112. Psihopatiile liderilor pucioşi
Liderii pucioşi Michaela şi Nicushor sunt o enigmă cu două feţe ale unui Ianus pseudocreştin. Pot fi văzuţi mereu neîmpărţiţi şi nedespărţiţi, neschimbaţi şi neamestecaţi. De obicei stau la Pucioasa, dar de când au maşini la scară cu şofer, le place să se mai şi plimbe. Cel mai adesea o fac incognito la diverse magazine prin Bucureşti sau Târgovişte, dar (sporadic) şi prin Moldova, pe urmele pe unde a copilărit Mihaela şi soţul ei, Milică.
A face o descriere limpede a caracterului celor doi monştri sacri şi în special al deviaţionismului lor psihic este o întreprindere foarte dificilă. Viaţa lor este deja aureolată cu legende, aşa încât orice “martor” al personalităţii lor trebuie privit cu oarecare suspiciune: el poate fi un adulator înfocat, ori un răzbunător deplasat. Rareori găseşti persoane cu impresii lucide şi imparţiale despre cei doi inşi unşi. Vom trata de aceea această chestiune cu maxim de circumspecţie, considerând că veridicitatea faptelor oricând poate fi contestată de persoane mai bine informate.
Mihaela s-a născut cu aproximaţie în anul 1951, într-un sat din Moldova, din părinţi creştini ortodocşi, aderenţi la Oastea Domnului. De mică a fost fascinată de adunările Oastei şi de preceptele ei, care i-au intrat în sânge. Întreaga educaţie personală s-a grefat pe câteva repere: biserică, Biblie, cântări ostăşeşti, Vieţile Sfinţilor, moralitate creştină. A avut 5 fraţi şi surori. La 13 ani, când i-a murit mama, se pare că ea a avut primul şoc psihic, apropiindu-se din acest motiv şi mai mult de biserică, pentru a se proteja instinctiv de vulnerabilitatea prematură pe care i-o crea noua ei situaţie, cea de orfană de mamă. La 21 de ani l-a cunoscut pe Tărcuţă Emilian (zis ‘Milică), un tânăr înalt, chipeş, bine legat, forţos şi cu ochi albaştri, care a impresionat-o prin caracterul său deschis, prietenos şi blajin. S-a căsătorit cu el din interes, după cum mărturiseşte singură într-o “mărturie”, ca să se simtă ocrotită de cineva, căci ea era prea “mică şi slabă şi nu putea singură pe drumul vieţii”, şi nicidecum ca să fie soţie şi mamă, căci tot după spusele ei “gândul de a avea un copil nu era de la Dumnezeu”. Printre nenumăratele cosmetizări pe care Mihaela le aduce în anul 2006 propriei sale mărturii autobiografice(făcută în ediţia din anul 1995 a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”), este şi una care vizează tocmai acest episod al căsniciei lor, şi prin care ea încearcă să se disculpe total de “păcatul” de dori conceperea unui copil, transferând întreaga vină asupra lui Milică. Iată cele două texte ale “mărturiei” Mihaelei, puse în paralel:
Ediţia 1995: “…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: cel ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului. Am plătit cu lacrimi de căinţă ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme am avut un vis…” (pag.53)
Ediţia 2006: “…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: “Cel ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului”. Am plătit cu lacrimi de căinţă şi cu mare suferinţă trupească ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme de suferinţă, în spital am avut un vis…” (pag.80)
Întrucât cuvintele “voinţa mea” au dispărut în ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, din textul care rămâne rezultă că Mihaela n-ar fi vrut “să păcătuiască trupeşte” cu soţul ei, dar el a forţat-o, şi aşa a ajuns ea fără voie să nască un copil, iar pentru asta să plătească (voinţa lui) cu suferinţă grea. Căci Dumnezeu nu l-a pedepsit pe nesăţiosul Milică, aşa cum ar fi fost cazul, ci pe nevinovatul copil (care a murit) şi pe neprihănita Mihaela (care a intrat trei ani în suferinţă grea prin spitale, pe mâna nepricepuţilor medici, care n-au fost în stare s-o vindece pe parcursul a 36 de luni)
Ce boală te ţine prin spitale trei ani fără să se vindece şi fără să te omoare? Gurile rele spun că o schizofrenie paranoică post-partum, specifică unor cazuri în care copilul a murit la naştere, a atins-o şi pe Mihaela.
În spital ea a început să-L viseze pe Dumnezeu, cu care conversa în mod direct, iar El îi vorbea din ceruri. A visat totodată că minuni mari au atins trupul ei, ca să-l ridice din boală: soarele s-a oprit din mersul lui de pe bolta cerească, apoi a răsărit din nou de la asfinţit, căci tocmai apusese, s-a întors din drum şi a atins-o pe Mihaela pe creştet. Mihaela povesteşte miracolul vindecării ei de atunci în vis, după trei ani de suferinţă:
Ediţia 1995: “… Un glas care venea din cer a spus: Da, dar să te atingă soarele pe creştet. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în corpul meu o căldură care îmi copleşise trupul firav. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: Doamne, eşti atât de mare, atât de bun, cu ce-ţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare îţi sunt. Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”
Ediţia 2006: “…Un glas care venea din cer a spus: “Da, dar să te atingă soarele pe creştet”. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în fiinţa mea o căldură care îmi copleşise trupul firav de la suferinţă. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: “Doamne, eşti atât de mare, atât de bun! Cu ce Îţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare Îţi sunt!” Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”
Este vizibilă suprapunerea forţată a celor două planuri, care în mod normal sunt disjuncte: planul oniric, care construieşte o relaţie virtuală cu Dumnezeu, Căruia I Se cere intervenţia supranaturală în vindecarea unei boli autentice, şi planul real, în care vindecarea devine imediat efectivă, cu rezultate incredibile, având în vedere ineficacitatea celor trei ani anteriori de tratament susţinut prin spitale. Oricine citeşte acest text, în ambele lui variante (făcut în anul 1995 şi contrafăcut, în anul 2006) e pe cale de a-şi răspunde singur la aceeaşi întrebare obsesivă: “Ce boală a avut Mihaela timp de trei ani?” Misterul începe aşadar să se limpezească, confirmând zvonurile că în urma morţii copilului abia născut ea a fost din nou zdruncinată psihic: nenorocirea aceasta a fost percepută de ea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu în urma încălcării unei făgăduinţe reciproce de castitate după căsătorie, făcută între ea şi soţul ei. Aceasta conduce la presupunerea că cei doi tineri, aderenţi înfocaţi ai Oastei Domnului, plănuiseră în taină să contracteze o “căsătorie albă”, care să acopere de ochii lumii dorinţa lor de a convieţui împreună exclusiv la modul simbiotic. Conversaţiile ei repetate cu Dumnezeu din ceruri, chiar dacă sunt prezentate ca experienţe onirice, sunt argumente care nu pot fi ignorate. Sentimentul de îndatorare faţă de Dumnezeu (O, cât de datoare Îţi sunt!) se pare că şi-a pus puternic amprenta peste toată activitatea ei ulterioară de lider religios cu veleităţi profetice.
