12. La Pucioasa se minte “ de îngheaţă apele”(Partea a II-a: Avatarurile celor două pietre vii)
12. La
Pucioasa se minte “de îngheaţă apele” (Partea a II-a: Avatarurile celor două pietre vii)
Pentru cei care încă
mai cred că este de-a dreptul imposibil ca cei doi artişti, Marian şi Victoria
Zidaru, să dea semne de răzvrătire şi de revenire la normalitate, după mai mult
de optsprezece ani irosiţi de ei pentru o iluzie, există şi o urmare care poate îi va convinge.
Urmarea este că
însuşi “Cuvântul
lui Dumnezeu”, luat ca etalon al “sfinţeniei de la Pucioasa”, în care
artiştii Marian şi Victoria Zidaru încă
mai investesc capital de încredere[1],
mărturiseşte limpede răzvrătirea lor. Şi iată cum:
Există în istoria
acestui “Cuvânt”
(în afară de unele inexplicabile sincope − perioade de luni de zile de tăcere
absolută, în care el n-a mai schiţat nici un “semn de viaţă” − cea mai lungă
fiind de circa doi ani, între 1980 şi 1982) şi unele manifestări care ies din
tiparele cunoscute. Sunt aşa-numitele “Cuvinte în şoaptă”. Deloc puţine (să tot fie
câteva zeci), ele sunt expresia neputinţei “Dumnezeului de la Pucioasa” de a suporta şi a
expune în public adevăruri incomode care, drept consecinţă, trebuie tratate pe
furiş, cu voce scăzută; cum s-ar spune –
“haideţi să spălăm rufele murdare în
familie”. Aceste “Cuvinte în şoaptă” n-au fost date niciodată
publicităţii, deoarece tratează de regulă subiecte grave şi dure, vizând mai
ales aşa-numitele “neîmpliniri” săvârşite de unii membri marcanţi ai
comunităţii pucioşeşti. Aici tonul şi maniera de tratare a subiectelor
oscilează de la o duritate extremă, incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu
bun, milos şi îndelung răbdător, pe care şi-or fi făcut-o mai toţi creştinii
pravoslavnici, la patetisme ieftine, languroase, care încearcă să-i aducă “cu vorba bună” la ascultare pe cei “răzvrătiţi”.
Un asemenea specimen de “Cuvânt” mieros a fost rostit pe 12 septembrie
2007, avându-i ca destinatari pe… soţii Zidaru, proaspăt răzvrătiţi împotriva liderilor “pucioşi”
(care, drept pedeapsă, i-au expediat în surghiun pe cei doi artişti la
atelierul lor din Bucureşti). Dar cum artiştii Zidaru nu sunt tocmai de
lepădat, liderii
“pucioşi” s-au răzgândit repede şi au inventat (cu mintea românului
de pe urmă) un “Cuvânt în şoaptă”,
care urma să-i convingă pe cei doi artişti să se aplece spre obedienţă şi spre
sentimente mai paşnice. Bine ticluit, împănat cu cel puţin patruzeci de acuzaţii
solide la adresa celor doi artişti, acest “cuvânt” şi-a făcut imediat efectul:
măcar formal, artiştii Zidaru au acceptat să mimeze în continuare armonia
dintre ei şi liderii “pucioşi”, ca să vadă lumea exterioară “cât de mult se
iubesc şi se preţuiesc unii pe alţii”.
Iată aşadar că “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
are şi ascunzişuri, nu numai taine. Şi, din când în când, mai scrie pe v-aţi ascunselea câte o “scrisoare din
cer”. Mai întâi, transcriu aici integral acest “Cuvânt în şoaptă”, deoarece el nu a fost
publicat până acum (şi probabil nu se va publica niciodată în mod oficial,
fiindcă dezvăluie prea limpede o faţă ascunsă a făţărniciei de la Pucioasa):
Epistola
Domnului către Marian şi Victoria
Dau să
întăresc Duhul Meu peste voi, copii neputincioşi în porţi, dar mai întâi caut să
întăresc puterea voastră cea pentru Mine şi cea pentru poporul Meu, tată. V-am
spus vouă că Îmi las cu multul mângâierea Mea peste voi şi lucrarea ei, dar nu
pot, tată să-Mi aduc poporul spre duhul mângâierii ca să-l aibă el în fire şi
să trec şi prin el apoi cu mângâierea Mea spre voi, şi ca să-l am şi pe poporul
Meu lucrător al lucrărilor Mele cele de azi şi cele de mâine, tată. O, cât Mă
doare că nu sunteţi ajutaţi ca să puteţi pentru Mine atât cât am Eu să pot
peste pământ în zilele acestea! Voi
trebuia să fiţi ţinuţi numai în mângâieri, pentru puterea Mea în voi, fiilor
copii. Poporul Meu cu care v-am unit pe voi când am pornit prin voi cuvânt
peste pământ, trebuia să vă iubească mult pe voi, nu pe el să se iubească cel
pe care Eu, Domnul l-am scris lângă începătura cea nouă de împărăţie a cerului
pe pământ cu voi.
Cu toţi
voiesc să grăiesc, cu toţi voiesc să Mă întreb, pe toţi voiesc să-i îmbiu spre
iubire din cer, căci iubirea din om îl trage spre pământ pe om, şi omul îşi
face luişi stare, iar Mie Îmi rămâne suspinul şi dorul meu cel lung după om,
tată.
Vă
deschid acum urechea ca să puteţi voi auzi cuvântul epistolei Mele spre cei doi
fii ai Mei, Marian şi Victoria, care s-au alăturat vouă la începutul Meu cu
voi, şi pe care Eu, apoi, i-am scris cu voi în cartea vremii, tată, şi în
cartea Mea cu voi, ca să aibă ei nume mare, numele Meu, nume de fii ai
Ierusalimului, a cărui împărăţie este din ceruri, nu de pe pământ, tată. Mânuţa
voastră este acum în mâna Mea, care-Mi scrie cuvântul către aceşti fii ai Mei,
şi apoi voi să scoateţi acest cuvânt şi să mergeţi cu el şi cu Duhul Meu în voi spre ei, ca să
privesc Eu peste întâlnirea aceasta a Mea cu ei prin voi, căci voi sunteţi
solii Mei, tată. Când voi nu puteţi din partea Mea ca soli ai Mei, acolo e de
dat cuvântul Meu cel drept, căci cuvintele omului Mă lasă pe Mine fără
dreptatea cea peste toate, pe Mine şi pe voi, copii însărcinaţi cu lucrarea Mea
în voi, cu zbaterea Mea cea duioasă după
om ca să-i dau omului iubire din cer, tată, căci iubirea din el Mă părăseşte pe
Mine, nu-Mi dă Mie, şi îi dă omului, tată.
Acum
îmbrăţişez în cuvânt inimioarele spre
care Mă îndrept ca să stau cu ei în sfat, pentru ei şi pentru Mine sfat, pentru
iubirea Mea cea din cer între ei şi Mine,
iubire de care-Mi este tare, tare dor, fiilor copii, căci ei dau să-şi
ia de lângă Mine şi de lângă voi iubirea
şi vor să Mă iubească aşa cum ştiu ei, aşa cum pot ei.
Vă iau în
Duhul Meu, în sânul Meu, căci aceasta înseamnă Duhul Meu, fiilor spre care am
venit, şi Mă aplec ca un Dumnezeu ca să Mă primiţi şi ca să Mă mângâiaţi cu
milă, tată. Am voit să-Mi scurg prin voi mila Mea cea din cer către copiii cei
de sub sarcina venirii Mele, cărora nu trebuie să le cerem, ci numai să le dăm,
tată. Şi ce să le dăm, tată? Să la dăm primire, să le dăm nădejde, să le dăm
putere ca să poată pentru Mine şi pentru salvarea neamului omenesc de la
întuneric la lumină, să le dăm milă şi mângâiere, căci sarcina Mea peste ei
este grea şi nu mai pot sub ea aceşti
copii, fiilor. Ei sunt săraci de puteri. Să le dăm noi, tată, şi ca Mine să le
dăm, nu ca omul, şi să suflăm cu iubire din cer peste ei şi să le dăm nădejdea
că vor putea pentru Mine până la împlinirea împărăţiei cerurilor peste acest
pământ sfinţit de cuvântul Meu, pe care, iată, Mi-l lărgesc pic cu pic, şi apoi
din loc în loc să poată ei peste omul de pe pământ, peste om din loc în loc, că
peste pământ e greu să pătrund Eu să împărăţesc, căci voi ştiţi că omul Mi-a
luat pământul şi cerul, ştiţi, tată, că nu mai am unde să-Mi plec capul pe
pământ, şi ştiţi că plâng cu Mine sfinţii pentru zdrobirea împărăţiei cerurilor
pe pământ peste tot şi că omul Mi-a luat căsuţa şi hăinuţa şi locul Meu din om,
tată. Acest suspin al Meu era mare şi în voi la începutul Meu cu voi lângă
copiii cei mai mici cu care am mai rămas din poporul Meu cel de demult, atât de
îndărătnic în el pentru voia Mea cea sfântă în el, voie de care ascultă cel
credincios şi se pleacă sub ea, ca să se depărteze de el duhul cel potrivnic
lui Dumnezeu, care îl desparte bucăţică cu bucăţică pe om de slava Mea de peste
el.
Mi-am
învăţat vreme îndelungată poporul care Îmi auzea glasul cuvântului Meu prin
trâmbiţa Mea cea dulce, prin Verginica Mea, tată, iar pentru cei de azi copii
ai glăsuirii Mele ca să-i am Eu azi soli ai cuvântului Meu de peste ei, am
folosit umilinţă mare, tată, şi Mi-am făcut o bucăţică de punte între Mine şi
ei pentru trâmbiţarea Mea pe mai departe, după ce Eu Mi-am luat din durere pe
trâmbiţa Mea cea douăzeci şi cinci de ani sunătoare peste inima poporului Meu
cel de demult al Meu. Am folosit o bucăţică de punte din acelaşi trunchi de copac cu trâmbiţa Mea şi am trecut spre ei pe
punte şi Mi-am legat firul cu ei, căci au fost sortiţi mai înainte de
întemeierea lumii vase purtătoare de Dumnezeu, şi de aceea i-am născut şi i-am
ridicat.
Dar ce
voiesc să grăiesc Eu acum cu voi, tată? Voiesc să vă spun că s-a aşternut între
Mine şi voi despărţire, tată, şi voiesc să bat la uşa voastră şi să-Mi
deschideţi ca să intru, că Eu sunt Dumnezeu, Eu sunt Cel ce am făcut cerul şi
pământul, Eu sunt Cel ce sunt, fiilor. O, nu este bine între voi şi Mine, tată.
Primiţi-Mă cu plângerea mea, căci Mă aplec vouă, fiilor. Vă rog din mijlocul
cerului de sfinţi şi de îngeri, vă rog să-Mi faceţi dreptate, dar dacă nu
puteţi ca şi Mine să vă aplecaţi şi voi cu Mine în sfat acum, aşa cum Eu M-am
aplecat ca să Mă primiţi, o, ce voi face Eu împotriva bucuriei diavolului,
bucurie hrănită prin despărţirea dintre voi şi Mine, fiilor?
O, tată,
stau aplecaţi sub vină de la voi copiii prin care Eu Îmi scriu solia Mea peste
pământ, acum, la sfârşit de timp. Hai să iubim dreptatea şi să vedem ce vină trebuie să-i îngreuieze
pe ei şi ce vină ar trebui să luaţi şi voi de peste ei, căci dacă ei stau prea
mult sub vină, nu Mă lasă satana să pot
Eu prin ei cu toată sarcina Mea cea grea de peste ei, cu toată venirea Mea atât
cât este ea, tată.
Vă spun
fiilor, că răstălmăcirea cuvintelor şi a faptelor aduce ură şi despărţire între cei de un nume
cu Mine pe pământ. Vă spun, fiilor, că dreptatea de sine nu este altceva decât iubire de sine, tată,
iar cei de pe cale cu Mine trebuie să aibă cruce prin lepădare de sine, fiilor.
Vă spun, tată, că iubirea de sine îl duce pe om la credinţă neziditoare între
Mine şi om. Credinţa cea neziditoare de Dumnezeu în om, e credinţă moartă,
tată. O, fiilor, vă spun vouă că aceşti copii, puşi de Mine sub sarcina venirii
Mele, nu au nimic cu cel greşit voilor Mele, ci au cu cele ce-l despart de Mine pe cel ce nu caută ca Mine pe calea lui cu Mine. Inimioara lor e în mâna
Mea, e în Duhul Meu. Eu, Domnul, ştiu ca un Dumnezeu inimioara lor, şi nu ca un
om, şi am pus în ea dragoste şi dor mare pentru mântuirea neamului omenesc de
peste tot, darămite pentru poporul Meu cel apropiat de Mine cu credinţa lui şi
cu viaţa lui şi cu fapta lui!
O,
fiilor, Mă aplec spre voi, tată. Şi de ce Mă aplec? Ca să Mă iertaţi de vină,
fiilor. S-a suit pe îngeri la Mine vină pentru cei ce-mi stau Mie porţi între
cer şi pământ acum. Când văd că ei cad sub vină, numaidecât Eu le-o ridic şi o
duc Eu, ca să Mă poată ei duce pe Mine, tată, căci satana Mă apasă şi Mă
umileşte cu duşmănie mare când aude de
pe pământ vină peste cei ce-Mi stau cărare a Mea spre om, şi cad şi Eu când cad
ei, şi poporul Meu cel neascultător nu vrea să înţeleagă aceasta, fiilor. O,
prin ei am căutat să pot şi pentru voi, căci v-am voit mereu frumoşii Mei, cu
care să Mă fălesc înaintea sfinţilor şi a îngerilor şi înaintea oamenilor de pe
pământ, tată, dar Eu să Mă fălesc, şi nu voi, şi tot aşa au dorit mereu şi
copiii Mei din porţi când ei căutau spre voi cu răbdare şi blândeţe, sau cu
tărie de cuvânt plin de nerăbdare în el pentru îmbrăţişarea Mea cu voi întru
nedespărţire, pentru asemănarea voastră cu Mine, tată.
Vă rog
înlăcrimat, vă rog cu Duhul îndurerat, dacă vreţi, dacă puteţi, iubiţi-Mi
copiii de sub crucea venirii Mele la voi atât cat Eu vă iubesc pe voi. Iată ce
măsură dreaptă vă cer, căci Eu aşa şi nu altfel voiesc să vă am ajutori ai venirii
Mele, acum, la sfârşit de timp, căci Mie, şi nu vouă ar fi să vă placă felul
cum staţi voi în bărcuţa Mea de salvare, în poporul Meu cel mic de la sânul
Meu, tată, şi care se poate clătina când vă vede vouă răceala de el şi de Mine,
dragoste ca a voastră şi nu ca a Mea între voi şi poporul Meu. O, Eu vă vreau
ca Mine, tată, şi vă vreau de alinare a ranelor Mele, şi vă vreau până la
capătul mersului Meu primitori ai voii Mele în voi, şi ca să-Mi placă Mie şi ca
să-Mi fie Mie de sprijin, tată.
O, fiilor,
omului îi este uşor să judece pe altul şi îi este greu să se judece pe el ca
să-l am Eu pe el înţelept şi drept al Meu. Când voi nu mai suferiţi pentru
lucrarea Mea de azi cu voi, ce lucrare mai poate fi aceea care nu vă face să
aveţi suferinţă pentru Mine, Cel plin de suferinţă, tată? O, fiilor, noi avem
de lucrat pentru veşnicia care vine cu Mine pe pământ la voi, lucrare la care
oamenii nu ştiu şi nu pot să lucreze, tată, căci iată, abia pot Eu să-l ajut pe poporul Meu să Mă aibă pe Mine de viaţă a lui
pe pământ. O, ceea ce-I dăm lui Dumnezeu, numai aceea este agoniseală, tată,
dar ceea ce oamenii ne dau, pierdem, fiilor, căci oamenii îşi distrug unii
altora puterea de a fi. Dar voi fiţi ai Mei aşa cum Eu v-am născut şi v-am
crescut cu cuvânt din sânul Meu, că voi sunteţi bogaţi în ceea ce aveţi cules
la Mine, tată, şi nu altfel cules, căci cele ce se văd, sunt numai uscături,
dar cele ce vor fi, sunt cele puse bine la Mine şi nu se văd, precum nici Eu,
Domnul, nu Mă văd de către om.
O cum să
fac, cum să vă ajut să ştiţi cum să credeţi în cuvântul coborârii Mele ca să nu Mă mai despărţiţi
de cei ce sunt cărare a Mea pe pământ acum? Căci iată, când Mă despărţiţi de
ei, cad vinovaţi cu cele puse de Mine la lucru în ei aceşti copii, căci poporul
Meu trebuie cu mult mai mult să trăiască în Mine decât trăieşte el acum, iar Eu
când văd ca şi la voi lipsa Duhului Meu şi a voii Mele, pe care doresc cu dor s-o
poarte în el poporul Meu, Îmi arăt atunci durerea Mea de Părinte, ca Unul Care
ar fi să am dreptul să-Mi dojenesc, să-Mi opresc fiii de la ceea ce-i smulge pe
ei din sânul Meu, şi-Mi folosesc atunci sculele Mele, tată. Dar iată, nu Mă primesc
toţi cu acest bine, cu veghea cea bună a
Mea, şi apoi cei ce nu Mă primesc vorbesc de rău mâna Mea întinsă după ei
prin fiii coborârii Mele, care dau să-i tragă înapoi pe fii, căci Eu voiesc la
fii să le fiu Stăpân, tată, ca să-Mi fie ei pe
vecie fii, o, şi mult doresc să am fii cu dor de ascultare de Mine, frumoşi cum
sunt Eu, Cel ce ascult întru toate de Tatăl, şi nimic nu doresc în afară de
dorirea Lui, şi Îi sunt Fiu, şi Îi sunt ucenic, căci Îl ascult, fiilor.
