102. Biserica pucioşilor: o biserică necanonică
Canonul 35 Apostolic stabileşte termenii în care o biserică poate fi considerată că îşi păstrează neştirbită autonomia eparhială:
“Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau satele acelea, să se caterisească şi ei şi cei pe care i-a hirotonit.”
Semnificaţia simplificată a acestui canon constă în delimitarea strictă a atribuţiilor de conducere ale episcopilor numai la eparhia proprie. În acest sens, niciun episcop nu are dreptul să se amestece în treburile bisericeşti ale altei eparhii. Faptul că în canon nu se specifică decât preocuparea pentru actul special al hirotoniei nu trebuie înţeles ca un aspect restrictiv. Dimpotrivă, particularizarea indică tocmai faptul că, odată ce restricţia se aplică celei mai importante slujiri episcopale ( hirotonia de noi preoţi), ea este valabilă in extenso tuturor ceorlalte slujiri. Într-adevăr, toate celelalte slujiri (chiar şi sfinţirea de biserici, făcută prin delegaţie) se pot atribui sau aparţin de drept şi preoţilor, nu numai episcopilor, pe când hirotonia este un drept exclusiv al episcopilor. Particularizând restricţia explicită doar la hirotonie, canonul 35 Apostolic face o implicită generalizare la toate slujirile care le aparţin de drept episcopilor.
Acest lucru este observat şi întărit de canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic, care se referă explicit la autonomia ierarhilor şi a unităţilor bisericeşti:
Episcopii puşi peste o dieceză, să nu se întindă (treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile, ci potrivit canoanelor, […]. Iar nechemaţi, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de cârmuire bisericească) cârmuiri bisericeşti. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (hotărâte) la Niceea. […]
Aşadar şi acest canon legitimează privilegiile pastorale ale episcopilor din capitalele diecezelor.
Evenimentul din decembrie 1991 de la Pucioasa, prin care un episcop din eparhia Clujului a “sfinţit” o biserică la Glodeni-Pucioasa, în eparhia Târgoviştei, se încadrează perfect în categoria contravenienţiilor sancţionate de acest canon. Într-adevăr, nu exista la data zidirii “bisericii” de la Glodeni-Pucioasa nici o hotărâre sinodală a eparhiei Târgoviştei, care să valideze această iniţiativă subterană a liderilor pucioşi, la care a subscris, din pură naivitate, şi episcopul Irineu. Însăşi zidirea propriu-zisă a locaşului de cult a stat sub semnul diletantismului, al lucrului făcut în pripă şi pe ascuns, şi, ceea ce este cel mai grav, al fraudei. Într-adevăr, autorităţile locale au fost minţite cu bună ştiinţă şi cu acte în regulă, cu promisiunea că noua cădire pentru care se ceruseră aprobările legale de construire va fi exclusiv un centru de creaţie artistică, pe profil de artă plastică bisericească. Abia când lucrările au fost terminate, scopul pucioşilor a fost dat pe faţă peste noapte, adică în noaptea când ei au instalat pe neaşteptate o cruce aurită, în vârful clădirii. Atunci s-a dat pe faţă minciuna: nu era vorba de nici un atelier de creaţie, ci de o nouă şi originală “Biserică”. Trecem mai repede peste amănuntul că linia arhitectonică nu respecta absolut deloc nici erminia clasică ortodoxă, nici canoanele care prevăd existenţa spaţiilor distincte denumite pronaos, naos şi altar. Ceea ce era deosebit de grav era încălcarea nonşalantă a canoanelor arătate mai sus, după ce autorităţile locale fuseseră destul de ingenios duse de nas. Pucioşii au primit pentru gestul lor fraudulos o consistentă amendă de la Primărie, pe care au plătit-o fără să crâcnească, şi chiar bucuroşi, odată ce s-au văzut “cu sacii în căruţă”.
Pucioşii mai pretind uneori (când au de-a face cu o vizită ceva mai simandicoasă) că cei trei “preoţi” (Ilie Bunea, Spiridon Şerban şi Nicolae Nedelcu) cu care s-au început slujbele în acea biserică, sunt hirotoniţi canonic, adică de un episcop. De cele mai multe ori însă, ei sugerează că “hirotonia “ celor trei s-a făcut “mai presus de fire”, adică prin ungere nevăzută de sus, cu “har de la Duhul Sfânt”.
Presupunând însă că “cei trei muşchetari” au primit o hirotonie “validă”, adică de la un episcop al B.O.R., nu putem să nu ne aţintim atenţia tot spre episcopul Irineu, căci el este singurul episcop care s-a perindat pe la Pucioasa prin acele vremuri. Să-i fi hirotonit Irineu în taină pe cei trei? Greu de crezut, îndată ce el s-a lepădat şi de această acuză, aşa cum s-a lepădat şi de Pucioasa, atât în 1993, cât şi mai târziu, în câteva rânduri. Dar chiar dacă ar fi făcut-o, “hirotonia” respectivă ar încălca la rândul ei acelaşi canon 35 Apostolic, care o invalidează ca fiind ilegală.