Cert este că relaţiile intime cu soţul ei au încetat brusc, după cum singură mărturiseşte: “…ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti …viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri”. Acest fapt a alimentat unele supoziţii că Mihaela ar fi fost de la bun început (sau a devenit, în urma experienţei dureroase avută cu moartea unicului ei fiu nou-născut, şi care s-a mai prelungit apoi încă trei ani) frigidă. Interesul faţă de sexul opus se limita doar la afecţiunea pe care o copilă o nutreşte faţă de tatăl său (cerându-i însă o reciprocitate bazată pe dăruire absolută) şi de cerinţa imperioasă de a se simţi ocrotită. De altfel, Mihaela este cunoscută ca o persoană mereu înfricoşată de evenimente aparent posibile, dar improbabile, iar nopţile ei sunt presărate cu coşmaruri înspăimântătoare. Din acest motiv ea doarme extrem de puţin noaptea şi niciodată singură, ci cu 1-2-3 (foarte rar cu 3, al treilea fiind Milică) bărbaţi în cameră. Aceasta îi ameliorează întrucâtva sentimentul de nesiguranţă din timpul nopţii şi efectul devastator al coşmarurilor.
La 1 mai 1979 Mihaela şi Milică au făcut o vizită la Pucioasa şi au fost adânc mişcaţi de ce au văzut, şi mai ales de ce au auzit. O fiinţă bătrână şi bolnavă, pe nume Verginica, părea că vorbeşte din partea lui Dumnezeu Care le cerea lor, celor doi nou-veniţi din Moldova, să părăsească traiul la bloc şi să vină la Pucioasa. “Proorocia” Verginicăi promitea o demnitate nesperată pentru Mihaela, chiar lângă “proorociţa” Verginica: «[…]Mihaela, vei sta aproape de Verginica până la sfârşit. Iubire pentru iubire, căci aşa este la Dumnezeu. […] România este ţara Ierusalimului cel nou ales. În anul 1990 voi ieşi deasupra cu această fântână de miere şi voi slăbi pe antichrist».
Impactul a fost cutremurător, iar hotărârea Mihaelei a fost luată instantaneu: va părăsi totul şi va veni la Pucioasa. Milică nu se putea depărţi de ea, aşa că a urmat-o. În câteva zile cei doi Tărcuţă au lichidat tot rostul lor de la Oneşti şi au venit cu hainele de pe ei la Pucioasa.
Aici a urmat trezirea. Lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le văzuseră ei într-o singură vizită, ca oaspeţi veniţi de departe. Verginica era flancată permanent de doi “păstori”, pe nume “nea’ Mişu” şi “nea’ Cristea”, care ţineau de fapt frâiele “lucrării” într-o manieră autoritară, dar totodată brutală, arbitrară, făcând adesea judecăţi pripite, superficiale şi nedrepte. Mulţi creştini erau acuzaţi de ei, fără probe, că ar fi săvârşit cele mai odioase păcate. Este binecunoscut cazul Veronicăi, nora lui nea’Cristea, acuzată fără nici un temei de desfrânare, pentru simplul motiv că a călătorit într-o noapte dintr-un loc într-altul însoţită de cineva. Acuzatorul nemilos şi nedrept care “ridicase primul piatra” era chiar “păstorul” nea’ Cristea, socrul Veronicăi, un om brutal, mereu surexcitat şi imprevizibil.
Nici noii-veniţi, Mihaela şi Milică, n-au dus-o uşor la început. După povestirile lor, au îndurat ani de-a rândul (mai ales după moartea Verginicăi, singura lor ocrotitoare din acea vreme) invidia, răutatea, răzbunările scârbavnice ale acelora care se numeau “creştini”, în frunte cu “păstorii”. Aceştia s-au purtat de la început execrabil, mai ales că nu vedeau cu ochi buni apariţia privilegiată a Mihaelei în proximitatea Verginicăi şi nici tendinţa ei prudentă, dar implacabilă, spre ascensiune. Cei doi venetici, Mihaela şi Milică, au avut probleme mari cu locuinţa, pentru că pucioşii autohtoni s-au dovedit a nu fi deloc primitori de oaspeţi. “Păstorii” erau de o asprime greu de suportat, iar ceilalţi creştini erau, în general, invidioşi, bârfitori, răzbunători şi răi. Faţă de Mihaela, însă, creştinii de rând erau împărţiţi la păreri: Bărbaţii erau fascinaţi de femeiuşca cu înfăţişare de artistă şi cu fusta scurtă care tocmai aterizase printre ei din Moldova şi le făcea capul calendar cu talentele ei oratorice, căci Mihaela poseda o vorbire fluentă, cultă, persuasivă. Roiau în jurul ei ca muştele după miere şi păreau hipnotizaţi de magnetismul ei înnăscut. Femeile în schimb, pe motiv că “asta ne fură bărbaţii”, o urau pe faţă şi o acopereau cu epitete porcoase, care sugerau că avusese o viaţă destrăbălată, de femeie uşoară, în antecedente. Se spune că uneori, de frica lor şi a “păstorilor”, Mihaela se ascundea sub pat şi acolo aştepta plângând sosirea lui Milică de la serviciu. Se crede că această perioadă de înspăimântare programată a făcut ca labilităţile psihice ale Mihaelei să recidiveze.
