16. ABC-ul ierusalemitean: “Cartea Mare”

16. ABC-ul ierusalemitean: “Cartea Mare”

                                                               (Comentariu la  "Noua Evanghelie" de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”)

Motto: “Fiule, să nu pierzi şi să nu uiţi nici

 un cuvânt, că de toate vei fi întrebat”

(preluat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6 februarie 1959)

“Cartea Mare” este sintagma colocvială care denumeşte ultimul volum de selecţii din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa. [Actualizare (26.06.2017): Ulterior, liderii sectei au mai scos de sub tipar un volum de predici, la fel de stufos, intitulat, evident... tot “Cuvântul  lui Dumnezeu”]

 Apărută în anul 2006, ca o reeditare a ediţiei din 1995, cartea a fost completată cu “Cuvinte” atent selecţionate din perioada 1955-1994 (eliminându-se toate cele care erau lipsite de credibilitate), perioadă în care “Cuvintele” erau rostite public de către Virginia Tudorache (între anii 1955-1980) şi de către sora sa, Maria (între anii 1982-1994), atunci când se aflau în stare de transă. De asemenea, ea mai cuprinde şi “Cuvintele” pe care pretinde că le-a “auzit” Mihaela Tărcuţă în perioada 1990- aprilie 2006. În total are 1930 de pagini mari şi cântăreşte 5 kg. Este prezentată a fi însăşi Cartea cu şapte peceţi despre care se vorbeşte în Apocalipsa, cap.5, vers. 1:

“Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi“.

Pentru a da credibilitate acestei pretenţii, echipa redacţională de la Pucioasa, dirijată nemijlocit şi autoritar de către Mihaela Tărcuţă, a imaginat şi cele şapte peceţi, pe care le-a imprimat pe coperta cărţii. În realitate, cele şapte peceţi sunt doar un simbol, prin care Ioan Evanghelistul sugerează caracterul secret al conţinutului “cărţii”, iar “cartea” din Apocalipsa nu putea fi în nici un caz o carte de 5 kg, legată de maşină la o legătorie de cartier, ci o foaie lungă de papirus, pergament sau aramă, înfăşurată ca un sul, şi numai aşa ar fi putut fi scrisă pe ambele feţe; pentru că în Apocalipsa se spune limpede că ea are două feţe, şi nu  1930, câte are “Cartea Mare”  de la Pucioasa. Aşa erau cărţile pe vremea aceea, şi chiar se arată acest lucru:

“Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor”( Apoc.6, 14)

Odată cu această “biruinţă” redacţională şi tipografică, a putut fi inventat un nume nou, apocaliptic, şi pentru cartea editată în 1955: ea a fost denumită “Cărticica Albă” (cf. Apoc., 10:2), deşi cântăreşte şi ea cam 1 kg.

Dincolo de pretenţiile ei apocaliptice, “Cartea Mare” se doreşte a fi o rivală redutabilă a Bibliei. Mulţi creştini-adepţi ai sectei “Noul Ierusalim” o preferă acum în locul Bibliei, deoarece o consideră mai actuală, mai aproape de aspiraţiile lor. În plus, ei au văzut  că “preoţii” de la Pucioasa o folosesc invariabil la slujbele lor, numind-o “Sfânta Evanghelie cea prin sfânta Virginia”, deşi numai 174 de pagini din cele 1930 ( adică doar 9%) conţin scrieri atribuite Virginiei Tudorache. Aşa cum am mai spus, ei ignoră (deliberat sau nu), avertismentul repetat al Sfintei Scripturi:

“Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni, 1:8-9)

 Am simţit nevoia să repetăm aceste citate din Biblie deoarece mesajul lor este esenţial. El luminează categoric şi definitiv imaginea pe care trebuie să o aibă orice creştin ortodox faţă de această sectă.

Ediţia din 2006 a “Cuvântului lui Dumnezeu” abundă în corecţii şi cosmetizări ale ediţiei precedente. În afară de corectarea greşelilor de tipografie, sau de redactare, care oricum erau scuzabile şi explicabile pentru posibilităţile anului 1995, s-a ivit şi prilejul unor corecţii de fond, care să ascundă imperfecţiunile mai mult sau mai puţin grave care ar fi afectat credibilitatea mesajului cărţii. Redactorii ediţiei din 2006, conduşi în chip autocratic de Mihaela Tărcuţă, şi-au permis mii de modificări, dintre care unele majore, ca şi când ar fi fost vorba de o carte oarecare, sau de propria lor carte, nu de însuşi “Cuvântul lui Dumnezeu”.