Desigur că, cei mai riguroşi se întreabă în sinea lor: de ce n-a fost caterisit Irineu Bistriţeanul? Foarte simplu. În primul rând, pentru că la acea vreme eparhia Târgoviştei era vacantă, deci exista “un vid de putere” pe plan local, iar Irineu nu avea cui să i se adreseze în mod direct ca să obţină o eventuală aprobare. În al doilea rând, episcopul Irineu a recunoscut public faptul că a greşit intrând într-o eparhie străină, iar în Biserica noastră îndelung răbdătoare şi iertătoare, o faptă recunoscută cu părere de rău este ca şi iertată. În al treilea rând, aspectul punitiv al canonului nu trebuie înţeles ad litteram decât dacă se observă caracterul intenţional şi de rea voinţă a celui care a greşit, precum şi consecvenţa aceluia în a susţine că faptele sale sunt perfect valide.
Dar de ce n-au fost caterisiţi “cei trei muşchetari de la Pucioasa”? Biserica oficială a preferat să creadă că este vorba de o farsă, şi nu de o însuşire reală a statului de “preot” de către cei trei. A-i caterisi pe cei trei ar fi fost echivalent cu a recunoaşte că – măcar pentru o scurtă perioadă de timp – ei chiar au fost preoţi, în adevăratul sens al cuvântului, variantă pe care, se pare că B.O.R. a respins dintotdeauna. Aşadar, Biserica a preferat să considere că “cei trei preoţi” nici măcar n-au existat vreodată, chiar dacă la Pucioasa s-au jucat non-stop un lanţ de scenete religioase, în care trei cabotini primiseră exact aceste roluri.
Partea hazlie – dacă n-ar avea ceva tragicomic în ea – abia urmează. Cei trei “preoţi” au devenit între timp “episcopi”, dar fără a renunţa nici la rangul de preoţi, nici la veşmintele lor preoţeşti (întotdeauna albe, patriarhale), pe care le poartă în continuare cu nedisimulată mândrie. Cine i-a făcut episcopi? Aici era nevoie de cel puţin doi episcopi, nu numai unul, ca să-i hirotonească, pentru că aşa prevăd canoanele. Or, pe vremea avansării lor în grad, pe la Pucioasa nu mai trecea nici un episcop, nici măcar în vizită turistică!
Teza “ungerii” lor de sus , cu ulei şfânt din cer, a fost din nou acreditată, şi mai dăinuie şi astăzi printre cei mai “credincioşi” dintre cei pucioşi.
“Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau satele acelea, să se caterisească şi ei şi cei pe care i-a hirotonit.”
Semnificaţia simplificată a acestui canon constă în delimitarea strictă a atribuţiilor de conducere ale episcopilor numai la eparhia proprie. În acest sens, niciun episcop nu are dreptul să se amestece în treburile bisericeşti ale altei eparhii. Faptul că în canon nu se specifică decât preocuparea pentru actul special al hirotoniei nu trebuie înţeles ca un aspect restrictiv. Dimpotrivă, particularizarea indică tocmai faptul că, odată ce restricţia se aplică celei mai importante slujiri episcopale ( hirotonia de noi preoţi), ea este valabilă in extenso tuturor ceorlalte slujiri. Într-adevăr, toate celelalte slujiri (chiar şi sfinţirea de biserici, făcută prin delegaţie) se pot atribui sau aparţin de drept şi preoţilor, nu numai episcopilor, pe când hirotonia este un drept exclusiv al episcopilor. Particularizând restricţia explicită doar la hirotonie, canonul 35 Apostolic face o implicită generalizare la toate slujirile care le aparţin de drept episcopilor.
Acest lucru este observat şi întărit de canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic, care se referă explicit la autonomia ierarhilor şi a unităţilor bisericeşti:
Episcopii puşi peste o dieceză, să nu se întindă (treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile, ci potrivit canoanelor, […]. Iar nechemaţi, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de cârmuire bisericească) cârmuiri bisericeşti. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (hotărâte) la Niceea. […]
Aşadar şi acest canon legitimează privilegiile pastorale ale episcopilor din capitalele diecezelor.
