118. Pucioşii speculează “teofaniile” lui Petrache Lupu
În cartea Quo vadis, ecclesia?, autorul pucios semnat cu pseudonimul “părintele Nicodim” speculează nişte eseuri din tinereţe ale lui Dumitru Stăniloae, încercând să demonstreze imposibilul: că ciobanul care a ameţit o ţară întreagă prin anii ’30-’40 ai secolului trecut a avut niscaiva solii de nădejde primite personal de la “moşul Dumnezeu”. Miza era uriaşă pentru pucioşi: urma să se demonstreze prin asta că Petrache Lupu a fost într-adevăr un emisar sfânt al lui Dumnezeu, o verigă din lanţul celor “7 trâmbiţe apocaliptice “ în care pucioşii îşi aşează la loc de cinste (într-o poziţie-cheie) pe mentorul lor : Verginica Tudorache-Stoica.
Nicodim dela Pucioasa plasează încă de la început în eseul său, pe fruntea ciobanului-Lupu apoziţia petrăchească: “a doua trâmbiţă apocaliptică”. Ciobanul-Lupu a fost, zice Nicodim cu o convingere demagogică desăvârşită, exponent al “celor mai umili, cei mai batjocoriţi, cei mai neinstruiţi şi cei mai slabi creştini”. De aceea a fost el ales. Şi a mai fost ales ca să-i zdruncine din temelii “pe cei mai îngâmfaţi, cei mai savanţi, cei mai tari, cei mai bogaţi, cei mai teologi”, şi care cu toţii erau rătăciţi. Petrache Lupu şi-a lăsat oile sale şi a început să-şi strige noile “oi” în “staul”, adică să lase coarnele plugului şi să ia calea bisericii.
Apoi, speculând cu abilitate interesul din tinereţe al lui Dumitru Stăniloae pentru insolvabila problemă a accesibilităţii şi inaccesibilităţii lui Dumnezeu, Nicodim Delapucioasa constată că “Dumitru Stăniloae o rezolvă cu claritate”. Cum o rezolvă? Observând că au rezolvat-o alţii înaintea lui, încă din secolul al XIX-lea, printr-un aforism:
“Cu fiinţa, Dumnezeu este inaccesibil, dar cu puterile şi cu lucrările Sale, El coboară până la noi”.
Deci, o noutate cât se poate de veche, dar care poate fi trasă la temă: Dumnezeu poate, vrea, şi chiar reuşeşte să coboare la noi (doar la unii dintre noi, ca de exemplu, la ciobanul-Lupu). Singura problemă care ne mai rămâne de rezolvat este aceea de a face distincţia când vorbeşte Dumnezeu, şi când vorbesc alţii în numele Lui. Iar asta se rezolvă de la caz la caz, ceea ce presupune un slalom de inconsecvenţe, sau mai pe româneşte şi pe turceşte: interesul poartă fesul.
Abordând o poziţie înfocată de partizan al unor viziuni părelnice, ambiţionându-se în a demonstra că acestea NU sunt “o emanaţie a conştiinţei ca şi senzaţia” , ci sunt o autentică teofanie, Dumitru Stăniloae nu reuşeşte să fie consecvent nici măcar în propriile judecăţi de valoare. Dar, despre ce este vorba?
Vom începe a demonstra aceste inconsecvenţe cu o idee… consecventă de-a lui Dumitru Stăniloae, intitulată Românism şi Ortodoxie. Acesta este primul capitol al cărţii “Poziţia domnului Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”, apărută mai întâi în Telegraful Român în anii 1940 şi 1942. Cu doar câţiva ani mai înainte apărea însă cartea “Ortodoxie şi Românism”, scrisă tot de Dumitru Stăniloae, care cuprinde între paginile 126-163 un eseu intitulat: “Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”. Deşi se poate motiva ca scuză vârsta autorului ( pe atunci, Dumitru Stăniloae avea doar 33 de ani) este surprinzătoare uşurinţa cu care el s-a grăbit să dea credit unor “mărturisiri” ale “realităţii transsubiective” percepute de Petrache Lupu, care erau nişte poveşti cusute cu aţă albă! Mai mult, cel care se va scandaliza peste câţiva ani la auzul numelui elevat de Marele Anonim pe care l-a preferat Blaga (din motive filosofice şi de stil) pentru a-l atribui lui Dumnezeu, nu s-a simţit ofensat cu nimic de faptul că Petrache Lupu Îl numea peiorativ Moşul. Stăniloae s-a lăsat dus de val şi a intrat (cu acelaşi gen de raţionamente “savante” cu care va încerca peste câţiva ani să-l demoleze pe Blaga) în corul lăudătorilor “proorocului de la Buturugi-Maglavit”, lăudători care, doar câţiva ani mai târziu, s-au umplut de ruşinea mistificării demascate în public.
Dar ce teorii “savante” emitea Stăniloae în 1936, pentru a-l elogia pe marele “prooroc” şi păstor al oilor şi al neamului orthodox rromânesc, Petrache, zis şi Lupu (“păstor de oi”)?
