119. Pucioşii stau nepăsători sub blestemul arhieresc din “Hrisovul lui Irineu”
Paradoxal, dar primii neîmplinitori ai “Hrisovului” îngropat sub temelia bisericii de la Glodeni- Pucioasa (denumită de pucioşi “sfântul templu”) sunt chiar liderii pucioşi, iar după ei – evident – s-a luat toată turma care-i ascultă. Despre ce este vorba?
Există în acest Hrisov (denumit şi Legământ nou – hrisov de mărturie), după o expunere detaliată a cerinţelor adresate celor care ar voi să treacă pe sub tocurile celor douăsprezece uşi de acces ale bisericii pucioşeşti, un avertisment şi totodată un blestem. Preluând modelul lui Calinic Cernicanul, care se zice că ar fi legat sub blestem pe femeile care ar voi să urce la mănăstirea Frăsinei (iar nişte legende pretind că blestemul a fost chiar eficient în câteva cazuri, atrăgând moartea năpraznică a creştinelor care au îndrăznit să-l încalce), vlădica Irineu se lasă dirijat prin anul 1991 de către liderii pucioşi şi proferează un blestem similar, PENTRU ORICINE AR ÎNDRĂZNI SĂ ÎNCALCE RÂNDUIELILE stabilite de liderii pucioşi pentru acest locaş. Cităm din “Hrisov”:
“ Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească şi ca Domnul să-şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ, coborâtă de la Dumnezeu pentru acest sfârşit de întuneric. Iar cine va intra în acest sfânt aşezământ cu frică cuviincioasă şi cu credinţă tare, păzind cele rânduite, va fi ocrotit şi binecuvântat de Tatăl nostru, Care este în ceruri.” (Citat preluat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 13)
Gura păcătosului adevăr grăieşte. Să nu fi observat Irineu construcţia antinomică “…umbrit de strălucirea…”? Cum poate o strălucire să umbrească? Doar dacă ea însăşi, strălucirea pucioasă, nu este strălucire autentică ci o umbră care umbreşte, coborâtă de la Dumnezeu pentru acest sfârşit de întuneric. Timpul a arătat că, într-adevăr, acest “templu” pucios a fost mai degrabă umbrit de fapte reprobabile, decât luminat de fapte de iubire cerească.
Mesajul este cât se poate de limpede: cei care nu vor “ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ” vor fi blestemaţi şi pedepsiţi, iar cei care vor dovedi că se poartă cu “frică cuviincioasă şi cu credinţă tare, păzind cele rânduite” vor fi ocrotiţi şi binecuvântaţi. Tertium non datur.
Dar ce înseamnă a ţine strict rânduiala din Hrisov? Înseamnă că nici o iotă sau nici o cirtă nu se poate schimba, omite sau încălca. Înseamnă că trebuie ţinute ca rânduieli imuabile nu numai restricţiile şi interdicţiile, ci şi îndemnurile pozitive. Înseamnă că nimic din ceea ce s-a scris nu poate fi ignorat, voluntar sau nu, căci fiecare cuvinţel are importanţa lui.
Dar, ce-au făcut liderii pucioşi? Odată cu trecerea timpului şi creşterea lor în importanţă, ei şi-au permis să mai încalce pe ici, pe colo, din prevederile Hrisovului, ştiind probabil că ameninţarea cu blestemul e apă de ploaie. Mai precis, deşi acolo scrie textual că mâncarea de peşte este permisă (este binecunoscută expresia bisericească “dezlegare la peşte”, care apare din anumite motive binecuvântate în unele posturi), cu timpul s-a instaurat de către liderii pucioşi o nouă lege: mâncarea de peşte este interzisă. Başca, între timp au mai apărut şi alte interdicţii de tot felul, cum ar fi chiar interzicerea măslinelor, pe motiv că “sunt spurcate”. De ce această interzicere? Simplu. Pentru că Mihaelei nu-i plăcea peştele, la modul general, ea a decretat la un moment dat interdicţia peştelui. La fel a procedat cu măslinele şi cu sarea. Nici nu i-a păsat că în “hrisov” scrie că pucioşii trebuie să păstreze strict rânduiala arătată în acest nou legământ, deci să n-o modifice după bunul lor plac. Nu i-a păsat nici că “va cădea sub blestem” şi uite că a avut dreptate: n-a păţit nimic încălcând stricteţea “noului legământ”.
