11. Concepţia despre hirotonie la “Noul Ierusalim de la Pucioasa”
11. Concepţia despre hirotonie la
“Noul Ierusalim de la Pucioasa”
Motto: Şi
nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine;
sau,
iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. (I Cor.,12:21)
Una dintre obiecţiile
majore scoase în evidenţă pe acest blog este cea cu privire la modalitatea
neortodoxă în care se practică consacrarea de
preoţi şi de episcopi în secta denumită “Noul Ierusalim”. Iată cum era prezentată
situaţia de la Pucioasa în articolul intitulat « 2. Misterele
Pucioasei: “Noul Ierusalim” (Introducere) »:
« Săvârşirea
de consacrări (“sfinţiri”) necanonice de preoţi şi de episcopi, fără hirotonie
( fără “punerea mâinilor” episcopului), ci prin aşa-zisa “asistenţă directă, mai presus de fire, a
Duhului Sfânt”. În acest mod au fost “sfinţiţi” pe rând: Ilie Bunea,
Spiridon Şerban şi Nicolae Nedelcu, întâi ca “preoţi”, apoi ca “arhierei”. Deşi
se consideră “episcopi”, cei trei slujesc invariabil îmbrăcaţi în veşminte de
preoţi, deoarece doresc probabil ca statutul de “arhierei” să fie şi în
continuare ţinut secret pentru lumea exterioară, dar chiar şi pentru
majoritatea adepţilor. Desigur că aici este vorba de un “secret al lui
Polichinelle”, îndată ce aceşti “episcopi-preoţi” sau “preoţi-episcopi” îşi
binecuvintează la slujbe adepţii cu ambele mâini (după cutuma episcopală) şi nu
cu una (cu mâna dreaptă, după cutuma
preoţească). [Actualizare (5.12.2016):
Între timp, Ilie Bunea s-a dezis de mişcarea “pucioşească”, a părăsit-o şi a
renunţat la toate funcţiile necanonice care îi fuseră dăruite. Aşa numita
“troiţă sfântă”, alcătuită din Ilie, Nicolae şi Spiridon, s-a făcut ţăndări,
deşi era proorocită să dăinuie până la “sfârşit”. Liderii sectei l-au înlocuit
însă imediat pe Ilie Bunea cu alţi doi tineri, aspiranţi la statutul pe “popă
rătăcit”, făcându-i de pe o zi pe alta: pe unul “preot”, iar pe celălalt,
“diacon”] »
După ce au experimentat, fără nici o sfială,
săvârşirea necanonică a sfintei liturghii de către femei şi de către alţi
mireni (nea’ Didi povestea cu nostalgie de acele vremuri de
frenezie religioasă, care nici pe el nu l-au lăsat nepăsător, îndemnându-l să
pună mâna pe copie şi pe prescură, căci aşa au înţeles creştinii “pucioşi” că ar trebui
să fie această “punere a mâinilor”), liderii interimari de la Pucioasa (urmaşii
de facto ai Verginicăi) s-au gândit
că n-ar fi rău să pună ordine la acest capitol, dând un iz de canonicitate situaţiei,
care scăpase complet de sub control. Dar le lipseau instrumentele, deoarece
lipsa lor de legitimitate fiind notorie, făcea ca pe vremea aceea nici un
episcop să nu le cânte în strună. De aceea, constrânşi de împrejurări şi sfidând
fără jenă
tradiţia strămoşească (pe care, de altfel, cu alte prilejuri nu uită să o pună
în faţă şi să şi-o asume, uneori în exclusivitate, pretinzând că tradiţia numai
la ei se mai păstrează neştirbită), liderii “pucioşi” au inventat hirotonia
ciungă, adică fără mâini (deşi hirotonie chiar asta înseamnă: punerea
mâinilor). Nu mai vorbim aici despre hirotesie, despre care ei
probabil că nici n-au auzit; dar şi când o să audă, vor găsi ei ceva pentru ea,
vreo formulă magică prin care s-o înlocuiască. În faţa unei asemenea
îndrăzneli, până şi un contemplativ ca arhiereul Irineu Bistriţeanu, care îi
simpatiza sincer pentru păruta lor evlavie, n-a putut decât să-şi decline orice
responsabilitate, plasându-se în postura de simplu observator al declaraţiilor “pucioşilor”.