O, tată,
tată, o, fiilor răciţi de Mine acum! Lucrarea Mea e usturător de grea pentru
cei ce Mă poartă cu ea pe pământ. Aş vrea să înţelegeţi şi să credeţi durerea
Mea cea mare, usturimea Duhului Meu în cei atât de neajutoraţi sub sarcina
coborârii Mele. Eu n-am voit, tată, să vă pierdeţi voi darul milei de ei. O,
dacă voi aţi fi fost mai tari şi mai plini de Mine, Eu aş fi scăpat de multe
dureri care apasă pe Mine acum din mijlocul poporului Meu, căci voi ştiţi rana
aceasta a Mea, care doare adânc în Mine de la nescultarea, de la întunericul
celor ce M-au îndurerat în ultimii ani din mijlocul poporului Meu cel hrănit de
Mine cu mântuirea lui, tată. Mi-e rana adâncă şi durută, şi mereu Mi-o deschide
(sic!) cei ce Mi-au făcut-o, şi-Mi sângerează pe
trup rana, căci Eu am trupul cel de după înviere, şi-Mi sângerează trupul Meu
cel înviat din moarte, tată. O, fiilor, locul coborârii Mele e de mult plin de
jalea îngerilor şi a sfinţilor Mei. Eu sunt Cel ce am luat pe braţe pe cei
ce-Mi sunt porţi, duruţi acolo atâta vreme sub sarcina coborârii Mele, căci ei
cădeau mereu sub spaimele durerii şi ale dispreţului acolo în grădină. Am
proorocit încă de la începutul Meu cel nou cu voi că-i voi lua de acolo pe cei
ce-Mi sunt cărare dacă voi vedea că ei nu-Mi mai pot sluji pentru coborârea Mea
din pricina nepăsării de Dumnezeu a celor din grădină. Când am văzut ameninţată
puterea Mea în ei, am ridicat numaidecât spre vedere legănuţul cel tainic,
rostit de Mine să fie pentru ca să-i aşez pe ei în el şi să Mi-i întăresc pe ei
prin cei mai mici fii ai poporului Meu, dacă în grădină ei sunt slăbiţi de
puteri şi înspăimântaţi în faţa ţesăturii
ascunse, care a lucrat şi lucrează spre ameninţarea adevărului coborârii Mele pe pământ acum. De atunci, tată, numai
într-o durere petrec în ei. De atunci, tată, n-am mai găsit sprijin pentru ei
de la cei cu care am pornit la începutul Meu cel de acum, şi în care v-am avut
şi pe voi alăturaţi ca să ajutaţi
sarcinii Mele de azi. Aceşti copii Mi-au fost striviţi de defăimarea care a
lucrat cu viclenia omenească a duhului cel potrivnic Mie, şi apoi ei au fost
dispreţuiţi, şi apoi ei au luptat fără siguranţă prin dureri, străini şi
alungaţi de ameninţări reci, de vina care se pune lor pentru nestatura celor ce
s-au ridicat fără de veste să-Mi răstoarne puterea Mea în porţi, şi porţile au fost atunci
zdruncinate, şi tot mai zdruncinate apoi. O şi cât M-aş fi bucurat să fi fost
măcar voi dulci pentru durerile Mele,
drepţi pentru adevărul lucrurilor,
înţelepţi împotriva minciunii şi a
vorbirii de rău peste cei de sub povara Mea, împlinitori întru totul a (sic!)
doririlor Mele peste fiii poporului Meu, pe care mereu, mereu l-am dorit frumos
ca şi Mine pe el. Mi s-a pus mereu sare pe rană, tată, şi n-am găsit
credincioşie în
cei cu care la începutul Meu cel nou M-am sprijinit după voia Mea. A crescut
prea mult voia omenească, tată, şi Eu Mă temeam mereu pentru soarta lucrării Mele şi a
poporului Meu, care nu mai e de mult liniştit şi cu putere în el. Le arătam
mereu celor din porţi tot ce este rău în popor, le arătam primejdiile care
pândeau gata să lovească peste lucrarea Mea
prin ambiţia cea omenească a celor ce nu au iubit ascultarea, iar cei ce-Mi
sunt venirea Mea se temeau, tată, căci nu erau primiţi cu vestirile de la Mine
şi nu mai erau crezuţi, şi aşa îi despărţeau pe ei de Mine cei ce nu-i primeau
de la Mine. Mintea omenească şi vederea care nu vede de la Dumnezeu, n-am putut
s-o scot din cei la care M-am umilit ca să-Mi ajut cu ei lucrarea venirii Mele
şi pe cei de sub ea. Duhul minciunii, duhul bârfei, duhul vorbirii de rău şi al
căinării, care n-au umilinţa cea mântuitoare în om, acestea toate şi altele ca
acestea Mi-au stors vlaga purtătorilor Mei cei dispreţuiţi, iar inimioarele lor
dulci şi duioase după fii de Dumnezeu născuţi şi făcuţi, s-au asprit în ei,
căci temerea care nu i-a mai slobozit pe ei de sub ea, le-a zdrobit înaintea
poporului firea lor cea scumpă şi dulce Mie, şi pentru care Eu i-am ales.
O, fiilor
îndureraţi pentru voi, vă rog cu jale, tată, lăsaţi durerile cele de la
nemulţumirile voastre şi luaţi-le pe ale Mele, fiilor, că nu mai am, tată, cu
cine să le port, şi cad sub ele, tată. Mă uit după fiul cel pe care l-am atras
întâi din lume ca să-Mi fie sprijin lucrării Mele, pe care Mi-am pregătit-o tainic, Mă uit la
el, şi am tot aşteptat să-Mi creadă
durerea şi să-Mi sprijine în chip curat lucrarea Mea din cei striviţi sub ea şi neajutoraţi din
părţi, tată. El însă nu poate, nu mai poate nimic pentru cei de sub greul meu
şi nu Mi-i mai ajută să scape de teamă
sub lucrarea mea cea zdruncinată şi tot zdruncinată de cele ascunse ale
celor ascunşi în ei ai poporului meu, şi
care au tot lovit în pacea coborârii Mele. El trebuia să trăiască şi să lucreze
numai şi numai pentru ajutor Mie şi lor, sau măcar să nu facă îngreuiere peste
umerii cei zdrobiţi sub coborârea Mea la popor şi la om. N-am, tată, ajutor sub
greu, n-am, fiilor, iar cei din grădiniţă, de atâtea, de atâtea ori rugaţi de
Mine să-Mi primească şi să-Mi ajute venirea Mea mai mult decât orice ar face
sau ar fi ei, nu mai M-au sprijinit şi iată, sunt striviţi cei ce Mă poartă Cum
să fac, tată, să găsesc milă pentru Mine? Pentru
Mine, nu pentru ei. Dacă ei nu sunt buni, Eu
sunt Cel bun, fiilor, şi cu mare bucurie şi dor i-am aşezat pe ei înaintea Mea
porţi ale venirii Mele acum pe pământ, şi îi am pe ei bunii Mei. I-am aşteptat cu dor până ce i-am avut aici, şi aceştia
trebuiau (sic!) primiţi ca şi Mine, şi trebuiau (sic!) înţeleşi, că numai
binele cel de la Mine îl vor ei peste poporul Meu, care trebuia să se facă de
mult copil, ca să pot să-l am şi să-l cresc şi să-l ocrotesc pe el, după cum
văd Eu primejdia când bate să-Mi răstoarne pluta pe care stau Eu cu poporul Meu.
Vă spun o
durere mare a Duhului Meu, fiilor. Când am luat-o pe Verginica la cer, n-am
luat-o pănă ce nu Mi-am adus aproape aceşti copii moldoveni, aşteptaţi de Mine
ca să ridic din ei rămurică verde, prin care Eu, Domnul, să-Mi leg pe mai
departe marea mea lucrare peste neamurile pământului. Cu Verginica şi cu
surioara ei, care Mi-a fost între ea şi ei punte, n-am mers cu mers larg pe
pământ, ci am mers cu mers strâmt, am mers cu un popor mereu mic, mereu
neîmplinit, mereu dădăcit şi mereu greoi la mers, până azi, tată. Dar cu aceşti
copii ai coborârii Mele acum, merg peste pământul
tot cu al meu cântec de dor după om, cu multul Meu cuvânt, care-Mi anunţă
împărăţia Mea peste om, căci cu ei Mi-am desfundat drumul ca să merg, tată, şi
ei îmi stau porţi ca să vin şi ca să merg. Am adus de la Moldova crenguţă verde
şi am pus-o la rodit temelie nouă de nou Ierusalim pe
pământ, dar poporul cel de atunci, iubitor de libertate pentru păcat, a pornit
cu duh de invidie, cu duh de minciună şi de prigoană, din pizma diavolului,
care nu Mă mai voia cu cuvântul Meu peste pământ în urma trâmbiţei Mele, şi
poporul cel răzvrătit de la mijloc Mi-a strivit drumul Meu cel tainic atunci,
tainic din pricina celor neiubitori de sfinţenie în poporul Meu, şi Mi-a
zdrobit puterea Mea în cei aduşi de departe după
planul Meu cel vestit din timp poporului Meu, plan pe care poporul Meu Mi l-a
împiedicat atunci, dar aveam pentru cei nou-născuţi atunci proorocie anunţată
tainic prin trâmbiţa mea peste păstori că după
zece ani de părăsire a Mea de către poporul Meu, rămas în urma trâmbiţei Mele,
Eu, Domnul, voi avea iarăşi venire la el cuvânt pe pământ şi peste neamurile de
pe el, chemate la izvorul Meu. Tot ce răzvrătiţii de atunci din poporul Meu au
aruncat cu vină peste cei mai mici veniţi, peste această copilă scumpă Mie
pentru inima ei mare cât Mine în ea, toate câte au
fost aruncate peste ea, au fost minciună, tată, minciuna omului mincinos şi a
ucenicilor lui, care de dorul vieţii lumeşti
Îmi dărâmase de pe temelie poporul Meu de atunci, pe care-l chemam la
sfinţenie, şi iată, semn mare, căci trupul minciunii a crescut mare ca şi
minciuna ieşită din el, iar Eu abia mai pot să trudesc ca să-Mi ridic la loc
poporul cel îmbrâncit atunci de pe cale. Eu am la Mine toată suferinţa îndurată
de atunci şi până azi de copiii cărora le-am dat să-Mi poarte apoi sarcina
venirii Mele şi ridicarea unui nou popor, după cum Eu, Domnul, proorocisem că
poporul va cădea şi că se va ridica un nou popor, prin care, iată, tată, dau
să-l ridic şi pe poporul cel căzut atunci.
O,
fiilor, Îmi plâng vouă jalea Mea cea lungă, aşa cum la începutul Meu cu voi
lângă ei vă dădeam de lucru peste cei ce-Mi vorbeau de rău noul Meu început, pe
care-l iubeam atât de mult, iar cei ce le ridicau lor vină au rămas sub acest
greu păcat şi nu s-au mai ridicat din el, şi vă rugam pe voi pe atunci să
lucraţi cumva să micşorăm acest păcat de peste cei ce-l făceau aşa, ca să nu
rămână până în sfârşit striviţi de piatra aceasta, în care ei loveau şi se
loveau lovind. O, mare este păcatul vorbirii de rău peste copiii cei purtători
ai venirii Mele, şi nu ştiu să iasă de sub el cei ce păcătuiesc prin el! Vina
pusă peste ei ajunge drept la Mine, căci diavolul este cel ce vine la Mine cu
această vină mai mult decât orice ar aduce el de pe pământ, rău înaintea Mea.
O,
fiilor, simţiţi-Mi zdrobirea şi îngrijorarea. Nu e bine să staţi despărţiţi de
poporul Meu cel
pus deoparte pentru slava Mea. Eu v-am făcut mereu voia, tată; şi Eu, şi
poporul Meu. Faceţi-Mi şi voi Mie voia şi nu mai staţi fără poporul Meu, că-Mi
cade poporul, se sminteşte cel plăpând şi se pierde de pe cale, tată. O, nu e
bună ameninţarea pusă peste Mine de către
diavol pentru statul vostru departe de cei ce-Mi sunt popor, departe de
lucrarea celor ce Mă poartă atât de durut cât sunt. Aţi pus vină peste ei că
v-au alungat, tată. O, nu e aşa, tată.
Socoteala făcută de voi e răutăcioasă şi nu vă puteţi ascunde sub această
ticluire şi vreau să vă şterg această vină,
tată. Nu e bună răstălmăcirea faptelor numai dintr-o singură parte a faptelor.
Nu e bună răstălmăcirea, tată. Nimeni nu poate cunoaşte gândul şi fapta omului
cum este, nimeni decât Eu, iar omul este
îndrăzneţ pentru el împotriva altui om.
Vreau să
vă văd că iubiţi dreptatea a toate, dreptatea faptelor, fiilor, dreptatea cea
pentru dreptatea Mea, tată. O, nu le cereţi lor dreptate
pentru voi. Cereţi-Mi Mie, tată. Spuneţi-Mi Mie cu ce v-au nedreptăţit ei, şi vom sta în sfat şi Mă voi umili şi Mă voi apleca, dar nu
mai staţi departe de duhul proorocului meu, căci de pe nicăieri Eu nu vă pot
avea ai Mei pe voi, decât din mijlocul poporului Meu, care trebuie iubit şi
oblojit de voi, căci vreau să-Mi fiţi alinare şi vreau să semănaţi cu Mine şi
nu cu omul în mijlocul oamenilor, fiilor, şi vreau să ascultaţi de Dumnezeu mai
mult decât de oameni, tată, căci omul vă dă de lucru, şi voi lucraţi aşa,
dar ce v-aş da Eu de lucru nu mai vreţi, tată. O, nu
vreau să rămân vinovat în purtătorii Mei spre voi, fiilor. Ei ajung tare, tare
plăpânzi în faţa celor tari, şi nu e bine să nu mai pot Eu să călăuzesc cu
nădejde prin ei, iar dacă Eu nu călăuzesc de la mijloc tot lucrul Meu şi pe
poporul Meu, ajunge pradă clătinării poporul, tată.
O,
fiilor, spuneţi-Mi, tată, cât mai sunteţi voi ai Mei din tot ce sunteţi voi? Mă
aplec vouă când vă întreb aceasta, ca să-mi spuneţi voi Mie dacă mai pot Eu
să-Mi mai port şi cu voi greul duhului lucrării venirii Mele pe pământ, tată, căci
greul nu e lipsă de pâine sau de haine sau de adăpost, ci e greul lipsei
Duhului Meu din cei cu care am pornit să-Mi împlinesc tot ce am proorocit prin
acest cuvânt, de la începutul lui cel de acum şi până la toate împlinirile,
tată.
Descurcaţi-vă
neînţelesurile, fiilor, căci pun înaintea voastră pe cei prin care vin spre voi, şi prin ei Eu voi lucra ca
să le descurcăm pe cele ce dor la Mine din pricina neînţelesurilor, tată. Eu nu
pot să fac pace ca omul între om şi om, şi nici voi nu e bine să mai voiţi aşa,
căci împărăţia Mea în om nu este trecătoare ca a omului, dacă Eu pot în om ca
Dumnezeu.
Hai să ne
îmbrăţişăm după voia cea cerească, tată, căci pentru cele din cer nu se
lucrează ca şi pentru cele de pe pământ stări şi lucrări (sic!). Nu cereţi înţelegerea la aceşti copii, de
la care tot poporul s-a învăţat să aştepte înţelegere. Cereţi-vă vouă, şi pentru
Mine cereţi-vă, căci Eu sunt această lucrare, iar ei doar Mi-o poartă, tată, şi
greu de tot Mi-o poartă când poporul aşteaptă de la ei, şi nu de la Mine.
Vă dau
înapoi darul milei de ei, darul iubirii sfinte pentru ei. Şi te rog pe tine,
fiică Victoria,
ajută-l şi nu-l slăbi pe cel ales de Mine, care este lângă tine. Întăreşte-i
statornicia cea pentru poporul Meu şi pentru cei ce-Mi stau Mie porţi. Fii veghetoare pentru
puterea lui cea din cer pentru lucrarea Mea şi ocroteşte-l pe cât poţi de omul
lumii, căci el este suflet plăcut Mie, dar răzvrătirea care iese din el când şi
când nu este de la Mine, tată. Învaţă tu o nouă iubire pentru cei ce sunt
iubirea Mea acum pe pământ şi ascultă-i, tată, şi iubeşte lumina, căci
întunericul dintre voi şi ei vă acoperă de la
faţa Mea, iar eu nu mai pot să vă ştiu aşa, tată.
Iar tu,
fiule iubitor de Dumnezeu, să n-ai iubire mai mare pe pământ ca şi iubirea cea
pentru poporul Meu, că mare este poporul Meu între neamuri, şi mare vreau să
fii şi tu prin Mine şi prin poporul Meu, şi nu prin tine, căci tu trebuie să ai
faţa Mea şi inima Mea, şi în ea să strălucesc Eu, nu tu, tată, şi în inima ta
să bată bătaia inimii Mele, căci Eu sunt Cel adevărat, tată, şi Mi s-a şubrezit
mersul lucrării Mele şi n-am mângâiere, şi vreau să vă am vindecători pentru
jalea Mea cu care-Mi port crucea venirii Mele, fiilor.
Sfârşesc
acum acest cuvânt.
Eu sunt
Cel ce sunt, Amin,amin,amin.
30 august/12 septembrie 2007
Apoi, voi relua
textul “scrisorii secrete” şi voi evidenţia prin comentarii (intercalate în
text, între paranteze drepte) care sunt acuzaţiile care li se aduc celor doi
artişti, Victoria
şi Marian Zidaru. Textul “epistolei” este evidenţiat pe fond gri:
Epistola Domnului către Marian şi
Victoria
Dau să întăresc Duhul Meu peste voi, copii neputincioşi în porţi,
[Comentariu (#1): Este
vorba aici de cei doi lideri supremi şi absoluţi de la Pucioasa, Mihaela
Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, consideraţi (de ei şi de către acoliţii lor) prooroci, profeţi, soli ai lui “Dumnezeu” pe pământ, soli ai Cuvântului,
“porţi” de coborâre a “Cuvântului lui
Dumnezeu”, “porţi” între
cer şi pământ, călăuzele “poporului Domnului”, călăuzele de la mijloc ale poporului “Domnului”, “vase”
purtătoare de “Dumnezeu”, copii purtători ai venirii “Domnului”, copii ai glăsuirii “Domnului”,
copii însărcinaţi cu lucrarea “Domnului” în ei, copii neputincioşi în
porţi, copiii de
sub crucea venirii
Domnului, copiii cei mai
mici, “sculele Domnului”, fiii coborârii
“Domnului”, fiii poporului “Domnului”,
fii-copii, purtătorii “Domnului” cei
dispreţuiţi, cei mai mici fii ai
poporului “Domnului”, iubirea “Domnului” de pe pământ, etc, etc, etc. În plus, Nicuşor mai este considerat
şi “preot” şi totdeodată “arhiereu” – deşi nu are nici parohie, nici eparhie şi
nici măcar hirotonie]
dar mai întâi caut să întăresc puterea voastră cea
pentru Mine şi cea pentru poporul Meu, tată.
[Comentariu (#2): De fapt, este imposibil de a stabili
priorităţi temporale pentru două acţiuni
care, practic, se confundă. Nu poate exista aici un “mai întâi” pentru Dumnezeu, deoarece, “a întări Duhul peste două persoane” şi “a întări puterea aceloraşi persoane” sunt două acţiuni care se
confundă prin înseşi mijloacele prin care ele se împlinesc. “Întărirea puterii”
acestor persoane nu se poate face decât prin însăşi “întărirea Duhului” peste
ele, şi altfel nu se face, îndată ce se spune că ea vine de la Dumnezeu.]
V-am spus vouă că Îmi las cu multul
mângâierea Mea peste voi şi lucrarea ei,
[Comentariu (#3): Nici mângâierea nu se poate despărţi de lucrarea ei, ca să fie două acţiuni
distincte, legate prin conjuncţia “şi”, ci ele sunt o singură acţiune, dacă
sunt. Căci lucrarea mângâierii nu
poate fi decât însăşi mângâierea.
Asistăm însă aici la un prelungit joc de cuvinte, menit să dea intensitate
artificială mesajului, aşa cum boxeurul face un joc de picioare ca să-şi
ameţească adversarul]
dar nu pot, tată să-Mi aduc poporul spre duhul
mângâierii
[Comentariu (#4): O mărturisire spectaculoasă: “Dumnezeu cel Atotputernic de la Pucioasa”
se declară neputincios până şi în modelarea propriului Său popor! Zeci de ani pierduţi în zadar, cu o propovăduire
sterilă!? Acesta este un eşec de neimaginat, mai ales că este imposibil ca să
fi dispărut toţi creştinii autentici de pe faţa pământului (evident, în afară
de cei doi “aleşi”, Mihaela şi Nicuşor,
rămăşiţele ascunse prin dumbrăvile Pucioasei)]
ca să-l aibă el în fire şi să trec şi
prin el apoi cu mângâierea Mea spre voi,
[Comentariu (#5): Mângâierea celor doi lideri ai sectei de la
Pucioasa devine obiectivul primordial de pe pământ. Toată suflarea, tot poporul
cel “pravoslavnic” de la Pucioasa, avându-L în frunte pe “Însuşi Dumnezeul lor”, trebuie să se preocupe numai ca să le aducă
liderilor mângâiere şi preţuire idolatră. Că dacă nu sunt ţinuţi în mângâieri,
îndată “scade puterea lui Dumnezeu în
ei”. Să fie asta o nouă închinare la
idoli? sau cui i se pare aşa, i se pare din duh pizmaş!?]