Cităm pe sărite din acest “eseu”:
“În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1,18). Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând să schiţez şi o explicaţie teologică a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor.” (“Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, pag. 126)
Şi îndată se apucă Stăniloae şi demonstrează meticulos, apelând la mistica ortodoxă a lui Bulgakov, a lui Berdiaiev şi a lui Vâşeslavţev, despre “eroarea” celor care cred orbeşte în versetul de la Ioan 1,18 , despre caracterul antinomic al lui Dumnezeu, respectiv faptul că accesibilitatea Lui şi inaccesibilitatea Lui pot coexista foarte bine amândouă. Adică, Dumnezeu nu Se poate vedea, dar se văd lucrările Lui. Atunci, de ce i-a mai zis Petrache lui Dumnezeu “Moşul”, dacă a văzut doar lucrările Lui? De unde ştia că e moş, dacă nu L-a văzut la chip?
Dar nici lucrările lui Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui, iar accesul la cunoaşterea lor se face într-o măsură limitată. De unde trebuie să deducem că în ochii lui Stăniloae, Petrache Lupu era musai un om deosebit, un “ales”al lui Dumnezeu:
“ Lucrările lui Dumnezeu ni se împărtăşesc şi le putem lua într-o măsură oarecare (după om) la cunoştinţă în două forme: întâi avem rezultatele lor, toate cele create, şi al doilea ele în însăşi acţiunea lor actuală şi prezentă” (op. cit. pag. 131, sublin.ns.)
Dar puţini de tot sunt cei “aleşi”ai lui Dumnezeu:
“Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active şi prezente. Nu toţi însă le pot simţi şi primi, sau se pot împărtăşi de ele” (op. cit. pag. 131 sublin.ns.)
De aceea, numai Petrache L-a văzut şi L-a auzit pe Dumnezeu, iar ceilalţi ciobani care erau cu el n-au văzut şi n-au auzit nimic:
“Şi, ca să vedem întrucât corespund condiţiilor teofaniilor vedeniile lui Petrache Lupu, ele n-au fost văzute de ciobanii de lângă el sau de preot, deşi îl auzeau vorbind cu cineva. Toţi aceştia au privit cu ochii deschişi, dar şi lumea din jurul lor avea ochii deschişi şi totuşi nu vedea.” (op. cit. pag. 135)
Să observăm că este exclusă a priori alternativa (teoretică) a unei înşelăciuni omeneşti sau a unei înscenări diavoleşti. Se pleacă de la început cu convingerea nestrămutată că Dumnezeu era acolo, în faţa oamenilor, dar numai unul dintre cei prezenţi avea privilegiul să-L vadă şi să-L audă: Petrache.
Asta i-a plăcut şi Nicodimului Pucios, care constată cu satisfacţie (cităm din Quo vadis…)”:
“Iar de sinceritatea lui Petrache Lupu, Pr. Dumitru Stăniloae nici măcar nu se îndoieşte: “De sinceritatea lui Petrache Lupu nu ne putem îndoi. În orice caz, ar trebui să-i atribuim o prea mare isteţime ca să credem că intenţionat şi-a modificat în expunere acest amănunt” (Pr. D. Stăniloae, op. cit. pag. 144)
Dacă ar fi sincer, Nicodimul Pucios ar fi remarcat că Ciobanul Lupu nu a dovedit deloc stabilitate şi sinceritate propriilor sale convingeri şi acţiuni. Modificarea sa de atitudine ajunge la cote grave de infatuare, pe care chiar Nicodimul Pucios le constatase cu tristeţe, doar cu o pagină mai înainte (cităm):
“… Petrache Lupu a slăbit treptat în putere duhovnicească, fiindcă fusese peste tot prea adulat şi admirat ca un sfânt, până ce, om simplu fiind, a început şi el să creadă şi să se mândrească cu ce-i spuneau oamenii”.
Aşadar, Lupu a fost el ce-a fost poleit cu numele de sfânt, până ce a început şi el să creadă că este, şi atunci a căzut în păcatul mândriei. Dar nu el, ci oamenii au fost de vină, pentru că l-au adulat cu titlul de sfânt (în care el nu credea la început) până ce l-au dezbrăcat de sfinţenia cu care tot ei îl îmbrăcaseră. Totuşi, pucioşii mai cred şi astăzi că Petrache a rămas sfânt, săracul, că doar n-a făcut rău la nimeni.
