau când puteau să dea o cană de apă vecinilor lor. Asăzi, noii “creştini” de la Pucioasa se învaţă unul pe altul să fie egoişti, duşmănoşi şi răi, iar pe urmă se miră că sunt aşa.
Până şi copii pucioşi sunt îndemnaţi la segregaţie religioasă:
“Nu lăsaţi copiii voştri să se amestece cu copiii din lume” (19 octombrie/1 noiembrie 1978.)
9. Creştinii nevinovaţi, care îşi vor recunoaşte vina pe care nu o au, vor fi ocrotiţi de “Domnul”
“ Dacă veţi fi fiii Domnului, dacă vină nu veţi avea şi dacă veţi recunoaşte vina în faţa Mea, tot vă voi apăra dacă veţi cere iertare pentru supărarea ce Mi-aţi făcut-o.” (25 decembrie 1977/7 ianuarie 1978.)
Rămâne neclar ce supărare i-au făcut creştinii (care erau şi fiii Domnului, şi nici vină nu aveau), “Dumnezeului de la Pucioasa”.
10. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să preţuiască deopotrivă Cuvântul de la Pucioasa şi Sfânta Scriptură
“ Păstraţi cu cinste şi sfinţenie ce auziţi şi legea sfântă”. (6/19 iunie 1978.)
11. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să-şi îmbrace copiii numai în alb
“…Haina copilului tău să fie sfinţită, să nu se asemene cu cea îndrăcită. Copilul tău să fie numai în alb. Fetiţa ta să nu fie cu pantaloni, şi băiatul tău să nu fie cu rochiţă.” (6/19 iunie 1978.)
12. Gorniştii şi harpiştii
“ Am cerut şi vreau să am gornişti şi nu Mă aud creştinii. Vreau să am cântăreţi din harfe şi din multe obiecte sfinte…”(26 august 1978.)
Gorniştii nu prea s-au înghesuit să vină la Pucioasa. Cu două excepţii punctuale:
1. Antonio, un tânăr talentat, care ar fi vrut să se pripăşească la Pucioasa, dar n-a corespuns exigenţelor impuse de Liderii Pucioşi. Mai concret, el iubea prea mult trompeta sa, la care studiase în şcolile de muzică, şi nu avea de gând ca, “la o adică”, pe lângă celelalte renunţări care urmau să vină, să renunţe şi la această iubire. Pe deasupra, Antonio demonstra un caracter inflexibil şi lipsit de obedienţă, acea obedienţă sine qua non, singura prin care ar fi putut aspira să devină ucenic al Liderilor Pucioşi. Aşa că Antonio, deşi era iubit de tinerii pucioşi şi de tinerele pucioase, care sperau să-l aibă în mijlocul lor, a fost dat afară fără menajamente de către Liderii Pucioşi. Şi bine i-au făcut, l-au scăpat de o viaţă amară, care ar fi venit nu după multe zile.
2. “Zece Prăjini”, trupa de mercenari ai alămurilor, aduşi la unul sau două Festivaluri la Pucioasa de către Ţăndărică (pe vremea când şi el credea, cu sinceră naivitate, că la Pucioasa umblă câinii cu colaci în coadă), dar plătiţi din greu de către cei doi Zidari. Suflătorii au reuşit să le “spargă timpanele“ la creştini cu repertoriul lor, dar nu au adus cu ei nici cea mai mică îndulcire a atmosferei apăsătoare care domneşte acolo de ani de zile.
Harpiştii, nici atâta nu s-au grăbit să se arate. La categoria proorocită de “obiecte sfinte”, pucioşii au doar o pianină dezacordată, la care oricum nu cântă nimeni, pentru că asta ar însemna o stare de descătuşare mult prea elevată, interzisă (deci improprie) vreunui acolit de la Pucioasa. Mai au şi vreo două muzicuţe, o chitară şi o cobză, la care ucenicii nu prea simt aplecare să cânte, pentru că omul cântă mai mult la bucurie, decât la necaz.
Ultima achiziţie a liderilor pucioşi este însă un biet acordeonist amator, care încearcă să pună pe note ce simte el din ceea ce vede şi ceea ce citeşte. De citit însă nu citeşte prea mult, că nu-i place; iar de văzut, vede doar ce i se arată din ceea ce nu i se ascunde.
13. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să renunţe la muncile câmpului şi să se dedice rugăciunii
“ Nu mai pierdeţi vremea cu sapa, nu mai pierdeţi vremea cu lopata, nu mai pierdeţi vremea pentru lucruri pământeşti, şi ocupaţi-vă de hrana duhovnicească” (1 noiembrie 1978.)
14. Crucea dreaptă şi crucea strâmbă
“ O, oameni ai lumii, faceţi crucea dreaptă, nu în bătaie de joc! Degeaba veniţi, degeaba vă rugaţi aşa. Cu aşa închinăciune strâmbă Domnul mai rău se răneşte” (7/ 20 iunie 1982)
Se pare că cei de la Pucioasa n-au înţeles de fel acest lucru atât de simplu: crucea strâmbă înseamnă bătaie de joc. În schimb, au înţeles ad litteram că destinatarul acestui îndemn este exclusiv lumea, mai precis: oamenii lumii. Cu alte cuvinte, cei de la Pucioasa (care pretind că au ieşit din lume) se pot considera exceptaţi: ei pot liniştiţi să-şi bată joc de cruce şi s-o facă strâmbă, nu dreaptă! Este unul din motivele plauzibile pentru care artiştii plastici de la Pucioasa au promovat cu obstinaţie, ani de-a rândul, “crucea strîmbă”. Acest obiect straniu, prezentat de ei în zeci de împrejurări şi expoziţii de artă, a ajuns să fie definitoriu pentru pucioşi. Crucea strâmbă a devenit unul dintre simbolurile Noului Ierusalim, după cum şi desenul care reprezintă un “muşuroi” strâmb, făcut din zece ”gogoloaie” aşezate în piramidă, cu o cruce în vârf, a devenit simbolul Bisericii “Noul Ierusalim” de la Pucioasa. Astăzi, cine zice “cruce strâmbă” zice “Noul Ierusalim de la Pucioasa”, şi invers. Orice creştin care se pretinde a fi “de la Noul Ierusalim” şi care “se respectă” are cel puţin o asemenea cruce strâmbă, cumpărată cu bani grei de la Atelierul de creaţie creştin-ortodoxă “Noul Ierusalim“ de la Pucioasa, şi apoi agăţată pe perete la loc de cinste, printre icoanele sfinţilor. Zecile de reacţii critice emise de-a lungul vremii în presă faţă de această îndrăzneală nemăsurată a pucioşilor, de a promova crucea strâmbă în locul celei drepte, au rămas fără ecou.
15. “Mirul” din candelă
“…Folosiţi ungerea. Nu faceţi nici un pas, neatins cu mir din candelă. Aveţi grijă fiilor. Nu ieşiţi afară din casă şi nu mişcaţi nimic până nu vă ungeţi cu sfântul mir, că vrăjmaşul aşteaptă să vă dărâme. Stă vrăjmaşul la pândă…”(11 august 1988)
“ Şi acest corp să folosească ungerea, că vrăjmaşul ar vrea s-o nimicească, cum a făcut cu primul corp…” (3 septembrie 1988 )
“ V-am dat la îndemână luminiţa din perete. Oriunde veţi pleca, luaţi din candelă şi vă ungeţi, căci am făcut ungerea aceasta cu putere şi cu ajutor…” (6 noiembrie 1988)
Creştinii pucioşi sunt insistent îndemnaţi să-şi ungă în semnul sfintei cruci, cu untdelemn luat din candelele aflate în locuinţele lor: fruntea, dosul palmelor, tălpile pantofilor, roţile bicicletelor şi autoturismelor, volanul şi motorul maşinilor, etc. Ei îndeplinesc cu multă scrupulozitate acest îndemn, cu convingerea că numai aşa “le va merge bine”. Acest untdelemn este numit impropriu “mir”, probabil de la asocierea populară a cuvintelor “mir” şi “frunte”. Expresia “sfântul mir” folosită în acest text este improprie, deoarece crează confuzie cu “Sfântul şi Marele Mir” folosit în Biserică pentru Taina Mirungerii şi pentru sfinţiri de biserici. Au fost şi controverse între creştini pe această temă, deoarece unii considerau că nu e bine să se ungă pe tălpi în semnul crucii, pentru a nu călca apoi peste cruce, pe pământ. Controversele au fost tranşate de Mihaela, care a pretins că nu se unge talpa, ci laba piciorului, exemplificîndu-se pe sine, cum că ea niciodată nu a procedat altfel. Ceea ce nu era adevărat, pentru că tot de la ea învăţaseră creştinii că pe talpă se face “ungerea cu mir”. Şi nu pe pielea tălpii, ci direct pe pielea pantofului.
16. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să omoare toţi păianjenii. Cei care se conformează vor avea mare răsplată, deoarece pânza păianjenilor nu e bună de nimic.
“…Dacă nu ţi-e milă de o gâză, Eu cum să am milă de tine? Dar dacă e gâză otrăvitoare, care-ţi prăpădeşte munca ta, pe aceea ai voie să o omori. Păianjenul, oriunde-l vei găsi, să-l omori, că s-a contrat cu Măicuţa cerului zicând că pânza lui e mai bună ca a Măicuţei. Ai mare plată dacă-l omori. Pânza lui nu e bună de nimic.” (22 decembrie 1987/ 4 ianuarie 1988 )
Îndrăzneţ, chiar obraznic păianjenul, să se ia în gură chiar cu Maica Domnului, când pânza lui nu e bună de nimic!
17. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să ascundă de duhovnicul lor păcatul de a fi cochetat cu “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa
“… Când mergi să te mărturiseşti, spune la preot ura ta, invidia ta, mândria, hula, nesocotinţa faţă de Dumnezeu, dar cuvântul lui Dumnezeu care se strecoară El la tine, nu-l vinde ca păcat, nu-l ridica pe preot împotrivă, că acesta e păcat. Cuvântul Meu spre tine nu e păcat; el te scapă de păcat, te învaţă să nu faci păcatul. Dacă e Dumnezeu, Care te conduce cu cuvânt coborât de la cer prin duh ceresc, e mai conducător preotul ca Dumnezeu? (17 /30 ianuarie 1988 )
Caracterul instigator şi intrigant al acestui îndemn este evident. Creştinul este îndemnat să aibă unele ascunzişuri faţă de un preot pe care, în acelaşi timp, îl tratează ca un martor al faptelor sale mărturisite. Preotul este tratat a priori ca un potenţial duşman al lui Dumnezeu, iar misiunea lui de păstor de suflete (conducător) este în mod abil subminată prin întrebarea superfluă: “cine e mai conducător, preotul, sau Dumnezeu?” al cărei răspuns este (implicit) dinainte cunoscut. În final, s-a ajuns la situaţia de astăzi când, deşi libertatea religioasă este deplină, nici un credincios pucios nu se mai spovedeşte la preoţii din bisericile zise “din lume”, ci la liderii lor de la Pucioasa, consideraţi “călăuze” către Hristos: Mihaela şi Nicuşor.
18. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să se mute de la blocuri
“…Tată fiţi atenţi şi fără îndoială şi fără cârtire ascultaţi această poruncă. Dumnezeu ştie de ce vă dă această poruncă. Cei ce sunteţi ai Mei şi staţi în blocuri, să vă faceţi mutarea din aceste blocuri, căci în curând se vor prăbuşi şi se vor face mormane. Blocurile sunt lucrate duminica, în ele se săvârşeşte mare nelegiuire şi multă viaţă fără Dumnezeu. Retrăgeţi-vă, şi ieşiţi din blocuri, făceţi-vă o căsuţă aşa după putere, cum credeţi voi că puteţi duce viaţa cu Mine…” (5 august 1989)
Au trecut de atunci peste 19 de ani şi, deşi s-a zis că “în curând se vor prăbuşi şi se vor face mormane (toate) blocurile ”pe motiv că “sunt lucrate duminica”, până acum n-a căzut niciunul. Desigur că la următorul cutremur mare vor cădea câteva, aşa cum au mai căzut şi până acum case şi blocuri la alte cutremure mari. Dar de aici până la a face din această probabilitate o adevărată psihoză naţională, e cale lungă. Pe de altă parte, nici casele obişnuite nu oferă o siguranţă absolută, pentru că şi dintre ele se pot dărâma. Singura soluţie înţeleaptă nu este ca să se părăsească blocurile ci, în zonele cu cutremure, clădirile să se proiecteze şi să se construiască după principii speciale, care să ţină seama de această particularitate.