A propos şi cu “noul legământ”: noua ediţie a “Cărţii”(Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa), cea din 2006, se fereşte să o mai folosească. Ceea ce în anul 1995 era “Legământ nou, cuvânt de mărturie” a devenit în anul 2006 “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Oare de ce? Îndrăznim a presupune că pucioşii au încercat să ascundă caracterul incisiv, schismatic al bisericii lor, după ce intraseră în conflict deschis cu B.O.R. Să ne reamintim că poziţia lor actuală este profund duplicitară: în declaraţiile oficiale şi în interviuri televizate ei declară că respectă bisericile şi mitropoliile din B.O.R. şi pe ierarhii lor, în timp ce în dialogurile lor intestine sau la “slujbele” lor nu se sfiesc să-i împroaşte cu noroi, afirmând că biserica oficială este apostată iar slujitorii ei au pecetea lui Antichrist. Oficial, orice referinţe care ar evidenţia caracterul schismatic al Bisericii Noul Ierusalim sunt evitate cu grijă; de aceea, expresiile legământ nou, evanghelie nouă, preoţie nouă, sunt sintagme folosite doar în comunicările subterane dintre adepţi şi liderii lor.
Ceea ce puţini au observat (căci nu s-au văzut reacţii publice în acest sens) este faptul că Hrisovul însuşi este viciat de construcţii lexicale meşteşugite, care falsifică mesajul Sfintei Scripturi, în scopul de a da o brumă de legitimitate farsei de la Pucioasa. S-a căutat cu orice preţ să se identifice ziguratul de la Pucioasa cu cetatea cu acelaşi nume din cartea Apocalipsei. În schimb, tot ceea ce nu corespundea cu realitatea, a fost omis cu mare grijă, ca nu cumva să apară vreun cusurgiu şi să reclame nepotrivirile. Iată fragmentul de text din Hrisovul Pucios care pretinde că reproduce un citat din Apocalipsă şi pretinde că identifică Cetatea Sfântă a Noului Ierusalim cu coşmelia de la Pucioasa:
Prin această începătură nouă se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului, cum că România va fi regină aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim, după scriptura de la Ioan citire în cartea Apocalipsei: «Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le fac pe toate. Şi cetatea avea zid mare şi înalt, şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi, doisprezece îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie, şi în ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Şi cetatea este în patru colţuri. Lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi neamurile vor umbla întru lumina ei. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.» (Citat preluat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 13)
Este reproducerea pucioşilor (pe care ei pretind că este luată din Apocalipsă), conformă întru totul cu versiunea originală? Să le comparăm. Iată cum arată în realitate textul genuin al Apocalipsei:
“Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.
Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei.
Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu
Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.
Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului.
Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.
Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi.
Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.
Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.
Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.
Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului.
Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.
Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,
A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.
Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo.
Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.”(Apoc.21,2-27)
Pentru a facilita comparaţia, am ilustrat cu culoare roşie, în ambele texte, orice modificare cât de mică, până la nivel de virgulă. Ce constatăm aşadar?
1. Să observăm de la bun început că maniera în care se citează din Apocalipsă este viclenească. Ea maschează prin omitere toate acele fraze incomode, care dovedesc mistificarea pucioşilor, dar nu evidenţiază omisiunile prin obişnuitul semn grafic “puncte-puncte”. În acest fel, cititorul (care nu stă cu Biblia în mână ca să-i verifice pe pucioşi cât de corecţi sunt) rămâne cu impresia că în Biblie chiar aşa stă scris, cum citeşte. Se vede însă că pasaje largi au fost omise pentru că ele demonstrează cât se poate de clar că avem de-a face cu o uriaşă mistificare.
2. Se afirmă că în Cartea Adevărului (adică, în Sfânta Scriptură) ar fi mai multe proorocii, care toate se confirmă acum, “…cum că România va fi regină aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim, după scriptura de la Ioan citire în cartea Apocalipsei…” Sunt deci cel puţin trei proorocii distincte despre România, despre care se spune că va fi simultan:
– nou Canaan,
– nou Eden,
– nou Ierusalim.
Simultaneitatea acestor proorocii este însă imposibilă, îndată ce Canaanul, Edenul şi Ierusalimul sunt entităţi distincte, ceea ce dă de bănuit că este vorba de o gogoriţă emanată de o minte exaltată, triumfalistă. În plus, nu se face nici o referinţă bibliografică concretă, indicându-se măcar un verset anume, ci doar o trimitere vagă la cartea Apocalipsei. Nici nu s-ar fi putut face vreo precizare a sursei, deoarece nicăieri în Biblie nu se face vreo aluzie măcar la România! Toate asocierile pucioşilor nu sunt doar forţate, ci chiar aberante, dovedind un nazism agresiv şi infatuat.