Ulterior, Stăniloae revine şi se face o teorie dezvoltată a formelor în care imaginaţia sau halucinaţiile pot juca feste oamenilor. Imaginaţia este prezentată ca fiind dependentă de un lanţ de imagini şi de idei, dar fără a avea neapărat un caracter reproductiv:
“Imaginaţia nu are numai un caracter reproductiv, readucând în conştiinţă şi aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelenţă o funcţie de sinteză, o funcţie creatoare de imagini noi” (op. cit. pag. 140)
Surprinzător, deşi se face o teorie pe câteva pagini asupra imaginaţiei, nu se elaborează nici o concluzie din care să rezulte că ea n-ar putea crea false chipuri şi împrejurări fantastice. Dimpotrivă:
“ La urma urmelor nu e numaidecât necesar un material de percepţii venit din exterior pentru ca să se poată contura cugetarea noastră, pentru a individualiza totuşi în oarecare imagini (în sensul cât de impropriu al cuvântului) ideile, simţirile lăuntrice.” (op. cit. pag. 142)
Spre deosebire de imaginaţie, la halucinaţii subiectul nu trebuie să mai facă anumite sforţări:
“Alta e situaţia la produsele halucinatorii. Aici conştiinţa personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conştiinţei personale: iluzie, coşmar, delir, alienare.” (op. cit. pag. 142)
Deşi pentru cazul precedent (imaginaţia) autorul n-a găsit nici un argument pentru a o exclude ca variantă posibilă, el dezvoltă pe mai multe pagini o demonstraţie amănunţită cum că Petrache Lupu n-ar fi putut în nici un caz să se încadreze în vreuna din situaţiile enumerate: iluzie, coşmar, delir sau alienare. Ca şi când ar fi fost vreo acuză de acest gen, formulată în dreptul lui. Drept este că un medic s-a pronunţat deschis că vedeniile lui Petrache Lupu sunt un caz tipic de tulburări psihice, dar această luare de poziţie a fost ridiculizată pe loc de către Dumitru Stăniloae, deşi el nu avea nici o pregătire medicală în a se pronunţa:
“ Dl. Dr. I. Stănescu, psihiatru legist din Paris, care a făcut eroice şi repetate eforturi prin ziarul Zorile să explice vedeniile lui Petrache Lupu cu elemente de psihopatologie, a crezut că-l poate înghesui pe Petrache Lupu şi-n această rubrică. Domnia sa, reţinând mărturisirea lui Petrache Lupu că nu s-a dus în primele două rânduri să spună la lume porunca arătării, a luat acest fapt drept argument că Petrache Lupu nu credea serios că imaginii aceleia i-ar corespunde ceva real. Şi astfel Domnia sa a identificat cazul lui Petrache Lupu cu acela al unei femei, descrisă de Briere de Boismont. Această femeie vedea că un hoţ îi intra în cameră şi se ascundea sub pat: pacienta devenea anxioasă şi oarecum agitată, cunoştea însă falsitatea percepţiilor şi făcea eforturi ca să-şi risipească temerile, pe care viziunea le năştea în sufletul ei (Zorile din 11 octombrie 1935). Dl.dr.I. Stănescu a neglijat însă un amănunt care deosebeşte total cele două cazuri: Petrache Lupu mărturiseşte că nu s-a dus în primele două rânduri să spună lumii cea văzut şi auzit, nu pentru că îşi dădea seama de falsitatea imaginii, ci pentru că îi era teamă de oameni că-l vor lua în râs. ( “Nu m-am dus la lume ca să nu râdă lumea de mine… la urmă, Moşule, degeaba mă trimiţi, că nu crede lumea, va râde lumea de mine”). (op. cit. pag. 143-144)
Dar şi Stăniloae a neglijat un mic amănunt, care însă transformă deosebirea în asemănare: În ambele situaţii, experienţele personale cu viziuni au creat în sufletele celor doi protagonişti (Petrache şi femeia psihopată) angoase care i-au stânjenit în mod radical în acţiunile lor ulterioare. Cât priveşte veridicitatea sau falsitatea imaginii văzute de Petrache Lupu, dacă el era aşa de credincios cum se spunea, ar fi fost şi foarte ascultător, cu o condiţie: să fie sigur că nu i s-a părut că-L vede pe Însuşi Moşul Dumnezeu.
Mai departe, Stăniloae se simte tentat să forţeze nota şi să promoveze un concept pseudo-medical, preluat de la medicii vremii, prin care “inconştientul dinamic” captează imagini şi idei de la divinitate:
“Dl.dr. Marinescu declară: “Fenomenul Bernadettei, ca şi al lui Petrache Lupu se explică prin activitatea inconştientului dinamic, creator. Sufletul lor avea intuiţia divinităţii, căci prin simpatie şi credinţă vedea pe Sfânta Fecioară şi pe Dumnezeu în care inima lor credea, fiindcă îi iubea. Intuiţia religioasă provine din inconştientul dinamic şi din intuiţie… Trebuie să spun că e o greşeală dacă credem că religia ar fi rezultatul unei fantezii morbide, sau ar avea o origine ireală”. Iar dl.dr. Popescu-Sibiu spune: “Întrucât nu se cunosc încă toate cutele sufletului omenesc – această intensitate interioară – consideraţiile ştiinţifice nu pot epuiza total fenomenul Maglavitului; se pot face doar apropieri ştiinţifice, dar nu explicaţii efective. Încât nu credem că s-ar putea impune exclusiv valoarea punctului de vedere ştiinţific; trebuie să se ţină seamă şi de realitatea şi de forţa unei alte valori: credinţa ce-şi are şi ea o lumină a ei.” (op. cit. pag. 151)
Dumitru Stăniloae, neavând cultură medicală, nu sesizează plasa în care a căzut: inconştientul dinamic este el însuşi un concept care descrie o anumită formă de alienare mintală. Bernadette de la Lourdes şi Petrache Lupu credeau cu putere în anumite persoane sfinte (Maica Domnului, Dumnezeu Moşul) şi le iubeau cu atâta patos (simpatie) încât la un moment dat ele se materializau în propriul lor inconştient dinamic. Dimpotrivă, învăţătura creştină pune accent pe conştiinţa trează, activă, selectivă şi responsabilă, ultimul stâlp şi paznic credincios al separării realului de imaginar, a binelui de rău şi apoi a păstrării numai a realului şi a binelui.