Dar şi această postură i-a fost speculată, fiind considerată de “pucioşi” ca o
confirmare autentică a inovaţiilor lor. Iată unul dintre comentariile lor publice
referitoare la acest eveniment, apărute prin “presa electronică” a vremii:
« Prezenţa arhiereului Irineu, care a stat atâţia ani în mijlocul
acestei lucrări de coborâre a cuvântului lui Dumnezeu, ar fi să fie un motiv
suficient ca să nu se mai facă speculaţii şi intuiţii cu privire la aşezământul
preoţesc de la Noul Ierusalim. Cel ce vrea în mod sincer părerea unui martor cu
privire la acest lucru, ar putea să urmărească măcar mărturisirea arhiereului
Irineu cum că preoţii Bisericii Noul Ierusalim sunt “aleşi şi unşi de
Dumnezeu în chip providenţial şi într-un mod cu totul excepţional, depăşind
legile firii”, mărturisire făcută în acele timpuri (22 iulie 1991) »
Dar oare este aceasta o părere personală a episcopului Irineu,
sau o alăturare concesivă şi
convenţională a persoanei sale la atmosfera festivistă a zilei? Iată fraza
integrală la care se făcea referire în acel comentariu, rostită de Irineu
într-un discurs ocazional liber pe data de 22 iulie 1991 şi preluată apoi de
“pucioşi” ca “literă de Evanghelie”:
« — Cei doi din dreapta şi fratele din stânga mea sunt
apostoli şi slujitori ai lui Hristos, ce aparţin de acest templu şi care sunt
aleşi şi unşi de Dumnezeu în chip providenţial şi într-un mod cu totul
excepţional, depăşind legile firii. Ceilalţi sunt toţi creştini
binecredincioşi, care au contact îndelungat cu această sfântă lucrare şi care,
am putea spune, sunt pietrele duhovniceşti ale Noului Ierusalim. »[1]
Mai
degrabă avem de-a face cu expunerea nudă a pretenţiei pe care liderii “pucioşi”
deja o lansaseră (aceea că ei au deja trei preoţi ai lor) , iar episcopul
Irineu, nu putea decât s-o preia neschimbată şi s-o reproducă, la fel ca oricare
alt observator extern. Să urmărim atent limbajul folosit de el în context: cu exprimări
figurate, dar bombastice, de genul “apostoli şi
slujitori ai lui Hristos” (n-au cum să fie apostoli ai lui Hristos
decât persoane contemporane istoric cu Hristos cel întrupat în istorie) sau “pietrele duhovniceşti ale Noului Ierusalim” (pietrele
nu prea au cum fi duhovniceşti decât dacă se dematerializează cumva, deci îşi
pierd esenţa, tăria pietrei care le face eligibile în discurs), care explică atitudinea
de condescendenţă poetică şi patetică (deci, pur fantezistă) a vorbitorului. Aceleaşi
expresii bombastice sunt folosite şi pentru cei trei indivizi pe care liderii
“pucioşi” îi declarau a fi “preoţii” lor. Irineu nu-şi poate închipui că cineva
îşi poate permite să-l dezinformeze (de fapt, să-l mintă), deci nu cercetează
şi nu contestă această pretenţie că “cei trei sunt într-adevăr preoţi”, ci o
crede a fi autentică şi sinceră. De aceea, vorbind despre ei, el aplică acelaşi
limbaj patetic şi poetic (care este aplicabil de altfel oricărui preot
hirotonit canonic: orice preot a fost
la hirotonia sa “ales şi uns de Dumnezeu în chip
providenţial şi într-un mod cu totul excepţional, depăşind legile firii”).
Irineu nu avea altă soluţie decât aceea de a nu strica bucuria celor prezenţi,
fiind nevoit, din politeţe, să le accepte declaraţiile şi să le aprobe public
încântarea pe care ei o afişau. A susţine public o variantă ostilă ar fi presupus
mai întâi o înţelegere adâncă şi iscoditoare a dedesubturilor “lucrării” (care însă
erau bine tăinuite de către liderii “pucioşi”) şi totodată ar fi însemnat o
declaraţie de război împotriva acestora. Irineu nu era el omul care să înceapă
să iscodească, iar să dea cu barda nici atâta, acolo unde ştia prea bine că nici el nu ştie mare lucru. A încercat
însă să câştige timp, invitându-i şi pe ceilalţi arhierei din B.O.R. să facă împreună
o cercetare amănunţită, de durată, a “fenomenului” de la Pucioasa. Subjugându-se
singur unei evlavii nemăsurate, dusă la paroxism, el a abandonat pentru o clipă
strategia paşilor mărunţi şi prudenţa cuminte care-l caracterizau de obicei. Irineu a preferat aici să rişte, cântându-le
în strună deocamdată celor de la Pucioasa, şi lăsând ca timpul să descopere
dacă ar putea fi vorba de vreo mistificare sau nu.
Arhiereul Irineu era din fire un
idealist, deci n-a fost pentru el o problemă ca să creadă şi în alte fantezii
pucioşeşti, spre exemplu (fără a avea prea mari pretenţii că simte vreo
aplecare aparte spre subtilităţile vieţii politice) toate profeţiile idilice
despre România, care o predestinau a fi mai ceva decât “El ombilico del Mondo”,
sau “profeţia” liderilor “pucioşi” că regele Mihai I va fi reinstalat în curând
la cârma ţării. Căci iată ce zicea el pe 12 decembrie 1991:
« Dacă
regele vine la cârma ţării, în termeni
duhovniceşti nu există bătrâneţe, sufletul nu îmbătrâneşte […] Aşa că regele dacă vine, Dumnezeu poate să-l umple de har şi să-i sporească înţelepciunea pe care o are şi evlavia pe
care o are şi frumuseţea fizică pe care o are. Deci, Dumnezeu să facă întorsătura şi apoi
Dumnezeu ştie cum va conduce acest popor, însă îi trebuie om, îi trebuie omul acela…» (sublin.ns. Citat din
cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 1995, pagina 9)
Observăm îndoiala sa: “Dacă... Dumnezeu să facă... îi
trebuie... ”. Irineu nu este deloc sigur, dar acceptă că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, şi de
aceea este dispus să-i creadă pe “pucioşi” şi pe acest subiect. Însă niciuna
din supoziţiile arhiereului Irineu privind reinstaurarea monarhiei (de fapt,
ele erau panegirice ale unor “proorocii” ce-i fuseseră servite cu dibăcie de
liderii “pucioşi”) nu s-a împlinit. Regele
a revenit în ţară, ce-i drept, dar nu la cârma
ţării ca rege, ci ca simplu cetăţean, mai degrabă ca turist. Aşadar, “Dumnezeul” promovat de “pucioşi” a avut
om, dar a uitat să-l umple de har, şi a uitat şi “să facă întorsătura”. Aşa
că, de îmbătrânit, regele a continuat să tot îmbătrânească frumos, dar cu
înţelepciunea şi cu evlavia şi cu frumuseţea fizică a cam bătut pasul pe loc.