şi ca să-l am şi pe poporul Meu
lucrător al lucrărilor Mele cele de azi şi cele de mâine, tată.
[Comentariu (#6): Lucrări
care, după cum am văzut, se reduc la a le aduce mângâieri celor doi lideri de
la Pucioasa. Expresia “şi pe poporul Meu” trebuie oare a fi
înţelească în sensul că “Dumnezeul”
Pucioasei lucrează şi prin alte “popoare” decât “poporul pucioşesc”? Pentru că
neîmplinirea de care tocmai s-a vorbit (lipsa lui de angajament în corul
mângâietorilor pentru cei doi lideri) pare-se că îl împiedică pe acesta să fie
la înălţimea chemării care i s-a făcut, deci îl dă (deocamdată) deoparte şi-l
aşează în urma altor “popoare”.]
O, cât Mă doare că nu sunteţi ajutaţi
ca să puteţi pentru Mine atât cât am Eu să pot peste pământ în zilele acestea!
[Comentariu (#7): Ciudată
această pasare a responsabilităţii, de sus în jos şi de la unul la altul! “Dumnezeul” de la “Noul Ierusalim”-Pucioasa
nu poate cât ar vrea să facă, pentru că nu pot liderii “pucioşi” ca “să-I facă Lui treaba”. Liderii nu pot, pentru că nu poate “poporul pucios” pentru
ei, ca “să-i ajute”, adică “să le facă lor treaba”. Iar “poporul” nu poate,
pentru că el este ocupat, că stă şi îşi face treaba lui. Efect al unei gândiri
logice şi pragmatice: “pe a lui, cine să i-o mai facă?” De aceea şi-o face
singur, că el n-are servitori.]
Voi trebuia să fiţi ţinuţi numai în mângâieri,
pentru puterea Mea în voi, fiilor copii. [vezi
Comentariul (#5)]
Poporul Meu cu care v-am unit pe voi
când am pornit prin voi cuvânt peste pământ, trebuia să vă iubească mult pe voi,
[Comentariu (#8): Chiar presupunând că aşa trebuia, n-ar fi fost deloc
uşor, căci poporul era extrem de derutat. În 1980 a murit Verginica, pe care o
iubea tot “poporul pucioşesc”. Despărţirea, după 25 de ani de “păstorire”, a
fost greu suportată de toţi. Au urmat doi ani de pauză, fără nici un “cuvânt”
din cer. După aceea, începând cu 1982, “pogorârea Cuvântului” s-a făcut prin lelica Maria, sora Verginicăi. Cei care
au mai putut, au iubit-o şi pe Lelica,
aşa cum au iubit-o şi pe Verginica. În 1990, altă schimbare: Cuvântul venea acum
şi prin leliţa Mihaela (cu o singură
noutate practică: Leliţa nu
reproducea prin voce cuvântul, ci prin scris, aşa cum pretindea că îl aude). În 1994, Lelicăi
i s-a interzis să mai “dea cuvânt” poporului, şi de atunci a tăcut, până în
joia patimilor anului 1998, când şi ea a murit. Poporul nu mai avea acum
încotro: trebuia să-şi transfere integral iubirea de la Lelica spre Leliţa, care
continua să-i aducă acestuia “cuvântul Domnului”.
Unii au putut, alţii nu. Nu-i uşor să
iubeşti la comandă, şi mai ales să ai infidelităţi.]
nu pe el să se iubească cel pe care Eu,
Domnul l-am scris lângă începătura cea nouă de împărăţie a cerului pe pământ cu
voi.
[Comentariu (#9): De unde
rezultă că odată cu începătura cea nouă (leliţa
Mihaela – proorociţă) s-a instaurat şi “împărăţia cerului pe pământ” (anul
1990)].
Cu toţi voiesc să grăiesc, cu toţi
voiesc să Mă întreb,
[Comentariu (#10):
Expresia aceasta “Cu toţi să grăiesc, cu toţi să
Mă-ntreb” seamănă cu surata ei, moştenită de la Caragiale: “Ori toţi să muriţi,
ori toţi să scăpăm!”[2]. În orice caz, motivul “întrebării” rămâne
neexplicat şi inexplicabil: Ce poate să Se
mai întrebe “Dumnezeul
pucioşilor”, dacă oricum El le ştie
pe toate?]
pe toţi voiesc să-i îmbiu spre iubire
din cer, căci iubirea din om îl trage spre pământ pe om, şi omul îşi face luişi
stare, iar Mie Îmi rămâne suspinul şi dorul meu cel lung după om, tată.
Vă deschid acum urechea ca să puteţi
voi auzi cuvântul epistolei Mele
[Comentariu (#11): Ni se dă a înţelege că şi acum, maniera de
comunicare a “Cuvântului”
către cei doi lideri “pucioşi” urmează a fi cea clasică, folosită şi până acum:
prin
auzirea incantaţiilor “coborâte din cer” de la “Dumnezeul de la Pucioasa”, care
urmează a fi reproduse apoi Zidarilor de
către Nicuşor, cu vocea lui inconfundabilă.]
spre cei doi fii ai Mei, Marian şi
Victoria, care s-au alăturat vouă la începutul Meu cu voi, şi pe care Eu, apoi,
i-am scris cu voi în cartea vremii, tată, şi în cartea Mea cu voi, ca să aibă
ei nume mare, numele Meu, nume de fii ai Ierusalimului, a cărui împărăţie este din ceruri, nu
de pe pământ, tată.
[Comentariu (#12): Construcţia frazei este ambiguă. A căruia este Împărăţia,
cea care este din ceruri? A “numelui” sau a “Ierusalimului”?
Ambele situaţii conduc însă spre o altă paternitate decât cea a Împărăţiei lui Dumnezeu despre care
vorbeşte Biblia.]
Mânuţa
voastră este acum în mâna Mea, care-Mi scrie cuvântul
către aceşti fii ai Mei,
[Comentariu (#13): Aici ni se sugerează o cu totul altă manieră
de comunicare decât cea anunţată la început, şi anume prin scrierea dirijată: mâna scrie
cuvintele în mod automat, fără ca obligatoriu să existe o participare cognitivă
concomitentă, sau o auzire a cuvintelor. Sunt multe cazuri consemnate de acest
gen (exemplu: Vassula
Ryden), cazuri de scriere automată specifice şedinţelor de
spiritism, care se presupune că sunt dirijate de către duhuri chemate din lumea
nevăzută.]
şi apoi voi să scoateţi acest cuvânt şi
să mergeţi cu el şi cu Duhul Meu în voi spre ei,
[Comentariu (#14): Urmează
fazele catehizării celor doi răzvrătiţi, Marian şi Victoria Zidaru, după
următorul scenariu: “Cuvântul” este trecut în computer, apoi se
listează o copie, pe care Nicuşor o ia şi le-o citeşte la modul imperativ celor
doi împricinaţi, căutând să reproducă întocmai presupusa intonaţie
înfricoşătoare a lui Dumnezeu (deşi cu alt prilej, într-una din mărturisirile
ei de taină, Mihaela pretindea că ea îl aude pe “Dumnezeu” că vorbeşte cu
glasul lui Nicuşor, şi nu invers) şi să-i convingă pe cei doi Zidari că sunt pe
o cale greşită şi că nu mai pot continua aşa ca până acum. Bineînţeles că Mihaela
este şi ea de faţă la declamaţia lui Nicuşor, căci liderii “pucioşi” sunt
întotdeauna nedespărţiţi şi neîmpărţiţi, neamestecaţi şi neschimbaţi. Şi astfel amândoi, “cu
Duhul Lui în ei”, vor căuta apoi ca să-i “lămurească” pe cei doi Zidari,
dacă eventual ar mai rămâne ceva din ei sau careva dintre ei de “lămurit”. Să
reţinem însă esenţialul, acela că Duhul Sfânt nu mai poate lucra astăzi pe
pământ decât numai prin ei, prin cei
doi lideri
pucioşi. Ei sunt “porţile de la iesle”
pentru vremea de astăzi, aşa cum odinioară Hristos declama despre Sine pentru vremea
de atunci: “Eu
sunt uşa
oilor”(Ioan 10:7,9)]
ca să privesc Eu peste întâlnirea
aceasta a Mea cu ei prin voi,
[Comentariu (#15): Nici de
întâlnit direct cu omul nu se mai poate întâlni “Dumnezeul” Pucioasei, decât prin intermediari, şi anume tot prin cei doi lideri pucioşi, “solii” Lui. Nici
de privit nu mai poate “Dumnezeu” privi, decât prin
ochii lor. Nici de lucrat nu mai poate “Dumnezeu” privi, decât prin mâinile şi picioarele lor. De aceea şi
zicea despre ei într-un “Cuvânt”: “Voi sunteţi mâinile Mele şi picioarele Mele”
(citat aproximativ, din memorie)[3]]
căci voi sunteţi solii Mei, tată. Când
voi nu puteţi din partea Mea ca soli ai Mei,
[Comentariu (#16):
Tălmăcire (cum ar trebui citit şi înţeles acest text):
‘Când voi nu puteţi să-i convingeţi prin
dialog direct de faptul că n-au dreptate, chiar dacă voi sunteţi acoperiţi de
autoritatea supremă de “soli ai lui Dumnezeu,…’
]
acolo e de dat cuvântul Meu cel drept,
[Comentariu (#17): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…atunci
veniţi la ei cu un “Cuvânt nou, primit din cer” şi aşa veţi fi crezuţi,…’]
căci cuvintele omului Mă lasă pe Mine
fără dreptatea cea peste toate,
[Comentariu (#18): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…
căci aceşti oameni îndrăzneţi ridică vocea şi vor să-şi facă dreptate singuri,
dispreţuind dreptatea lui Dumnezeu …’]
pe Mine şi pe voi,
[Comentariu (#19): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…zicând
că Eu, prin voi, îi nedreptăţesc pe ei…’]
copii însărcinaţi cu lucrarea Mea în
voi, cu zbaterea Mea
[Comentariu (#20): Tălmăcire (cum ar trebui citit şi înţeles acest
text): ‘…dar Eu numai prin voi lucrez, şi lucrez din greu, cu zbatere…’]
cea duioasă după om ca să-i dau omului
iubire din cer, tată, căci iubirea din el Mă părăseşte pe Mine, nu-Mi dă Mie,
şi îi dă omului, tată. [Comentariu (#21): Tălmăcire (cum ar trebui citit şi înţeles
acest text): ‘…ca să-l oblig cu forţa pe om ca să
Mă iubească, chiar dacă el nu Mă mai vrea şi vrea să-şi dăruiască altcuiva iubirea.’]
Acum îmbrăţişez în cuvânt inimioarele
[Comentariu (#22): “Inimioarele” sunt Marian şi Victoria Zidaru.
Începutul este voit languros, iar artiştii Zidaru sunt duios “periaţi”, pentru
ca “inimioarele” lor să se moaie mai uşor şi mai repede.]
spre care Mă îndrept ca să stau cu ei
în sfat, pentru ei şi pentru Mine sfat, pentru iubirea Mea cea din cer între ei
şi Mine, iubire de care-Mi este tare,
tare dor, fiilor copii, căci ei
dau să-şi ia de lângă Mine şi de lângă voi iubirea
[Comentariu (#23): Începe însă de îndată un lung lanţ de acuzaţii la
adresa artiştilor Zidaru, unele mai voalate, altele de-a dreptul incisive. Vom
încerca să le numărăm, fără pretenţia că vom face o inventariere exhaustivă. Aici trebuie semnalată o primă acuzaţie, voit amestecată,
şi tocmai de aceea ea este incorectă: artiştii Zidaru sunt acuzaţi că, în
devălmăşie, nu-L mai iubesc nici pe Dumnezeu, nici pe
“solii” Lui de la Pucioasa. În realitate, artiştii Zidaru continuă
să-L iubească pe Dumnezeu, dar nu prin persoanele controversate ale celor doi
intermediari auto-desemnaţi ca “soli ai lui Dumnezeu” (care i-au scârbit adânc,
până la refuz, pe Zidari), ci direct şi simplu, din toată inima, aşa cum fac
toţi creştinii de pretutindeni. În acelaşi timp, aceasta este şi prima
mărturisire că artiştii Zidaru, aceşti “stâlpi ai Noului Ierusalim” (sau, “pietre vii”, cum îi numeşte Maria de la Pucioasa),
încep să se clatine zdravăn în “credinţa” în care au crezut în ultimii optsprezece
ani.]
şi vor să Mă iubească aşa cum ştiu ei,
aşa cum pot ei.
[Comentariu (#24): Adică
ei doar aşa pot: să-L iubească pe Dumnezeu direct, de la om la Dumnezeu, şi nu
prin intermediari (adică prin cei doi lideri, în sensul că numai dacă îi iubesc
pe lideri, numai aşa se cheamă că-L iubesc pe Dumnezeu).]
Vă iau în Duhul Meu, în sânul Meu, căci
aceasta înseamnă Duhul Meu,
[Comentariu (#25): O
definiţie inedită a Duhului Sfânt: Duhul este sânul Fiului.]
fiilor spre care am venit, şi Mă aplec
ca un Dumnezeu
[Comentariu (#26): Cică “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
“se umileşte” în faţa Zidarilor, pentru
a-i putea scoate în evidenţă, cât de neumiliţi sunt aceştia.]
ca să Mă primiţi şi ca să Mă mângâiaţi
cu milă, tată.
[Comentariu (#27): Acum se
pune în mişcare un mecanism sentimental destul de simplu: “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa se ploconeşte la Zidari şi
le cerşeşte milă, ştiind că o va obţine fără greş, fiindcă îi ştie că sunt
miloşi şi că, oricum, el are un ascendent nelimitat în faţa lor; pentru ca
apoi, îndată ce va obţine această milă, s-o transfere direct, pe tavă,
“solilor” săi (liderii “pucioşi”). În acest fel, scopul real al “scrisorii din
cer” este atins: artiştii Zidaru să facă bine şi să fie îngăduitori şi
mângâietori şi miloşi cu liderii sectei, Mihaela şi Nicuşor, iar de-acum
încolo să-i asculte fără crâcnire.]
Am voit să-Mi scurg prin voi mila Mea cea din cer către copiii
cei de sub sarcina venirii Mele,
[Comentariu (#28): Aici se
confirmă cele spuse în comentariul precedent; în plus, se are în vedere şi un
transfer necondiţionat prin cei doi Zidari, a milei care vine direct din cer pentru cei doi “prooroci”, Mihaela şi Nicuşor. Artiştii Zidaru sunt chemaţi să
fie o conductă, sau o curea de transmisie, pentru mila de care “cei mici”
(Mihaela şi Nicuşor) au atâta nevoie, de parcă ar trăi doar din mila altora. Şi
pe undeva, aşa şi este, căci ei nu muncesc nimic, doar dau “indicăţii”
supuşilor lor.]
cărora nu trebuie să le
cerem,
[Comentariu (#29): Aici se
dă pe faţă un protecţionism fără limite, prin care “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa îi cocoloşeşte pe
“proorocii” Lui “pucioşi” (Mihaela şi
Nicuşor). Firesc ar fi ca cei care conduc, prin natura poziţiei lor, să fie cât
mai atenţi, cât mai drepţi, cât mai corecţi, cât mai activi, cât mai eficienţi,
cât mai sobri. Iar supuşii lor să fie în drept să le ceară aceste
calităţi. Poate aici este şi cheia conflictelor din această comunitate care se
pretinde creştină. Liderii lor nu răspund în faţa nimănui de incompetenţă, de
laşitate, de ineficienţă, de diletantism, de aventurism, de tot felul de
capricii şi clovnerii, iar supuşii lor n-au nici măcar dreptul să le ceară să se corecteze, ci doar
să-i laude şi să-i mângâie neîncetat. Iar când se iveşte câte unul mai “colţos”,
gata şi conflictul! De regulă aceste conflicte se rezolvă simplu, prin
“debarcarea” celui în cauză. Când e vorba însă de persoane importante (cei doi
Zidari sunt un asemenea caz), problema se complică până la paroxism.
Surghiunirea nu mai este o soluţie comodă, căci se maschează cu greutate; pe de
altă parte, convieţuirea lor cu liderii “pucioşi” devine de-a dreptul
imposibilă, fără o delimitare strictă a (in)competenţelor. Se recurge atunci la
“negocieri”, care îmbracă cele mai neobişnuite forme, inclusiv cea a “misivelor căzute
din cer”. Adică, aşa ca în cazul de faţă, cu acest “cuvânt în
şoaptă”.]
ci numai să le dăm, tată. Şi ce să le dăm, tată? Să le
dăm primire, să
le dăm nădejde, să
le dăm putere ca
să poată pentru Mine şi pentru salvarea neamului omenesc de la întuneric la
lumină, să le dăm milă şi mângâiere,
[Comentariu (#30): Drept
este că mai fericit este a da, decât a lua[4]. Dacă aici e vorba de “călăuze”,
apoi nimic, dar absolut nimic, în afară
de ascultare
demnă, n-ar fi să le trebuiască acestora, să primească de la cei
călăuziţi. Dar ce găsim în enumerarea de mai sus? Ce mai vor “călăuzele pucioase”
de la supuşii lor? În afară de ascultare (numită aici cu cuvântul “primire”), mai găsim pe lista solicitărilor: şi nădejde, şi putere,
şi milă
şi mângâiere. Nădejdea
este una dintre virtuţile fundamentale creştine, alături de
credinţă şi de dragoste. Dacă tu, călăuză, nu te poţi călăuzi pe tine pe cale,
pentru că n-ai nădejde, oare cum vei călăuzi pe alţii, mai începători, mai
şovăitori şi mai slabi? Bărbăţia, sau puterea,
este altă virtute creştină. Dacă tu, slab fiind, te încumeţi să călăuzeşti pe
alţii, oare nu veţi aluneca cu toţii în prăpastie? Mila
şi mângâierea sunt pentru cei neputincioşi şi
bolnavi cu sufletul şi cu trupul. Dacă tu eşti o călăuză vrednică de milă,
bolnavă fiind la suflet şi la trup, cum îi vei întări pe alţii, cărora le ceri cu
disperare să-ţi dea ţie întărire? Cei încăpăţânaţi în a se agăţa de scaune şi
de ranguri, de unde conduc mulţimile, cerându-le lor numai să le dea, dar nimic să le
ceară în schimb, să ia aminte că apostolii Noului Testament n-au făcut
aşa. Ei s-au dat pe ei înşişi, fără a cere nimic în schimb, încât apostolul
Pavel cu lucrul mâinilor sale îşi câştiga pâinea lui, ca să nu fie judecat
pentru nemuncă sau lăcomie sau nedreptate. Pavel era bolnav şi la trup, dar nu
se lamenta faţă de cei din jur, ci doar se ruga Domnului să-i îndepărteze boala
şi neputinţa. Dar la suflet, el era mai sănătos decât toţi: pe toţi îi
îmbărbăta, pe toţi îi ridica, pe toţi îi vindeca. Iată chipul adevărat al
apostolului lui Hristos! El dă în jurul lui, nu cere, şi se bucură când dă,
căci mai fericit este a da, decât a lua[5].]
căci sarcina Mea peste ei este grea şi nu mai pot sub
ea aceşti copii, fiilor.