În final, Stăniloae crede cu tărie ceea ce spune, pe motivul destăinuit că nu vede nici un motiv potrivnic pentru ca să nu creadă (deci, nu pentru că motivul n-ar exista, ci pentru că nu este vizibil):
“Dar chiar dacă ştiinţa n-a fixat încă într-un mod definitiv criteriile de care vorbim – dată fiind încă marea obscuritate a acestui teren – totuşi la anumite cazuri în parte se pot vedea destul de clar indiciile nesubiectivităţii imaginii. Iar imaginea ce a avut-o Petrache Lupu este, cum am văzut mai înainte, una din acestea. Şi întrucât toate imaginile din categoria aceasta se prezintă ca ştiri cât mai adecvate despre o realitate efectivă, n-avem nici un motiv să nu credem că şi imaginea avută de Petrache Lupu e o ştire cât mai adecvată despre realitatea a cărei expresie se prezintă: Dumnezeu” (op. cit. pag. 157, sublin. ns.)
Paradoxal, Stăniloae ajunge să se complacă în preluarea unor descrieri ridicole ale personajului eteric numit de Petrache “Moşul-Dumnezeu”, pentru ca apoi să le şi interpreteze în forme şi culori andropoide după propria lui fantezie:
“ Moşul văzut de Petrache Lupu are privire aspră, deoarece Dumnezeu a vrut să-şi manifeste nemulţumirea Sa cu viaţa actuală a oamenilor, anticipând în această severitate asprimea cu care va întâmpina pe cei răi la Judecata din urmă. Părul alb, luminos, în care a apărut acoperit până jos, şi care a format pentru atâţia un pretext de ironii, este hlamida maiestuoasă de împărat ( maiestuosul nu apare în haină scurtă, care arată o fire zglobie, sau uşuratică), pe care Petrache Lupu a exprimat-o cum a putut. Ce ar zice cei ce se scandalizează de imaginea atât de plină de sens cu care S-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu, dacă ar cunoaşte imaginile cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură? (op. cit. pag. 161)
Care să fie acele imagini “cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură?” Aici, Stăniloae nu se mai oboseşte să dea măcar un singur exemplu, ci ne lasă ca să-l credem pe cuvânt.
Concluziile finale sunt însă cele mai edificatoare. Ele sunt o adevărată beţie de cuvinte, care cochetează îndeaproape cu statutul de erezii:
“ Oarecum în jurul unei persoane pluteşte reţeaua forţelor sale spirituale. Marele plus de putere spirituală, care e puterea dumnezeiască, a stăbătut cu siguranţă prin trupul lui Petrache Lupu în exterior, umplând locul din jurul lui. Spiritul nostru este imaterial, dar puterile lui, lucrările lui izbucnesc la suprafaţă în şi asupra celor materiale. La fel şi Spiritul dumnezeiesc. Întrucât puterea dumnezeiască a străbătut în magazinul şi laboratorul de imagini din fiinţa lui Petrache Lupu, a sintetizat acolo o imagine. Dar puterea aceasta, care-Şi dovedea mai convingător şi mai clar prezenţa în imagine, a umplut toată fiinţa şi toată împrejurimea lui Petrache Lupu. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu e pretutindeni de faţă, dar în cazul Maglavitului avem de-a face cu o revelaţie dumnezeiască, iar revelaţia este o păşire a lui Dumnezeu din planul insesizabil în cel sesizabil şi acestea nu sunt deosebiri spaţiale, ci de cunoaştere, de percepere. Imaginea însăşi sub care S-a arătat Dumnezeu nu am putea-o plasa într-un punct fix, căci nu putem face acest lucru nici cu imaginile noastre. Dar cu siguranţă că ea a fost şi de-a lungul nervilor perceptivi, până la punctul lor exterior, reprezentând până acolo puterea dumnezeiască. Puterea divină putea lucra astfel asupra lui Petrache Lupu nu numai din interior, ci şi din exterior. În orice caz e absurd să izolezi spiritul de materie, închizându-l într-o celulă dinăuntru, cum face protestantismul cu sectele lui.
Precum se vede, nu există nici un motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei.
Ianuarie, 1936 ” (op. cit. pag. 163-164, sublin. ns.)
Dacă dumnezeirea a umplut până la refuz fiinţa lui Petrache Lupu, preparând o infuzie de lumină în “magazinul şi laboratorul lui de imagini”, cum de a mai fost posibilă căderea lui în mândrie?
Dacă ar fi aşa cum pretinde aici Dumitru Stăniloae, că Petrache Lupu L-a văzut pe Dumnezeu, atunci Biserica Ortodoxă Română este în mare culpă. Ea, care nu s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, ci doar a auzit de El din cărţi şi prin viu grai, de la strămoşi, nu s-a preocupat până acum să-l canonizeze pe Lupu ca sfânt (“Sfântul Petrache de la Maglavit”), nu i-a adunat revelaţiile dumnezeieşti, mesajele şi scrierile ca să la ataşeze apoi la canonul Sfintei Tradiţii, şi nu a proclamat Maglavitul loc sfânt, în care să se reia pelerinajele organizate, care ar putea aduce multor creştini alinare şi vindecări miraculoase, ca altădată, pe vremuri. Prea multă nepăsare, şi asta-i grav.