1. Mana
Creştinul va avea parte de mană, într-un viitor neprecizat:
“…creştinul va mânca mană, cum au mâncat şi strămoşii” (4 septembrie 1966)
Doisprezece ani mai târziu se anunţă că deja creştinul a primit mana, fiind îndemnat cu stăruinţă s-o iubească, s-o ia şi s-o bage în el:
“ Şi te rog iubeşte mana care îţi dă putere, cel puţin de trei ori pe săptămână. Ia şi bagă în tine, că e tămăduitoare…” (21 iulie 1978.)
2. Începutul “spargerii de bine”
“Tată, copilaşii Mei, fiţi desăvârşiţi, căci faceţi şi fapte bune, dar le stricaţi cu cele rele, pentru că voi vă certaţi frate cu frate, vă porecliţi, vă duşmăniţi, în loc să vă uniţi şi fraţi să fiţi. Voi sunteţi respingători şi vă certaţi, şi aceasta e începutul spargerii de bine” (13/26 iulie 1973)
Din păcate, această stare de lucruri dăinuie şi acum neschimbată, de mai bine de 35 de ani. Ba, putem spune că în ultima vreme conflictele s-au ascuţit atât de mult, încât risipirea întregii “lucrări” a fost de mai multe ori la un pas de a se întâmpla. Poreclele zeflemitoare şi batjocoritoare n-au dispărut, aşa cum cerea “sfânta Virginia”, ci s-au înmulţit: Dănciucă Gheorghe - Nea’Mişu, Sandu Dan - Tataia, Valy - Baba(deşi are în jur de treizeci de ani), Marian Şerban - Mormăitul sau Mormăilă, Marian Zidaru - Dom’Profesor(deşi nu mai e demult în învăţământ, cândva a fost totuşi asistent la Institutul de Artă), Victoria Zidaru - Doamna Profesoară (profesoară doar prin alianţă, adică soţia lui Dom’Profesor, deoarece ea n-a “profesat” niciodată), Maria-Părinteasa, Mariuţa-Mary-hoaţa, sunt de acum personaje reale, nu inventate.
3. Poruncă de ascundere a lucrării
“ Duceţi aceste cuvinte în poporul Meu şi aveţi grijă să nu ţineţi la suprafaţă această lucrare. Păziţi-vă de câini, că mulţi dintre creştini s-au făcut trădători…”(24 aprilie 1977)
4. Stânca de piatră va da rod cum n-a fost niciodată
“ Dar va veni vremea să rodească şi stânca de piatră şi va da rod cum nu a fost nici în vremea moşilor şi strămoşilor…”(24 aprilie 1977)
5. Îndemnuri contradictorii: fiţi sfinţiţi, nu sfinţi; fiţi sfinţi, nu sfinţiţi.