Milică era pe atunci tractorist la CAP. Ca un bun creştin, el nu se sfia să nu vină seara acasă cu mâna goală, ci cu sânul plin, aşa că de foame n-au răbdat în acea vreme. Nea’ Milică nu avea scrupule sau obsesii privind “furtul de la stat”, ci se împăca la gândul că Însuşi Domnul l-ar fi îndemnat printr-un “Cuvânt” de-al Verginicăi să-şi facă parte din roadele câmpului pe care-l lucra, pe motiv că “toate cele văzute şi nevăzute erau ale Domnului”, chiar dacă ajunseseră între timp în administrarea samavolnică a CAP-ului.
După moartea Verginicăi a urmat un an de panică şi derută, apoi “Domnul” a reînnodat obiceiul de a vorbi din ceruri prin “mama Lelica”, sora mai mare a Verginicăi. Apoi Domnul a început “să-i vorbească” şi Mihaelei, şi acum “Cuvântul” venea din două părţi, la concurenţă. Diferenţa de stiluri era derutantă, aşa că una dintre “proorociţe” trebuia pusă pe liber. Cea care a învins a fost Mihaela, iar lelica a tăcut de atunci şi până la moartea sa (1997).
Mihaela a început să “audă voci” şi să le scrie în caiete. La început, ea a auzit-o pe “Verginica” vorbindu-i ca prin telefon şi care-i dicta Testamentul ei spiritual, cu câteva luni înainte de moarte. După moartea ei, “Verginica” a continuat să-i vorbească Mihaelei, căci ea “îi auzea vocea” din timp în timp. După altă perioadă de vreme, când Mihaela a mai prins curaj, a început să-i vorbească “Însuşi Domnul”. Ulterior i-au vorbit “Maica Domnului” şi “sfinţii”, dar şi “persoane decedate” (spiritul lui Simion Zidaru, spre exemplu). Scrierile ei au fost prinse în anul 2006 într-o carte groasă şi grea de 7 Kg, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, şi au continuat şi după aceea.
Abilitatea şi totodată propensiunea Mihaelei de a scrie mult şi bine este denumită în termeni ştiinţifici “hipergrafie”. Nu lipsit de interes este faptul că tatăl ei, care este încă în viaţă, este cunoscut ca având această manie de “a scrie mult”. Cei care-l cunosc mai bine pretind că bătrânul are şi acum saci de scrisori scrise către diverse persoane sau instituţii, dar niciodată expediate.
Ulterior, Mihaela le-a pretins adepţilor ei să aibă caiete personale în care să-şi înscrie impresiile zilei. Pe aceste caiete, Mihaela făcea adnotări cu pix de culoare roşie, al căror stil, adâncime filosofică şi prolixitate, era identic cu cel al “comunicărilor” venite ei de la “Domnul”.
Hipergrafia la anumite persoane este însoţită adesea de hiperloghie (sau poliloghie), adică de nevoia imperioasă de a vorbi nestăvilit despre un anumit subiect. Este cunoscut cazul Dianei Dial care, după moartea unui prunc, a început să manifeste acest deviaţionism psihic. Ea avea coşmaruri nocturne, se simţea permanent hăituită de persoane inventate de mintea ei (în mod special de o anume Sheryl Thompson, care de fapt nici nu există) şi auzea voci care o îndemnau să-i ucidă pe potenţialii duşmani. Diana Dial credea că este urmărită de membri ai Partidului Nazist şi ai Guvernului Federal al Statelor Unite. În final a început să-l considere implicat în conspiraţie pe însuşi concubinul ei , care credea că este manevrat de către Sheryl Thompson şi că i-a pus otravă în mâncare. Din acest motiv, ea l-a ucis cu un glonţ tras în piept. Internată pe viaţă într-un ospiciu, ea continuă şi astăzi să vorbească ore în şir, perfect coerent, despre inamicii ei ascunşi care încă mai conspiră împotriva ei.
Aceste “voci” care îndeamnă pe psihopaţi să ucidă sunt fără îndoială o lucrare diavolească, dar medicii continuă să le considere un deviaţionism organic. Gary Heydrick, un ucigaş în serie, pretindea că de fiecare dată “auzea voci” care îl îndemnau să ucidă. El ajunsese la convingerea paranoică prin care ultimele sale victime îi cereau chiar ele cu “vocea lor”, să le ucidă, iar lui îi era imposibil să nu le asculte, atât erau de convingătoare.
În acest context, unii oameni care par normali dar despre care se spune că ar fi fost clienţi ai clinicilor psihiatrice, şi care fac declaraţii belicoase la adresa semenilor lor, ar trebui trataţi cu mai mult interes preventiv, pentru că nu se ştie când ei îşi vor pune în practică propriile afirmaţii. Un asemenea caz în sferele înalte ale pucioşilor este chiar Nicuşor. Despre el se spune că ar fi fost în tratament psihiatric de durată într-un spital de lângă Târgovişte. La un moment dat, acum câţiva ani, când conflictul de interese dintre el şi partenerul său Ilie Bunea ajusese la paroxism, a fost auzit în mod repetat declarând despre Iliuţă: “Mai bine îl omoram cu mâna mea. Ajungeam la puşcărie, dar se termina odată cu treaba asta! ”. Un asemenea individ rămâne un real pericol potenţial în comunitatea pucioşilor, mai ales prin poziţia sa marcantă, care-i conferă convingerea intimă a unei legitimităţi rezultată din poziţia sa de lider. Un alt exemplu de acest gen este Viorel Ivan, care a fost auzit în mai multe rânduri rostind excitat şi cu abnegaţie: “Dacă Dumnezeu îmi va cere vreodată să omor un om, eu îl voi omorî pe acel om. Aşa a făcut şi Avraam, şi asta înseamnă să ai credinţă.”