Cu greu i s-au recunoscut în ţară nişte drepturi şi i s-a restituit o mică parte
din onorurile ce i se cuveneau. Biserica Ortodoxă, cea care l-a uns rege, încă
nu şi-a regăsit curajul să-l pomenească în ecteniile ei, aşa cum s-ar cuveni de
drept, preferând să respecte obedientă statutul obnubilat pe care autorităţile
civile i l-au rezervat “ex-regelui”. Cât priveşte cetăţenii români, nu sunt
prea numeroşi cei care l-ar vrea din nou pe rege la cârma ţării. Simţind că i
se apropie sfârşitul, regele Mihai a făcut singura mişcare înţeleaptă care mai
era cu putinţă, denunţând legea salică şi creând astfel o posibilitate teoretică
pentru fiica sa, Margareta, ca să urce cândva, într-un viitor improbabil, pe
tronul uzurpat de comunişti din 1947 şi până astăzi. Cu toate acestea, reinstaurarea
iminentă a regalităţii în persoana regelui Mihai al II-lea (fost Mihai I), profeţită
cu mult entuziasm şi în mod insistent în “Cuvântul de la Pucioasa”, s-a dovedit
a fi o mare cacealma, adică o “proorocie”
care nici nu s-a împlinit, nici nu mai are şanse reale ca să se împlinească
vreodată.
Liderii “pucioşi”, văzând cu timpul că
această “proorocie” despre reinstaurarea monarhiei nu s-a mai împlinit, ce
şi-au zis ei în sfat de taină? Ia să “corectăm” noi “proorocia” asta care nu
s-a mai împlinit. S-o împlinim noi! Zis şi făcut. Cu prilejul scoaterii unei
noi ediţii a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, ei şi-au permis să-l
“corecteze” pe vlădica Irineu, care greşise şi el, săracul, atunci când şi-a
dat cu presupusul, ca tot omul care greşeşte! Aşa că, pe lângă alte corecţii,
ei i-au şters expresia compromiţătoare “la cârma ţării”, şi au înlocuit-o cu cuvântul inofensiv “acasă…”. Şi ce a
ieşit? Iată ce a ieşit:
« Dacă regele
vine acasă... în termeni duhovniceşti nu există bătrâneţe,
sufletul nu îmbătrâneşte […] Aşa că regele dacă
vine, Dumnezeu poate să-l umple de har şi să-i sporească înţelepciunea pe care
o are şi evlavia pe care o are şi frumuseţea fizică pe care o are. Deci,
Dumnezeu să facă întorsătura, şi apoi Dumnezeu ştie cum va conduce acest popor,
însă Îi trebuie om, Îi trebuie omul acela…» (Citat din cartea
“Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 2006, pagina 44)
Şi aşa au împlinit liderii “pucioşi”
dintr-o trăsătură de condei această “proorocie despre restaurarea monarhiei”,
proorocie ce fusese preluată şi de
arhiereul Irineu ca atare şi inserată cu naivitate în discursul lui din 12
decembrie 1991. Toată lumea ştie că, între timp, regele a venit acasă… deci
proorocia “cosmetizată” a anului 2006 s-a împlinit, tocmai pentru că, de fapt...
ea se împlinise cu mai mulţi ani în urmă!
Analizând la rece, nu putem spune
altceva decât că înlocuirea expresiei “la cârma ţării” din discursul lui
Irineu cu cuvântul “acasă” este un fals ordinar, dar care are meritul că demască
incontestabil înşelăciunea în care se scaldă această sectă.
Arhiereul Irineu, conştient pe undeva de
riscurile pe care şi le-a asumat din prea mult entuziasm mistic, spunea pe atunci
că dacă se va dovedi că a greşit, se va
pocăi. Ceea ce a şi făcut destul de repede, în ianuarie 1993, iar Biserica
l-a iertat şi l-a păstrat mai departe la sânul ei, căci a văzut că acest
arhiereu este om curat şi fără vicleşug, care din prea mare dragoste de
Dumnezeu, s-a lăsat viclenit de alţii, care au avut grijă să-i arate
întotdeauna numai faţa frumoasă a lucrurilor, ascunzând cu dibăcie orice i-ar
fi putut trezi bănuieli. Iar mai târziu, când s-a convins singur de esenţa
mistificării, episcopul Irineu n-a ezitat să dea pe faţă cu hotărâre o părere
radical diferită, pe care o susţine şi astăzi: tot ceea ce se întâmplă la
Pucioasa nu este decât o grosolană mistificare.