a) Creştinii pucioşi sunt sfinţiţi, nu sfinţi:
“ …Floricelele Mele, să doriţi să vă sfinţiţi…”(17 mai 1977)
“…Copilaşii Mei, nu credeţi cu adevărat că sunteţi înfiaţi pentrul cerul sfânt? Aşa, să le vorbiţi la lume că nu sunteţi sfinţi, ci sfinţiţi. Şi nu vă mândriţi. Şi lepădaţi răul de la voi şi îmbrăcaţi-vă în viaţă sfântă. Îmbrăcaţi-vă în sfinţenie…” (6 mai 1977)
Creştinii de la Noul Ierusalim se mândresc însă la lume cum că ei sunt cei mai sfinţi de pe pământ. În prefaţa cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu” (pag. 24-30) se află un articol intitulat “Biserica Noul Ierusalim – o biserică a sfinţilor” în care se proclamă textual că “ Dumnezeu, prin proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o Biserică nouă, o Biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor” (op.cit. pag. 30), iar poporul pucios este poporul ales, “popor sfânt, noul Israel”:
“ Dar Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui cu care” va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios”. Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească… …Sfinţenia acestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă… …Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu… …Sfinţenia lucrează în creştin după Cuvântul Domnului…” (op. cit. pag.29)
b) Creştinii pucioşi sunt sfinţi, nu sfinţiţi, iar porecla de “sfinţi” pe care le-a pus-o lumea trebuie să devină realitate:
“ Să nu fie numele care vi l-a pus lumea, de “sfinţi”, spre batjocură, ci să fie adevărat” (6 mai 1977)
“ Fii desăvârşit ca un sfânt…” (17 mai 1977)
“ A venit vestea la cerul sfânt că pe această stradă sunt sfinţi.Amin. Aşa să fie!” (17 mai 1977)
c) Şi de fapt, care este realitatea? Se pare că ei n-au reuşit să ajungă nici sfinţi, nici sfinţiţi. Mărturisirea “Cuvântului” e limpede, căci el afirmă că şi creştinii pucioşi sunt păcătoşi:
“ …că v-a pus nume această lume: “sfinţi”, dar voi sunteţi păcătoşi…” (4/17 mai 1977)
6. Se anunţă a treia venire a Domnului, în vremea de apoi!
“ Poporul Meu, am venit pentru tine, ca să împlineşti ce este scris în Apocalipsă, că în vremea de apoi voi veni iarăşi şi voi face lucrare nouă care nu a fost niciodată pe pământ…” (9 mai 1977)
7. Făgăduinţă amăgitoare pentru cei care vor fi întemniţaţi
“…Fiule, chiar în temniţă dacă va intra unul din poporul acesta, nu durează mai mult de trei minute şi se deschid uşile, dar dacă e desăvârşit.” (30 iulie/12 august 1977)
Aşadar este vorba de o minune, care va avea loc condiţionat: dacă bărbatul din popor este desăvârşit. Dar cine din popor este desăvârşit? Cândva, despre acest popor se spunea:
- că este încăpăţânat, plin de toate poftele şi păcatele:
“Pace ţie popor încăpăţânat, plin de toate poftele şi toate păcatele…” (11 februarie 1974)
- că este păcătos:
“Mă uit la poporul numit “sfânt”, că este păcătos.” (19 octombrie/1 noiembrie 1975)
- că este fără credinţă:
“[…] dar pentru că eşti popor fără credinţă, să ştii că te vei rătăci.” (31 octombrie/13 noiembrie 1975)
- că este rău:
“Se miră îngerii că voi sunteţi tot răi.” (22 iulie/4 august 1974)
- că este rău şi urâcios:
“[…]dar voi staţi în faşă, măi copii, în faşă, dar sunteţi plini de răutate şi urâcioşi. ” (16/29 martie 1974)
Biblia spune că “[…] toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.”(Iacov, 3,2). Deci, dacă nu se va împlini vreodată “proorocia”, cel întemniţat a fost de vină, pentru că “nu a fost desăvârşit”, “a greşit în cuvânt”.
De asemenea, Biblia mai spune că “[…] o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2Petru 3,8.). Deci, dacă se va produce totuşi minunea şi va fi eliberat înainte de termen (dar nu după cel mult trei minute, aşa cum i s-a făgăduit), i se va spune acestuia că trei minute la Dumnezeu sunt cât trei ani pe pământ, sau cât şase, sau cât nouă, sau oricât e nevoie, cât a stat omul acela în închisoare, aşa încât să nu mai vocifereze şi să pretindă că a fost nedreptăţit prin promisiuni fără acoperire.
8. Creştinii sunt îndemnaţi să fie zgârciţi şi urâcioşi cu vecinii lor
“ […] fiecare creştin să îşi aibă izvor în curtea sa şi nu îngăduiţi vecinilor să ia apă din izvoarele voastre…”(13 decembrie 1977)
Pe vremuri, strămoşii noştri se bucurau când puteau să dea o cană de apă vecinilor lor. Asăzi, noii “creştini” de la Pucioasa se învaţă unul pe altul să fie egoişti, duşmănoşi şi răi, iar pe urmă se miră că sunt aşa.
Până şi copii pucioşi sunt îndemnaţi la segregaţie religioasă:
“Nu lăsaţi copiii voştri să se amestece cu copiii din lume” (19 octombrie/1 noiembrie 1978.)