[Comentariu (#31): Aici este creionată o imagine falsă pentru Hristos,
Care a fost şi este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi Care spunea pe
vremea petrecerii Sale
în trup pe pământ: “Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că
împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi
sarcinile nici cel puţin cu un deget”[6]. Nu se putea ca tocmai Cel ce a criticat aşa de
aspru obiceiul de a pune sarcini grele, care covârşesc puterile acelora pe care
îi stăpânesc, să facă El Însuşi aşa ceva, şi încă unor aleşi ai săi, “soli” şi
“prooroci
“ ai “cuvântului care vine din cer”. Şi chiar
dacă ar fi fost aşa, cel care a împovărat nemilos pe cei neputincioşi ar fi
trebuit ca el însuşi să repare ce a greşit, să ridice povara, nu
să apeleze la mila altora, prea puţin dispuşi să-l asculte.]
Ei sunt săraci de puteri.
[Comentariu (#32): Ce
enormitate! De parcă ar trage la jug în fiecare zi. Cine îi cunoaşte ştie bine
că mai degrabă “ard gazul de pomană”,
iscodind în dreapta şi-n stânga şi pierzând ore în şir la taclale la telefonul mobil, în timp ce supuşii lor muncesc de
dimineaţa până-n miez de noapte.]
Să le dăm noi, tată, şi ca Mine să le
dăm, nu ca omul, şi să suflăm cu iubire din cer peste ei şi să le dăm nădejdea
că vor putea pentru Mine până
la împlinirea împărăţiei cerurilor peste
acest pământ sfinţit de cuvântul Meu, pe care, iată, Mi-l
lărgesc pic cu pic, şi apoi din loc în loc să poată ei peste omul de pe pământ,
peste om din loc în loc, că peste pământ e greu să pătrund Eu să împărăţesc,
căci voi ştiţi că omul Mi-a luat pământul şi cerul, ştiţi, tată, că nu mai am unde
să-Mi plec capul pe pământ, şi ştiţi că plâng cu Mine sfinţii pentru zdrobirea împărăţiei cerurilor pe
pământ peste tot
[Comentariu (#33): Nici
nu poate fi Împărăţia cerurilor pe pământ, fără a-L avea pe Hristos coborât în
slavă, împărăţind din mijlocul ei. Până atunci, rămâne valabil ce s-a spus prin
Scriptură: “Iisus
a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi
din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor.
Dar acum
împărăţia Mea nu este de aici”.[7]
Să încercăm să
sintetizăm câte ceva din acest pasaj ebrios. Până acum, despre Împărăţia
Cerurilor s-au făcut în această “scrisoare din cer” următoarele aprecieri:
a) “…începătura cea nouă de împărăţie a cerului pe pământ
cu voi.” (la care am făcut comentariul nr. #9)
b) “…de fii ai
Ierusalimului, a cărui împărăţie este din ceruri, nu de pe pământ… “ (la care am făcut comentariul
nr. #12)
c) “…până la împlinirea împărăţiei cerurilor peste
acest pământ sfinţit de cuvântul Meu…” (la care facem acest comentariu, cu
nr. #33)
d) “…plâng cu Mine
sfinţii pentru zdrobirea împărăţiei cerurilor pe pământ peste tot…” (la care facem acest
comentariu, cu nr. #33)
Mai departe în
scrisoare mai găsim şi următoarea afirmaţie:
e) “…multul Meu
cuvânt, care-Mi anunţă împărăţia Mea peste om…” (la care vom face comentariul nr. #123)
Din situaţiile a) şi b)
rezultă că împărăţia cerurilor a fost şi
este instaurată
din ceruri pe pământ.
Din situaţia c) rezultă că împărăţia cerurilor este, dar nu prea este instaurată temeinic pe pământ,
deoarece se afirmă că va trebui împlinită. Faptul că nu s-a reuşit o
instaurare temeinică a ei pe pământ este inexplicabil, îndată ce tot aici se
spune că pământul a fost sfinţit de “cuvântul de la Pucioasa”.
Din situaţia d) rezultă că împărăţia cerurilor pe pământ a fost
dar nu mai este
nicăieri, deoarece a fost zdrobită peste tot.
Din situaţia e) rezultă că împărăţia cerurilor va fi în curând instaurată pe pământ.
Concluzia este hamletiană: “To be, or not to be”. ]
şi că omul Mi-a luat căsuţa şi hăinuţa
şi locul Meu din om, tată. Acest suspin al Meu era mare şi în voi la începutul Meu cu voi
[Comentariu (#34): Se recunoaşte că fidelitatea şi dăruirea Zidarilor faţă de liderii “pucioşi” a fost
deplină la început, dar acum este puternic contestată.]
lângă copiii cei mai mici [vezi Comentariul (#1)]
cu care am mai rămas din poporul Meu
cel de demult, atât de îndărătnic în el pentru voia Mea cea sfântă în el, voie
de care ascultă cel credincios şi se pleacă sub ea, ca să se depărteze de el
duhul cel potrivnic lui Dumnezeu, care îl desparte bucăţică cu bucăţică pe om
de slava Mea de peste el.
Mi-am învăţat vreme îndelungată
[Comentariu (#35): “Vremea îndelungată” la care se face aici referire
a durat doar 25 de ani (între anii 1955 şi 1980). Verginica s-a chinuit
să pună pe picioare “lucrarea” în toţi aceşti 25 de ani, care până la urmă s-au
irosit în zadar, deoarece îndată ce ea a murit, “lucrarea” s-a risipit cu
toată “agoniseala” ei: un popor întreg
de creştini fideli învăţăturilor ei, pe care acum “cuvântul” ticluit de
urmaşii ei la conducerea sectei îi numeşte ca pe nişte “foşti” care nu mai sunt, ca pe un “popor” abandonat şi expirat: “poporul Meu cel de demult al Meu”.]
poporul care Îmi auzea glasul
cuvântului Meu prin trâmbiţa Mea cea dulce, prin Verginica Mea, tată, iar
pentru cei de azi copii
ai glăsuirii Mele [vezi Comentariul (#1)]
ca să-i am Eu azi soli ai cuvântului
Meu de peste ei, am folosit umilinţă mare, tată, şi Mi-am făcut o bucăţică de punte
[Comentariu (#36): Paradoxal,
deşi mesajele Mariei, zisă şi “mama Lelica” (sora Verginicăi) sunt integrate şi
ele în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”,
lelica Maria nu este considerată de
“pucioşi” proorociţă deplină, autentică, ci doar o “punte de trecere”
între “proorociţele” Verginica şi Mihaela.]
între Mine şi ei pentru trâmbiţarea Mea
pe mai departe, după ce Eu Mi-am luat din durere pe trâmbiţa Mea cea douăzeci
şi cinci de ani sunătoare peste inima poporului Meu cel de demult al Meu. Am
folosit o bucăţică de punte [vezi
Comentariul (#36)]
din acelaşi trunchi de copac
[Comentariu (#37): “Copacul”
este Andreiana, mama Verginicăi şi a Lelicăi Maria.]
cu trâmbiţa Mea şi am trecut spre ei pe
punte şi Mi-am legat firul cu ei, căci au fost sortiţi mai înainte de întemeierea
lumii vase purtătoare de
Dumnezeu, şi de aceea i-am
născut şi i-am ridicat.
[Comentariu (#38): Aici
liderii “pucioşi” se mândresc că sunt “vase purtătoare de Dumnezeu” şi se laudă
că sunt “născuţi din Dumnezeu”, căci la ei mândria şi lauda nu sunt păcate, ci
virtuţi. Cine mai poate pretinde ca ei, că este “vas purtător de Dumnezeu”?
(decât poate Sfântul Ignatie Teoforul, care poartă acest nume tocmai pentru că
L-a purtat pe Dumnezeu în inima sa). Cine mai poate susţine ca ei, că e “născut
din Dumnezeu”? (decât poate Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din
Tatăl. Doar dacă liderii “pucioşi” n-o fi şi ei nişte Hristoşi; or, dacă
Hristos cel din istorie S-a întrupat a doua oară pe pământ, în persoana lor.)]
Dar ce voiesc să grăiesc Eu acum cu voi,
tată? Voiesc să vă spun că s-a
aşternut între Mine şi voi despărţire, tată,
[Comentariu (#39): A
doua formulare acuzativă la adresa
artiştilor Zidaru. Iată încă o dovadă că “pietrele vii” ale Noului
Ierusalim, Victoria
şi Marian Zidaru, au ajuns la grea cumpănă în viaţa lor spirituală. “Cuvântul”
acesta îi acuză direct de “despărţire de
Dumnezeul de la Pucioasa”, deşi ei contestă energic această
acuzaţie, afirmând contrariul. Ei afirmă că nu de Dumnezeu s-au despărţit, ci
doar de liderii “pucioşi”. Cine are dreptate? Amândouă părţile au dreptate,
depinde însă din ce direcţie vezi lucrurile. Artiştii Zidaru nu vor, sau nu mai
pot, să-i identifice pe liderii “pucioşi” cu Dumnezeu, şi de aceea afirmă cu
convingere că ei s-au despărţit doar de lideri, nu şi de Dumnezeu. “Cuvântul”,
în schimb, îi identifică pe cei doi lideri ai sectei cu “Dumnezeul” Pucioasei (e adevărat, niciodată direct, ci întotdeauna
prin aluzii voalate, dar foarte insistente (cum ar fi cea identificată în comentariul
precedent, din care reieşea că ei se cred “născuţi din Dumnezeu”), şi de aceea el vede despărţirea artiştilor Zidaru de
liderii de la Pucioasa ca un afront adus direct şi nemijlocit lui Dumnezeu.
Urmarea este această misivă secretă, menită să le facă o “prelucrare” a conştiinţelor,
ca “să-i dea pe brazdă” pe cei doi răzvrătiţi.]
şi voiesc să bat la uşa voastră şi
să-Mi deschideţi ca să intru, că Eu sunt Dumnezeu, Eu sunt Cel ce am făcut
cerul şi pământul, Eu sunt Cel ce sunt, fiilor. O, nu este bine între voi şi Mine, tată.
[Comentariu (#40): A
treia formulare acuzativă la adresa
artiştilor Zidaru: ei ar fi creat o“ relaţie alterată
cu Dumnezeu”]
Primiţi-Mă cu plângerea mea, căci Mă
aplec vouă, fiilor. Vă rog din mijlocul cerului de sfinţi şi de îngeri, vă rog
să-Mi faceţi dreptate, dar dacă
nu puteţi ca şi Mine să vă
aplecaţi şi voi cu Mine în sfat acum, aşa cum Eu M-am aplecat ca
să Mă primiţi, o, ce voi face Eu împotriva bucuriei diavolului,
[Comentariu (#41):
O ameninţare voalată la adresa artiştilor Zidaru, dacă nu vor fi dispuşi să
participe la simulacrul de “sfat”. “Sfatul Fraţilor” este de obicei un monolog
discreţionar şi monoton, în care Mihaela vorbeşte ore în şir singură, iar
ceilalţi tac şi ascultă. Şi apoi, după “sfat”, va fi să vină amândoi Zidarii la
ordine şi îndreptare. Ce fel de îndreptare? Diavolul nu are trup, deci lui nu i
se poate aplica o pedeapsă corporală, aşa cum ar merita, pentru bucuria lui
răutăcioasă împotriva lui Dumnezeu. Dar cei care i-au alimentat această bucurie
diavolului, prin despărţirea lor de “solii lui Dumnezeu”, ei bine, aceştia au
trupul pe ei, şi ce va face “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa atunci,
ca să strice bucuria diavolului? Răspunsul nu se spune, dar se subînţelege.]
bucurie hrănită prin despărţirea dintre voi şi Mine, fiilor?
[Comentariu (#42): A patra
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: prin răzvrătirea lor şi prin
despărţirea lor de tirania celor doi lideri, “hrănesc
bucuriile diavolului”.]
O, tată, stau aplecaţi sub vină de la
voi
[Comentariu (#43): A cincea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei sunt acuzaţi aici de învinuire nedreaptă adusă liderilor “pucioşi”.
Rezultă că aceştia stau acum cocoşaţi sub vina plăsmuită a artiştilor Zidaru.]
copiii
prin care Eu Îmi scriu solia Mea peste pământ, [vezi
Comentariul (#1)]
acum, la sfârşit de timp. Hai să iubim dreptatea
[Comentariu (#44):
Dreptatea poate fi iubită numai dacă judecarea părţilor se face cu dreptate.
Or, acest “proces”
denumit “sfat”
(parcă în bătaie de joc), este întreţinut şi dirijat de un singur judecător,
şi acela transcendental: el este şi procuror, şi acuzator, şi avocat, şi
apărător, şi grefier, şi orice altceva mai e nevoie pentru un proces cu uşile
închise, în care în afară de acuzat (acuzaţi, că sunt doi: Marian şi Victoria Zidaru)
nu se mai vede şi nu se aude nimeni, în afară de purtătorul lui de
cuvânt (Mihaela Tărcuţă). Iar acuzaţii sunt interpelaţi, dar n-au cum să se
apere, căci nu pot să-i vorbească
lui în
contradictoriu. Ei trebuie doar să asculte şi să se supună.]
şi să vedem ce vină trebuie să-i
îngreuieze pe ei[vezi
Comentariul (#1)]
şi ce vină ar trebui să luaţi şi voi de peste ei,
[Comentariu (#45):
Încep “negocierile”. Stilul negocierilor este unul original: Mai lasă şi ei o
parte din vina de peste ei, mai luaţi şi voi o parte din vină peste voi, şi tot
aşa…]
căci dacă ei stau prea mult sub
vină,
[Comentariu (#46):
Nuanţa e limpede. Nu se pune problema dacă vina pe care le-o aduc artiştii
Zidaru liderilor de la Pucioasa este sau nu întemeiată, ci dacă e suportabilă
atunci când ea este dată pe faţă. Dacă dezvăluirea incomodului adevăr durează
prea mult în timp, imaginea publică a învinuiţilor se şifonează inacceptabil de
mult, iar ei devin incapabili să mai reprezinte la înălţime pe cel care i-a desemnat ca reprezentanţi.
De aceea, vina liderilor trebuie ridicată cât mai rapid, nu neapărat pe motiv
de neîntemeiere, ci pentru ca să nu li se compromită definitiv imaginea, şi
implicit, misiunea la care au fost “racolaţi” (unul de altul) cu ani în urmă.
Caz în care şi îndrăzneala lor o să se cam mototolească.]
nu Mă lasă satana [Comentariu
(#47): Cam prea
îndrăzneţ, satana acesta. Până şi pe “Dumnezeul”
Pucioasei Îl ţine la respect. Să nu se găsească nimeni printre credincioşii
“pucioşi”, să fie mai în putere ca să-i dea peste mână şi să-i spună: “Piei, satano!”?]
să pot Eu prin ei cu toată sarcina Mea
cea grea de peste ei, [vezi Comentariul (#31)]
cu toată venirea Mea atât cât este ea,
tată.
Vă spun fiilor, că răstălmăcirea cuvintelor şi a faptelor
[Comentariu (#48): Deşi
nu sunt acuzaţi nominal şi explicit de “răstălmăcirea cuvintelor şi a faptelor” cei doi
Zidari trebuie să înţeleagă că despre ei este vorba, că nu degeaba li se face
aici “teoria chibritului”. Dar, din exterior se vede
mai bine întotdeauna. Chiar dacă se face o aluzie indirectă, avem aici a şasea
şi respectiv a
şaptea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Capetele de
acuzare sunt aici răstălmăcirea cuvintelor şi răstălmăcirea faptelor. Aşadar, artiştii
Zidaru sunt făcuţi, indirect, mincinoşi: tot ce pretind ei că le-ar fi zis sau le-ar fi făcut cei doi lideri sunt pure răstălmăciri. În schimb,
sintagma care urmează (“ură şi despărţire”)
cuantifică exact dimensiunea rupturii dintre Zidari şi liderii pucioşi. Este inexplicabil
cum de n-au observat Zidarii că, dacă despărţirea li se impută lor, apoi ura,
întrucât ei pretind că n-o resimt în
inima lor, trebuie să vină neapărat din cealaltă parte.]
aduce ură şi despărţire între cei de un nume cu Mine pe
pământ. Vă spun, fiilor, că dreptatea
de sine nu este altceva decât iubire de sine, tată, iar cei de pe cale cu Mine
trebuie să aibă cruce prin lepădare de sine, fiilor.
[Comentariu (#49): A opta
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: indirect, ei sunt acuzaţi de iubire de sine, care vine prin “dreptatea de sine”. Artiştii Zidaru s-au săturat de
nedreptăţile înghiţite ani de zile de la cei doi lideri “pucioşi” şi s-au decis
să-şi facă singuri dreptate. Deocamdată declarativ, prin cuvinte tăioase, care
spun pe faţă adevărurile care dor (în urechile liderilor sectei, obişnuite
numai cu laude). Dar nici asta n-a fost să fie îngăduit de inflexibilii lideri “pucioşi”,
care se cred infailibili. Pentru că la Pucioasa, nimeni nu are dreptul să-şi
declare singur dreptatea. Dreptatea vine (aşa cum vine, şi dacă mai vine) numai de la cei doi lideri “pucioşi”. Orice altă
dreptate este automat şi necondiţionat cotată ca nedreptate.]
Vă spun, tată, că iubirea de sine îl
duce pe om la credinţă neziditoare între Mine şi om. Credinţa cea neziditoare de
Dumnezeu în om, e credinţă
moartă, tată.
[Comentariu (#50):
Artiştilor Zidaru li se demonstrează,
din aproape în aproape, că nu mai au nici credinţă în Dumnezeu ( e vorba,
evident, de “Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa), deşi ei pretind în continuare că au. Mai precis, cine nu
crede în liderii sectei de la Pucioasa, şi în “dreptatea” pe care o împart ei, acela
nu crede nici în “Dumnezeul” lor.]
O, fiilor, vă spun vouă că aceşti copii cei dispreţuiţi, puşi de
Mine sub sarcina venirii Mele, [vezi Comentariul
(#1)]
nu au nimic cu cel greşit voilor Mele,
[Comentariu (#51): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): “…liderii
de la Pucioasa n-au nici un resentiment faţă de persoanele Victoria şi Marian Zidaru ,… “]
ci au cu cele
[Comentariu (#52): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): “…ci
faţă de greşelile lor săvârşite asupra voii lui Dumnezeu…”. O reformulare a unei cunoscute maxime (“Urăsc păcatul, dar nu şi pe păcătos”),
răstălmăcită însă într-o matriţă nouă: “Urăsc
păcatul, dar iubesc pe păcătos”.]
ce-l despart de Mine
[Comentariu (#53):
Păcatele îl despart pe om de Dumnezeu. Aici se
finalizează acea exprimare alambicată a acelei maxime creştine care arată care
este poziţia corectă faţă de păcat. Deci, chipurile,
liderii sectei n-au nimic cu artiştii Zidaru, ci doar cu păcatele lor. Pe ei
chiar îi iubesc (aşa zic ei!).]
pe cel ce nu caută ca Mine pe calea lui cu Mine.
[Comentariu (#54): A noua formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Cu
alte cuvinte, “ei nu caută ca Dumnezeu, pe calea lor cu
Dumnezeu, ci caută ca oamenii”]
Inimioara lor e în mâna Mea, e în Duhul
Meu. Eu, Domnul, ştiu ca un Dumnezeu inimioara lor, şi nu ca un om, şi am pus
în ea dragoste şi dor mare pentru mântuirea neamului omenesc de peste tot,
darămite pentru poporul Meu cel apropiat de Mine cu credinţa lui şi cu viaţa
lui şi cu fapta lui!
O, fiilor, Mă aplec spre voi, tată. Şi
de ce Mă aplec? Ca să Mă
iertaţi de vină, fiilor.