Se vor pocăi oare şi liderii “pucioşi” –
proorocii
mincinoşi, acum, când li se dă pe faţă această mânărie ieftină, această minciună, acest fals intelectual de discursuri
şi de documente? Greu de crezut…
Paradoxal, nesinceritatea liderilor
“pucioşi” faţă de arhiereul Irineu se prelungeşte până în zilele noastre, şi se
pare că nu cunoaşte margini. Deşi el s-a dezis în mod public de mai multe ori
de “pucioşi”, aceştia continuă să-l folosească mereu ca “stindard”, scoţându-l
în faţă ca şi când ar fi ocrotitorul şi mentorul lor, ba mai mult, pomenindu-l
la toate slujbele pe care ei le fac, ca pe patriarhul Bisericii lor, funcţie cu
care nu l-a investit nimeni vreodată, iar Irineu n-a primit-o, n-a recunoscut-o
şi n-a practicat-o niciodată! O minciună sfruntată şi un abuz grosolan, dar nu
singurul, căci minciunile şi abuzurile sunt specialitatea
casei pentru aceşti prooroci mincinoşi care se consideră a fi “servii lui Dumnezeu”.
Ei ştiu însă că o Biserică fără episcop
nu este Biserică şi de aceea, din dorinţa desperată de legitimitate,
preferă o minciună ceva mai credibilă pentru cei neavizaţi, decât o
recunoaştere sinceră că sunt buluciţi într-o corabie fără cârmă, gata să se
scufunde.
În acest context, “mărturisirea” anacronică
la care fac ei apel cu atâta sârg (mărturisirea
arhiereului Irineu cum că preoţii Bisericii Noul Ierusalim sunt “aleşi şi
unşi de Dumnezeu în chip providenţial şi într-un mod cu totul excepţional,
depăşind legile firii”, mărturisire făcută în acele timpuri)
aparţine, într-adevăr, acelor timpuri (22 iulie 1991), dar este prezentată aici ca şi când
ar fi încă extrem de actuală, ceea ce nu e decât o altă mistificare. După cum am mai spus, toţi preoţii, prin
actul hirotoniei, sunt aleşi şi unşi de Dumnezeu în chip
providenţial şi într-un mod cu totul excepţional, depăşind legile firii,
căci aşa se interpretează ungerea lor nevăzută, cu harul Sfântului Duh, dar cu
condiţia păstrării aşezământului văzut al lucrării, adică hirotonia făcută de
episcop, prin punerea mâinilor. Or, la Pucioasa se
recunoaşte deschis (abia acum, pentru că multă vreme ei au procedat vicleneşte,
lăsând să se înţeleagă că Irineu este cel care i-a hirotonit) că preoţii lor nu
au fost făcuţi preoţi prin punerea mâinilor vreunui episcop, ci
“prin
Cuvânt”. Acest lucru e absolut
neverificabil, şi de aceea ei pretind că trebuie acceptat ca atare, prin “credinţă”.
Şi uite aşa se separă acolo, ca la neoprotestanţi, “credincioşii” de
“necredincioşi”. “Credincioşi” sunt numai aceia care cred în “Cuvântul de la
Pucioasa” şi-l mărturisesc, chiar dacă acesta contrazice uneori învăţăturile
Sfintei Scripturi sau ale Sfintei Tradiţii, şi chiar dacă a făcut destule profeţii
care nu s-au împlinit. Necredincioşii sunt restul lumii, “marea mută”, creştini
şi necreştini.
Şi pentru ca lucrurile să capete
credibilitate, a fost găsită şi motivaţia acestei inovaţii canonice: chipurile,
după aproape 2000 de ani, preoţia bisericii tradiţionale nu mai era bună,
fiind înlocuită pe la anul 1990 cu una superioară, pe care “pucioşii” o numesc “preoţie după
rânduiala lui Melchisedec”, şi care
se obţine fără punerea mâinilor. Să înţelegem
că precedenta preoţie era “după rânduiala lui Aaron”?
Cam aşa rezultă, deşi în două milenii de
creştinism nu s-a vorbit vreodată de preoţie cum că ar fi “după rânduiala lui
Aaron”.
O altă inovaţie pucioşească este aceea
că “hirotonia” lor nu este un act singular şi deplin, ci are o valoare perenă:
ea se reactualizează automat, constant şi permanent. Cei trei “fii unşi” (Ilie,
Spiridon şi Nicolae) sunt amintiţi toţi într-un text din anul 1990, ca fiind
cei care au primit o astfel de “hirotonie” nevăzută, dar mereu actuală(!) din
partea ierarhilor cereşti Vasile, Grigorie şi Ioan:
«Domnul aminteşte şi întăreşte lucrarea unşilor Lui. ... Fiule Nicolae, te-am adus aici.