3. Ce au şters pucioşii? În primul rând, ei au şters pasajele care conţineau orice referinţă, oricât de mică ar fi, care era contrazisă de realitate. Prima pe care o consemnăm este “…însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor…” În realitate, liderii pucioşi joacă de atunci şi până astăzi cartea sentimentalismului ieftin, amăgindu-i pe adepţi cu o necontenită durere şi suferinţă pe care ar simţi-o ei, ca fiind “copii ai Domnului”. Bolnavi de mania persecuţiei, patetici şi jalnici, liderii pucioşi îl fac pe dumnezeul lor plângăcios şi neputincios, pentru a smulge de la adepţii lor o necurmată compătimire, milă şi dărnicie. Cabotini şi lacrimogeni, ei se complac în acest statut fariseic care le permite să-i controleze mai bine prin şantaj sentimental pe adepţii lor, pe care tot ei îi acuză în mod sistematic că se fac vinovaţi de “durerea Domnului” (şi prin ricoşeu, de durerea lor, a liderilor pucioşi)
4. Altă idee omisă în mod deliberat este cea legată de dispariţia morţii şi a suferinţei fizice: “şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” Pucioşii au intuit că moartea nu va dispărea peste noapte, iar suferinţa nici atâta. Pentru a nu fi traşi la răspundere peste câţiva ani că nu s-a realizat nimic din ceea ce au promis, pasajul respectiv a fost omis. Şi într-adevăr, au urmat multe morţi zguduitoare, unele năpraznice, chiar în rândurile pucioşilor. În lumea largă, ce să mai vorbim? au murit de atunci încoace cu milioanele.
5. S-a omis de asemenea jalonarea clară a sfârşitului. Cuvinte precum: “Făcutu-s-a!” asociate cu promisiunea anterioară “Iată, noi le facem pe toate” au dispărut, pentru că ele erau fără acoperire: nici înnoirea pământului, nici sfârşitul n-au venit atunci când au proorocit pucioşii, ci s-au amânat sine die.
6. S-a omis pogorârea din cer a cetăţii Noului Ierusalim, îndată ce a fost exact invers: pucioşii şi-au ridicat cetatea lor din pământ, din iarbă verde, şi au înălţat-o spre cer; şi nu a fost înălţată pe un munte mare şi înalt, ci tocmai la Glodeni-Vale:
“Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu”
7. S-a omis textul care proorocea cetăţii Noului Ierusalim o strălucire nepământească, pentru simplul motiv că cetatea pucioşilor nu avea nici o strălucire proprie, ba chiar era “umbrită de strălucirea cerească”, aşa cum ei singuri mărturisesc fără să vrea în “hrisov”. Biblia arată însă că lumina cetăţii era de mare preţ:
“ Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.”
8. S-a omis textul care arăta precis dimensiunile cetăţii: douăsprezece mii de stadii. Având în vedere că un stadiu grecesc varia între 147 şi 192 metri, putem calcula imediat că cetatea proorocită de Biblie avea laturile de cel puţin 1764 km şi cel mult 2304 km, ceea ce înseamnă cam jumătate din suprafaţa Europei! Ori, grădina lui nea’Ilie Bunea de la Pucioasa n-are nici măcar un kilometru pătrat! Orice muritor ar fi sesizat imediat discrepanţa uriaşă între textul biblic şi realitate, ajungând imediat la concluzia că este în faţa unei grosolane mistificări:
“Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.”
Felul în care “s-a operat” aici pe textul biblic este revelator: au fost decupate cu grijă doar cuvintele care incriminau falsul, iar restul a rămas.
9. Nici la dimensiunile “zidului” (cel ce înconjoară locaşul de cult pe care pucioşii îl consideră Sfânta Sfintelor) pucioşii nu stau mai bine cu potriveala. Textul biblic îl identifică exact după măsura omenească de 144 de coţi, adică 69,12 metri, în timp ce zidul de incintă de la Glodeni-Pucioasa abia dacă depăşeşte doi metri:
“Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului.”
10. Poate să fi fost mai riguroşi pucioşii la materialele de construcţie? Să fi reuşit dumnezeul lor să împlinească întocmai spusele Scripturii, şi să poleiască cu aur întreaga cetate? Aş! Materialele folosite de ei au fost de calitate mediocră, şi asta se vede din faptul că pucioşii sunt nevoiţi în fiecare an să zugrăvească din nou şi să repare acoperişul ca să nu mai plouă, aşa încât aspectul exterior să nu fie prea dezolant. Deşi se proorocea că cetatea va fi din aur curat, până la urmă a fost zidită cu piatră de râu:
“Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.”
Cât despre iaspis, safir, smarald, ametist şi mărgăritare, acestea au rămas de poveste!:
“Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,
A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.”
Şi cu toate acestea, pucioşii se încăpăţânează să spună că cetatea lor este cetatea Apocalipsei! Iar biserica din mijlocul ei, supranumită “templu”, este şi ea parte integrantă din complexul apocaliptic, având rol de “Sfânta Sfintelor”. Aici însă au dat-o în bară. Apocalipsa spune că nu mai e nevoie de nici un templu şi de nici o biserică de zid, căci vremea lor a trecut: venirea Domnului înseamnă o nouă etapă de închinare, doar în duh şi în adevăr. Cetatea Ierusalimului cel Nou nu mai are templu!:
“Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.”