Oamenii de ştiinţă au cercetat amănunţit care sunt mecanismele care îi determină pe unii oameni să sufere de acest tip de tulburare delirantă prin care ei “aud voci”. O experienţă făcută pe această temă a urmărit comportamentul electroencefalografic al unui grup de persoane care “auzeau” în mod curent voci în comparaţie cu un grup martor de persoane normale. Tuturor li s-au plasat pe cap electrozii specifici analizei EEG şi li s-a cerut să citească o aceeaşi propoziţie scurtă. La persoanele sănătoase s-a observat că, exact înainte de emisia electroencefalografică asociată rostirii acelei propoziţii, exista o fracţiune de secundă de pauză, ca şi când subiectul se pregăteşte pentru acea acţiune care urmează. În schimb, la pacienţii cunoscuţi pentru apetitul de a “auzi voci”, acea pauză lipsea, emisia electrică producându-se instantaneu. Medicii au interpretat această scurtă pauză ca un efect al unui proces de analiză de sine: subiectul era aşadar conştient că în următoarea fracţiune de secundă gura sa va rosti un grup de cuvinte legate între ele printr-un înţeles. Pacienţii care în mod obişnuit “aud voci” nu posedau această funcţie de analiză de sine, care să discearnă cine este autorul vorbirii care urmează. În capul lor se înşiruie idei al căror autor nu este suficient de clar delimitat, fiind astfel liberă pentru ei interpretarea că o persoană nevăzută le dictează din ceruri texte al căror înţeles este de fapt rezultatul propriei lor funcţii de gândire.
Şi Verginica, şi sora ei Maria, “auzeau voci”. Ele comunicau textele către cei din jur, iar aceştia le aşterneau conştiincioşi pe hârtie, ca fiind “mesaje sosite din cer”. Şi Viorel Ivan, îndată ce s-a ataşat de mişcarea de la Pucioasa, a început să “audă voci”, dar i s-a interzis imediat de către Mihaela să le colporteze, aşa că fenomenul “a dispărut” subit, la comandă exterioară. Este vizibil faptul că Viorel a reprodus instinctiv şi mimetic comportamentul cel mai elevat din comunitatea pe care tocmai o descoperise, probabil dintr-un irezistibil spirit de competiţie pe care îl dobândise în activitatea laică (Viorel fusese inginer înainte de a se pensiona şi avusese mai multe funcţii de conducere).
La moartea Verginicăi, şi “vocile” care o dirijau au încetat, şi “mesajele din cer” au încetat să mai apară. Asta doar între 1980 şi 1982, căci în anul 1982 “fenomenul” s-a declanşat din nou prin lelica Maria. Despre lelica Maria, o mărturie a lui Marian Zidaru spunea:
“ Între ei era şi o femeie în vârstă, cu un chip deosebit de blând, foarte tăcută, intervenind foarte rar în discuţie şi tresărind adesea, ca şi când vorbele pe care le spunea le-ar fi auzit într-o şoaptă tainică. Aceea era mama Maria, sora sfintei Virginia, femeie prin care Domnul a binevoit să conducă mai departe poporul spre grădina Edenului, nu doar pe Adam şi Eva, cei proaspăt izgoniţi, nu doar poporul Vechiului Testament, ci întreg poporul creştin al Noului Ierusalim (poporul Domnului)”.
Interesant este însă cât de puternic poate fi impulsul exterior şi în acest caz: lelica Maria. Dată fiind pauza dintre 1980 şi 1982, este plauzibil că Maria a început să “audă voci” din cer la comandă, probabil la comanda unuia dintre “păstori”, care erau exasperaţi că “lucrarea” se destramă. Tot prin comandă exterioară – de data aceasta venită de la Mihaela – lelica încetează să mai audă “voci” în anul 1994 şi astfel, trei ani până la moartea sa, lelica nu mai aduce nici o comunicare din cer, ca să n-o mai concureze pe Mihaela. Este de presupus că “mesajele de la Domnul” vor continua neabătut, cât timp va trăi Mihaela, apoi vor înceta brusc, aşa cum au încetat şi la moartea Verginicăi. Dacă se va întâmpla aşa, sau nu, atunci se va şti exact dacă Mihaela vorbea de la ea sau nu, în toţi aceşti ani.
Nu numai liderii pucioşi sunt atinşi de psihopatii. Am amintit mai înainte cazul lui Viorel Ivan, care este doar unul dintre pucioşii pensionaţi pe caz de boală cu diagnostice de la Psihiatrie, deci bolnav psihic cu documente autentice. Alte cazuri cunoscute de toată lumea pucioasă sunt “preotul” Georgică de la Măneşti (închinoviat la Pucioasa) şi Minodora de la Fundeni, care sunt puternic dependenţi de medicaţie psihotropică şi adesea suferă internări în clinicile de specialitate din Bucureşti. Cornelia de la Fundeni a trecut şi ea prin crize îngrijorătoare, când începea să ţipe de o auzea toată strada, aşa încât a vrut să se ducă singură şi să se interneze la balamuc, dar paznicii ei pucioşi au oprit-o. “Preotul” Georgică mai este cunoscut şi pentru crizele sale majore, care se manifestă în mod repetat, dar mereu altfel: ori are accese de cleptomanie severă, ori se îmbracă cu straie de femeie, ori devine incoerent, ameninţător şi violent. În aceste situaţii, liderii pucioşi îl expediază imediat la părinţi, la Măneşti, ca să evite orice escaladare a fenomenului pe raza “mănăstirii” şi să muşamalizeze cazul. Mulţi alţi pucioşi de rând au trecut periodic prin crize de deznădejde, unele majore, şi au încercat să scape cu fuga din “raiul” pucios, dar majoritatea au fost “recuperaţi” de către liderii pucioşi fie prin ameninţări, fie prin promisiuni. Puţini sunt cei care au reuşit desprinderi definitive, dar aceştia vor fi marcaţi psihic pentru tot restul vieţii.