[...] De acum încolo să fii cu grija
pentru Mine şi să-Mi fii de ajutor aici, pentru flacăra care trebuie să ardă
aici. Fiule
Spiridon, îţi face Tatăl chemarea să vii şi
tu ca să fii în acest buchet, să-ţi dau serviciu aici şi să fii strâns unit în acest
mănunchi. Aici Mă vei ajuta [...] Fiule cel întâi aici, Iliuţă, îţi dau ajutor ca să aprindem această făclie vie. [...] În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, am
adăugat să fiţi trei. [...] Sfinţii trei
ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, îşi lasă mereu mâinile peste voi, alături de mâna Mea. Ei sunt veniţi de la începutul Meu cu
Verginica. Lucraţi întreit. [...]» (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu
dela Pucioasa” din 29 iunie 1990)[2]
Prima “ungere” (cea a lui Ilie Bunea), este
declarată ca fiind ierarhic superioară celorlalte două (Iliuţă este un fel de “primus inter pares”) şi reconfirmată ca
fiind nevăzută, “cerească” (deci nu a fost făcută prin hirotonie văzută, de
către un episcop ortodox):
«Am ridicat din cetatea aceasta trâmbiţă
lucrătoare... şi un fiu care iată, l-am pus cu ungere cerească şi el va fi mare peste vremea care vine,
căci este fiu al legământului cel nou... » (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu
dela Pucioasa” din 8 iulie 1991)[3]
Hirotonia este însă o lucrare eminamente
creştin-ortodoxă şi totodată unul din criteriile de legitimare a ortodoxiei. Ea
este o lucrare omenească văzută, care confirmă prezenţa
nevăzută a Duhului Sfânt şi lucrarea harului Său, în sinergie cu lucrarea
omenească. Ea îşi are rădăcinile în practica de vindecare văzută, folosită de
Mântuitorul Iisus Hristos (acolo unde a ştiut El că e nevoie aşa, căci multe
vindecări au fost tainice, sau numai prin puterea cuvântului Său) pentru
îndreptăţire în faţa oamenilor:
« Dar apunând soarele, toţi câţi aveau
bolnavi de felurite boli îi aduceau la El; iar El, punându-Şi mâinile pe
fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi. » (Luca
4;40)
« Şi Şi-a pus mâinile
asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi
slăvea pe Dumnezeu. » (Luca 13:13)
« Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară
din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile
peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. » (Marcu
8:23)
« După aceea a pus iarăşi mâinile
pe ochii lui, şi el a
văzut bine şi s-a îndreptat,
căci vedea toate, lămurit. » (Marcu 8:25)
Desigur că punerea repetată a mâinilor nu era o expresie a unei vindecări în
trepte cumulative, care ar sugera anumite limite personale, căci în alte
împrejurări Iisus vindeca instantaneu, numai prin puterea gândului. Gestul
repetat şi efectul vizibil al săvârşirii lui este intenţionat, ca să arate
celor de faţă legătura indisolubilă dintre punerea
mâinilor şi concreta vindecare pe
care aceasta o aduce.
Această practică intrase atât de adânc
în conştiinţa maselor, încât poporul ajunsese să o recunoască, iar acum o cerea
deschis de la Iisus:
« Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile
peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. » (Marcu
10:13)
« Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile
peste ei. » (Marcu 10:16)
« Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste
ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. » (Matei 19:13)
« Şi punându-Şi mâinile peste
ei, S-a dus de acolo. » (Matei 19:15)
Şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile tale
peste ea, ca să scape şi să trăiască. »
(Marcu 5:23)
Chiar şi mai marii sinagogilor o
recunoşteau, fiind uimiţi de puterea ei, deşi pe Iisus îl dispreţuiau din pură
invidie:
« Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe
în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El
acestea? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca
acestea prin mâinile Lui? » (Marcu
6:2)
« Şi n-a putut acolo să facă nici o
minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a
vindecat. » (Marcu 6:5)
Mântuitorul Însuşi instituie această
Sfântă Taină, arătând că doar aceia care vor avea adevărata credinţă, cea care
mută munţii deşi este cât un bob de muştar, vor putea prelungi peste veacuri şi
puterea ei vindecătoare:
Iar celor ce vor crede,
le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor
grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va
vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi
se vor face sănătoşi. » (Marcu, 16:17-18)
Şi într-adevăr, în Biserica primară se
făceau multe minuni şi vindecări prin punerea mâinilor apostolilor:
« Iar prin mâinile apostolilor se făceau
semne şi minuni multe în popor, şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui
Solomon. » (Faptele Ap.,
5:12)
Hirotonia de diaconi, preoţi şi episcopi
nu era o practică formală, rigidă, festivistă, ci se făcea numai pe măsură ce
apărea necesitatea prezenţei lucrătoare a unor păstori de suflete în cetăţi.
Primii pe care i-a hirotonit biserica au fost cei şapte diaconi:
« Pe care i-au pus înaintea apostolilor,
şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei. » (Faptele Ap.,
6:6)
Diaconii au apărut ca necesitate odată
cu sporirea obştii, ei fiind desemnaţi ca ajutători ai apostolilor, pentru o
slujire inferioară, potrivită cu situaţia creată. Faptul că hirotonia era o
lucrare a Duhului Sfânt, şi nu o vrăjitorie omenească, este remarcat chiar de
un practician al vrăjitoriei din cetatea Samariei, pe nume Simon vrăjitorul.