11. Intuind că aderenţa puternicilor lumii nu va fi uşor de obţinut de pe o zi pe alta, liderii pucioşi au omis şi referinţa la închinarea pe care le-o vor aduce lor toţi împăraţii lumii, deşi în sinea lor vor rămâne mereu cu acest dor. Deocamdată însă se vor mulţumi cu supunerea pe care le-o vor arăta lor neamurile pământului:
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
12. Dar în afară de omiteri apar şi adăugiri. Oare de ce pucioşii inserează la un moment dat cuvântul cetatea în textul biblic pe care ei îl citează trunchiat? Observăm că cele trei fraze anterioare, care au fost integral omise, sunt cele care descriu primul impact vizual pe care privitorul (adică Ioan, cel care povesteşte) îl are la coborârea din ceruri a cetăţii. Coborârea însăşi este un eveniment în sine, magistral şi solemn, asemănător cu suirea la ceruri a lui Hristos, care a avut loc sub ochii ucenicilor şi astfel a putut fi descrisă în Sfânta Scriptură. Pucioşii au fost nevoiţi să treacă sub tăcere această coborâre, deoarece cetatea lor nu s-a coborât din cer, aşa cum a văzut Ioan în vedenie, ci a fost ridicată din pământ pe furiş, cu înşelăciune. Într-adevăr, pentru a obţine aprobările necesare de la autorităţile locale, pucioşii au pretextat că planurile de construcţie ale clădirii reprezintă de fapt schiţa unui centru de creaţie artistică pe care urma să-l coordoneze Marian Zidaru. N-au suflat o vorbă despre planurile lor ascunse de a zidi o biserică. Odată clădirea ridicată, ei au instalat într-un miez de noapte şi crucea în vârful acoperişului, punându-i pe cei de la primărie în faţa faptului împlinit. Dimineaţa, Glodenii mai aveau o biserică – ce-i drept, o biserică-privată, închisă deci circuitului public. Autorităţile au aflat de păcăleală, dar singurul lucru care l-au mai putut face a fost să le dea pucioşilor o amendă zdravănă, pe care aceştia au plătit-o cu promptitudine, bucuroşi că au scăpat doar cu atâta şi că nu li s-a cerut să demoleze clădirea zidită fraudulos. O clădire zidită pe minciună nu putea deci să rămână multă vreme “casa Domnului”: această minciună a continuat să lucreze insidios, devenind o motivaţie subliminală pentru lepădarea lui Irineu.
Omiterea celor trei fraze crea însă o discrepanţă în cursivitatea ideilor din text, pentru că exista riscul să se piardă firul naraţiunii. Din acest motiv, pentru repararea cursivităţii, pucioşii au introdus clandestin în textul biblic cuvântul cetatea, ca să se ştie limpede despre ce e vorba în continuare. O prestidigitaţie ieftină, asemănătoare scoaterii iepurelui din joben.
Ce concluzie tragem?
“Hrisovul” de la Pucioasa este o mare cacealma şi un mare fals istoric. Cetatea Noul Ierusalim de la Pucioasa nu este cea proorocită în Apocalipsă, ci un artefact arhitectural menit să dea legitimitate ortodoxă unei secte neoprotestante care subminează ortodoxia prin atacuri din interior. România este considerată aleasă dinainte de veci şi proorocită de Biblie ca stăpână a tuturor popoarelor lumii, deşi nu se aduc nici un fel de referinţe biblice concrete pentru a justifica această aberaţie protocronistă şi neonazistă. Textul hrisovului a selectat cu grijă pasaje din Apocalipsă pentru a crea o atmosferă nou-testamentară demersului pucios de mistificare a adevărului, omiţând cu bună ştiinţă pasajele care ar putea să evidenţieze falsul. Arhiereul Irineu s-a lăsat cu naivitate amăgit de liderii pucioşi, legitimându-le demersurile care promiteau o sfinţenie aparte locurilor şi oamenilor, dar ulterior a retractat, anulând astfel orice implicare personală şi orice demers care ar mai putea fi speculat ca fundament al sacralizării arealului pucios. Se împlinea deci şi cu el proorocia lui Hristos: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer"(Matei 18,18). Hrisovul său a fost de altfel respectat numai de către pucioşii de rând, căci liderii pucioşi şi-au permis să-l încalce cu bună ştiinţă, stabilind noi rânduieli şi impunându-se ca adevăraţii manipulatori de conştiinţe la Glodenii Pucioasei. Nonşalanţa cu care ei au încălcat “noul legământ” de la Pucioasa şi lipsa de teamă faţă de aşa-zisul blestem arhieresc ascuns în fila “Hrisovului” demonstrează fără drept de apel că ei înşişi sunt lipsiţi de cea mai elementară credinţă şi respect faţă de propriile precepte, pe care le modifică de la o zi la alta după bunul lor plac, promovând arbitrariul şi cârmuirea abuzivă peste supuşii lor.