Cum se justifică lipsa de respect faţă de aşa-zisul “Cuvânt al lui Dumnezeu”, manifestată prin masacrarea brutală a textelor care ar fi trebuit să fie considerate “sfinte”, deci intangibile? Ea se explică numai prin necredinţă. Cei care au impus acest stil la redactarea acestei cărţi nu credeau sincer că ea este de la Dumnezeu. Altfel, ei n-ar fi îndrăznit să se atingă de “vorbirea lui Dumnezeu”, pentru a o “corecta”, ci ar fi considerat-o sacră. Dacă ei ar fi crezut sincer că această carte este de la Dumnezeu, atunci “Cartea Mare” ar fi putut rămâne o problemă discutabilă de credinţă numai pentru lumea exterioară, neimplicată direct în acest fenomen, şi asta doar pentru că paternitatea textelor nu se poate demonstra matematic, folosind logica pământească. Oricâte argumente pro sau contra s-ar aduce aici, o inducţie completă este de neconceput, deci o concluzie despre realitatea transcendentală nu poate fi tranşată. Cu totul alte pretenţii se ridică în faţa celor direct implicaţi. Dacă ei aud într-adevăr “Cuvântul”, ar trebui să şi creadă în el. Iar dacă nu aud nimic, ci inventează pur şi simplu, ei sunt nişte impostori. Tertium non datur. Totuşi, acum, prin această reeditare, s-a confirmat ceea ce câţiva ştiau mai de demult: că nici aceia care pretind că “aud Cuvântul” nu sunt statornici în convingerile lor. Adesea, în momentele ei de criză, Mihaela Tărcuţă a fost auzită lamentându-se cu fraze de genul: "Cuvântul ăsta, o fi de la Dumnezeu, sau o fi de la Dracul?" În faţa unei asemenea ispite, stai şi te întrebi în sinea ta: aici chiar e vorba de o şovăire în credinţă, sau de o zgândărire a celorlalţi, ca să-şi dea ei arama pe faţă şi să se vadă cum reacţionează, ce zic ei, pe ce parte a baricadei se aşează? Chiar dacă ar fi aşa, această provocare nu-l scuză cu nimic pe “proorocul cel şovăielnic”, căci în acest caz metoda aleasă de a se “informa” este vicleană, josnică, execrabilă.

Până şi “Mărturisirile creştinilor, la 25 martie 1995”, deşi ar fi trebuit să fie reproduse întocmai (îndată ce se pretinde că sunt aceleaşi care s-au rostit în anul 1995), sunt substanţial modificate, pentru a părea cât mai credibile. Campioana modificărilor pare a fi chiar Mihaela Tărcuţă, cu circa 37 modificări în propria ei “mărturisire”, dintre care unele sunt fraze absolut noi, introduse pentru a da o mai mare credibilitate mărturiei. Una dintre aceste fraze apărute ca din senin are vreo 30 de cuvinte, şi o reproducem ca mărturie:

“În clipa aceea, stând lângă ea pe pat, am luat-o în braţe, strângând-o şi mângâindu-i fruntea, ca să-i alin ceasul cel greu al despărţirii de noi…”

Nu contestăm că n-ar fi fost aşa, dar oare n-ar fi trebuit să se recunoască şi faptul că aici este vorba de o mărturie schimbată, a anului 2006, şi nu cea a anului 1995?

Corect ar fi fost să se admită că e vorba de o mărturie actualizată, sau de o altă mărturie, dar când te-ai obişnuit cu minciuna, aceste manevre par nişte fleacuri, nişte benigne cosmetizări.

Ce valoare au avut pentru prestidigitatorii “pucioşi” cuvintele (preluate din propriile lor învăţături) selectate de noi ca motto pentru această postare? (Cuvinte care, de altfel, par de bun simţ:  “Fiule, să nu pierzi şi să nu uiţi nici un cuvânt, că de toate vei fi întrebat”.)

Nici una, se pare.

………………………

  Anca Estera

27 martie 2008

………………………