A face o descriere limpede a caracterului celor doi monştri sacri şi în special al deviaţionismului lor psihic este o întreprindere foarte dificilă. Viaţa lor este deja aureolată cu legende, aşa încât orice “martor” al personalităţii lor trebuie privit cu oarecare suspiciune: el poate fi un adulator înfocat, ori un răzbunător deplasat. Rareori găseşti persoane cu impresii lucide şi imparţiale despre cei doi inşi unşi. Vom trata de aceea această chestiune cu maxim de circumspecţie, considerând că veridicitatea faptelor oricând poate fi contestată de persoane mai bine informate.
Mihaela s-a născut cu aproximaţie în anul 1951, într-un sat din Moldova, din părinţi creştini ortodocşi, aderenţi la Oastea Domnului. De mică a fost fascinată de adunările Oastei şi de preceptele ei, care i-au intrat în sânge. Întreaga educaţie personală s-a grefat pe câteva repere: biserică, Biblie, cântări ostăşeşti, Vieţile Sfinţilor, moralitate creştină. A avut 5 fraţi şi surori. La 13 ani, când i-a murit mama, se pare că ea a avut primul şoc psihic, apropiindu-se din acest motiv şi mai mult de biserică, pentru a se proteja instinctiv de vulnerabilitatea prematură pe care i-o crea noua ei situaţie, cea de orfană de mamă. La 21 de ani l-a cunoscut pe Tărcuţă Emilian (zis ‘Milică), un tânăr înalt, chipeş, bine legat, forţos şi cu ochi albaştri, care a impresionat-o prin caracterul său deschis, prietenos şi blajin. S-a căsătorit cu el din interes, după cum mărturiseşte singură într-o “mărturie”, ca să se simtă ocrotită de cineva, căci ea era prea “mică şi slabă şi nu putea singură pe drumul vieţii”, şi nicidecum ca să fie soţie şi mamă, căci tot după spusele ei “gândul de a avea un copil nu era de la Dumnezeu”. Printre nenumăratele cosmetizări pe care Mihaela le aduce în anul 2006 propriei sale mărturii autobiografice(făcută în ediţia din anul 1995 a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”), este şi una care vizează tocmai acest episod al căsniciei lor, şi prin care ea încearcă să se disculpe total de “păcatul” de dori conceperea unui copil, transferând întreaga vină asupra lui Milică. Iată cele două texte ale “mărturiei” Mihaelei, puse în paralel:
Ediţia 1995: “…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: cel ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului. Am plătit cu lacrimi de căinţă ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme am avut un vis…” (pag.53)
Ediţia 2006: “…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: “Cel ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului”. Am plătit cu lacrimi de căinţă şi cu mare suferinţă trupească ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme de suferinţă, în spital am avut un vis…” (pag.80)
Întrucât cuvintele “voinţa mea” au dispărut în ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, din textul care rămâne rezultă că Mihaela n-ar fi vrut “să păcătuiască trupeşte” cu soţul ei, dar el a forţat-o, şi aşa a ajuns ea fără voie să nască un copil, iar pentru asta să plătească (voinţa lui) cu suferinţă grea. Căci Dumnezeu nu l-a pedepsit pe nesăţiosul Milică, aşa cum ar fi fost cazul, ci pe nevinovatul copil (care a murit) şi pe neprihănita Mihaela (care a intrat trei ani în suferinţă grea prin spitale, pe mâna nepricepuţilor medici, care n-au fost în stare s-o vindece pe parcursul a 36 de luni)
Ce boală te ţine prin spitale trei ani fără să se vindece şi fără să te omoare? Gurile rele spun că o schizofrenie paranoică post-partum, specifică unor cazuri în care copilul a murit la naştere, a atins-o şi pe Mihaela.
În spital ea a început să-L viseze pe Dumnezeu, cu care conversa în mod direct, iar El îi vorbea din ceruri. A visat totodată că minuni mari au atins trupul ei, ca să-l ridice din boală: soarele s-a oprit din mersul lui de pe bolta cerească, apoi a răsărit din nou de la asfinţit, căci tocmai apusese, s-a întors din drum şi a atins-o pe Mihaela pe creştet. Mihaela povesteşte miracolul vindecării ei de atunci în vis, după trei ani de suferinţă:
Ediţia 1995: “… Un glas care venea din cer a spus: Da, dar să te atingă soarele pe creştet. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în corpul meu o căldură care îmi copleşise trupul firav. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: Doamne, eşti atât de mare, atât de bun, cu ce-ţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare îţi sunt. Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”
Ediţia 2006: “…Un glas care venea din cer a spus: “Da, dar să te atingă soarele pe creştet”. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în fiinţa mea o căldură care îmi copleşise trupul firav de la suferinţă. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: “Doamne, eşti atât de mare, atât de bun! Cu ce Îţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare Îţi sunt!” Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”
Este vizibilă suprapunerea forţată a celor două planuri, care în mod normal sunt disjuncte: planul oniric, care construieşte o relaţie virtuală cu Dumnezeu, Căruia I Se cere intervenţia supranaturală în vindecarea unei boli autentice, şi planul real, în care vindecarea devine imediat efectivă, cu rezultate incredibile, având în vedere ineficacitatea celor trei ani anteriori de tratament susţinut prin spitale. Oricine citeşte acest text, în ambele lui variante (făcut în anul 1995 şi contrafăcut, în anul 2006) e pe cale de a-şi răspunde singur la aceeaşi întrebare obsesivă: “Ce boală a avut Mihaela timp de trei ani?” Misterul începe aşadar să se limpezească, confirmând zvonurile că în urma morţii copilului abia născut ea a fost din nou zdruncinată psihic: nenorocirea aceasta a fost percepută de ea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu în urma încălcării unei făgăduinţe reciproce de castitate după căsătorie, făcută între ea şi soţul ei. Aceasta conduce la presupunerea că cei doi tineri, aderenţi înfocaţi ai Oastei Domnului, plănuiseră în taină să contracteze o “căsătorie albă”, care să acopere de ochii lumii dorinţa lor de a convieţui împreună exclusiv la modul simbiotic. Conversaţiile ei repetate cu Dumnezeu din ceruri, chiar dacă sunt prezentate ca experienţe onirice, sunt argumente care nu pot fi ignorate. Sentimentul de îndatorare faţă de Dumnezeu (O, cât de datoare Îţi sunt!) se pare că şi-a pus puternic amprenta peste toată activitatea ei ulterioară de lider religios cu veleităţi profetice.