9. Creştinii nevinovaţi, care îşi vor recunoaşte vina pe care nu o au, vor fi ocrotiţi de “Domnul”
“ Dacă veţi fi fiii Domnului, dacă vină nu veţi avea şi dacă veţi recunoaşte vina în faţa Mea, tot vă voi apăra dacă veţi cere iertare pentru supărarea ce Mi-aţi făcut-o.” (25 decembrie 1977/7 ianuarie 1978.)
Rămâne neclar ce supărare i-au făcut creştinii (care erau şi fiii Domnului, şi nici vină nu aveau), “Dumnezeului de la Pucioasa”.
10. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să preţuiască deopotrivă Cuvântul de la Pucioasa şi Sfânta Scriptură
“ Păstraţi cu cinste şi sfinţenie ce auziţi şi legea sfântă”. (6/19 iunie 1978.)
11. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să-şi îmbrace copiii numai în alb
“…Haina copilului tău să fie sfinţită, să nu se asemene cu cea îndrăcită. Copilul tău să fie numai în alb. Fetiţa ta să nu fie cu pantaloni, şi băiatul tău să nu fie cu rochiţă.” (6/19 iunie 1978.)
12. Gorniştii şi harpiştii
“ Am cerut şi vreau să am gornişti şi nu Mă aud creştinii. Vreau să am cântăreţi din harfe şi din multe obiecte sfinte…”(26 august 1978.)
Gorniştii nu prea s-au înghesuit să vină la Pucioasa. Cu două excepţii punctuale:
1. Antonio, un tânăr talentat, care ar fi vrut să se pripăşească la Pucioasa, dar n-a corespuns exigenţelor impuse de Liderii Pucioşi. Mai concret, el iubea prea mult trompeta sa, la care studiase în şcolile de muzică, şi nu avea de gând ca, “la o adică”, pe lângă celelalte renunţări care urmau să vină, să renunţe şi la această iubire. Pe deasupra, Antonio demonstra un caracter inflexibil şi lipsit de obedienţă, acea obedienţă sine qua non, singura prin care ar fi putut aspira să devină ucenic al Liderilor Pucioşi. Aşa că Antonio, deşi era iubit de tinerii pucioşi şi de tinerele pucioase, care sperau să-l aibă în mijlocul lor, a fost dat afară fără menajamente de către Liderii Pucioşi. Şi bine i-au făcut, l-au scăpat de o viaţă amară, care ar fi venit nu după multe zile.
2. “Zece Prăjini”, trupa de mercenari ai alămurilor, aduşi la unul sau două Festivaluri la Pucioasa de către Ţăndărică (pe vremea când şi el credea, cu sinceră naivitate, că la Pucioasa umblă câinii cu colaci în coadă), dar plătiţi din greu de către cei doi Zidari. Suflătorii au reuşit să le “spargă timpanele“ la creştini cu repertoriul lor, dar nu au adus cu ei nici cea mai mică îndulcire a atmosferei apăsătoare care domneşte acolo de ani de zile.
Harpiştii, nici atâta nu s-au grăbit să se arate. La categoria proorocită de “obiecte sfinte”, pucioşii au doar o pianină dezacordată, la care oricum nu cântă nimeni, pentru că asta ar însemna o stare de descătuşare mult prea elevată, interzisă (deci improprie) vreunui acolit de la Pucioasa. Mai au şi vreo două muzicuţe, o chitară şi o cobză, la care ucenicii nu prea simt aplecare să cânte, pentru că omul cântă mai mult la bucurie, decât la necaz.
Ultima achiziţie a liderilor pucioşi este însă un biet acordeonist amator, care încearcă să pună pe note ce simte el din ceea ce vede şi ceea ce citeşte. De citit însă nu citeşte prea mult, că nu-i place; iar de văzut, vede doar ce i se arată din ceea ce nu i se ascunde.
13. Creştinii pucioşi sunt îndemnaţi să renunţe la muncile câmpului şi să se dedice rugăciunii
“ Nu mai pierdeţi vremea cu sapa, nu mai pierdeţi vremea cu lopata, nu mai pierdeţi vremea pentru lucruri pământeşti, şi ocupaţi-vă de hrana duhovnicească” (1 noiembrie 1978.)