Sclavagismul religios de la Pucioasa îşi are rădăcinile în ignoranţă, misticism bolnăvicios, diletantism şi incantaţii psihotice, care sunt speculate cu dibăcie de liderii pucioşi până la hiperbolizare, pentru a-şi spori propria credibilitate în lumea neoprotestantă a fundamentalismului pseudoortodox creştin.
Există în acest Hrisov (denumit şi Legământ nou – hrisov de mărturie), după o expunere detaliată a cerinţelor adresate celor care ar voi să treacă pe sub tocurile celor douăsprezece uşi de acces ale bisericii pucioşeşti, un avertisment şi totodată un blestem. Preluând modelul lui Calinic Cernicanul, care se zice că ar fi legat sub blestem pe femeile care ar voi să urce la mănăstirea Frăsinei (iar nişte legende pretind că blestemul a fost chiar eficient în câteva cazuri, atrăgând moartea năpraznică a creştinelor care au îndrăznit să-l încalce), vlădica Irineu se lasă dirijat prin anul 1991 de către liderii pucioşi şi proferează un blestem similar, PENTRU ORICINE AR ÎNDRĂZNI SĂ ÎNCALCE RÂNDUIELILE stabilite de liderii pucioşi pentru acest locaş. Cităm din “Hrisov”:
“ Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească şi ca Domnul să-şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ, coborâtă de la Dumnezeu pentru acest sfârşit de întuneric. Iar cine va intra în acest sfânt aşezământ cu frică cuviincioasă şi cu credinţă tare, păzind cele rânduite, va fi ocrotit şi binecuvântat de Tatăl nostru, Care este în ceruri.” (Citat preluat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 13)
Gura păcătosului adevăr grăieşte. Să nu fi observat Irineu construcţia antinomică “…umbrit de strălucirea…”? Cum poate o strălucire să umbrească? Doar dacă ea însăşi, strălucirea pucioasă, nu este strălucire autentică ci o umbră care umbreşte, coborâtă de la Dumnezeu pentru acest sfârşit de întuneric. Timpul a arătat că, într-adevăr, acest “templu” pucios a fost mai degrabă umbrit de fapte reprobabile, decât luminat de fapte de iubire cerească.
Mesajul este cât se poate de limpede: cei care nu vor “ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ” vor fi blestemaţi şi pedepsiţi, iar cei care vor dovedi că se poartă cu “frică cuviincioasă şi cu credinţă tare, păzind cele rânduite” vor fi ocrotiţi şi binecuvântaţi. Tertium non datur.
Dar ce înseamnă a ţine strict rânduiala din Hrisov? Înseamnă că nici o iotă sau nici o cirtă nu se poate schimba, omite sau încălca. Înseamnă că trebuie ţinute ca rânduieli imuabile nu numai restricţiile şi interdicţiile, ci şi îndemnurile pozitive. Înseamnă că nimic din ceea ce s-a scris nu poate fi ignorat, voluntar sau nu, căci fiecare cuvinţel are importanţa lui.
Dar, ce-au făcut liderii pucioşi? Odată cu trecerea timpului şi creşterea lor în importanţă, ei şi-au permis să mai încalce pe ici, pe colo, din prevederile Hrisovului, ştiind probabil că ameninţarea cu blestemul e apă de ploaie. Mai precis, deşi acolo scrie textual că mâncarea de peşte este permisă (este binecunoscută expresia bisericească “dezlegare la peşte”, care apare din anumite motive binecuvântate în unele posturi), cu timpul s-a instaurat de către liderii pucioşi o nouă lege: mâncarea de peşte este interzisă. Başca, între timp au mai apărut şi alte interdicţii de tot felul, cum ar fi chiar interzicerea măslinelor, pe motiv că “sunt spurcate”. De ce această interzicere? Simplu. Pentru că Mihaelei nu-i plăcea peştele, la modul general, ea a decretat la un moment dat interdicţia peştelui. La fel a procedat cu măslinele şi cu sarea. Nici nu i-a păsat că în “hrisov” scrie că pucioşii trebuie să păstreze strict rânduiala arătată în acest nou legământ, deci să n-o modifice după bunul lor plac. Nu i-a păsat nici că “va cădea sub blestem” şi uite că a avut dreptate: n-a păţit nimic încălcând stricteţea “noului legământ”.
A propos şi cu “noul legământ”: noua ediţie a “Cărţii”(Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa), cea din 2006, se fereşte să o mai folosească. Ceea ce în anul 1995 era “Legământ nou, cuvânt de mărturie” a devenit în anul 2006 “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Oare de ce? Îndrăznim a presupune că pucioşii au încercat să ascundă caracterul incisiv, schismatic al bisericii lor, după ce intraseră în conflict deschis cu B.O.R. Să ne reamintim că poziţia lor actuală este profund duplicitară: în declaraţiile oficiale şi în interviuri televizate ei declară că respectă bisericile şi mitropoliile din B.O.R. şi pe ierarhii lor, în timp ce în dialogurile lor intestine sau la “slujbele” lor nu se sfiesc să-i împroaşte cu noroi, afirmând că biserica oficială este apostată iar slujitorii ei au pecetea lui Antichrist. Oficial, orice referinţe care ar evidenţia caracterul schismatic al Bisericii Noul Ierusalim sunt evitate cu grijă; de aceea, expresiile legământ nou, evanghelie nouă, preoţie nouă, sunt sintagme folosite doar în comunicările subterane dintre adepţi şi liderii lor.