Cert este că relaţiile intime cu soţul ei au încetat brusc, după cum singură mărturiseşte: “…ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti …viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri”. Acest fapt a alimentat unele supoziţii că Mihaela ar fi fost de la bun început (sau a devenit, în urma experienţei dureroase avută cu moartea unicului ei fiu nou-născut, şi care s-a mai prelungit apoi încă trei ani) frigidă. Interesul faţă de sexul opus se limita doar la afecţiunea pe care o copilă o nutreşte faţă de tatăl său (cerându-i însă o reciprocitate bazată pe dăruire absolută) şi de cerinţa imperioasă de a se simţi ocrotită. De altfel, Mihaela este cunoscută ca o persoană mereu înfricoşată de evenimente aparent posibile, dar improbabile, iar nopţile ei sunt presărate cu coşmaruri înspăimântătoare. Din acest motiv ea doarme extrem de puţin noaptea şi niciodată singură, ci cu 1-2-3 (foarte rar cu 3, al treilea fiind Milică) bărbaţi în cameră. Aceasta îi ameliorează întrucâtva sentimentul de nesiguranţă din timpul nopţii şi efectul devastator al coşmarurilor.
La 1 mai 1979 Mihaela şi Milică au făcut o vizită la Pucioasa şi au fost adânc mişcaţi de ce au văzut, şi mai ales de ce au auzit. O fiinţă bătrână şi bolnavă, pe nume Verginica, părea că vorbeşte din partea lui Dumnezeu Care le cerea lor, celor doi nou-veniţi din Moldova, să părăsească traiul la bloc şi să vină la Pucioasa. “Proorocia” Verginicăi promitea o demnitate nesperată pentru Mihaela, chiar lângă “proorociţa” Verginica: «[…]Mihaela, vei sta aproape de Verginica până la sfârşit. Iubire pentru iubire, căci aşa este la Dumnezeu. […] România este ţara Ierusalimului cel nou ales. În anul 1990 voi ieşi deasupra cu această fântână de miere şi voi slăbi pe antichrist».
Impactul a fost cutremurător, iar hotărârea Mihaelei a fost luată instantaneu: va părăsi totul şi va veni la Pucioasa. Milică nu se putea depărţi de ea, aşa că a urmat-o. În câteva zile cei doi Tărcuţă au lichidat tot rostul lor de la Oneşti şi au venit cu hainele de pe ei la Pucioasa.
Aici a urmat trezirea. Lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le văzuseră ei într-o singură vizită, ca oaspeţi veniţi de departe. Verginica era flancată permanent de doi “păstori”, pe nume “nea’ Mişu” şi “nea’ Cristea”, care ţineau de fapt frâiele “lucrării” într-o manieră autoritară, dar totodată brutală, arbitrară, făcând adesea judecăţi pripite, superficiale şi nedrepte. Mulţi creştini erau acuzaţi de ei, fără probe, că ar fi săvârşit cele mai odioase păcate. Este binecunoscut cazul Veronicăi, nora lui nea’Cristea, acuzată fără nici un temei de desfrânare, pentru simplul motiv că a călătorit într-o noapte dintr-un loc într-altul însoţită de cineva. Acuzatorul nemilos şi nedrept care “ridicase primul piatra” era chiar “păstorul” nea’ Cristea, socrul Veronicăi, un om brutal, mereu surexcitat şi imprevizibil.
Nici noii-veniţi, Mihaela şi Milică, n-au dus-o uşor la început. După povestirile lor, au îndurat ani de-a rândul (mai ales după moartea Verginicăi, singura lor ocrotitoare din acea vreme) invidia, răutatea, răzbunările scârbavnice ale acelora care se numeau “creştini”, în frunte cu “păstorii”. Aceştia s-au purtat de la început execrabil, mai ales că nu vedeau cu ochi buni apariţia privilegiată a Mihaelei în proximitatea Verginicăi şi nici tendinţa ei prudentă, dar implacabilă, spre ascensiune. Cei doi venetici, Mihaela şi Milică, au avut probleme mari cu locuinţa, pentru că pucioşii autohtoni s-au dovedit a nu fi deloc primitori de oaspeţi. “Păstorii” erau de o asprime greu de suportat, iar ceilalţi creştini erau, în general, invidioşi, bârfitori, răzbunători şi răi. Faţă de Mihaela, însă, creştinii de rând erau împărţiţi la păreri: Bărbaţii erau fascinaţi de femeiuşca cu înfăţişare de artistă şi cu fusta scurtă care tocmai aterizase printre ei din Moldova şi le făcea capul calendar cu talentele ei oratorice, căci Mihaela poseda o vorbire fluentă, cultă, persuasivă. Roiau în jurul ei ca muştele după miere şi păreau hipnotizaţi de magnetismul ei înnăscut. Femeile în schimb, pe motiv că “asta ne fură bărbaţii”, o urau pe faţă şi o acopereau cu epitete porcoase, care sugerau că avusese o viaţă destrăbălată, de femeie uşoară, în antecedente. Se spune că uneori, de frica lor şi a “păstorilor”, Mihaela se ascundea sub pat şi acolo aştepta plângând sosirea lui Milică de la serviciu. Se crede că această perioadă de înspăimântare programată a făcut ca labilităţile psihice ale Mihaelei să recidiveze.