Evenimentul din decembrie 1991 de la Pucioasa, prin care un episcop din eparhia Clujului a “sfinţit” o biserică la Glodeni-Pucioasa, în eparhia Târgoviştei, se încadrează perfect în categoria contravenienţiilor sancţionate de acest canon. Într-adevăr, nu exista la data zidirii “bisericii” de la Glodeni-Pucioasa nici o hotărâre sinodală a eparhiei Târgoviştei, care să valideze această iniţiativă subterană a liderilor pucioşi, la care a subscris, din pură naivitate, şi episcopul Irineu. Însăşi zidirea propriu-zisă a locaşului de cult a stat sub semnul diletantismului, al lucrului făcut în pripă şi pe ascuns, şi, ceea ce este cel mai grav, al fraudei. Într-adevăr, autorităţile locale au fost minţite cu bună ştiinţă şi cu acte în regulă, cu promisiunea că noua cădire pentru care se ceruseră aprobările legale de construire va fi exclusiv un centru de creaţie artistică, pe profil de artă plastică bisericească. Abia când lucrările au fost terminate, scopul pucioşilor a fost dat pe faţă peste noapte, adică în noaptea când ei au instalat pe neaşteptate o cruce aurită, în vârful clădirii. Atunci s-a dat pe faţă minciuna: nu era vorba de nici un atelier de creaţie, ci de o nouă şi originală “Biserică”. Trecem mai repede peste amănuntul că linia arhitectonică nu respecta absolut deloc nici erminia clasică ortodoxă, nici canoanele care prevăd existenţa spaţiilor distincte denumite pronaos, naos şi altar. Ceea ce era deosebit de grav era încălcarea nonşalantă a canoanelor arătate mai sus, după ce autorităţile locale fuseseră destul de ingenios duse de nas. Pucioşii au primit pentru gestul lor fraudulos o consistentă amendă de la Primărie, pe care au plătit-o fără să crâcnească, şi chiar bucuroşi, odată ce s-au văzut “cu sacii în căruţă”.
Pucioşii mai pretind uneori (când au de-a face cu o vizită ceva mai simandicoasă) că cei trei “preoţi” (Ilie Bunea, Spiridon Şerban şi Nicolae Nedelcu) cu care s-au început slujbele în acea biserică, sunt hirotoniţi canonic, adică de un episcop. De cele mai multe ori însă, ei sugerează că “hirotonia “ celor trei s-a făcut “mai presus de fire”, adică prin ungere nevăzută de sus, cu “har de la Duhul Sfânt”.
Presupunând însă că “cei trei muşchetari” au primit o hirotonie “validă”, adică de la un episcop al B.O.R., nu putem să nu ne aţintim atenţia tot spre episcopul Irineu, căci el este singurul episcop care s-a perindat pe la Pucioasa prin acele vremuri. Să-i fi hirotonit Irineu în taină pe cei trei? Greu de crezut, îndată ce el s-a lepădat şi de această acuză, aşa cum s-a lepădat şi de Pucioasa, atât în 1993, cât şi mai târziu, în câteva rânduri. Dar chiar dacă ar fi făcut-o, “hirotonia” respectivă ar încălca la rândul ei acelaşi canon 35 Apostolic, care o invalidează ca fiind ilegală.
Desigur că, cei mai riguroşi se întreabă în sinea lor: de ce n-a fost caterisit Irineu Bistriţeanul? Foarte simplu. În primul rând, pentru că la acea vreme eparhia Târgoviştei era vacantă, deci exista “un vid de putere” pe plan local, iar Irineu nu avea cui să i se adreseze în mod direct ca să obţină o eventuală aprobare. În al doilea rând, episcopul Irineu a recunoscut public faptul că a greşit intrând într-o eparhie străină, iar în Biserica noastră îndelung răbdătoare şi iertătoare, o faptă recunoscută cu părere de rău este ca şi iertată. În al treilea rând, aspectul punitiv al canonului nu trebuie înţeles ad litteram decât dacă se observă caracterul intenţional şi de rea voinţă a celui care a greşit, precum şi consecvenţa aceluia în a susţine că faptele sale sunt perfect valide.
Dar de ce n-au fost caterisiţi “cei trei muşchetari de la Pucioasa”? Biserica oficială a preferat să creadă că este vorba de o farsă, şi nu de o însuşire reală a statului de “preot” de către cei trei. A-i caterisi pe cei trei ar fi fost echivalent cu a recunoaşte că – măcar pentru o scurtă perioadă de timp – ei chiar au fost preoţi, în adevăratul sens al cuvântului, variantă pe care, se pare că B.O.R. a respins dintotdeauna. Aşadar, Biserica a preferat să considere că “cei trei preoţi” nici măcar n-au existat vreodată, chiar dacă la Pucioasa s-au jucat non-stop un lanţ de scenete religioase, în care trei cabotini primiseră exact aceste roluri.
Partea hazlie – dacă n-ar avea ceva tragicomic în ea – abia urmează. Cei trei “preoţi” au devenit între timp “episcopi”, dar fără a renunţa nici la rangul de preoţi, nici la veşmintele lor preoţeşti (întotdeauna albe, patriarhale), pe care le poartă în continuare cu nedisimulată mândrie. Cine i-a făcut episcopi? Aici era nevoie de cel puţin doi episcopi, nu numai unul, ca să-i hirotonească, pentru că aşa prevăd canoanele. Or, pe vremea avansării lor în grad, pe la Pucioasa nu mai trecea nici un episcop, nici măcar în vizită turistică!
Teza “ungerii” lor de sus , cu ulei şfânt din cer, a fost din nou acreditată, şi mai dăinuie şi astăzi printre cei mai “credincioşi” dintre cei pucioşi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.