Ceea ce puţini au observat (căci nu s-au văzut reacţii publice în acest sens) este faptul că Hrisovul însuşi este viciat de construcţii lexicale meşteşugite, care falsifică mesajul Sfintei Scripturi, în scopul de a da o brumă de legitimitate farsei de la Pucioasa. S-a căutat cu orice preţ să se identifice ziguratul de la Pucioasa cu cetatea cu acelaşi nume din cartea Apocalipsei. În schimb, tot ceea ce nu corespundea cu realitatea, a fost omis cu mare grijă, ca nu cumva să apară vreun cusurgiu şi să reclame nepotrivirile. Iată fragmentul de text din Hrisovul Pucios care pretinde că reproduce un citat din Apocalipsă şi pretinde că identifică Cetatea Sfântă a Noului Ierusalim cu coşmelia de la Pucioasa:
Prin această începătură nouă se împlinesc toate proorociile din Cartea Adevărului, cum că România va fi regină aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim, după scriptura de la Ioan citire în cartea Apocalipsei: «Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le fac pe toate. Şi cetatea avea zid mare şi înalt, şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi, doisprezece îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie, şi în ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Şi cetatea este în patru colţuri. Lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi neamurile vor umbla întru lumina ei. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.» (Citat preluat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 13)
Este reproducerea pucioşilor (pe care ei pretind că este luată din Apocalipsă), conformă întru totul cu versiunea originală? Să le comparăm. Iată cum arată în realitate textul genuin al Apocalipsei:
“Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.
Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei.
Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu
Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.
Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului.
Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.
Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi.
Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.
Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.
Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.
Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului.
Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.
Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,
A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.
Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo.
Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.”(Apoc.21,2-27)
Pentru a facilita comparaţia, am ilustrat cu culoare roşie, în ambele texte, orice modificare cât de mică, până la nivel de virgulă. Ce constatăm aşadar?
1. Să observăm de la bun început că maniera în care se citează din Apocalipsă este viclenească. Ea maschează prin omitere toate acele fraze incomode, care dovedesc mistificarea pucioşilor, dar nu evidenţiază omisiunile prin obişnuitul semn grafic “puncte-puncte”. În acest fel, cititorul (care nu stă cu Biblia în mână ca să-i verifice pe pucioşi cât de corecţi sunt) rămâne cu impresia că în Biblie chiar aşa stă scris, cum citeşte. Se vede însă că pasaje largi au fost omise pentru că ele demonstrează cât se poate de clar că avem de-a face cu o uriaşă mistificare.
2. Se afirmă că în Cartea Adevărului (adică, în Sfânta Scriptură) ar fi mai multe proorocii, care toate se confirmă acum, “…cum că România va fi regină aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou Ierusalim, după scriptura de la Ioan citire în cartea Apocalipsei…” Sunt deci cel puţin trei proorocii distincte despre România, despre care se spune că va fi simultan:
– nou Canaan,
– nou Eden,
– nou Ierusalim.
Simultaneitatea acestor proorocii este însă imposibilă, îndată ce Canaanul, Edenul şi Ierusalimul sunt entităţi distincte, ceea ce dă de bănuit că este vorba de o gogoriţă emanată de o minte exaltată, triumfalistă. În plus, nu se face nici o referinţă bibliografică concretă, indicându-se măcar un verset anume, ci doar o trimitere vagă la cartea Apocalipsei. Nici nu s-ar fi putut face vreo precizare a sursei, deoarece nicăieri în Biblie nu se face vreo aluzie măcar la România! Toate asocierile pucioşilor nu sunt doar forţate, ci chiar aberante, dovedind un nazism agresiv şi infatuat.
3. Ce au şters pucioşii? În primul rând, ei au şters pasajele care conţineau orice referinţă, oricât de mică ar fi, care era contrazisă de realitate. Prima pe care o consemnăm este “…însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor…” În realitate, liderii pucioşi joacă de atunci şi până astăzi cartea sentimentalismului ieftin, amăgindu-i pe adepţi cu o necontenită durere şi suferinţă pe care ar simţi-o ei, ca fiind “copii ai Domnului”. Bolnavi de mania persecuţiei, patetici şi jalnici, liderii pucioşi îl fac pe dumnezeul lor plângăcios şi neputincios, pentru a smulge de la adepţii lor o necurmată compătimire, milă şi dărnicie. Cabotini şi lacrimogeni, ei se complac în acest statut fariseic care le permite să-i controleze mai bine prin şantaj sentimental pe adepţii lor, pe care tot ei îi acuză în mod sistematic că se fac vinovaţi de “durerea Domnului” (şi prin ricoşeu, de durerea lor, a liderilor pucioşi)
4. Altă idee omisă în mod deliberat este cea legată de dispariţia morţii şi a suferinţei fizice: “şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” Pucioşii au intuit că moartea nu va dispărea peste noapte, iar suferinţa nici atâta. Pentru a nu fi traşi la răspundere peste câţiva ani că nu s-a realizat nimic din ceea ce au promis, pasajul respectiv a fost omis. Şi într-adevăr, au urmat multe morţi zguduitoare, unele năpraznice, chiar în rândurile pucioşilor. În lumea largă, ce să mai vorbim? au murit de atunci încoace cu milioanele.