Acesta l-a crezut pe apostolul Filip, care le propovăduia oamenilor despre
împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, şi s-a botezat. Dar
ispitit fiind de obiceiurile pe care le practicase din firea lui cea veche, a
vrut să primească şi darul preoţiei, cumpărându-l cu bani, deşi nu avea chemare
cerească pentru aceasta:
« Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se,
era mereu cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era uimit.
Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu,
au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca
să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei,
ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau
Duhul Sfânt. Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă
Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând: Daţi-mi şi mie
puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.
Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre
pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă
înaintea lui Dumnezeu. » (Faptele Ap., 8:
13-21)
Din fragmentul biblic de mai sus deducem următoarele:
1. Botezul nu aduce automat Duhul Sfânt
peste un om, în sensul de consacrare, ci este o
poartă obligatorie de intrare în Biserică. În Biserică nu se poate intra sărind
peste porţile ei. În practica obişnuită, în loc de consacrare
se mai foloseşte şi termenul de “sfinţire”,
care însă nu este cel mai potrivit, deşi este acceptabil, având în vedere
accepţiunea lui care s-a generalizat prin tradiţie. Un termen mai potrivit ar
fi “consfinţire”, care condiţionează sfinţirea
de păstrarea trainică, neştirbită, a legăturii tainice a preotului cu Duhul
Sfânt. În acest mod se evidenţiază mai bine că persoana “chemată” la preoţie nu
este obligatoriu ”sfântă”, dar nici măcar “sfinţită”, ci “consfinţită”. Botezul
nu asigură în mod automat, ca un vaccin împotriva bolilor, o conduită
ireproşabilă celui botezat, căci acesta trebuie să se lupte mai departe cu
ispitele. Simon magul, spre exemplu, a fost învins de ispita lăcomiei şi de cea
a mândriei.
2. Pentru cei care ispitesc, trebuie
specificat că nici Taina Mirungerii, consecutivă Botezului, nu aduce Duhul
Sfânt peste om în sensul de consacrare, adică
de angajament special şi devoţiune totală pentru lucrarea Bisericii. Ea este
doar o pecetluire a darului Duhului Sfânt,
primit şi săvârşit prin Botez, ce s-a adus trupului omului, care s-a botezat şi
s-a spălat de păcate, devenind Templu al Duhului Sfânt, deci biserică-trup.
Pecetluirea prin Mirungere a trupului celui nou respectă analogia pecetluirii
unei noi biserici, zidită de oameni, care îşi începe activitatea ei misionară
şi pastorală în lume chiar prin actul târnosirii. Tot aşa şi cel nou-botezat este
pecetluit ca să reprezinte pe mai departe, prin trăirea sa ulterioară, un
mădular autentic al Bisericii.
3. Prin punerea mâinilor apostolilor se dă
Duhul Sfânt, dar în sens de consacrare,
adică de chemare de sus, pentru care se cere
celui chemat două condiţii obligatorii:
– să aibă parte
(să corespundă prin credinţă tare, prin pregătire solidă şi prin moralitate
neîndoielnică) şi
– sa aibă moştenire (primirea hirotoniei să se facă de la cei care ei
înşişi o au, la rândul lor, şi au primit-o tot prin punerea mâinilor, de la
înaintaşii lor episcopi).
Prin aceste două condiţii se exclud de la hirotonie:
– oricare candidat care se prezintă ca persoană cu
referinţe îndoielnice;
– orice practici care nu respectă principiul văzut al punerii
mâinilor, sau care apelează la săvârşitori neconsacraţi pentru
administrarea Tainei.
Un exponent ilustrativ în acest sens
este Saul din Tars, care avea credinţă tare, cultură teologică vastă şi solidă,
moralitate ireproşabilă. Un lucru îi lipsea: credinţa sa era oarbă, neactualizată
la prefacerile vremii, aduse de Hristos în lume. A fost nevoie ca orbirea sa
să-i fie ilustrată pe viu, în trup, pentru ca apoi să-i fie vindecată de un
slujitor al lui Hristos:
« Şi a văzut în vedenie pe un bărbat,
anume Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să vadă
iarăşi. » (Faptele Ap.9:12)
« Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe
el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu
veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt. » (Faptele
Ap., 9:17)
Saul nu numai că s-a vindecat de orbirea
lui trupească, dar şi de cea sufletească s-a vindecat şi, fiind acum integru, a
primit şi darul Duhului Sfânt, de care s-a
umplut: a devenit un om nou (născut din apă şi din Duh), cu un nume nou
(Pavel) şi a primit o slujire nouă (aceea de apostol). Iată că până şi
apostolia se primea în biserica primară tot prin punerea
mâinilor!