Doar Nicodimul Pucios îşi încheie eseul cu o nedisimulată satisfacţie pentru gloriosul trecut, şi totodată cu o palidă speranţă pentru insondabilul viitor:
“Maglavitul a rămas pentru totdeauna o amintire: un reper profetic, o luminiţă de speranţă în istoria renaşterii bisericii româneşti”.
Nicodim dela Pucioasa plasează încă de la început în eseul său, pe fruntea ciobanului-Lupu apoziţia petrăchească: “a doua trâmbiţă apocaliptică”. Ciobanul-Lupu a fost, zice Nicodim cu o convingere demagogică desăvârşită, exponent al “celor mai umili, cei mai batjocoriţi, cei mai neinstruiţi şi cei mai slabi creştini”. De aceea a fost el ales. Şi a mai fost ales ca să-i zdruncine din temelii “pe cei mai îngâmfaţi, cei mai savanţi, cei mai tari, cei mai bogaţi, cei mai teologi”, şi care cu toţii erau rătăciţi. Petrache Lupu şi-a lăsat oile sale şi a început să-şi strige noile “oi” în “staul”, adică să lase coarnele plugului şi să ia calea bisericii.
Apoi, speculând cu abilitate interesul din tinereţe al lui Dumitru Stăniloae pentru insolvabila problemă a accesibilităţii şi inaccesibilităţii lui Dumnezeu, Nicodim Delapucioasa constată că “Dumitru Stăniloae o rezolvă cu claritate”. Cum o rezolvă? Observând că au rezolvat-o alţii înaintea lui, încă din secolul al XIX-lea, printr-un aforism:
“Cu fiinţa, Dumnezeu este inaccesibil, dar cu puterile şi cu lucrările Sale, El coboară până la noi”.
Deci, o noutate cât se poate de veche, dar care poate fi trasă la temă: Dumnezeu poate, vrea, şi chiar reuşeşte să coboare la noi (doar la unii dintre noi, ca de exemplu, la ciobanul-Lupu). Singura problemă care ne mai rămâne de rezolvat este aceea de a face distincţia când vorbeşte Dumnezeu, şi când vorbesc alţii în numele Lui. Iar asta se rezolvă de la caz la caz, ceea ce presupune un slalom de inconsecvenţe, sau mai pe româneşte şi pe turceşte: interesul poartă fesul.
Abordând o poziţie înfocată de partizan al unor viziuni părelnice, ambiţionându-se în a demonstra că acestea NU sunt “o emanaţie a conştiinţei ca şi senzaţia” , ci sunt o autentică teofanie, Dumitru Stăniloae nu reuşeşte să fie consecvent nici măcar în propriile judecăţi de valoare. Dar, despre ce este vorba?
Vom începe a demonstra aceste inconsecvenţe cu o idee… consecventă de-a lui Dumitru Stăniloae, intitulată Românism şi Ortodoxie. Acesta este primul capitol al cărţii “Poziţia domnului Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”, apărută mai întâi în Telegraful Român în anii 1940 şi 1942. Cu doar câţiva ani mai înainte apărea însă cartea “Ortodoxie şi Românism”, scrisă tot de Dumitru Stăniloae, care cuprinde între paginile 126-163 un eseu intitulat: “Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”. Deşi se poate motiva ca scuză vârsta autorului ( pe atunci, Dumitru Stăniloae avea doar 33 de ani) este surprinzătoare uşurinţa cu care el s-a grăbit să dea credit unor “mărturisiri” ale “realităţii transsubiective” percepute de Petrache Lupu, care erau nişte poveşti cusute cu aţă albă! Mai mult, cel care se va scandaliza peste câţiva ani la auzul numelui elevat de Marele Anonim pe care l-a preferat Blaga (din motive filosofice şi de stil) pentru a-l atribui lui Dumnezeu, nu s-a simţit ofensat cu nimic de faptul că Petrache Lupu Îl numea peiorativ Moşul. Stăniloae s-a lăsat dus de val şi a intrat (cu acelaşi gen de raţionamente “savante” cu care va încerca peste câţiva ani să-l demoleze pe Blaga) în corul lăudătorilor “proorocului de la Buturugi-Maglavit”, lăudători care, doar câţiva ani mai târziu, s-au umplut de ruşinea mistificării demascate în public.
Dar ce teorii “savante” emitea Stăniloae în 1936, pentru a-l elogia pe marele “prooroc” şi păstor al oilor şi al neamului orthodox rromânesc, Petrache, zis şi Lupu (“păstor de oi”)?
Cităm pe sărite din acest “eseu”:
“În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1,18). Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând să schiţez şi o explicaţie teologică a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor.” (“Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, pag. 126)
Şi îndată se apucă Stăniloae şi demonstrează meticulos, apelând la mistica ortodoxă a lui Bulgakov, a lui Berdiaiev şi a lui Vâşeslavţev, despre “eroarea” celor care cred orbeşte în versetul de la Ioan 1,18 , despre caracterul antinomic al lui Dumnezeu, respectiv faptul că accesibilitatea Lui şi inaccesibilitatea Lui pot coexista foarte bine amândouă. Adică, Dumnezeu nu Se poate vedea, dar se văd lucrările Lui. Atunci, de ce i-a mai zis Petrache lui Dumnezeu “Moşul”, dacă a văzut doar lucrările Lui? De unde ştia că e moş, dacă nu L-a văzut la chip?