[Comentariu (#55): Aici, “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
se prezintă pe sine, în fals, ca fiind victimizat de comportamentul artiştilor
Zidaru, lăsând să se înţeleagă că ei L-ar fi învinuit
cu ceva, şi mai ales, că nici nu L-au
iertat apoi de vină. Este deci a zecea formulare acuzativă la
adresa artiştilor Zidaru. Nimic mai
neadevărat în aceste acuzaţii! Niciodată artiştii Zidaru n-au adus vreo
atingere demnităţii lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, s-au arătat devotaţi şi
evlavioşi, credincioşi şi curaţi faţă de Dumnezeul cerului şi al pământului.
Doar dacă cineva ar putea identifica în mod forţat pe “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa cu liderii de la Pucioasa,
faţă de care artiştii Zidaru s-au arătat deschis a fi dezamăgiţi şi
scârbiţi, abia atunci s-ar putea spune că l-au învinuit şi pe “Dumnezeul” pe care îl încarnează liderii
“pucioşi”.]
S-a suit pe îngeri la Mine vină pentru
cei ce-mi stau Mie porţi între cer şi pământ acum.
[Comentariu (#56):
Paradoxal, dar chiar imediat şi chiar aici, adevărul se şi dă pe faţă: Vina pe
care o văd artiştii Zidaru nu este nicidecum îndreptată spre Dumnezeu, ci spre liderii
“pucioşi”. Deci, aserţiunea precedentă “să Mă iertaţi
de vină” este falsă: nimeni nu L-a învinuit pe Dumnezeu de ceva.
Formularea însă este de-a dreptul eretică. Nu îngerii, ci demonii vin la Dumnezeu
cu învinuiri asupra oamenilor.]
Când văd că ei cad sub vină, numaidecât
Eu le-o ridic şi o duc Eu,
[Comentariu (#57):
Păi, e corect aşa? Să le fie ridicată vina numaidecât, fără o cercetare a
faptelor? Şi dacă vina e adevărată? Acoperirea vinei se transformă atunci
într-o cârdăşie. Cel mai mare şi mai tare îşi trage intenţiont vina asupra lui,
ştiind bine că pe el n-o să mai îndrăznească nimeni să-l cerceteze mai departe,
ba o să bată îndată în retragere cu toţii, făcând şi temenele până la pământ.
Ciudată această complicitate de gaşcă, această “inversare intenţionată a
rolurilor”, numită în limbajul penal “favorizarea infractorului”! Dar
eficientă, se pare.
Şi încă ceva: dacă
vina celor doi nu este întemeiată (aşa cum se susţine aici sus şi tare) de ce o
mai ia “Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa în cârcă? Nici aşa nu este corect. Şi chiar dacă ar fi ei
vinovaţi, oare Dumnezeu ar trebui să-i
descarce de vină în acest fel, adică identificându-Se cu vina lor?]
ca să Mă poată ei duce pe Mine, tată,
[Comentariu (#58):
Vorba ceea: “O
mână spală pe alta, şi amândouă obrazul”. Merită o aşa
combinaţie!?!]
căci satana Mă apasă şi Mă umileşte cu
duşmănie mare
[Comentariu (#59): Normal,
când vede atâta favoritism şi nepotism deşănţat, că-i sare şi lui nea’ Sataniel
muştarul!]
când aude de pe pământ vină peste cei
ce-Mi stau cărare a Mea spre om, şi cad şi Eu când cad ei,[vezi Comentariul
(#107)]
şi poporul Meu cel neascultător nu vrea
să înţeleagă aceasta, fiilor.
[Comentariu (#60):
Poporul acesta se dovedeşte îngust la minte şi încremenit în tiparele
procustiene ale unei dreptăţi ţărăneşti, simple, moştenite “den betrâni”, lipsite de mlădierile diplomaţiei
machiavelice. El nu vrea să priceapă deloc subtilităţile “proverbului” golănesc:
“Dai în mine?
Dai în mama! Ce-ai cu mama, mă?” Nu corectarea vinei, atâta câtă
este ea, stă în preocuparea acestei noi filozofii pretinse creştine, ci
cocoloşirea şi muşuroirea ei: “Ia să nu mai vorbească nimeni despre aceasta! Să nu se mai
audă vreo vină la ei de pe pământ!”. Se postulează aşadar o nouă
generaţie de “prooroci fără vină”, mai infailibili decât papa de la Roma şi ceva mai
autohtoni: Mihaela Tărcuţă ot Oneşti
(fost oraşul Gh.Gheorghiu-Dej) şi
Niculae Nedelcu ot Fundeni (strada
Melodiei, colţ cu şoseaua Fundeni, colţ cu şoseaua Pantelimon).]
O, prin ei am căutat să pot şi pentru
voi, căci v-am voit mereu frumoşii Mei,
[Comentariu (#61):
Începe iar “perierea” artiştilor Zidaru, dar numai pe jumătate: au fost voiţi şi doriţi să fie mereu frumoşii “Domnului”,
care va sa zică, dar acum nu mai sunt.
Sau, nici măcar n-au fost vreodată, ci doar au fost
voiţi aşa. Din vina lor, desigur, numai a lor.]
cu care să Mă fălesc
[Comentariu (#62): “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
nu prea pare pătruns de duhul smereniei şi umilinţei, pe care altminteri îl
propovăduieşte cu sârg supuşilor săi. Păi atunci cum să fie ei altfel, decât
stăpânul lor, căruia îi place să se fălească în
faţa lumii întregi? Ce să le mai pretinzi lor, dacă au un aşa model în faţa ochilor?]
înaintea sfinţilor şi a îngerilor şi
înaintea oamenilor de pe pământ, tată, dar Eu să Mă fălesc, şi nu voi,
[Comentariu (#63): Mai e şi egoist pe deasupra, vrea să se
fălească neapărat singur.]
şi tot aşa au dorit mereu şi copiii Mei din porţi[vezi Comentariul (#1)]
când ei căutau spre voi cu răbdare şi
blândeţe, sau cu tărie de cuvânt plin de nerăbdare în el pentru îmbrăţişarea
Mea cu voi întru nedespărţire, pentru asemănarea voastră cu Mine, tată.
Vă rog înlăcrimat, vă rog cu Duhul
îndurerat, dacă vreţi, dacă puteţi, iubiţi-Mi copiii de sub crucea venirii Mele
la voi atât cât Eu vă iubesc pe voi. Iată ce măsură dreaptă vă cer,
[Comentariu (#64):
Măsura nu e dreaptă deloc. Ar fi dreaptă, dacă li s-ar cere să-L iubească pe
Dumnezeu cu aceeaşi măsură cu care Dumnezeu îi iubeşte pe ei. Dar lor li se
cere altceva. Li se cere ca, în locul lui Dumnezeu, să iubească nişte “surogate
de Dumnezeu”, adică nişte oameni cu limitele lor incomode, chiar insuportabile
uneori, ceea ce nu este deloc echitabil.]
căci Eu aşa şi nu altfel voiesc să vă
am ajutori ai venirii Mele, acum, la sfârşit de timp, căci Mie, şi nu vouă ar
fi să vă placă
[Comentariu (#65): Mai natural ar fi fost dacă era formulat aşa: ...Mie, şi nu vouă, ar
fi să-Mi placă…]
felul cum staţi voi în bărcuţa Mea de salvare, în poporul Meu cel mic de la sânul Meu,
tată, şi care se poate clătina când vă vede vouă răceala de el şi de Mine,
[Comentariu (#66): A unsprezecea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: s-au
răcit de “poporul lui Dumnezeu” şi de “Cel de la Pucioasa”]
dragoste ca a voastră şi nu ca a Mea
între voi şi poporul Meu. O, Eu vă vreau ca Mine, tată, şi vă vreau de alinare
a ranelor Mele, şi vă vreau până la capătul mersului Meu primitori ai voii Mele
în voi, şi ca să-Mi placă Mie şi ca să-Mi fie Mie de sprijin, tată.
O, fiilor, omului îi este uşor să
judece pe altul şi îi este greu să se judece pe el ca să-l am Eu pe el înţelept
şi drept al Meu. Când voi
nu mai suferiţi pentru lucrarea Mea de azi cu voi,
[Comentariu (#67): A douăsprezecea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “ nu
mai vor să sufere pentru lucrarea de la
Pucioasa”... dar oare nu cumva au suferit prea mult? Să ne
gândim doar la jertfa unicului lor fiu, Simeon... mort accidental, în condiţii
năpraznice (dar nebuloase) în “chibuţul” pucioşesc al lui nea’Didi de la
Târgovişte]
ce lucrare mai poate fi aceea care nu
vă face să aveţi suferinţă pentru Mine, Cel plin de suferinţă, tată? O, fiilor,
noi avem de lucrat pentru veşnicia care vine cu Mine pe pământ la voi, lucrare
la care oamenii nu ştiu şi nu
pot să lucreze, tată,
[Comentariu (#68):
Atunci artiştilor Zidaru de ce li se mai cere să facă o lucrare pe care n-o pot
face şi nici n-o pot duce? Ei nu sunt tot oameni, la fel de neştiutori şi de
neputincioşi ca şi ceilalţi, faţă de care există totuşi înţelegere pentru că nu
ştiu şi nu pot?]
căci iată, abia pot Eu
[Comentariu (#69):
Dacă Dumnezeu abia poate, putea-vor oare artiştii Zidaru mai mult?]
să-l ajut pe poporul Meu să Mă aibă pe
Mine de viaţă a lui pe pământ. O, ceea ce-I dăm lui Dumnezeu, numai aceea este
agoniseală, tată, dar ceea ce oamenii ne dau, pierdem, fiilor, căci oamenii îşi
distrug unii altora puterea de a fi. Dar voi fiţi ai Mei aşa cum Eu v-am născut
şi v-am crescut cu cuvânt din sânul Meu, că voi sunteţi bogaţi în ceea ce aveţi cules la Mine,
tată,
[Comentariu (#70):
Adică, artiştii Zidaru sunt “putrezi de
bogaţi în ceruri”, prin daniile şi donaţiile făcute “pucioşilor”, de-a lungul celor
optsprezece ani cît au fost ei împreună. Restul, nimicurile care le-au adunat
pentru ei, pentru a-şi duce zilele, sunt toate numai uscături.] şi nu altfel cules,
căci cele ce se văd, sunt numai uscături, dar cele ce vor fi,
sunt cele puse bine la Mine şi nu se văd, precum nici Eu, Domnul, nu Mă văd de către om.
[Comentariu (#71):
Bogăţiile strânse de Zidari “în ceruri” sunt “puse bine” şi-i aşteaptă, pentru
ziua întâlnirii (chiar dacă nu se mai văd, pentru că au făcut picioare).]
O cum să fac, cum să vă ajut să ştiţi cum să credeţi
în cuvântul coborârii Mele
[Comentariu (#72): A treisprezecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “necredinţa în cuvântul coborârii Domnului”, deşi sincera mărturisire a “Domnului” de la Pucioasa că nu este nici Atotştiutor, nici
Atotputernic (nici nu ştie, nici nu este capabil să facă ceva ca să-i ajute),
ar fi un motiv suficient care să-i împingă la necredinţa în acest “Dumnezeu” Neputincios.]
ca să nu Mă mai despărţiţi de cei ce sunt cărare a Mea pe pământ [vezi
Comentariul (#1)]
acum? Căci iată, când Mă despărţiţi de ei,
[Comentariu (#73): A paisprezecea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei sunt acuzaţi că-L despart pe “Dumnezeul”
de la Noul Ierusalim-Pucioasa de
“proorocii” Lui, Mihaela şi Nicuşor, acordându-le acestora
tratamente diferenţiate. Dar nici nu-i de mirare că este aşa: Dumnezeu e
Dumnezeu, iar proorocii sunt oameni, fie că sunt prooroci adevăraţi, sau nu. “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
se presupune că nu greşeşte, pe când oamenii în mod sigur greşesc. Deci nu pot
fi trataţi la fel. Măcar cu circumspecţie, şi tot îi vor trata pe oameni în mod
diferit, faţă de cum Îl tratează pe Dumnezeu. Iar când oamenii care trebuie
crezuţi şi ascultaţi devin insuportabili, atunci chiar e greu.]
cad vinovaţi cu cele puse de Mine la
lucru în ei aceşti copii, căci poporul Meu trebuie cu mult mai mult să trăiască
în Mine decât trăieşte el acum, iar Eu când văd ca şi la
voi lipsa
Duhului Meu şi a voii Mele,
[Comentariu (#74): A cincisprezecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru, şi
încă una dintre cele mai grave. Artiştii Zidaru sunt acuzaţi de, cităm: “lipsa Duhului Meu şi a voii Mele”. Singura consolare ar fi că ei nu sunt o excepţie:
tot “poporul lui Dumnezeu” de la Pucioasa este
acuzat odată cu ei, de aceleaşi neîmpliniri extrem de grave. Dar liderii,
călăuzele lor, n-au nici o vină pentru aceste neîmpliniri? Toată vina aparţine
poporului? Atunci, ei de ce mai călăuzesc? Cum mai călăuzesc? Ei ce păzesc,
lamentându-se zi şi noapte de neîmplinirile altora, de atâţia ani de zile? Din
ce în ce mai bine se vede cum toată această misivă nu urmăreşte decât să
găsească nişte ţapi ispăşitori – de data aceasta în persoanele celor doi Zidari
– pentru un eşec generalizat şi usturător.]
pe care doresc cu dor s-o poarte în el
poporul Meu, Îmi arăt atunci durerea Mea de Părinte, ca Unul Care ar fi să am
dreptul să-Mi dojenesc, să-Mi opresc fiii de la ceea ce-i smulge pe ei din
sânul Meu, şi-Mi
folosesc atunci
[Comentariu (#75): Dreptul
de a dojeni şi a îndrepta este transmis cu delegaţie de către “Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa
“proorocilor” lui, pe care-i numeşte şi “soli” ai Săi şi de care “Se
foloseşte”. De aceea ei se simt motivaţi să aplice măsuri pe care supuşii lor
cei vizaţi le găsesc incomode sau de-a dreptul insuportabile.]
sculele
Mele, [vezi
Comentariul (#1)]
tată. Dar iată, nu Mă primesc toţi cu
acest bine, cu veghea cea bună a Mea, şi apoi cei ce nu Mă primesc vorbesc de
rău mâna Mea întinsă după ei prin fiii
coborârii Mele, [vezi Comentariul (#1)]
care dau să-i tragă înapoi pe fii, căci
Eu voiesc la fii să le fiu
Stăpân, tată, ca să-Mi fie ei pe vecie fii,
[Comentariu (#76):
Formulare incorectă. Nu poate un stăpân să-i numească fii (nici măcar în
treacăt, darămite pe vecie!) pe cei pe care îi stăpâneşte. Invers, faţă de adevăraţii
fii el nu mai poate fi nicidecum stăpân, aşa cum se exprimă aici că doreşte. Este inexplicabilă reîntoarcerea la acest gen de
relaţii: stăpân-slugă. Iisus a desfiinţat
raporturile de stăpân-slugă dintre El şi ucenicii Lui, pe care-i numea în
continuare fii şi prieteni:
“De
acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit
pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la
Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”[9]]
o,
şi mult doresc să am fii cu dor de ascultare de Mine, frumoşi cum sunt Eu,
Cel ce ascult întru toate de Tatăl,
[Comentariu (#77):
Comparaţia este frumoasă, dar nu este pertinentă. Tatăl primeşte ascultarea
Fiului, fără ca prin aceasta să-I devină Stăpân. Iar Tatăl nu a dorit niciodată
să fie Stăpânul Fiului, căci atunci ar înceta de a mai fi Tată.]
şi nimic nu doresc în afară de dorirea
Lui, şi Îi sunt Fiu, şi Îi
sunt ucenic, căci Îl ascult, fiilor.
[Comentariu (#78):
Ascultarea nu înseamnă neapărat ucenicie, şi nici ucenicia ascultare. Fiul nu
poate fi ucenicul Tatălui, căci asta ar însemna că multe dintre cele care la
cunoaşte Tatăl, încă nu le cunoaşte Fiul, ca un ucenic care stă la învăţat de
la tatăl său. Fiul lucrează ca un Învăţător, nu ca un ucenic, căci Însuşi
Tatăl, Care pe toate le cunoaşte, lucrează prin Fiul:
“
Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu
le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. “[12]
O, tată, tată, o, fiilor răciţi de Mine
acum!
[Comentariu (#79): A şaisprezecea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “răcirea
de Dumnezeul de la Pucioasa”]
Lucrarea Mea e usturător de grea pentru
cei ce Mă poartă cu ea pe pământ.[vezi Comentariul (#31)]
Aş vrea să înţelegeţi şi să credeţi
durerea Mea cea mare, usturimea Duhului Meu în cei atât de neajutoraţi sub
sarcina coborârii Mele. Eu n-am voit, tată, să vă pierdeţi voi darul milei de ei.
[Comentariu (#80): A şaptesprezecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “pierderea
“darului milei” faţă de liderii pucioşi ”]
O, dacă voi aţi fi fost mai tari şi mai
plini de Mine, Eu aş fi scăpat de multe dureri care apasă pe Mine acum din
mijlocul poporului Meu,
[Comentariu (#81): Aluzie
la alţi “răzvrătiţi” din incinta “Mănăstirii” din Pucioasa, cu care liderii
pucioşi au intrat, în mai multe rânduri, în conflicte mai mari sau mai mici,
alternate cu perioade de aparentă împăcare: preoţii Iliuţă, Ionică şi Spirică;
pictorul Dănuţ, poreclit “Tataia”;
Marian, fiul preotului Spirică (poreclit în derâdere “Mormăilă” şi “Mormăitul”,
chiar de către liderii “pucioşi”); şoferul nea’Petrică, etc.). Întrucât aceştia
au păreri asemănătoare despre liderii “pucioşi”, este posibilă oricând o
solidarizare a lor împotriva celor care deţin în prezent în comunitate puterea
absolută şi o exercită discreţionar asupra celorlaţi. Faptele lor sunt numite în continuare “rană care doare adânc”, “neascultare”,
“întuneric care îndurerează” , “rană adâncă şi durută pe care ei, cei care au făcut-o, mereu o
deschide (sic!)”, rană care “sângerează pe trup” “nepăsare de Dumnezeu”, motive suficiente pentru care “mănăstirea” de la
Pucioasa a devenit locul care “e de mult plin de jalea
îngerilor şi a sfinţilor”. Acest conflict generalizat a cauzat separarea
liderilor “pucioşi” de către “cei de la mănăstire”
enumeraţi mai sus, şi apoi aşezarea liderilor într-o altă locaţie, denumită
conspirativ “Legănuţ”. Adică, locul unde “se leagănă” cei doi în dulci reverii,
alimentate prin adularea care le vine zi şi noapte de la alţi adepţi mai tineri
care le sunt fideli, acum după ce au scăpat de “urâcioşii de la mănăstire”.]
căci voi ştiţi rana aceasta a Mea, care
doare adânc în Mine de la neascultarea, de la întunericul celor ce M-au
îndurerat în ultimii ani din mijlocul poporului Meu cel hrănit de Mine cu
mântuirea lui, tată. Mi-e rana adâncă şi durută, şi mereu Mi-o deschide (sic!)
cei ce Mi-au făcut-o, şi-Mi sângerează pe trup rana, căci Eu am trupul
cel de după înviere, şi-Mi sângerează trupul Meu cel înviat din moarte, tată.
O, fiilor, locul coborârii Mele e de mult plin de jalea îngerilor şi a
sfinţilor Mei. Eu sunt Cel ce am luat pe braţe pe cei ce-Mi sunt porţi, duruţi
acolo atâta vreme sub sarcina coborârii Mele, căci ei cădeau mereu sub spaimele durerii şi
ale dispreţului
[Comentariu (#82):
Unul dintre efectele acestor răzvrătiri
ale supuşilor asupra stăpânilor lor a devenit tot mai greu de suportat:
dispreţul pe care îl manifestau răzvrătiţii îi aducea pe lideri până la durere
şi spaimă (că vor fi înlocuiţi cu alţii mai destoinici şi mai eficienţi)]
acolo în grădină. Am proorocit încă de
la începutul Meu cel nou cu voi că-i voi lua de acolo pe cei ce-Mi sunt cărare [vezi
Comentariul (#1)]
dacă voi vedea că ei nu-Mi mai pot
sluji pentru coborârea Mea din pricina nepăsării de Dumnezeu a celor din grădină.