5. S-a omis de asemenea jalonarea clară a sfârşitului. Cuvinte precum: “Făcutu-s-a!” asociate cu promisiunea anterioară “Iată, noi le facem pe toate” au dispărut, pentru că ele erau fără acoperire: nici înnoirea pământului, nici sfârşitul n-au venit atunci când au proorocit pucioşii, ci s-au amânat sine die.
6. S-a omis pogorârea din cer a cetăţii Noului Ierusalim, îndată ce a fost exact invers: pucioşii şi-au ridicat cetatea lor din pământ, din iarbă verde, şi au înălţat-o spre cer; şi nu a fost înălţată pe un munte mare şi înalt, ci tocmai la Glodeni-Vale:
“Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu”
7. S-a omis textul care proorocea cetăţii Noului Ierusalim o strălucire nepământească, pentru simplul motiv că cetatea pucioşilor nu avea nici o strălucire proprie, ba chiar era “umbrită de strălucirea cerească”, aşa cum ei singuri mărturisesc fără să vrea în “hrisov”. Biblia arată însă că lumina cetăţii era de mare preţ:
“ Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.”
8. S-a omis textul care arăta precis dimensiunile cetăţii: douăsprezece mii de stadii. Având în vedere că un stadiu grecesc varia între 147 şi 192 metri, putem calcula imediat că cetatea proorocită de Biblie avea laturile de cel puţin 1764 km şi cel mult 2304 km, ceea ce înseamnă cam jumătate din suprafaţa Europei! Ori, grădina lui nea’Ilie Bunea de la Pucioasa n-are nici măcar un kilometru pătrat! Orice muritor ar fi sesizat imediat discrepanţa uriaşă între textul biblic şi realitate, ajungând imediat la concluzia că este în faţa unei grosolane mistificări:
“Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.”
Felul în care “s-a operat” aici pe textul biblic este revelator: au fost decupate cu grijă doar cuvintele care incriminau falsul, iar restul a rămas.
9. Nici la dimensiunile “zidului” (cel ce înconjoară locaşul de cult pe care pucioşii îl consideră Sfânta Sfintelor) pucioşii nu stau mai bine cu potriveala. Textul biblic îl identifică exact după măsura omenească de 144 de coţi, adică 69,12 metri, în timp ce zidul de incintă de la Glodeni-Pucioasa abia dacă depăşeşte doi metri:
“Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului.”
10. Poate să fi fost mai riguroşi pucioşii la materialele de construcţie? Să fi reuşit dumnezeul lor să împlinească întocmai spusele Scripturii, şi să poleiască cu aur întreaga cetate? Aş! Materialele folosite de ei au fost de calitate mediocră, şi asta se vede din faptul că pucioşii sunt nevoiţi în fiecare an să zugrăvească din nou şi să repare acoperişul ca să nu mai plouă, aşa încât aspectul exterior să nu fie prea dezolant. Deşi se proorocea că cetatea va fi din aur curat, până la urmă a fost zidită cu piatră de râu:
“Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.”
Cât despre iaspis, safir, smarald, ametist şi mărgăritare, acestea au rămas de poveste!:
“Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,
A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.”
Şi cu toate acestea, pucioşii se încăpăţânează să spună că cetatea lor este cetatea Apocalipsei! Iar biserica din mijlocul ei, supranumită “templu”, este şi ea parte integrantă din complexul apocaliptic, având rol de “Sfânta Sfintelor”. Aici însă au dat-o în bară. Apocalipsa spune că nu mai e nevoie de nici un templu şi de nici o biserică de zid, căci vremea lor a trecut: venirea Domnului înseamnă o nouă etapă de închinare, doar în duh şi în adevăr. Cetatea Ierusalimului cel Nou nu mai are templu!:
“Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.”