Dar nici lucrările lui Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui, iar accesul la cunoaşterea lor se face într-o măsură limitată. De unde trebuie să deducem că în ochii lui Stăniloae, Petrache Lupu era musai un om deosebit, un “ales”al lui Dumnezeu:
“ Lucrările lui Dumnezeu ni se împărtăşesc şi le putem lua într-o măsură oarecare (după om) la cunoştinţă în două forme: întâi avem rezultatele lor, toate cele create, şi al doilea ele în însăşi acţiunea lor actuală şi prezentă” (op. cit. pag. 131, sublin.ns.)
Dar puţini de tot sunt cei “aleşi”ai lui Dumnezeu:
“Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active şi prezente. Nu toţi însă le pot simţi şi primi, sau se pot împărtăşi de ele” (op. cit. pag. 131 sublin.ns.)
De aceea, numai Petrache L-a văzut şi L-a auzit pe Dumnezeu, iar ceilalţi ciobani care erau cu el n-au văzut şi n-au auzit nimic:
“Şi, ca să vedem întrucât corespund condiţiilor teofaniilor vedeniile lui Petrache Lupu, ele n-au fost văzute de ciobanii de lângă el sau de preot, deşi îl auzeau vorbind cu cineva. Toţi aceştia au privit cu ochii deschişi, dar şi lumea din jurul lor avea ochii deschişi şi totuşi nu vedea.” (op. cit. pag. 135)
Să observăm că este exclusă a priori alternativa (teoretică) a unei înşelăciuni omeneşti sau a unei înscenări diavoleşti. Se pleacă de la început cu convingerea nestrămutată că Dumnezeu era acolo, în faţa oamenilor, dar numai unul dintre cei prezenţi avea privilegiul să-L vadă şi să-L audă: Petrache.
Asta i-a plăcut şi Nicodimului Pucios, care constată cu satisfacţie (cităm din Quo vadis…)”:
“Iar de sinceritatea lui Petrache Lupu, Pr. Dumitru Stăniloae nici măcar nu se îndoieşte: “De sinceritatea lui Petrache Lupu nu ne putem îndoi. În orice caz, ar trebui să-i atribuim o prea mare isteţime ca să credem că intenţionat şi-a modificat în expunere acest amănunt” (Pr. D. Stăniloae, op. cit. pag. 144)
Dacă ar fi sincer, Nicodimul Pucios ar fi remarcat că Ciobanul Lupu nu a dovedit deloc stabilitate şi sinceritate propriilor sale convingeri şi acţiuni. Modificarea sa de atitudine ajunge la cote grave de infatuare, pe care chiar Nicodimul Pucios le constatase cu tristeţe, doar cu o pagină mai înainte (cităm):
“… Petrache Lupu a slăbit treptat în putere duhovnicească, fiindcă fusese peste tot prea adulat şi admirat ca un sfânt, până ce, om simplu fiind, a început şi el să creadă şi să se mândrească cu ce-i spuneau oamenii”.
Aşadar, Lupu a fost el ce-a fost poleit cu numele de sfânt, până ce a început şi el să creadă că este, şi atunci a căzut în păcatul mândriei. Dar nu el, ci oamenii au fost de vină, pentru că l-au adulat cu titlul de sfânt (în care el nu credea la început) până ce l-au dezbrăcat de sfinţenia cu care tot ei îl îmbrăcaseră. Totuşi, pucioşii mai cred şi astăzi că Petrache a rămas sfânt, săracul, că doar n-a făcut rău la nimeni.