Trebuie subliniat cu tărie caracterul
intenţional dat de către Însuşi Duhul Sfânt acestei lucrări care este
hirotonia. Până şi hirotesiile (consacrări pentru lucrări pastorale aparte,
specializate) au fost instituite tot prin voinţa Duhului Sfânt, deşi Duhul
Sfânt ar fi putut să facă aceste hirotesii direct, fără intermedierea omului. Să
ne amintim cât de simplu şi firesc a venit Duhul Sfânt în chip văzut la
Cincizecime, aducând instantaneu ucenicilor darul vorbirii în limbi! Avem însă un
exemplu în consacrarea specială, dată prin hirotesie de către apostoli lui
Barnaba şi lui Saul, care erau deja consacraţi (prooroci şi învăţători), pentru
o misiune aparte ce li se pregătea:
« Şi erau în Biserica din Antiohia
prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul,
Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul. Şi pe când
slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe
Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi
i-au lăsat să plece. » (Faptele Ap., 13:1-3)
De acum, însuşi Pavel făcea semne şi minuni
nemaiîntâlnite, prin punerea mâinilor:
« Deci multă vreme au stat acolo, grăind
cu îndrăzneală întru Domnul, Care da mărturie pentru cuvântul harului Său,
făcând semne şi minuni prin mâinile lor. (Faptele Ap.14:3)
« Şi Dumnezeu făcea,
prin mâinile lui Pavel,
minuni nemaiîntâlnite. » (Faptele Ap., 19:11)
« Şi s-a întâmplat că tatăl lui Publius
zăcea în pat, cuprins de friguri şi de urdinare cu sânge, la care intrând Pavel
şi rugându-se, şi-a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. (Faptele Ap.28:8)
Până şi harismele Duhului Sfânt,
specifice Bisericii primare, se primeau atunci tot prin punerea mâinilor
apostolilor:
« Şi punându-şi Pavel mâinile peste
ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau. » (Faptele Ap., 19:6)
Punerea mâinilor devenise o componentă indispensabilă în pastoraţie şi
în păstrarea credinţei sănătoase. Odată cu înmulţirea eresurilor, ea se
constituia într-o garanţie că persoanele consacrate prin hirotonie sunt
legitimate în chip autentic de către Biserică şi sunt pe deplin responsabile în
tot ceea ce întreprind în acţiunile lor. Apostolul Pavel atrage atenţia
ucenicilor săi asupra importanţei şi temeiniciei acestei responsabilităţi ce
revine Bisericii. El laudă credinţa lui Timotei, dar îi atrage atenţia că
învăţătura sănătoasă şi credinţa trebuie păzite cu sârg:
« Din această pricină, îţi amintesc să
aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. » (II
Tim.1:6)
« Nu fi nepăsător faţă de harul care este
întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. » (I Tim.4:14)
Mai observăm din acest verset că punerea
mâinilor este un har al Duhului Sfânt, dat prin proorocie nepieritoare,
şi o învăţătură care trebuie păzită neştirbită, căci Domnul a zis: “Învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin.”[4]. Cei care pretind că Domnul a părăsit
Biserica Sa, dezamăgit fiind de unele neîmpliniri ale ei, iar lanţul celor unşi
prin hirotonie s-a rupt în mai multe locuri, sunt nişte calomniatori ai lui
Hristos şi nişte mincinoşi, căci ei Îl fac mincinos chiar pe Hristos, Cel care
a rostit această proorocie. Tot aici se mai arată că hirotonia nu este lăsată
în păstrare şi în lucrare oricui, ci este rezervată în mod particular mai-marilor preoţilor, care sunt episcopii. Se cristalizează aşadar, pe
îndelete, temeiurile canonice care stau la baza învăţăturii despre hirotonie.
Ea devine parte integrantă a catehismului ortodox şi o componentă fundamentală
a pastoraţiei:
« …A învăţăturii despre botezuri, despre punerea mâinilor,
despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. » (Evr.,
6:2)
Hirotonia este atât de importantă, încât
Sf. Apostol Pavel face o menţiune specială asupra grijii ca aceasta să fie
administrată cu cea mai mare reponsabilitate, pentru a feri biserica de
întinarea păcatelor, şi în mod special, de simonie:
« Nu-ţi
pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la
păcatele altora. Păstrează-te curat. » (I Tim.5:22)
După toate acestea spuse, câteva lucruri
tot mai rămân neclare:
1. Dacă “preoţia” “pucioşilor” este superioară,
fiind “după
rânduiala lui Melchisedec”, de ce se mai acoperă ei cu arhieria lui
Irineu Bistriţeanul, căci acesta este rămas mult în urmă, săracul, el fiind preoţit
(în viziunea pucioşească) doar “după rânduiala lui Aaron”? De ce nu-l lasă pe
bietul om în pace, ba încă l-au mai făcut (fără voie) şi “patriarh” al “bisericii”
lor, punându-i în spinare o responsabilitate pe care n-o poate duce? (dar nici
nu a primit-o, şi nici nu vrea).