11. Intuind că aderenţa puternicilor lumii nu va fi uşor de obţinut de pe o zi pe alta, liderii pucioşi au omis şi referinţa la închinarea pe care le-o vor aduce lor toţi împăraţii lumii, deşi în sinea lor vor rămâne mereu cu acest dor. Deocamdată însă se vor mulţumi cu supunerea pe care le-o vor arăta lor neamurile pământului:
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
12. Dar în afară de omiteri apar şi adăugiri. Oare de ce pucioşii inserează la un moment dat cuvântul cetatea în textul biblic pe care ei îl citează trunchiat? Observăm că cele trei fraze anterioare, care au fost integral omise, sunt cele care descriu primul impact vizual pe care privitorul (adică Ioan, cel care povesteşte) îl are la coborârea din ceruri a cetăţii. Coborârea însăşi este un eveniment în sine, magistral şi solemn, asemănător cu suirea la ceruri a lui Hristos, care a avut loc sub ochii ucenicilor şi astfel a putut fi descrisă în Sfânta Scriptură. Pucioşii au fost nevoiţi să treacă sub tăcere această coborâre, deoarece cetatea lor nu s-a coborât din cer, aşa cum a văzut Ioan în vedenie, ci a fost ridicată din pământ pe furiş, cu înşelăciune. Într-adevăr, pentru a obţine aprobările necesare de la autorităţile locale, pucioşii au pretextat că planurile de construcţie ale clădirii reprezintă de fapt schiţa unui centru de creaţie artistică pe care urma să-l coordoneze Marian Zidaru. N-au suflat o vorbă despre planurile lor ascunse de a zidi o biserică. Odată clădirea ridicată, ei au instalat într-un miez de noapte şi crucea în vârful acoperişului, punându-i pe cei de la primărie în faţa faptului împlinit. Dimineaţa, Glodenii mai aveau o biserică – ce-i drept, o biserică-privată, închisă deci circuitului public. Autorităţile au aflat de păcăleală, dar singurul lucru care l-au mai putut face a fost să le dea pucioşilor o amendă zdravănă, pe care aceştia au plătit-o cu promptitudine, bucuroşi că au scăpat doar cu atâta şi că nu li s-a cerut să demoleze clădirea zidită fraudulos. O clădire zidită pe minciună nu putea deci să rămână multă vreme “casa Domnului”: această minciună a continuat să lucreze insidios, devenind o motivaţie subliminală pentru lepădarea lui Irineu.
Omiterea celor trei fraze crea însă o discrepanţă în cursivitatea ideilor din text, pentru că exista riscul să se piardă firul naraţiunii. Din acest motiv, pentru repararea cursivităţii, pucioşii au introdus clandestin în textul biblic cuvântul cetatea, ca să se ştie limpede despre ce e vorba în continuare. O prestidigitaţie ieftină, asemănătoare scoaterii iepurelui din joben.
Ce concluzie tragem?
“Hrisovul” de la Pucioasa este o mare cacealma şi un mare fals istoric. Cetatea Noul Ierusalim de la Pucioasa nu este cea proorocită în Apocalipsă, ci un artefact arhitectural menit să dea legitimitate ortodoxă unei secte neoprotestante care subminează ortodoxia prin atacuri din interior. România este considerată aleasă dinainte de veci şi proorocită de Biblie ca stăpână a tuturor popoarelor lumii, deşi nu se aduc nici un fel de referinţe biblice concrete pentru a justifica această aberaţie protocronistă şi neonazistă. Textul hrisovului a selectat cu grijă pasaje din Apocalipsă pentru a crea o atmosferă nou-testamentară demersului pucios de mistificare a adevărului, omiţând cu bună ştiinţă pasajele care ar putea să evidenţieze falsul. Arhiereul Irineu s-a lăsat cu naivitate amăgit de liderii pucioşi, legitimându-le demersurile care promiteau o sfinţenie aparte locurilor şi oamenilor, dar ulterior a retractat, anulând astfel orice implicare personală şi orice demers care ar mai putea fi speculat ca fundament al sacralizării arealului pucios. Se împlinea deci şi cu el proorocia lui Hristos: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer"(Matei 18,18). Hrisovul său a fost de altfel respectat numai de către pucioşii de rând, căci liderii pucioşi şi-au permis să-l încalce cu bună ştiinţă, stabilind noi rânduieli şi impunându-se ca adevăraţii manipulatori de conştiinţe la Glodenii Pucioasei. Nonşalanţa cu care ei au încălcat “noul legământ” de la Pucioasa şi lipsa de teamă faţă de aşa-zisul blestem arhieresc ascuns în fila “Hrisovului” demonstrează fără drept de apel că ei înşişi sunt lipsiţi de cea mai elementară credinţă şi respect faţă de propriile precepte, pe care le modifică de la o zi la alta după bunul lor plac, promovând arbitrariul şi cârmuirea abuzivă peste supuşii lor.
Sclavagismul religios de la Pucioasa îşi are rădăcinile în ignoranţă, misticism bolnăvicios, diletantism şi incantaţii psihotice, care sunt speculate cu dibăcie de liderii pucioşi până la hiperbolizare, pentru a-şi spori propria credibilitate în lumea neoprotestantă a fundamentalismului pseudoortodox creştin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.