Milică era pe atunci tractorist la CAP. Ca un bun creştin, el nu se sfia să nu vină seara acasă cu mâna goală, ci cu sânul plin, aşa că de foame n-au răbdat în acea vreme. Nea’ Milică nu avea scrupule sau obsesii privind “furtul de la stat”, ci se împăca la gândul că Însuşi Domnul l-ar fi îndemnat printr-un “Cuvânt” de-al Verginicăi să-şi facă parte din roadele câmpului pe care-l lucra, pe motiv că “toate cele văzute şi nevăzute erau ale Domnului”, chiar dacă ajunseseră între timp în administrarea samavolnică a CAP-ului.
După moartea Verginicăi a urmat un an de panică şi derută, apoi “Domnul” a reînnodat obiceiul de a vorbi din ceruri prin “mama Lelica”, sora mai mare a Verginicăi. Apoi Domnul a început “să-i vorbească” şi Mihaelei, şi acum “Cuvântul” venea din două părţi, la concurenţă. Diferenţa de stiluri era derutantă, aşa că una dintre “proorociţe” trebuia pusă pe liber. Cea care a învins a fost Mihaela, iar lelica a tăcut de atunci şi până la moartea sa (1997).
Mihaela a început să “audă voci” şi să le scrie în caiete. La început, ea a auzit-o pe “Verginica” vorbindu-i ca prin telefon şi care-i dicta Testamentul ei spiritual, cu câteva luni înainte de moarte. După moartea ei, “Verginica” a continuat să-i vorbească Mihaelei, căci ea “îi auzea vocea” din timp în timp. După altă perioadă de vreme, când Mihaela a mai prins curaj, a început să-i vorbească “Însuşi Domnul”. Ulterior i-au vorbit “Maica Domnului” şi “sfinţii”, dar şi “persoane decedate” (spiritul lui Simion Zidaru, spre exemplu). Scrierile ei au fost prinse în anul 2006 într-o carte groasă şi grea de 7 Kg, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, şi au continuat şi după aceea.
Abilitatea şi totodată propensiunea Mihaelei de a scrie mult şi bine este denumită în termeni ştiinţifici “hipergrafie”. Nu lipsit de interes este faptul că tatăl ei, care este încă în viaţă, este cunoscut ca având această manie de “a scrie mult”. Cei care-l cunosc mai bine pretind că bătrânul are şi acum saci de scrisori scrise către diverse persoane sau instituţii, dar niciodată expediate.
Ulterior, Mihaela le-a pretins adepţilor ei să aibă caiete personale în care să-şi înscrie impresiile zilei. Pe aceste caiete, Mihaela făcea adnotări cu pix de culoare roşie, al căror stil, adâncime filosofică şi prolixitate, era identic cu cel al “comunicărilor” venite ei de la “Domnul”.
Hipergrafia la anumite persoane este însoţită adesea de hiperloghie (sau poliloghie), adică de nevoia imperioasă de a vorbi nestăvilit despre un anumit subiect. Este cunoscut cazul Dianei Dial care, după moartea unui prunc, a început să manifeste acest deviaţionism psihic. Ea avea coşmaruri nocturne, se simţea permanent hăituită de persoane inventate de mintea ei (în mod special de o anume Sheryl Thompson, care de fapt nici nu există) şi auzea voci care o îndemnau să-i ucidă pe potenţialii duşmani. Diana Dial credea că este urmărită de membri ai Partidului Nazist şi ai Guvernului Federal al Statelor Unite. În final a început să-l considere implicat în conspiraţie pe însuşi concubinul ei , care credea că este manevrat de către Sheryl Thompson şi că i-a pus otravă în mâncare. Din acest motiv, ea l-a ucis cu un glonţ tras în piept. Internată pe viaţă într-un ospiciu, ea continuă şi astăzi să vorbească ore în şir, perfect coerent, despre inamicii ei ascunşi care încă mai conspiră împotriva ei.
Aceste “voci” care îndeamnă pe psihopaţi să ucidă sunt fără îndoială o lucrare diavolească, dar medicii continuă să le considere un deviaţionism organic. Gary Heydrick, un ucigaş în serie, pretindea că de fiecare dată “auzea voci” care îl îndemnau să ucidă. El ajunsese la convingerea paranoică prin care ultimele sale victime îi cereau chiar ele cu “vocea lor”, să le ucidă, iar lui îi era imposibil să nu le asculte, atât erau de convingătoare.
În acest context, unii oameni care par normali dar despre care se spune că ar fi fost clienţi ai clinicilor psihiatrice, şi care fac declaraţii belicoase la adresa semenilor lor, ar trebui trataţi cu mai mult interes preventiv, pentru că nu se ştie când ei îşi vor pune în practică propriile afirmaţii. Un asemenea caz în sferele înalte ale pucioşilor este chiar Nicuşor. Despre el se spune că ar fi fost în tratament psihiatric de durată într-un spital de lângă Târgovişte. La un moment dat, acum câţiva ani, când conflictul de interese dintre el şi partenerul său Ilie Bunea ajusese la paroxism, a fost auzit în mod repetat declarând despre Iliuţă: “Mai bine îl omoram cu mâna mea. Ajungeam la puşcărie, dar se termina odată cu treaba asta! ”. Un asemenea individ rămâne un real pericol potenţial în comunitatea pucioşilor, mai ales prin poziţia sa marcantă, care-i conferă convingerea intimă a unei legitimităţi rezultată din poziţia sa de lider. Un alt exemplu de acest gen este Viorel Ivan, care a fost auzit în mai multe rânduri rostind excitat şi cu abnegaţie: “Dacă Dumnezeu îmi va cere vreodată să omor un om, eu îl voi omorî pe acel om. Aşa a făcut şi Avraam, şi asta înseamnă să ai credinţă.”