[Comentariu (#83): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…Îi
voi scoate din incinta mânăstirii pe cei doi prooroci, dacă ceilalţi “fraţi” nu
o să-i mai suporte aşa cum sunt ei, cu hachiţele lor, şi se vor răzvrăti
împotriva lor…’]
Când am văzut ameninţată puterea Mea în
ei,
[Comentariu (#84): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘Când
a ieşit la iveală răzvrătirea celorlalţi vieţuitori ai mănăstirii împotriva
celor doi prooroci…’]
am ridicat numaidecât spre vedere
legănuţul cel tainic,
[Comentariu (#85): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…cei
doi lideri pucioşi şi-au amenajat
pentru ei un alt spaţiu de locuit (numit “la
Legănuţ”), într-o grădină din
apropiere, pentru a se separa complet de “cei din mănăstire”, cu care intraseră
în conflict’]
rostit de Mine să fie pentru ca să-i
aşez pe ei în el şi să Mi-i întăresc pe ei prin cei mai mici fii
[Comentariu (#86): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…să-i
consolideze în continuare ca lideri absoluţi, prin sprijinul unui grup de
tineri şi tinere apropiaţi şi supuşi liderilor
pucioşi, acoliţii fideli care au constituit o grupare de sprijin aparte, un
soi de “gardă pretoriană” supusă numai şi numai lor’.]
ai poporului Meu, dacă în grădină ei
sunt slăbiţi de puteri şi înspăimântaţi
[Comentariu (#87): Tălmăcire
(cum ar trebui citit şi înţeles acest text): ‘…adică
sunt descumpăniţi şi speriaţi de faptul că foştii lor supuşi din mănăstire nu-i
mai ascultă şi nu-i mai recunosc ca fiind reprezentanţi absoluţi ai lui
Dumnezeu’. Aici s-ar potrivi şi comentariul #101, care arată printre altele că ” ...În iubire nu este
frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica ...
iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.[13] Ceea ce surprinde este însă faptul că, în
alte ocazii în care liderii pucioşi au interesul să iasă în faţă cu o imagine
cât mai favorabilă, ei se zugrăvesc pe sine a fi din fire neînfricaţi. Iată un exemplu concludent: ”... să fie pacea cântecului tău peste această iesle, peste
aceşti copii care suferă bucurându-se în numele Meu, căci întru ei nu este frică. Ei
sunt născuţi din iubirea Mea, şi în iubire nu
este frică, şi este un singur trup: Eu în ei,
şi ei în Mine. Ei sunt micuţii Mei , iar cei
mici nu ştiu a se teme ... Ei nu se tem nici de irozi, nici
de iude, nu se tem nici de Anne sau Caiafe, căci i-am
deprins să nu aibă teamă de oameni.” (Citat din mesajul pucioşesc din 9 februarie
1992, sublin.ns.) . Aceste
cuvinte par de-a dreptul mincinoase
astăzi (mai precis, la 30 august 2007), când despre aceiaşi “copii” se
spune în mod repetat cât sunt de fricoşi (cităm):
– “ sunt slăbiţi de puteri şi
înspăimântaţi” (pasaj analizat aici, la
comentariul #87),
căci
– “ cădeau mereu sub spaimele durerii” (pasaj analizat la comentariul #82),iar
– “ cei ce-Mi sunt venirea
Mea se temeau,
tată,” (pasaj analizat la comentariul #104),căci
– “ temerea […] nu i-a mai
slobozit pe ei de sub ea” (pasaj analizat la comentariul #106), iar Iliuţă, mai-marele
dintre cei trei preoţi,
– “ nu Mi-i mai ajută să
scape de teamă “(pasaj analizat la
comentariul #111),
şi de aceea
– ar trebui ”să fie ţinuţi numai în mângâieri”
(pasaj analizat la comentariul #8) , căci
– “ ei ajung tare, tare plăpânzi în faţa
celor tari” (pasaj analizat la comentariul #151), pentru că până şi “Cel de la Pucioasa” se teme:
– “ Eu Mă temeam mereu pentru soarta
lucrării Mele şi a poporului Meu” (pasaj analizat la comentariul #101).
O frică generalizată stăpâneşte aşadar la “Noul
Ierusalim – Pucioasa”, care aduce cu ea concluzia, o declaraţie-şoc a “Dumnezeului de la Pucioasa”: s-a şubrezit mersul lucrării Mele şi n-am mângâiere […](pasaj analizat la comentariul #168). Deci, după cum ne explică Sfântul Apostol Ioan în
epistola sa, nimeni nu mai este acolo desăvârşit în iubire, căci ” ... iubirea desăvârşită alungă frica.”[14]]
în
faţa ţesăturii ascunse,
[Comentariu (#88.): Aici se bănuie o conspiraţie ascunsă, plănuită de
către cei nemulţumiţi, dar mai mult ca sigur că n-a existat aşa ceva (încă). Dacă
ar fi existat, a fi reuşit în mod sigur să se impună. Nemulţumiţii nu par să
aibă veleităţi personale, dar în mod
sigur vor ca lucrurile să evolueze în limitele firescului şi al bunului simţ.]
care
a lucrat şi lucrează spre ameninţarea adevărului coborârii Mele pe pământ acum.
[Comentariu (#89): Adevărul sau minciuna coborârii “Cuvântului” de la Dumnezeu nu pot
fi nici ameninţate, nici influenţate. Ele există, sau nu; trebuie doar puse în
valoare printr-o analiză atentă, ascuţită şi nepărtinitoare.]
De atunci, tată, numai într-o durere petrec în
ei.
[Comentariu (#90): Desigur că nu le-a fost uşor liderilor “pucioşi” să
constate că dintr-o dată, toţi dintre apropiaţii
mai vechi sunt împotriva lor. Norocul lor a fost cu cei mai tineri, care,
neştiind prea multe dedesubturi, n-au putut crede că liderii lor sunt în stare
de comportamente necreştineşti, şi în consecinţă le-au rămas pe mai departe
fideli.]
De
atunci, tată, n-am mai găsit sprijin pentru ei de la cei cu care am pornit la
începutul Meu cel de acum, şi în care v-am avut şi pe voi
[Comentariu (#91): A optsprezecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt văzuţi ca făcând parte dintr-un grup conspirativ
îndreptat împotriva liderilor, ceea ce e puţin probabil. Mai degrabă şi ei
au dobândit în decursul timpului (fără să vrea) o opinie asemănătoare cu a
tuturor celorlalţi nemulţumiţi.]
alăturaţi
ca să ajutaţi sarcinii Mele de azi. Aceşti copii Mi-au fost striviţi de
defăimarea care a lucrat cu viclenia omenească a duhului cel potrivnic Mie, şi
apoi ei au fost dispreţuiţi, şi apoi ei au luptat fără siguranţă prin dureri,
străini
[Comentariu (#92): Singuri s-au înstrăinat, singuri au decis să plece
din incinta “mănăstirii”, singuri şi-au amenajat “Legănuţul”, adică locul de
retragere şi l-au înzestrat apoi cu tot confortul, inegalabile în oricare din
celelalte clădiri aparţinătoare comunităţii. Baie, apă caldă, WC în casă, până
şi încălzire centrală în pardoseală au
pus. Desigur că trebuie înţeles că
“singuri” nu înseamnă că “au fost singuri”, sau “au lucrat singuri”, ci că “au
decis singuri”. Pentru că toate lucrările s-au făcut nu prin munca lor, ci prin
munca întregii comunităţi, inclusiv a acelora din “mănăstire” de care cei doi
spuneau că se despart, pentru că nu-i mai pot suferi şi nu mai pot fi
suferiţi.]
şi
alungaţi de ameninţări reci, de vina care se pune lor pentru nestatura celor ce
s-au ridicat fără de veste
[Comentariu (#93): Vina care se pune liderilor “pucioşi” este pentru
nestatura lor, nu a celorlalţi, care “s-au ridicat fără de veste” (printre
aceştia se numără şi Zidarii). Pentru
minciună, pentru aroganţă, pentru îngâmfare, pentru nedragoste, pentru
diletantism, capricii şi obtuzitate.]
să-Mi
răstoarne puterea Mea
[Comentariu (#94): Aceasta
este adevărata
teamă: nu cumva liderii sectei să fie răsturnaţi de la putere, şi să le
ia alţii locul.]
în
porţi, şi porţile au fost atunci zdruncinate, şi tot mai zdruncinate apoi. O,
şi cât M-aş fi bucurat să fi fost măcar voi dulci pentru durerile Mele,
[Comentariu (#95): A nouăsprezecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi că au fost acri cu
stăpânii lor, în loc să-i aduleze şi să le cânte în strună.]
drepţi
pentru adevărul lucrurilor,
[Comentariu (#96): A douăzecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi că au fost nedrepţi
cu stăpânii lor.]
înţelepţi
împotriva minciunii şi a vorbirii de rău peste cei de sub povara
Mea,
[Comentariu (#97): A douăzeci şi una formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi că au fost neînţelepţi pentru că n-au stăvilit minciunile şi
vorbirile de rău la adresa liderilor lor. Dar neînţelepciunea se limitează la a
combate doar minciunile şi vorbirile de rău îndreptate împotriva celor doi
lideri? N-ar fi trebuit să fie o atitudine valabilă faţă de oricine?]
împlinitori întru totul a (sic!)
doririlor Mele peste fiii poporului Meu, pe care mereu, mereu l-am dorit frumos
ca şi Mine pe el.
[Comentariu (#98): A douăzeci şi doua formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi că n-au
fost împlinitori întru totul ai pretenţiilor ridicate de liderii
cei pretenţioşi, “întru numele Domnului”.]
Mi
s-a pus mereu sare pe rană, tată,
[Comentariu (#99): A douăzeci şi treia formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi indirect că “au
pus sare pe rană”, adică în loc să se împotrivească celor care
îi contestau pe “proorocii pucioşi”, au fost de aceeaşi părere cu ei.]
şi
n-am găsit credincioşie în cei cu care la începutul
Meu cel nou M-am sprijinit după voia Mea.
[Comentariu (#100): A douăzeci şi patra formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Ei
sunt acuzaţi că au fost lipsiţi
de credincioşie, alături de toţi ceilalţi entuziaşti cu care s-a
pornit la început “noua lucrare a cuvântului.”]
A crescut
prea mult voia omenească, tată, şi Eu Mă temeam mereu
[Comentariu (#101): Frica este o apreciere improprie şi
blasfemiatoare pentru Dumnezeu. Cine se teme, înseamnă că nu are dragoste.
Cine nu are dragoste, înseamnă că nu L-a
cunoscut pe Dumnezeu, şi deci tot ce a vorbit, a vorbit de la el, nu de la Dumnezeu. Iată ce spune Sfânta Scriptură: “Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire… ...În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica
are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.[15]]
pentru
soarta lucrării Mele şi a poporului Meu, care nu mai e de mult liniştit şi cu
putere în el.
[Comentariu (#102): Cum poate fi compatibilă această afirmaţie cu o alta,
aflată mai spre sfârşitul scrisorii, care are cu totul altă nuanţă? Iată cele
două afirmaţii, puse una lângă alta:
“…poporului
Meu, care nu mai e de mult liniştit şi cu putere în el…”
“…că mare
este poporul Meu între neamuri…”
Întrebarea pe care
şi-o pune oricine care compară aceste
fraze este următoarea: Cum poate fi mare între neamuri un popor care nu are de
mult pace interioară şi nu mai are de mult putere în el?]
Le arătam mereu celor din porţi [vezi
Comentariul (#1)]
tot ce este rău în popor,[vezi
Comentariul (#102)]
le arătam primejdiile care pândeau
[Comentariu (#103):
Dimpotrivă, au fost la Pucioasa multe, prea multe situaţii intempestive,
răsturnări de situaţii, trădări, evadări, părăsiri paşnice dar neanunţate, ale
unor creştini care s-au săturat de comportamentul insuportabil al liderilor
lor. Toate acestea au fost neaşteptate surprize atât pentru lideri, cât şi
pentru ceilalţi “fraţi şi surori”, rămaşi mai departe “pe baricade”, dovadă că
nici nu s-a ştiut, nici nu s-a bănuit nimic din cele ce se vor întâmpla:
“proorocii pucioşi” habar n-aveau despre schimbările cele ce vor urma.]
gata să lovească peste lucrarea Mea
prin ambiţia cea omenească a celor ce nu au iubit ascultarea, iar cei ce-Mi
sunt venirea Mea [vezi Comentariul
(#101) ]
se temeau, tată, căci nu erau primiţi
cu vestirile de la Mine şi nu mai erau crezuţi, şi aşa îi despărţeau pe ei de
Mine cei ce nu-i primeau de la Mine. Mintea omenească şi vederea care nu vede
de la Dumnezeu , n-am putut s-o scot din cei
la care M-am umilit ca să-Mi ajut cu ei lucrarea venirii Mele
şi pe cei de sub ea. Duhul minciunii, duhul bârfei, duhul vorbirii de rău şi al
căinării, care n-au umilinţa cea mântuitoare în om,
[Comentariu (#104):
Întrucât cei mai de ajutor susţinători ai lucrării au fost artiştii Zidaru,
rezultă că ei sunt primii cărora li se potrivesc aceste reproşuri. Aşadar,
mintea omenească şi vederea care nu vede de la Dumnezeu, duhul minciunii, duhul
bârfei, duhul vorbirii de rău şi al căinării, sunt tot atâtea acuze
la adresa răzvrătiţilor în general şi a artiştilor Zidaru în special. Cu
pogorământ consemnăm numai patru la număr: 1.mintea
şi vederea nedumnezeiască; 2.minciuna; 3. bârfa şi vorbirea
de rău; 4.căinarea,
adăugându-le la celelalte douăzeci şi patru de acuze formulate anterior la
adresa artiştilor Zidaru. În total s-a ajuns deci la douăzeci şi opt.]
acestea toate şi altele ca acestea
Mi-au stors vlaga purtătorilor Mei cei dispreţuiţi, [vezi Comentariul (#1)]
iar inimioarele lor dulci şi duioase
după fii de Dumnezeu născuţi şi făcuţi, s-au asprit în ei,
[Comentariu (#105):
Consemnăm aici o palidă recunoaştere a comportamentului alterat, necreştinesc,
al celor doi lideri
absoluţi de la Pucioasa. Realitatea este însă mult, mult mai
dureroasă, iar cei care i-au cunoscut îndeaproape pe cei doi satrapi
ştiu mai bine care este adevărul, căci de aceea ei au şi îngroşat repede corul
revoltaţilor şi al răzvrătiţilor.]
căci temerea care nu i-a mai slobozit
pe ei de sub ea, [vezi
Comentariul (#101)]
le-a
zdrobit înaintea poporului firea lor [vezi Comentariul (#105) ]
cea scumpă şi dulce Mie, şi pentru care Eu
i-am ales.
O, fiilor îndureraţi pentru voi,
[Comentariu (#106):
Frumoasă, dar ipocrită manieră de a le da peste nas celor doi Zidari, cum că prea îşi plâng ei singuri de milă.
Problema este că nimeni nu-i întreabă pe oamenii aceştia de ce au ajuns ei la
deznădejde şi de ce sunt ei îndureraţi. Dacă i-ar
întreba, ar afla şi de ce se smintesc ei de fapt: Ei nu se smintesc de felul
cum sunt trataţi, pentru că s-au obişnuit cu mojiciile liderilor “pucioşi” de
ani buni încoace; ei se smintesc de altele, care nu se mai pot suporta: de
lipsa de onoare; de lipsa de demnitate, căci
la Pucioasa nici aceasta nu mai există; de omniprezenta minciună ; de
bani, mai ales de bani, de felul cum vin
banii şi de la ce fel de oameni vin, şi de felul cum se cheltuiesc banii sub
controlul, supravegherea şi dirijarea nemijlocită a liderilor pucioşi.]
vă rog cu jale, tată, lăsaţi durerile cele de
la nemulţumirile voastre şi luaţi-le pe ale Mele, fiilor, că nu mai am, tată,
cu cine să le port, şi cad
sub ele,
tată.
[Comentariu (#107):
Total lipsită de credibilitate şi complet ciudată această miorlăială
neputincioasă, care vine de la “Cel
de la Pucioasa” care se pretinde a fi atotputernic. Cum să cadă Dumnezeu prin
căderea omului? Dumnezeu n-a căzut nici măcar prin căderea îngerilor, ci a
rămas cu cei care au rămas fără cădere. Cum rămâne cu promisiunile Scripturii?
Ele sunt vorbe în vânt? Scrie acolo negru pe alb că “Dumnezeu
este dragoste[16] ,
şi că “Dragostea nu va cădea nicodată”[17]. Cum aşadar ar putea Dumnezeu să cadă?
Aceasta este o blasfemie. Cum de s-a ajuns să se nesocotească până şi Sfânta Scriptură?
Dar cum rămâne cu cealaltă afirmaţie, făcută mai înainte: “Când văd că ei cad sub vină numaidecât Eu le-o ridic şi o
duc Eu”? Dacă le-o ridică şi le-o duce, cum atunci de ajunge să mai şi
cadă? Contrazicerile acestea sunt de neînţeles.]
Mă uit după fiul cel pe care l-am atras întâi
din lume ca să-Mi fie sprijin lucrării Mele,
[Comentariu (#108):
Aici este vorba de preotul Ilie Bunea, zis Iliuţă (un alt dezamăgit
de comportamentul dizarmonic al celor doi lideri absoluţi), pe care ei l-au
atras întâi din lume. Asta i-a supărat şi pe unii dintre apropiaţii după
trup ai lui Ilie Bunea (pe tatăl, pe fratele mai mare, ş.a.): faptul că Iliuţă
a fost atras, adică ademenit cu dragoste
prefăcută de către liderii “pucioşi” către o viaţă împodobită cu himere şi
promisiuni deşarte, lipsită de orice perspectivă normală şi sănătoasă. Asta
într-o primă fază, până ce au reuşit să-l convingă pe Iliuţă să doneze cu acte
în regulă “obştii de la Pucioasa” toate
pământurile şi acareturile lui, moştenite de la părinţi. După aceasta
venit faza a doua, când liderii pucioşi au întors foaia: Iliuţă a început să fie tratat de cei doi cu
duşmănie făţişă, făcându-se presiuni psihice uriaşe asupra lui, pentru ca doar,
doar, va claca psihic, să plece unde o şti şi să-i lase pe ei singuri. Iliuţă,
desperat de ostilitatea dură a liderilor “pucioşi”, chiar a încercat odată să
plece în lume, dar nu s-a putut integra într-un mediu pentru care nu era
suficient de bine pregătit, şi a fost nevoit să se întoarcă la jug.]
pe care Mi-am pregătit-o tainic, Mă uit
la el, şi am tot aşteptat să-Mi creadă
durerea
[Comentariu (#109): Iliuţă, crescut de mic de părinţi cu
dragoste de Dumnezeu, la strana bisericii din sat, nu s-a putut acomoda cu
imaginea zugrăvită de liderii “pucioşi”, a unui “Dumnezeu” neputincios, părtinitor,
mincinos, plângăcios şi lipsit de orice demnitate, care Îşi propune să conducă toată lumea largă folosindu-se exclusiv de
mofturile şi ifosele unei femei psihopate, îndrăzneţe şi fără scrupule. El a
rămas cu dorul după un Dumnezeu Atotputernic, iubitor, milos, drept, sobru şi
plin de măreţie, aşa cum I l-au zugrăvit părinţii lui din fragedă copilărie.]