Ulterior, Stăniloae revine şi se face o teorie dezvoltată a formelor în care imaginaţia sau halucinaţiile pot juca feste oamenilor. Imaginaţia este prezentată ca fiind dependentă de un lanţ de imagini şi de idei, dar fără a avea neapărat un caracter reproductiv:
“Imaginaţia nu are numai un caracter reproductiv, readucând în conştiinţă şi aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelenţă o funcţie de sinteză, o funcţie creatoare de imagini noi” (op. cit. pag. 140)
Surprinzător, deşi se face o teorie pe câteva pagini asupra imaginaţiei, nu se elaborează nici o concluzie din care să rezulte că ea n-ar putea crea false chipuri şi împrejurări fantastice. Dimpotrivă:
“ La urma urmelor nu e numaidecât necesar un material de percepţii venit din exterior pentru ca să se poată contura cugetarea noastră, pentru a individualiza totuşi în oarecare imagini (în sensul cât de impropriu al cuvântului) ideile, simţirile lăuntrice.” (op. cit. pag. 142)
Spre deosebire de imaginaţie, la halucinaţii subiectul nu trebuie să mai facă anumite sforţări:
“Alta e situaţia la produsele halucinatorii. Aici conştiinţa personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conştiinţei personale: iluzie, coşmar, delir, alienare.” (op. cit. pag. 142)
Deşi pentru cazul precedent (imaginaţia) autorul n-a găsit nici un argument pentru a o exclude ca variantă posibilă, el dezvoltă pe mai multe pagini o demonstraţie amănunţită cum că Petrache Lupu n-ar fi putut în nici un caz să se încadreze în vreuna din situaţiile enumerate: iluzie, coşmar, delir sau alienare. Ca şi când ar fi fost vreo acuză de acest gen, formulată în dreptul lui. Drept este că un medic s-a pronunţat deschis că vedeniile lui Petrache Lupu sunt un caz tipic de tulburări psihice, dar această luare de poziţie a fost ridiculizată pe loc de către Dumitru Stăniloae, deşi el nu avea nici o pregătire medicală în a se pronunţa:
“ Dl. Dr. I. Stănescu, psihiatru legist din Paris, care a făcut eroice şi repetate eforturi prin ziarul Zorile să explice vedeniile lui Petrache Lupu cu elemente de psihopatologie, a crezut că-l poate înghesui pe Petrache Lupu şi-n această rubrică. Domnia sa, reţinând mărturisirea lui Petrache Lupu că nu s-a dus în primele două rânduri să spună la lume porunca arătării, a luat acest fapt drept argument că Petrache Lupu nu credea serios că imaginii aceleia i-ar corespunde ceva real. Şi astfel Domnia sa a identificat cazul lui Petrache Lupu cu acela al unei femei, descrisă de Briere de Boismont. Această femeie vedea că un hoţ îi intra în cameră şi se ascundea sub pat: pacienta devenea anxioasă şi oarecum agitată, cunoştea însă falsitatea percepţiilor şi făcea eforturi ca să-şi risipească temerile, pe care viziunea le năştea în sufletul ei (Zorile din 11 octombrie 1935). Dl.dr.I. Stănescu a neglijat însă un amănunt care deosebeşte total cele două cazuri: Petrache Lupu mărturiseşte că nu s-a dus în primele două rânduri să spună lumii cea văzut şi auzit, nu pentru că îşi dădea seama de falsitatea imaginii, ci pentru că îi era teamă de oameni că-l vor lua în râs. ( “Nu m-am dus la lume ca să nu râdă lumea de mine… la urmă, Moşule, degeaba mă trimiţi, că nu crede lumea, va râde lumea de mine”). (op. cit. pag. 143-144)
Dar şi Stăniloae a neglijat un mic amănunt, care însă transformă deosebirea în asemănare: În ambele situaţii, experienţele personale cu viziuni au creat în sufletele celor doi protagonişti (Petrache şi femeia psihopată) angoase care i-au stânjenit în mod radical în acţiunile lor ulterioare. Cât priveşte veridicitatea sau falsitatea imaginii văzute de Petrache Lupu, dacă el era aşa de credincios cum se spunea, ar fi fost şi foarte ascultător, cu o condiţie: să fie sigur că nu i s-a părut că-L vede pe Însuşi Moşul Dumnezeu.
Mai departe, Stăniloae se simte tentat să forţeze nota şi să promoveze un concept pseudo-medical, preluat de la medicii vremii, prin care “inconştientul dinamic” captează imagini şi idei de la divinitate:
“Dl.dr. Marinescu declară: “Fenomenul Bernadettei, ca şi al lui Petrache Lupu se explică prin activitatea inconştientului dinamic, creator. Sufletul lor avea intuiţia divinităţii, căci prin simpatie şi credinţă vedea pe Sfânta Fecioară şi pe Dumnezeu în care inima lor credea, fiindcă îi iubea. Intuiţia religioasă provine din inconştientul dinamic şi din intuiţie… Trebuie să spun că e o greşeală dacă credem că religia ar fi rezultatul unei fantezii morbide, sau ar avea o origine ireală”. Iar dl.dr. Popescu-Sibiu spune: “Întrucât nu se cunosc încă toate cutele sufletului omenesc – această intensitate interioară – consideraţiile ştiinţifice nu pot epuiza total fenomenul Maglavitului; se pot face doar apropieri ştiinţifice, dar nu explicaţii efective. Încât nu credem că s-ar putea impune exclusiv valoarea punctului de vedere ştiinţific; trebuie să se ţină seamă şi de realitatea şi de forţa unei alte valori: credinţa ce-şi are şi ea o lumină a ei.” (op. cit. pag. 151)
Dumitru Stăniloae, neavând cultură medicală, nu sesizează plasa în care a căzut: inconştientul dinamic este el însuşi un concept care descrie o anumită formă de alienare mintală. Bernadette de la Lourdes şi Petrache Lupu credeau cu putere în anumite persoane sfinte (Maica Domnului, Dumnezeu Moşul) şi le iubeau cu atâta patos (simpatie) încât la un moment dat ele se materializau în propriul lor inconştient dinamic. Dimpotrivă, învăţătura creştină pune accent pe conştiinţa trează, activă, selectivă şi responsabilă, ultimul stâlp şi paznic credincios al separării realului de imaginar, a binelui de rău şi apoi a păstrării numai a realului şi a binelui.