2. De ce nu se fac ei patriarhi unul pe
altul, aşa cum “cei trei fii unşi” s-au făcut unii
pe alţii “episcopi”, dar au rămas şi “preoţi” în acelaşi timp?? Ar fi interesant,
să existe şi o biserică cu trei patriarhi
odată (care mai sunt şi “episcopi” şi “preoţi” în acelaşi timp!) Ce nevoie mai au ei de Irineu ca de un alt
patriarh, care e un încăpăţânat şi un neîmplinit în “rânduiala lui Melchisedec”
şi nu le este deloc supus, pentru că:
–
respectă ad litteram
legiuirile bisericeşti ale B.O.R.,
–
s-a dezis în mod public de ei,
– nu mai are şi nu mai vrea să aibă nici
o tangenţă cu ei, de nici un fel, de mai bine de 17 ani? [Actualizare (27.04.2017): 26 de ani, şi continuă]
3. La urma urmei, de ce sunt “cei trei
fii unşi” de la Pucioasa şi “preoţi” (căci se îmbracă la fel ca preoţii), dar
şi “episcopi” în acelaşi timp (denumindu-se unii pe alţii “arhierei” şi
binecuvântând gloatele cu două mâini, ca şi arhiereii)? Ce urmăresc ei prin
acest “cumul de funcţii”?
4. În consecinţă, (teoretic vorbind) cum
pot fi compatibile simultan, la aceeaşi persoană, două funcţii ierarhice care
se exclud (prin completare şi totodată prin substituţie) una pe alta (preoţia
şi arhieria)?
5. Dacă hirotonia nu mai e bună de nimic, de ce mai binecuvintează
ei cu mâinile, şi cu patrafirul pe capul penitenţilor, deşi prin “Cuvânt”
au primit poruncă de la “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” să nu se
mai folosească de gesturi şi de atingeri cu credincioşii (mai ales cu femei!)?
6. Dacă vor pune în practică ultimile
“indicăţii” din “Cuvânt”,
care le cere să plaseze “preoţi” şi “diaconi” prin “cetăţi” ( mai precis, prin
localităţile unde s-au întemeiat “obşti” ale Noului Ierusalim), cum vor face consacrarea
lor? Vor apela la bunăvoinţa “patriarhului Irineu”, ploconindu-se astfel B.O.R.-ului
(pe care nu pot să-l sufere), sau se vor folosi de cei trei preoţi-episcopi
care pretind că “sunt puşi şi unşi după rânduiala lui
Melchisedec”?
7. De unde au ei antimise pentru “sfintele liturghii”, acolo unde intenţionează să
instaleze “preoţi” “pucioşi”, dacă n-au episcop consacrat canonic, care să le
sfinţească antimisele? Sau au de gând să slujească fără antimis?
8. Cum îl respectă ei pe episcopul
locului (actualmente, pe arhiereul de Târgovişte, Nifon Mihăiţă), aşa cum
pretind de faţadă, dacă refuză orice relaţie canonică de ascultare faţă de
acesta? (Aceeaşi situaţie era şi pe vremea antecesorului, răposatul episcop
Vasile)
9. Pentru târnosirea bisericii-lăcaşul
de cult de la Glodeni-Pucioasa, în 1991 ei au apelat la episcopul Irineu. La
cine vor mai apela acum, pentru sfinţirea bisericilor în care vor să aşeze noi “preoţi”
“pucioşi”?
10. Pentru sfinţirea bisericilor este
nevoie de Sfântul şi marele Mir, care se pregăteşte numai în bisericile
autocefale. Dacă vor folosi un asemenea Mir, preparat deja de către B.O.R.,
înseamnă că implicit vor recunoaşte ca autentică acea Biserică pe care tot ei o
reneagă în acelaşi timp (ceea ce este un nonsens). Dacă îşi vor “prepara”
singuri Marele Mir, fiindcă tot se consideră ei “singura biserică adevărată”, ar trebui
să se supună rânduielilor canonice legate de această “preparare”, în primul
rând în ceea ce priveşte ascultarea faţă de episcopul locului. O dilemă din
care va fi greu, dacă nu imposibil de ieşit.
* * *
Pentru noi, ortodocşii, Biserica este
Una, Sobornicească şi Apostolească. Ea este purtătoarea Sfântului Duh, primit
de Sfinţii Apostoli la Cincizecime, şi transmis urmaşilor lor episcopi, preoţi
şi diaconi, prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Biserica este deci infailibilă şi
nedespărţită de Hristos, aşa cum El a făgăduit (v. Mat., 28:20), căci dincolo de orice considerente istorice, patristice şi
scripturistice, ea este menită a fi Mireasa
lui Hristos. Este de neconceput ca după 2000 de ani, Hristos să Se despartă
de Mireasa Sa, sau s-o părăsească, lăsând-o să se împotmolească singură în
greşeli!
A culpabiliza Biserica, încercând apoi “a
o corecta” cu paleative pseudo-teologice, prin care se “justifică” înfiinţarea
de noi biserici cu denumiri pompoase şi rezonante, aşa cum a fost cazul şi cu
secta neoprotestantă autointitulată “Biserica Noul
Ierusalim”, care imaginează şi propune soluţii alternative
pentru mântuire, în care doi indivizi instabili psihic, dar îndrăzneţi, şi care
se pretind providenţiali, Îl fac neputincios pe Hristos, racordându-L sistematic
la neputinţele, la scâncelile şi la mofturile lor, înseamnă o insolentă blasfemiere
chiar a Domnului nostru Iisus Hristos, Întemeietorul
şi Mirele Bisericii celei adevărate.
…………………………
Anca Estera
15 februarie 2008
…………………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.