şi să-Mi sprijine în chip curat lucrarea
Mea din cei striviţi sub ea şi neajutoraţi din părţi, [vezi Comentariul (#1)]
tată. El însă nu poate, nu mai poate
nimic
[Comentariu (#110):
Calificat aici ca neputincios (cu cuvintele “el nu mai poate nimic”), Iliuţă este privit acum ca un balast
nefolositor, deşi cândva el era “primul între egali”, adică “cel mai
mare” dintre cei trei “preoţi ai Noului Ierusalim”. Şi cu toate acestea, el este
singurul care mai face slujbe în biserica mare de la Pucioasa, în care se
pusese atâta speranţă de înnoire şi despre care s-au scris zeci de aprecieri
pro şi contra! Ceilalţi preoţi, inclusiv Nicuşor, preferă nişte paraclise
lăturalnice, unde iarna e mult mai bine, căci biserica mare nu are încălzire.
Totuşi, povestea cu “cele trei liturghii săvârşite zilnic în biserica cea
mare”, cea sfinţită de arhiereul Irineu, încă li se mai serveşte celor naivi.] [Actualizare (1.05.2017): Între timp, Iliuţă s-a dezis de
mişcarea “pucioşească”, a părăsit-o şi a renunţat la toate funcţiile necanonice
care îi fuseră dăruite de Mihaela, iar Nicuşor face slujbe fie la “Legănuţ”, fie
în duba Peugeot special amenajată pentru slujbe. Singurul care mai face slujbe
în biserica mare este Spirică]
pentru cei de sub greul meu şi nu Mi-i
mai ajută să scape de teamă [vezi Comentariul (#101)]
sub lucrarea mea cea zdruncinată şi tot
zdruncinată de cele
ascunse ale celor
ascunşi în ei
[Comentariu (#111):
Desigur că artiştii Zidaru sunt aici primii pe lista celor ascunşi care nutresc gânduri
ascunse care zdruncină “lucrarea”]
ai poporului meu, şi care au tot lovit
în pacea coborârii Mele. El trebuia să trăiască şi să lucreze numai şi numai
pentru ajutor Mie şi lor,
[Comentariu (#112):
Păi, chiar asta a şi făcut Iliuţă. A lăsat pe tatăl său şi pe mama sa în comuna
părintească (Maluri) şi s-a dăruit cu totul (inclusiv cu pământurile şi
acareturile moştenite de la părinţi) “lucrării de la Pucioasa” şi liderilor ei (crezând
că ei promovează “adevărata Ortodoxie”) pe care mereu i-a ascultat, chiar şi după scurtele şi
repetatele lui răzvrătiri împotriva lor. Cine zice că n-a făcut aşa este un
mare mincinos.]
sau măcar să nu facă îngreuiere peste
umerii cei zdrobiţi sub coborârea Mea la popor şi la om. N-am, tată, ajutor sub
greu, n-am, fiilor, iar cei din grădiniţă,
[Comentariu (#113):
“Cei din grădiniţă” sunt ceilalţi membri ai aşa-zisei “mănăstiri”, în
particular cei doi Zidari, pentru că lor le sunt adresate reproşurile şi de fapt întreaga
“scrisoare” de faţă.]
de atâtea, de atâtea ori rugaţi de Mine
să-Mi primească şi să-Mi ajute venirea Mea mai mult decât orice ar face sau ar
fi ei, nu mai M-au sprijinit
[Comentariu (#114):
Mai natural ar fi fost spus “nu M-au mai sprijinit”. Indirect,
este formulată aici a douăzeci şi noua formulare
acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: ”ei nu i-au mai
sprijinit pe liderii pucioşi”]
şi iată, sunt striviţi cei ce
Mă poartă [vezi Comentariul
(#1)]
[Comentariu (#115):
Înseamnă că vinovaţi ar urma să fie doar cei ce nu împiedică strivirea, şi nu cel
ce o impune cu forţa celui mai tare (adică, tocmai autorul prezumptiv al
“scrisorii”, Cel care îi striveşte cu
greu pe cei care-L poartă. O ciudată, chiar răsturnată optică.]
Cum să fac, tată, să găsesc milă pentru
Mine?
[Comentariu (#116):
“Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa este, se pare, în mare derută: nu Se mai regăseşte pe Sine.
Nimeni nu-L mai ajută, nimeni nu-L mai miluieşte. Se pare că asistăm la o
paradoxală inversare a rolurilor. În loc ca vieţuitorii de la Pucioasa să se
roage în continuare la “Dumnezeul”
lor, ca după obicei, Doamne, miluieşte-ne!,
se pare că i-a venit rândul acum “Dumnezeului de la Pucioasa” să Se milogească la om, şi astfel, ajuns la mare ananghie, a început să Se roage aşa: Omule,
miluieşte-Mă!]
Pentru Mine, nu pentru ei.
[Comentariu (#117): Aici,
altruismul “Dumnezeului” de la
Pucioasa se pare că i-a cam dispărut definitiv (presupunând că l-a avut
vreodată). Plus că, acum Se mai şi
contrazice flagrant. Până acum zicea cu totul altceva; zicea că mila de
“proorocii” Lui este un adevărat dar: “Eu n-am voit, tată, să vă pierdeţi voi darul milei de ei”. Iar acum
zice altceva: “să găsesc milă pentru Mine… pentru Mine, nu pentru ei”. Care să
fie deci poziţia care trebuie urmată? Ori să ne fie milă de ei (de liderii
sectei), ori să nu ne fie? că nu se mai înţelege nimic.]
Dacă ei nu sunt buni, Eu
sunt Cel bun, fiilor, şi cu mare bucurie şi dor i-am aşezat pe ei înaintea Mea
porţi ale venirii Mele acum pe pământ, şi îi am pe ei bunii Mei.
[Comentariu (#118.)
O nouă contrazicere, de data aceasta chiar în aceeaşi frază. Ce să mai
înţelegem? Ori sunt buni, ori nu sunt !?]
I-am aşteptat cu dor până ce i-am avut aici, şi aceştia
trebuiau (sic!) primiţi ca şi Mine, şi trebuiau (sic!) înţeleşi, că numai
binele cel de la Mine îl vor ei peste poporul Meu, care trebuia să se facă de
mult copil, ca să pot să-l am şi să-l cresc şi să-l ocrotesc pe el, după cum
văd Eu primejdia când bate să-Mi răstoarne pluta
[Comentariu (#119): “Bărcuţa
de salvare” de care se vorbea mai sus a devenit între timp o biată “plută”.]
pe care stau Eu cu poporul Meu.
Vă spun o durere mare a Duhului Meu,
fiilor. Când am luat-o pe Verginica la cer, n-am luat-o până ce nu Mi-am adus
aproape aceşti copii moldoveni,
[Comentariu (#120):
Cei doi “copii moldoveni” erau de fapt adulţi în toată firea: Emilian Tărcuţă
şi soţia lui, Mihaela Tărcuţă. Dar, după
venirea lui Nicuşor Nedelcu de la Fundeni la Pucioasa, Mihaela l-a aşezat pe
Emilian Tărcuţă într-un con de umbră deasă, înlocuindu-l definitiv cu Nicuşor.] [Actualizare (1.05.2017): Între timp, Emilian Tărcuţă a
trecut la cele veşnice, cu dorul neîmplinit (dar mărturisit în multă rânduri),
de a-L vedea pe “Domnul” venind pe
norii cerului la Pucioasa, aşa cum a promis]
aşteptaţi de Mine ca să ridic din ei rămurică
verde,
[Comentariu (#121): rămurica sau crenguţa verde este “copila” Mihaela Tărcuţă, în timp
ce puntea curată şi uscată era surioara ei, “lelica”
Maria]
prin care Eu, Domnul, să-Mi leg pe mai
departe marea mea lucrare peste neamurile pământului. Cu Verginica şi cu
surioara ei, care Mi-a fost între ea şi ei punte,
n-am mers cu mers larg pe pământ, ci am mers cu mers strâmt, am mers cu un
popor mereu mic, mereu neîmplinit, mereu dădăcit şi mereu greoi la mers, până
azi, tată.
[Comentariu (#122):
Verginica şi surioara ei, “lelica” Maria, sunt zugrăvite aici în culori
nedesăvârşite, pentru a-i putea scoate în faţă, prin contrast, pe Mihaela şi pe
Nicuşor, cei doi “copii” care reprezintă “noul val” al proorociei de la
Pucioasa]
Dar cu aceşti copii ai
coborârii Mele acum, [vezi Comentariul (#1)] merg peste pământul tot cu al meu cântec de
dor după om, cu multul Meu cuvânt, care-Mi
anunţă împărăţia Mea peste om, căci cu ei Mi-am desfundat
drumul ca să merg, tată, şi ei îmi stau porţi ca să vin şi ca să merg. Am adus
de la Moldova crenguţă verde
[vezi Comentariul (#121)] şi am pus-o la rodit temelie nouă de nou
Ierusalim pe pământ, dar poporul cel de atunci, iubitor de libertate pentru
păcat, a pornit cu duh de invidie, cu duh de minciună şi de prigoană, din pizma
diavolului, care nu Mă mai voia cu cuvântul Meu peste pământ în urma trâmbiţei
Mele, şi poporul cel răzvrătit de la mijloc Mi-a strivit drumul Meu cel tainic
atunci, tainic din pricina celor neiubitori de sfinţenie în poporul Meu, şi
Mi-a zdrobit puterea Mea în cei aduşi de departe
[vezi Comentariul (#120)]
după planul Meu cel vestit din timp poporului
Meu, plan pe care poporul Meu Mi l-a împiedicat atunci, dar aveam pentru cei
nou-născuţi atunci proorocie anunţată tainic prin trâmbiţa mea peste păstori
[Comentariu (#123):
“păstorii” sunt nea’Mişu şi nea’Cristea]
că după zece ani de părăsire a Mea de către poporul Meu,
rămas în urma trâmbiţei Mele, Eu, Domnul, voi avea iarăşi venire la el cuvânt pe pământ
[Comentariu (#124):
Cuvântul “iarăşi”
trebuie înţeles a fi a patra venire a “Domnului” (prin “leliţa” Mihaela), după care urmează deci a cincea, când “Domnul” Pucioasei Se va
arăta şi cu trupul. Prima venire a
Domnului este cea autentică, despre care relatează Noul Testament. A doua venire şi respectiv a treia venire a “Domnului” au fost prin
“şfânta” Verginica şi respectiv prin “lelica” Maria. În acest context,
exprimarea “…după zece ani de părăsire … Eu, Domnul,
voi avea iarăşi venire la el cuvânt pe pământ…” nu exprimă
realitatea, îndată ce întreruperea în transmiterea de mesaje pucioşeşti a fost
numai de doi ani (între 1980 şi 1982). Liderii “pucioşi” încearcă să
minimalizeze în importanţă perioada 1980-1990, arătând că în aceşti zece ani
“lelica” n-a făcut mare lucru, îndată ce “poporul ales” a părăsit în masă
“lucrarea”. Ei vor să insinueze prin această manevră dibace că importante în
propovăduire nu sunt decât trâmbiţa (verde) Verginica
şi crenguţa (verde) Mihaela, iar “lelica” a fost
doar “o punte”(uscată).
Or, se ştie că de regulă, o punte oarecare se calcă în picioare: se păşeşte,
sau se sare. Cam asta au făcut şi “pucioşii”: au sărit de la trâmbiţa Verginica (în anul morţii acesteia, 1980) direct
pe crenguţa Mihaela (în anul în care ea începe
să “proorocească”, 1990) păşind peste puntea Lelica
Maria (deci, peste perioada 1980-1990)]
şi peste neamurile de pe el, chemate la izvorul Meu.
[Comentariu (#125): Neamurile
de pe pământ, deşi insistent chemate să se adape la izvoarele sulfuroase de la
Pucioasa, nu prea s-au înghesuit să vină până acum la tratament; dar nici n-au
intrat zilele-n sac. Poate când s-o schimba ministrul turismului să apară ceva
şanse ca să se revigoreze unele staţiuni balneoclimaterice, printre care şi
Pucioasa.] [Actualizare
(1.05.2017): Între timp, ministrul turismului s-a schimbat de mai multe ori,
dar turismul religios spre “minunile de la Pucioasa”, bate pasul pe loc]
Tot ce răzvrătiţii de atunci din
poporul Meu au aruncat cu vină peste cei mai mici [vezi
Comentariul (#120)] veniţi, peste această copilă scumpă Mie [vezi Comentariul (#121)]
pentru inima ei mare cât Mine în
ea,
[Comentariu (#126):
Consemnăm aici o formă deşănţată de cult al personalităţii. Elogiile aduse
Mihaelei Tărcuţă depăşesc hiperbolic dimensiunile supravenerării, o formă
de cinstire care fusese rezervată de către exegezele teologice exclusiv Maicii
Domnului. Nici chiar Verginica (acum considerată sfântă la Pucioasa) n-a fost atât de deşănţat linguşită, ba
dimpotrivă, suferinţele ei din timpul vieţii au fost “motivate” cu destul
cinism de către “Cel de la Pucioasa”,
care se laudă că i-a dat suferinţele: “…că
i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut, să fie ca Mine.”(Citat
din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, din mesajul datat 4 septembrie 1966)]
toate câte au fost aruncate peste ea,
au fost minciună, tată, minciuna omului mincinos şi a ucenicilor lui, care de
dorul vieţii lumeşti Îmi dărâmase de pe
temelie poporul Meu de atunci, pe care-l chemam la sfinţenie, şi iată, semn
mare, căci trupul minciunii a crescut mare ca şi minciuna ieşită din el, iar Eu
abia mai pot să trudesc ca să-Mi ridic la loc poporul cel îmbrâncit atunci de
pe cale. Eu am la Mine toată suferinţa îndurată de atunci şi până azi de copiii cărora le-am dat să-Mi poarte
apoi sarcina venirii Mele [vezi Comentariul (#1)] şi ridicarea unui nou popor, după cum Eu,
Domnul, proorocisem că poporul va cădea şi că se va ridica un nou popor, prin
care, iată, tată, dau să-l ridic şi pe poporul cel căzut atunci.
O, fiilor, Îmi plâng vouă jalea Mea cea
lungă, aşa cum la începutul Meu cu voi lângă ei vă dădeam de lucru peste cei
ce-Mi vorbeau de rău noul Meu început, pe care-l iubeam atât de mult, iar cei
ce le ridicau lor vină au rămas sub acest greu păcat şi nu s-au mai ridicat din
el, şi vă rugam pe voi pe atunci să lucraţi cumva să micşorăm acest păcat de
peste cei ce-l făceau aşa, ca să nu rămână până în sfârşit striviţi de piatra
aceasta, în care ei loveau şi se loveau lovind. O, mare este păcatul vorbirii de rău peste copiii purtători ai venirii Mele,
[Comentariu (#127): A treizecea
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: ”ei
i-au vorbit de rău pe liderii pucioşi”]
cei şi nu ştiu să iasă de sub el cei ce
păcătuiesc prin el! Vina pusă peste ei ajunge drept la Mine, căci diavolul este
cel ce vine la Mine cu această vină mai mult decât orice ar aduce el de pe
pământ, rău înaintea Mea.
O, fiilor, simţiţi-Mi zdrobirea şi îngrijorarea. Nu e bine
să staţi despărţiţi de poporul
Meu
[Comentariu (#128): A treizeci şi
una şi a treizeci şi doua
formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: sunt nesimţiţi, căci nu simt zdrobirea şi îngrijorarea “Dumnezeului de la
Pucioasa”, deoarece continuă să stea
“despărţiţi
de poporul Domnului”]
cel pus deoparte pentru slava Mea. Eu
v-am făcut mereu voia, tată;
[Comentariu (#129): Nu-i adevărat! Măcar un
episod revelator merită să-l amintim. Când au vrut artiştii Zidaru acum câţiva
ani să meargă în America,
la o expoziţie, “proorocii Domnului” (Mihaela şi
Nicuşor), le-au interzis să meargă, deşi totul era aranjat în cele mai mici
amănunte, iar cei doi artişti bineînţeles că tare mult ar fi dorit să fie şi ei
de faţă. Până la urmă, în America
au mers numai exponatele lor, iar artiştii Zidaru au rămas acasă, cu un gust
amar de la această făţişă invidie sau desconsiderare din partea liderilor
sectei. Dimpotrivă, anul trecut în iarnă li s-a dat voie să meargă la Paris, la o manifestare
similară, şi încă li s-a dat şi “binecuvântare arhierească”, pentru a-i îmbuna
şi a-i îndulci pe Zidari, care între timp o luaseră pe calea răzvrătirii.]
şi Eu, şi poporul Meu. Faceţi-Mi şi voi Mie voia şi
nu mai staţi fără poporul Meu,
[Comentariu (#130): A treizeci şi treia formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: sunt nepăsători la “voia Domnului”]
că-Mi cade poporul,
[Comentariu (#131):
Ce credinţă o mai fi şi asta, la “poporul pucioşesc”, condiţionată de părerea
subiectivă a doi muritori? Cu alte cuvinte, ce-ar fi să zică adepţii sectei în
sinea lor: “dacă nu mai cred fraţii
Zidaru, atunci nu mai credem nici noi!”?!
Da… dar aşa fiind spuse lucrurile, vina nu mai este a celor ce cad din credinţă
pentru că nu mai vor să creadă, ci a artiştilor Zidaru, care le-au fost model
(fie şi fără să vrea).]
se sminteşte cel plăpând şi se pierde
de pe cale, tată. O, nu e bună ameninţarea pusă peste Mine de către diavol pentru statul vostru departe de cei ce-Mi
sunt popor, departe de lucrarea celor ce Mă poartă atât de durut cât sunt.
[Comentariu (#132):
A treizeci
şi patra formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “statul lor departe de cei ce sunt “popor”şi de
lucrarea liderilor pucioşi”]
Aţi pus vină peste ei că v-au alungat,
tată.
[Comentariu (#133):
A treizeci
şi cincea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “au pus vină peste liderii
“pucioşi” că i-au alungat”. În
realitate, Zidarii n-au formulat o vină, ci doar au spus lucrurilor pe nume,
căci chiar aşa a fost: au fost alungaţi de cei doi lideri ai sectei. Pentru cei
care ar mai sta în cumpănă, dacă între
Zidari şi liderii “pucioşi” ar fi intervenit, sau nu, un conflict
major, aceasta este cea mai bună dovadă, venită chiar de la “sursă”]
O, nu e aşa, tată.
[Comentariu (#134):
Deci, ni se sugerează a treizeci şi şasea acuzaţie la adresa
artiştilor Zidaru: “au
minţit”.]
Socoteala făcută de voi e răutăcioasă
[Comentariu (#135):
A treizeci
şi şaptea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: ”socoteala făcută de ei e răutăcioasă”]
şi nu vă puteţi ascunde sub această ticluire
[Comentariu (#136):
A treizeci
şi opta formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: ticluirea, care înseamnă pe undeva tot minciună,
şi sub care încearcă
să se ascundă. Acuzaţia de minciună iscusită la adresa lor
capătă o exprimare deschisă, frontală.]
şi vreau să vă şterg această vină, tată.
[Comentariu (#137): Deci, aceasta este vina care
ar trebui ştearsă: au minţit spunând că
au fost alungaţi. Înseamnă că au plecat de la “mănăstire” de bunăvoie. Dar
atunci, de ce li s-au mai scos toate obiectele personale, claie peste grămadă, în
curte? Motivaţia că aşa trebuia, ca să li
se facă (de alţii) curăţenie în
chilie este cinică şi grosolană.