Oamenii de ştiinţă au cercetat amănunţit care sunt mecanismele care îi determină pe unii oameni să sufere de acest tip de tulburare delirantă prin care ei “aud voci”. O experienţă făcută pe această temă a urmărit comportamentul electroencefalografic al unui grup de persoane care “auzeau” în mod curent voci în comparaţie cu un grup martor de persoane normale. Tuturor li s-au plasat pe cap electrozii specifici analizei EEG şi li s-a cerut să citească o aceeaşi propoziţie scurtă. La persoanele sănătoase s-a observat că, exact înainte de emisia electroencefalografică asociată rostirii acelei propoziţii, exista o fracţiune de secundă de pauză, ca şi când subiectul se pregăteşte pentru acea acţiune care urmează. În schimb, la pacienţii cunoscuţi pentru apetitul de a “auzi voci”, acea pauză lipsea, emisia electrică producându-se instantaneu. Medicii au interpretat această scurtă pauză ca un efect al unui proces de analiză de sine: subiectul era aşadar conştient că în următoarea fracţiune de secundă gura sa va rosti un grup de cuvinte legate între ele printr-un înţeles. Pacienţii care în mod obişnuit “aud voci” nu posedau această funcţie de analiză de sine, care să discearnă cine este autorul vorbirii care urmează. În capul lor se înşiruie idei al căror autor nu este suficient de clar delimitat, fiind astfel liberă pentru ei interpretarea că o persoană nevăzută le dictează din ceruri texte al căror înţeles este de fapt rezultatul propriei lor funcţii de gândire.
Şi Verginica, şi sora ei Maria, “auzeau voci”. Ele comunicau textele către cei din jur, iar aceştia le aşterneau conştiincioşi pe hârtie, ca fiind “mesaje sosite din cer”. Şi Viorel Ivan, îndată ce s-a ataşat de mişcarea de la Pucioasa, a început să “audă voci”, dar i s-a interzis imediat de către Mihaela să le colporteze, aşa că fenomenul “a dispărut” subit, la comandă exterioară. Este vizibil faptul că Viorel a reprodus instinctiv şi mimetic comportamentul cel mai elevat din comunitatea pe care tocmai o descoperise, probabil dintr-un irezistibil spirit de competiţie pe care îl dobândise în activitatea laică (Viorel fusese inginer înainte de a se pensiona şi avusese mai multe funcţii de conducere).
La moartea Verginicăi, şi “vocile” care o dirijau au încetat, şi “mesajele din cer” au încetat să mai apară. Asta doar între 1980 şi 1982, căci în anul 1982 “fenomenul” s-a declanşat din nou prin lelica Maria. Despre lelica Maria, o mărturie a lui Marian Zidaru spunea:
“ Între ei era şi o femeie în vârstă, cu un chip deosebit de blând, foarte tăcută, intervenind foarte rar în discuţie şi tresărind adesea, ca şi când vorbele pe care le spunea le-ar fi auzit într-o şoaptă tainică. Aceea era mama Maria, sora sfintei Virginia, femeie prin care Domnul a binevoit să conducă mai departe poporul spre grădina Edenului, nu doar pe Adam şi Eva, cei proaspăt izgoniţi, nu doar poporul Vechiului Testament, ci întreg poporul creştin al Noului Ierusalim (poporul Domnului)”.
Interesant este însă cât de puternic poate fi impulsul exterior şi în acest caz: lelica Maria. Dată fiind pauza dintre 1980 şi 1982, este plauzibil că Maria a început să “audă voci” din cer la comandă, probabil la comanda unuia dintre “păstori”, care erau exasperaţi că “lucrarea” se destramă. Tot prin comandă exterioară – de data aceasta venită de la Mihaela – lelica încetează să mai audă “voci” în anul 1994 şi astfel, trei ani până la moartea sa, lelica nu mai aduce nici o comunicare din cer, ca să n-o mai concureze pe Mihaela. Este de presupus că “mesajele de la Domnul” vor continua neabătut, cât timp va trăi Mihaela, apoi vor înceta brusc, aşa cum au încetat şi la moartea Verginicăi. Dacă se va întâmpla aşa, sau nu, atunci se va şti exact dacă Mihaela vorbea de la ea sau nu, în toţi aceşti ani.
Nu numai liderii pucioşi sunt atinşi de psihopatii. Am amintit mai înainte cazul lui Viorel Ivan, care este doar unul dintre pucioşii pensionaţi pe caz de boală cu diagnostice de la Psihiatrie, deci bolnav psihic cu documente autentice. Alte cazuri cunoscute de toată lumea pucioasă sunt “preotul” Georgică de la Măneşti (închinoviat la Pucioasa) şi Minodora de la Fundeni, care sunt puternic dependenţi de medicaţie psihotropică şi adesea suferă internări în clinicile de specialitate din Bucureşti. Cornelia de la Fundeni a trecut şi ea prin crize îngrijorătoare, când începea să ţipe de o auzea toată strada, aşa încât a vrut să se ducă singură şi să se interneze la balamuc, dar paznicii ei pucioşi au oprit-o. “Preotul” Georgică mai este cunoscut şi pentru crizele sale majore, care se manifestă în mod repetat, dar mereu altfel: ori are accese de cleptomanie severă, ori se îmbracă cu straie de femeie, ori devine incoerent, ameninţător şi violent. În aceste situaţii, liderii pucioşi îl expediază imediat la părinţi, la Măneşti, ca să evite orice escaladare a fenomenului pe raza “mănăstirii” şi să muşamalizeze cazul. Mulţi alţi pucioşi de rând au trecut periodic prin crize de deznădejde, unele majore, şi au încercat să scape cu fuga din “raiul” pucios, dar majoritatea au fost “recuperaţi” de către liderii pucioşi fie prin ameninţări, fie prin promisiuni. Puţini sunt cei care au reuşit desprinderi definitive, dar aceştia vor fi marcaţi psihic pentru tot restul vieţii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.