14. Crucea dreaptă şi crucea strâmbă
“ O, oameni ai lumii, faceţi crucea dreaptă, nu în bătaie de joc! Degeaba veniţi, degeaba vă rugaţi aşa. Cu aşa închinăciune strâmbă Domnul mai rău se răneşte” (7/ 20 iunie 1982)
Se pare că cei de la Pucioasa n-au înţeles de fel acest lucru atât de simplu: crucea strâmbă înseamnă bătaie de joc. În schimb, au înţeles ad litteram că destinatarul acestui îndemn este exclusiv lumea, mai precis: oamenii lumii. Cu alte cuvinte, cei de la Pucioasa (care pretind că au ieşit din lume) se pot considera exceptaţi: ei pot liniştiţi să-şi bată joc de cruce şi s-o facă strâmbă, nu dreaptă! Este unul din motivele plauzibile pentru care artiştii plastici de la Pucioasa au promovat cu obstinaţie, ani de-a rândul, “crucea strîmbă”. Acest obiect straniu, prezentat de ei în zeci de împrejurări şi expoziţii de artă, a ajuns să fie definitoriu pentru pucioşi. Crucea strâmbă a devenit unul dintre simbolurile Noului Ierusalim, după cum şi desenul care reprezintă un “muşuroi” strâmb, făcut din zece ”gogoloaie” aşezate în piramidă, cu o cruce în vârf, a devenit simbolul Bisericii “Noul Ierusalim” de la Pucioasa. Astăzi, cine zice “cruce strâmbă” zice “Noul Ierusalim de la Pucioasa”, şi invers. Orice creştin care se pretinde a fi “de la Noul Ierusalim” şi care “se respectă” are cel puţin o asemenea cruce strâmbă, cumpărată cu bani grei de la Atelierul de creaţie creştin-ortodoxă “Noul Ierusalim“ de la Pucioasa, şi apoi agăţată pe perete la loc de cinste, printre icoanele sfinţilor. Zecile de reacţii critice emise de-a lungul vremii în presă faţă de această îndrăzneală nemăsurată a pucioşilor, de a promova crucea strâmbă în locul celei drepte, au rămas fără ecou.
15. “Mirul” din candelă
“…Folosiţi ungerea. Nu faceţi nici un pas, neatins cu mir din candelă. Aveţi grijă fiilor. Nu ieşiţi afară din casă şi nu mişcaţi nimic până nu vă ungeţi cu sfântul mir, că vrăjmaşul aşteaptă să vă dărâme. Stă vrăjmaşul la pândă…”(11 august 1988)
“ Şi acest corp să folosească ungerea, că vrăjmaşul ar vrea s-o nimicească, cum a făcut cu primul corp…” (3 septembrie 1988 )
“ V-am dat la îndemână luminiţa din perete. Oriunde veţi pleca, luaţi din candelă şi vă ungeţi, căci am făcut ungerea aceasta cu putere şi cu ajutor…” (6 noiembrie 1988)
Creştinii pucioşi sunt insistent îndemnaţi să-şi ungă în semnul sfintei cruci, cu untdelemn luat din candelele aflate în locuinţele lor: fruntea, dosul palmelor, tălpile pantofilor, roţile bicicletelor şi autoturismelor, volanul şi motorul maşinilor, etc. Ei îndeplinesc cu multă scrupulozitate acest îndemn, cu convingerea că numai aşa “le va merge bine”. Acest untdelemn este numit impropriu “mir”, probabil de la asocierea populară a cuvintelor “mir” şi “frunte”. Expresia “sfântul mir” folosită în acest text este improprie, deoarece crează confuzie cu “Sfântul şi Marele Mir” folosit în Biserică pentru Taina Mirungerii şi pentru sfinţiri de biserici. Au fost şi controverse între creştini pe această temă, deoarece unii considerau că nu e bine să se ungă pe tălpi în semnul crucii, pentru a nu călca apoi peste cruce, pe pământ. Controversele au fost tranşate de Mihaela, care a pretins că nu se unge talpa, ci laba piciorului, exemplificîndu-se pe sine, cum că ea niciodată nu a procedat altfel. Ceea ce nu era adevărat, pentru că tot de la ea învăţaseră creştinii că pe talpă se face “ungerea cu mir”. Şi nu pe pielea tălpii, ci direct pe pielea pantofului.
16. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să omoare toţi păianjenii. Cei care se conformează vor avea mare răsplată, deoarece pânza păianjenilor nu e bună de nimic.
“…Dacă nu ţi-e milă de o gâză, Eu cum să am milă de tine? Dar dacă e gâză otrăvitoare, care-ţi prăpădeşte munca ta, pe aceea ai voie să o omori. Păianjenul, oriunde-l vei găsi, să-l omori, că s-a contrat cu Măicuţa cerului zicând că pânza lui e mai bună ca a Măicuţei. Ai mare plată dacă-l omori. Pânza lui nu e bună de nimic.” (22 decembrie 1987/ 4 ianuarie 1988 )
Îndrăzneţ, chiar obraznic păianjenul, să se ia în gură chiar cu Maica Domnului, când pânza lui nu e bună de nimic!
17. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să ascundă de duhovnicul lor păcatul de a fi cochetat cu “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa
“… Când mergi să te mărturiseşti, spune la preot ura ta, invidia ta, mândria, hula, nesocotinţa faţă de Dumnezeu, dar cuvântul lui Dumnezeu care se strecoară El la tine, nu-l vinde ca păcat, nu-l ridica pe preot împotrivă, că acesta e păcat. Cuvântul Meu spre tine nu e păcat; el te scapă de păcat, te învaţă să nu faci păcatul. Dacă e Dumnezeu, Care te conduce cu cuvânt coborât de la cer prin duh ceresc, e mai conducător preotul ca Dumnezeu? (17 /30 ianuarie 1988 )
Caracterul instigator şi intrigant al acestui îndemn este evident. Creştinul este îndemnat să aibă unele ascunzişuri faţă de un preot pe care, în acelaşi timp, îl tratează ca un martor al faptelor sale mărturisite. Preotul este tratat a priori ca un potenţial duşman al lui Dumnezeu, iar misiunea lui de păstor de suflete (conducător) este în mod abil subminată prin întrebarea superfluă: “cine e mai conducător, preotul, sau Dumnezeu?” al cărei răspuns este (implicit) dinainte cunoscut. În final, s-a ajuns la situaţia de astăzi când, deşi libertatea religioasă este deplină, nici un credincios pucios nu se mai spovedeşte la preoţii din bisericile zise “din lume”, ci la liderii lor de la Pucioasa, consideraţi “călăuze” către Hristos: Mihaela şi Nicuşor.
18. Creştinilor pucioşi li se porunceşte să se mute de la blocuri
“…Tată fiţi atenţi şi fără îndoială şi fără cârtire ascultaţi această poruncă. Dumnezeu ştie de ce vă dă această poruncă. Cei ce sunteţi ai Mei şi staţi în blocuri, să vă faceţi mutarea din aceste blocuri, căci în curând se vor prăbuşi şi se vor face mormane. Blocurile sunt lucrate duminica, în ele se săvârşeşte mare nelegiuire şi multă viaţă fără Dumnezeu. Retrăgeţi-vă, şi ieşiţi din blocuri, făceţi-vă o căsuţă aşa după putere, cum credeţi voi că puteţi duce viaţa cu Mine…” (5 august 1989)
Au trecut de atunci peste 19 de ani şi, deşi s-a zis că “în curând se vor prăbuşi şi se vor face mormane (toate) blocurile ”pe motiv că “sunt lucrate duminica”, până acum n-a căzut niciunul. Desigur că la următorul cutremur mare vor cădea câteva, aşa cum au mai căzut şi până acum case şi blocuri la alte cutremure mari. Dar de aici până la a face din această probabilitate o adevărată psihoză naţională, e cale lungă. Pe de altă parte, nici casele obişnuite nu oferă o siguranţă absolută, pentru că şi dintre ele se pot dărâma. Singura soluţie înţeleaptă nu este ca să se părăsească blocurile ci, în zonele cu cutremure, clădirile să se proiecteze şi să se construiască după principii speciale, care să ţină seama de această particularitate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.