Se prefigurează însă aici o nouă
“negociere”…în acelaşi stil ca şi până acum…[vezi Comentariul
(#45)]
Nu e bună răstălmăcirea faptelor numai
dintr-o singură parte a faptelor.
[Comentariu (#138.): Ar trebui să deducem că răstămăcirea ar fi bună doar
dacă s-ar face simultan din ambele părţi?]
Nu e bună răstălmăcirea, tată. Nimeni
nu poate cunoaşte gândul şi fapta omului cum este, nimeni decât Eu, iar omul
este îndrăzneţ pentru el împotriva altui
om.
[Comentariu (#139):
Să admitem că gândurile omului nu pot fi cunoscute de către alt om, deşi uneori
exprimarea lor prin cuvinte le dă pe faţă. Atunci, ele se fac cunoscute din
felul cum sunt rostite de cel ce le-a gândit, afară de cazul când cel ce îşi
dezvăluie gândurile o face minţind cu neruşinare. Dar în ceea ce priveşte faptele,
să avem iertare. De aceea este şi o vorbă mucalită în popor: “Faptele vorbeşte!” (sic!). În consecinţă, zicerea “nimeni nu
cunoaşte…fapta omului cum este” nu-şi are nici o justificare (în afară,
poate, de acea dorinţă de a scoate “basma curată” pe cei doi lideri ai sectei care,
iată, sunt protejaţi pe faţă, chiar şi atunci când greşesc). Iar în ceea ce
priveşte îndrăzneala, oare nu trebuie să îndrăznim, atunci când avem
convingerea că susţinem un adevăr? N-a spus oare Mântuitorul.. “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea?”[18]]
Vreau să vă văd că iubiţi dreptatea a
toate, dreptatea faptelor, fiilor, dreptatea cea pentru dreptatea Mea, tată. O,
nu le cereţi lor [vezi Comentariul (#1) ]
dreptate pentru voi.
[Comentariu (#140):
De ce? Nu sunt în stare să o dea? Atunci de ce mai sunt ei lideri ai
creştinilor de la Pucioasa, dacă nu sunt în stare să împartă dreptate peste
supuşii lor?]
Cereţi-Mi Mie, tată.
[Comentariu (#141):
Există două măsuri ale dreptăţii care diferă în mod fundamental? Una este
dreptatea “Dumnezeului” de la Pucioasa, şi cu
totul alta este dreptatea pe care o împart “solii lui”, “proorocii lui”,
“aleşii lui”? Oare solii pot să transmită şi să dea altceva decât le-a dat
Stăpânul lor?]
Spuneţi-Mi Mie cu ce v-au nedreptăţit ei,
[Comentariu (#142):
“Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa e smerit, nu vrea să apară în faţa oamenilor că este Atotştiutorul,
şi atunci îi întreabă pe ei, pe împricinaţi, ce, şi cum. Ce i-a
supărat aşa de tare la liderii lor?]
şi vom sta în sfat
[Comentariu (#143): Iarăşi
“negocieri”!]
şi Mă voi umili şi Mă voi apleca,
[Comentariu (#144):
Umilinţa şi aplecarea “Celui de la
Pucioasa” sunt acceptabile şi valabile doar dacă artiştii Zidaru ar fi să aibă
dreptate. Or, această opţiune, aleasă cu anticipaţie, confirmă cunoaşterea
faptului că artiştii Zidaru chiar au dreptate!!!]
dar nu mai staţi departe de duhul proorocului meu,
[Comentariu (#145):
Deci aici e buba, aici e durerea, aceasta este miza : artiştii Zidaru trebuie
musai să intre la loc în front, sub ascultarea căpeteniilor pucioase, ignorând
sau uitând de toate capriciile acestora! Iar căpeteniile par a fi doar una, nu mai multe: proorocul,
nu proorocii. Întrucât acum se ştie de toată lumea că numai Mihaela Tărcuţă este cea care “primeşte
cuvântul”, iar Nicuşor joacă rolul de “asistent de platou”, înseamnă că “proorocul” este Mihaela, iar Nicuşor
rămâne doar sfetnicul ei de taină.]
căci de pe nicăieri Eu nu vă pot avea
ai Mei pe voi, decât din mijlocul poporului Meu, care trebuie iubit şi oblojit de voi,
[Comentariu (#146):
Aşadar, vorbind (chiar şi pe ocolite) de destinul şi de consacrarea artiştilor
Zidaru (acelea de susţinători financiari ai celor de la Pucioasa), se vede clar
că nu se poate renunţa aşa de uşor la ele, ci au fost şi sunt pe mai departe un
jug, de care ei nu vor putea scăpa vreodată: acest jug trebuie dus până la
moarte!]
căci vreau să-Mi fiţi alinare şi vreau să semănaţi cu Mine
[Comentariu (#147):
Artiştii Zidaru sunt “periaţi” aici cu
cuvinte mieroase, care amintesc izbitor de cele din cartea Facerii: “…şi veţi fi ca Dumnezeu…”[19]. Alţi
actori, aceeaşi piesă. Şi, pare-se, cu acelaşi regizor.]
şi nu cu omul în mijlocul oamenilor,
[Comentariu (#148.):
Adică, nu vor semăna nici măcar cu Mihaela. Artiştii Zidaru sunt aici atît de “periaţi”, încât
pentru o clipă, doar pentru o clipă mică, li se dă impresia că sunt mult mai
importanţi chiar şi decât Mihaela, atunci când nu mai sunt comparaţi cu ea, ci
cu însuşi “Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa.]
fiilor, şi vreau să ascultaţi de
Dumnezeu mai mult decât de oameni, tată, căci omul vă dă de lucru, şi voi
lucraţi aşa,
[Comentariu (#149):
E vorba de o scurtă perioadă de activitate independentă, în cursul anului 2007,
în care artiştii Zidaru au putut să se comporte liber, să creeze liber şi să se
gospodărească liber, fără a se mai simţi datori să întreţină financiar “imperiul creştinesc
de carton – NIP ” situat la
Pucioasa, aşa cum au făcut-o ei de vreo 18
de ani incoace.]
dar ce v-aş da Eu de lucru nu mai
vreţi, tată.
[Comentariu (#150):
A treizeci
şi noua formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. E vorba de
o reticenţă manifestă a artiştilor Zidaru: ei nu
mai vor să se mai întoarcă la jugul de
dinainte, acela de a fi “tutorii” şi întreţinătorii unor oameni
fără căpătâi care se auto-plasează în postura de lideri absoluţi ai sectei de
la Pucioasa. Iar calitatea de “tutori” este doar pe hârtie; în acest scop,
Marian Zidaru a fost desemnat de către liderii “pucioşi” să fie preşedintele-marionetă al unei fundaţii-fantomă, “Fundaţia
Sfânta Virginia”, de care el nici nu are habar ce învârte şi cu
ce se ocupă, dar sub care se ascund multe dintre “ingineriile financiare” ale
sectei. ]
O, nu vreau să rămân vinovat în purtătorii Mei [vezi
Comentariul (#1)]
spre voi, fiilor. Ei ajung tare, tare
plăpânzi în faţa celor tari,
[Comentariu (#151):
Artiştii Zidaru, cu faima lor artistică şi de asemenea fiind binecunoscuţi ca
nişte oameni cinstiţi, erau un bun paravan pentru liderii “pucioşi”, în
umbra căruia aceştia au stat ani buni ascunşi
de curiozitatea şi de iscodirile lumii.]
şi nu e bine să nu mai pot Eu să
călăuzesc cu nădejde prin ei, iar dacă Eu nu călăuzesc de la mijloc tot lucrul
Meu şi pe poporul Meu, ajunge pradă clătinării poporul, tată.
O, fiilor, spuneţi-Mi, tată, cât mai sunteţi voi ai Mei din
tot ce sunteţi voi?
[Comentariu (#152): A patruzecea formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru. Se
apreciază aici că ei sunt împărţiţi:
şi cu lumea, şi cu Dumnezeu. Dacă e vorba de preocupări, ar
putea fi ceva adevăr în această afirmaţie. Dacă e vorba de iubire, afirmaţia
este o minciună: artiştii Zidaru au
pierdut totul, dar le-a rămas numai dragostea de Dumnezeu. Dar iată că şi aceea
este în pericol: acolo unde nu mai este nici măcar dreptate şi adevăr, se
cuibăreşte viermele îndoielii. ]
Mă aplec vouă când vă întreb aceasta,
ca să-mi spuneţi voi Mie dacă mai pot Eu să-Mi mai port şi cu voi greul duhului lucrării venirii Mele pe pământ, tată,
[Comentariu (#153):
După o pledoarie încâlcită, plină de repetiţii, dar pretins savantă, artiştilor
Zidaru li se lansează o provocare ultimativă.]
căci greul nu e lipsă de pâine sau de
haine sau de adăpost, ci e greul lipsei
Duhului Meu din cei cu care am pornit
[Comentariu (#154): A patruzeci şi una formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: Renunţând la tutela liderilor de la
Pucioasa, artiştii Zidaru au căzut în lipsa “Duhului Sfânt” pucioşesc , care de
la liderii “pucioşi” purcede.]
să-Mi împlinesc tot ce am proorocit
prin acest cuvânt, de la începutul lui cel de acum
[Comentariu (#155):
Expresia aceasta “începutul lui cel de acum” este complet deplasată şi lipsită de sens în acest
context. Despre ce “început de acum” e vorba? Cum se identifică el, şi prin ce?
Printr-un acum, concomitent cu apariţia acestei
scrisori? Se poate spune că acesta nu reprezintă nimic concludent, pentru a fi
luat ca reper. Printr-un acum care începe din
1955, odată cu apariţia “lucrării cuvântului”, dar care nu se mai termină? Printr-un acum
care începe cu anul 1990, când încep să apară pe piaţă “proorociile” Mihaelei
de la Pucioasa? Cel mai de neînţeles este faptul că în această scrisoare se
vorbeşte mai sus şi despre “sfârşitul de acum”, atunci când se
spune: voiesc să vă am ajutori ai venirii Mele, acum, la sfârşit de timp…”. Sunt compatibile “sfîrşitul cel de acum al
timpului” cu “începutul cel de acum al cuvântului”? Deocamdată constatăm doar
că “sfîrşitul cel de acum al timpului” se tot amână, şi chiar prin tragere de
timp se amână; iar “începutul cel de acum al cuvântului” nu se individualizează
prin nimic, deoarece nimic nou, faţă de ce s-a tot spus şi s-a tot repetat de
sute şi de mii de ori în acest “Cuvânt”,
nu se mai iveşte. ]
şi până la toate împlinirile, tată.
Descurcaţi-vă neînţelesurile,
[Comentariu (#156): A patruzeci şi doua formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru.
“Neînţelesurile” artiştilor Zidaru sunt expresia unei presupuse deviaţii de la judecata dreaptă şi sănătoasă.]
fiilor, căci pun înaintea voastră pe
cei prin care vin spre voi,
[Comentariu (#157):
Adică, îi pune înainte pe liderii “pucioşi”, singurii care vor putea descurca
neînţelesurile artiştilor Zidaru aşa cum trebuie ele descurcate.]
şi prin ei Eu voi lucra
[Comentariu (#158.):
E clar că “Dumnezeul” de la Noul
Ierusalim-Pucioasa nu poate lucra decât prin ei.]
ca să le descurcăm pe cele ce dor la
Mine din pricina neînţelesurilor, tată. Eu nu pot să fac pace ca omul între om
şi om, şi nici voi nu e bine să mai voiţi aşa,
[Comentariu (#159):
Deci, pînă acum aşa au voit. Iată, aici, a patruzeci şi treia formulare acuzativă la
adresa artiştilor Zidaru: ce au voit ei nu
era bine!]
căci împărăţia Mea în om nu este
trecătoare ca a omului, dacă Eu
pot în om ca Dumnezeu.
[Comentariu (#160):
Acest dacă relativizează tot ce s-a spus mai înainte: Împărăţia
lui Dumnezeu nu este trecătoare, dar va fi, dacă… Dumnezeu
nu poate în om]
Hai să ne îmbrăţişăm după voia cea
cerească, tată,
[Comentariu (#161):
După 38 formulări acuzative a sosit, în
sfârşit, şi momentul “împăcării”!!]
căci pentru cele din cer nu se lucrează ca şi pentru cele de pe pământ stări
şi lucrări (sic!). Nu
cereţi înţelegerea la aceşti copii [vezi
Comentariul (#1)], de
la care tot poporul s-a învăţat să aştepte înţelegere.
[Comentariu (#162): Asta chiar e de neînţeles.
Dacă de la conducători nu se poate cere înţelegere, atunci de la cine? Dacă ei nu pot fi înţelegători şi nu pot oferi
înţelegerea lucrurilor, atunci sunt nişte incompetenţi în funcţia lor.
Implicit, se pune întrebarea: Cine i-a chemat pe aceşti oameni pentru a fi
“aleşi” şi “unşi”, şi de ce i-a mai chemat, dacă sunt incompetenţi? Dacă ar fi
oameni cu demnitate, atunci s-ar retrage singuri, recunoscând sincer că sunt
depăşiţi de situaţie. Altminteri, supuşii sunt nevoiţi să-şi ceară de la sine
înţelegerea lucrurilor, cerinţă ce nu va întârzia să apară, dar va crea,
inevitabil, disensiuni între ei şi cei doi lideri, care au veleităţi exclusiviste
de “învăţători”.]
Cereţi-vă vouă, şi pentru Mine cereţi-vă, căci Eu sunt
această lucrare, iar ei doar Mi-o poartă, tată, şi greu de tot Mi-o poartă când
poporul aşteaptă de la ei, şi nu de la Mine.
Vă dau înapoi darul milei de ei, darul
iubirii sfinte pentru ei. Şi te rog pe tine, fiică Victoria,
ajută-l şi nu-l
slăbi pe cel
ales de Mine, care este lângă tine.
[Comentariu (#163):
Aici avem de-a face cu un îndemn de o subtilitate inegalabilă. Victoria Zidaru,
mai sufletistă şi mai sentimentală, care s-a dovedit a fi cea mai bătăioasă şi
cea mai încrâncenată în acest conflict, este aleasă drept vector de mediere
către soţul ei, Marian, care este din fire mai lucid şi mai raţional. În plus,
deşi cei doi au fost o unitate de neştirbit în tot ce au făcut şi au gândit,
iată că acum li se stabileşte din afară o ierarhizare care n-a existat până în
prezent: cică, “alesul lui Dumnezeu”
ar fi numai Marian, iar Victoria este doar datoare să-l asculte, să-l ajute şi
“să nu-l slăbească” (adică să nu-l determine la slăbirea puterilor lui prin
şovăielile ei), ba dimpotrivă, să-l determine la întoarcere spre iubirea
liderilor “pucioşi” şi să-l întărească tocmai ea la această întoarcere şi la
această iubire. Victoria
urmează deci să fie deci “calul troian”
care va trebui să determine şi reîntoarcerea forţată a lui Marian, alături de
ea, sub jugul liderilor “pucioşi”.]
Întăreşte-i statornicia cea pentru poporul Meu şi pentru cei ce-Mi stau Mie porţi.
[Comentariu (#164):
Aici se vede făţărnicia cerinţei formulate doar cu puţin înainte: “Nu cereţi înţelegerea la aceşti copii, … Cereţi-vă vouă, şi pentru Mine cereţi-vă…” Cu alte
cuvinte, atunci li se cerea artiştilor să se schimbe “nu
pentru ei, ci pentru Mine”, pentru că liderii “pucioşi” n-ar fi
chipurile, capabili de înţelegere, ceea ce era o exagerare voită. Iar acum, totul se răstoarnă şi se revine la adevăratul mesaj al scrisorii:
artiştii Zidaru trebuie să se schimbe “nu pentru Mine, ci pentru ei”!!! Iată de fapt şi
sursa “neînţelesurilor” celor doi Zidari, şi e
normal ca în faţa acestor contraziceri ei să nu mai priceapă nimic. Dar ei sunt
insistent invitaţi, vânaţi şi cu multă
curtoazie rugaţi, ca “să şi descurce
înţelesurile” singuri. Artiştii Zidaru văd bine că sunt făţărniciţi şi
minţiţi în faţă şi mereu duşi cu vorba, dar nici n-au puterea să se
împotrivească acestei mascarade, într-atât de abil a fost ea ticluită, ca
venind din dreptul lui Dumnezeu, Căruia evident, I se cuvine supunere
necondiţionată.]
Fii veghetoare pentru puterea lui cea
din cer pentru lucrarea Mea şi ocroteşte-l pe cât poţi de omul lumii, căci el
este suflet plăcut Mie, dar răzvrătirea care iese din el când şi când nu este
de la Mine, tată.
[Comentariu (#165): A patruzeci şi patra formulare acuzativă la adresa artiştilor Zidaru: “răzvrătirea lui Marian nu e de la Dumnezeu”]
Învaţă tu o nouă iubire pentru cei ce
sunt iubirea Mea acum pe pământ [vezi Comentariul
(#1)]
şi ascultă-i, tată, şi iubeşte lumina,
căci întunericul dintre voi şi ei
vă acoperă de la faţa Mea,
[Comentariu (#166): A patruzeci şi cincea formulare acuzativă şi ultima (deocamdată!) la adresa
artiştilor Zidaru: ”au pus întuneric între ei şi liderii pucioşi”]
iar eu nu mai pot să vă ştiu aşa, tată.
Iar tu, fiule iubitor de Dumnezeu, să
n-ai iubire mai mare pe pământ ca şi iubirea cea pentru poporul Meu, că mare
este poporul Meu între neamuri, şi mare vreau să fii şi tu prin Mine
şi prin poporul Meu, şi nu prin tine, căci tu trebuie să ai faţa Mea şi inima
Mea, şi în ea să strălucesc Eu, nu tu, tată, şi în inima ta să bată bătaia
inimii Mele, căci Eu sunt Cel adevărat, tată, şi Mi s-a şubrezit mersul
lucrării Mele şi n-am mângâiere, şi vreau să vă am vindecători pentru
jalea Mea cu care-Mi port crucea venirii Mele, fiilor.
[Comentariu (#168):
Parcă era vorba - şi în Sfânta Scriptură aşa stă scris! - că a doua venire a Domnului va fi cu multă
bucurie şi cu negrăită slavă, şi nicidecum din nou cu jale, cu şubrezire şi cu
fiorul crucii!!! Singura explicaţie plauzibilă ar fi că, de fapt, aici este
vorba de o altă venire. A
altcuiva.]
Sfârşesc acum acest cuvânt.
Eu sunt Cel ce sunt, Amin,amin,amin.
30
august/12 septembrie 2007
………………………
Anca Estera
21
martie 2008
………………………
[1] Observaţia era valabilă la data scrierii
acestui articol, 21 martie 2008; Între timp, cei doi
s-au lămurit definitiv că totul era o înşelăciune
[2] v. I.L.Caragiale: O noapte furtunoasă
[3] O referinţă de acest fel („...voi sunteţi pe pământ mâinile şi picioarele Mele şi
ale îngerilor Mei şi ale sfinţilor Mei...” ) se află în „Cuvântul” din 19 august 2009)
[4] Faptele Ap., 20:35
[5] Ibid.
[6] Luca 11,46
[7] Ioan 18:36
[8] Ioan, 13:33
[9] Ioan, 15:15
[10] Ioan 10:30,38
[11] Ioan 13:13
[12] Ioan 14:10
[13] I Ioan 4:18
[14] Ibid.
[15] I Ioan 4: 8,18
[16] I Ioan 4:8,16
[17] I Cor. 13:8
[18] Ioan,
16:33
[19] Fac., 3:5
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.