În final, Stăniloae crede cu tărie ceea ce spune, pe motivul destăinuit că nu vede nici un motiv potrivnic pentru ca să nu creadă (deci, nu pentru că motivul n-ar exista, ci pentru că nu este vizibil):
“Dar chiar dacă ştiinţa n-a fixat încă într-un mod definitiv criteriile de care vorbim – dată fiind încă marea obscuritate a acestui teren – totuşi la anumite cazuri în parte se pot vedea destul de clar indiciile nesubiectivităţii imaginii. Iar imaginea ce a avut-o Petrache Lupu este, cum am văzut mai înainte, una din acestea. Şi întrucât toate imaginile din categoria aceasta se prezintă ca ştiri cât mai adecvate despre o realitate efectivă, n-avem nici un motiv să nu credem că şi imaginea avută de Petrache Lupu e o ştire cât mai adecvată despre realitatea a cărei expresie se prezintă: Dumnezeu” (op. cit. pag. 157, sublin. ns.)
Paradoxal, Stăniloae ajunge să se complacă în preluarea unor descrieri ridicole ale personajului eteric numit de Petrache “Moşul-Dumnezeu”, pentru ca apoi să le şi interpreteze în forme şi culori andropoide după propria lui fantezie:
“ Moşul văzut de Petrache Lupu are privire aspră, deoarece Dumnezeu a vrut să-şi manifeste nemulţumirea Sa cu viaţa actuală a oamenilor, anticipând în această severitate asprimea cu care va întâmpina pe cei răi la Judecata din urmă. Părul alb, luminos, în care a apărut acoperit până jos, şi care a format pentru atâţia un pretext de ironii, este hlamida maiestuoasă de împărat ( maiestuosul nu apare în haină scurtă, care arată o fire zglobie, sau uşuratică), pe care Petrache Lupu a exprimat-o cum a putut. Ce ar zice cei ce se scandalizează de imaginea atât de plină de sens cu care S-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu, dacă ar cunoaşte imaginile cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură? (op. cit. pag. 161)
Care să fie acele imagini “cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură?” Aici, Stăniloae nu se mai oboseşte să dea măcar un singur exemplu, ci ne lasă ca să-l credem pe cuvânt.
Concluziile finale sunt însă cele mai edificatoare. Ele sunt o adevărată beţie de cuvinte, care cochetează îndeaproape cu statutul de erezii:
“ Oarecum în jurul unei persoane pluteşte reţeaua forţelor sale spirituale. Marele plus de putere spirituală, care e puterea dumnezeiască, a stăbătut cu siguranţă prin trupul lui Petrache Lupu în exterior, umplând locul din jurul lui. Spiritul nostru este imaterial, dar puterile lui, lucrările lui izbucnesc la suprafaţă în şi asupra celor materiale. La fel şi Spiritul dumnezeiesc. Întrucât puterea dumnezeiască a străbătut în magazinul şi laboratorul de imagini din fiinţa lui Petrache Lupu, a sintetizat acolo o imagine. Dar puterea aceasta, care-Şi dovedea mai convingător şi mai clar prezenţa în imagine, a umplut toată fiinţa şi toată împrejurimea lui Petrache Lupu. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu e pretutindeni de faţă, dar în cazul Maglavitului avem de-a face cu o revelaţie dumnezeiască, iar revelaţia este o păşire a lui Dumnezeu din planul insesizabil în cel sesizabil şi acestea nu sunt deosebiri spaţiale, ci de cunoaştere, de percepere. Imaginea însăşi sub care S-a arătat Dumnezeu nu am putea-o plasa într-un punct fix, căci nu putem face acest lucru nici cu imaginile noastre. Dar cu siguranţă că ea a fost şi de-a lungul nervilor perceptivi, până la punctul lor exterior, reprezentând până acolo puterea dumnezeiască. Puterea divină putea lucra astfel asupra lui Petrache Lupu nu numai din interior, ci şi din exterior. În orice caz e absurd să izolezi spiritul de materie, închizându-l într-o celulă dinăuntru, cum face protestantismul cu sectele lui.
Precum se vede, nu există nici un motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei.
Ianuarie, 1936 ” (op. cit. pag. 163-164, sublin. ns.)
Dacă dumnezeirea a umplut până la refuz fiinţa lui Petrache Lupu, preparând o infuzie de lumină în “magazinul şi laboratorul lui de imagini”, cum de a mai fost posibilă căderea lui în mândrie?
Dacă ar fi aşa cum pretinde aici Dumitru Stăniloae, că Petrache Lupu L-a văzut pe Dumnezeu, atunci Biserica Ortodoxă Română este în mare culpă. Ea, care nu s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, ci doar a auzit de El din cărţi şi prin viu grai, de la strămoşi, nu s-a preocupat până acum să-l canonizeze pe Lupu ca sfânt (“Sfântul Petrache de la Maglavit”), nu i-a adunat revelaţiile dumnezeieşti, mesajele şi scrierile ca să la ataşeze apoi la canonul Sfintei Tradiţii, şi nu a proclamat Maglavitul loc sfânt, în care să se reia pelerinajele organizate, care ar putea aduce multor creştini alinare şi vindecări miraculoase, ca altădată, pe vremuri. Prea multă nepăsare, şi asta-i grav.
Doar Nicodimul Pucios îşi încheie eseul cu o nedisimulată satisfacţie pentru gloriosul trecut, şi totodată cu o palidă speranţă pentru insondabilul viitor:
“Maglavitul a rămas pentru totdeauna o amintire: un reper profetic, o luminiţă de speranţă în istoria renaşterii bisericii româneşti”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.